Ministerul Educației și Învățămîntului Republicii Moldova

Universitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea Urbanism și Arhitectură
Departamentul Urbanism și Design Urban

Referat
La Stiluri
Tema: Arta Egipteană, Arta Bizantină, Arta Greacă,
Arta Romanică și Arta Gotică

A efectuat St Gr. DIN-151

Calancea Felicia
A verificat lector superior
Cocin Alexandru

Chișinău 2018
 Arta medievală
Arta medievală se întinde de-a lungul a peste 1000 de ani de istorie a artei în Europa, Orientul
Mijlociu şi nordul Africii. Ea include importante curente artistice şi perioade, arte naţionale şi regionale,
genuri, renaşteri, lucrări ale artiştilor şi artiştii înşişi.

Istoricii artei clasifică arta medievală în: arta paleocreştină, arta popoarelor migratoare, arta
celtică, arta preromanică şi arta romanică, arta gotică, arta bizantină şi arta islamică. În plus, fiecare
„naţiune” şi cultură a Evului Mediu are stiluri artistice distincte care sunt studiate individual (spre
exemplu arta anglo-saxonă, arta vikingă). Arta medievală include multe domenii artistice, dar a fost în
special axată pe sculptură, decorarea manuscriselor şi arta mozaicului; mai mult, existau mai multe
stiluri artistice, cum ar fi stilul cruciat sau stilul zoomorf.

Arta medievală europeană s-a dezvoltat pe baza moştenirii artistice a Imperiului Roman şi a
influenţei Bisericii creştine timpurii. Aceste surse, alături de viguroasa cultură artistică „barbară” a
Europei de Nord au condus înspre o remarcabilă cultură artistică. Într-adevăr, istoria artei Evului Mediu
poate fi privită ca o istorie a mixturii dintre elementele artei clasice, a artei paleocreştine şi a artei
„păgâne”.

Principalele mişcări artistice

Arta paleocreştină este cuprinsă cu aproximaţie între anul 200 (înainte de care nu se cunoaşte
nici o formă de manifestare artistică a creştinismului) şi anul 500, la inaugurarea unui stil pur bizantin.
De-a lungul acestei perioade, artiştii au adoptat subiecte şi metode specifice artei romane în pictură,
mozaic şi sculptură.

Arta bizantină se naşte din ceea ce numim arta paleocreştină în jurul anului 500. În timpul
crizei iconoclaste (730-843) marea majoritate a icoanelor au fost distruse, astfel încât, pentru un studiu
efectiv al acestei arte în zilele noastre orice nouă descoperire ascunde o mai bună înţelegere a acesteia.
După reluarea producţiei de icoane, din 843 şi până în 1453, arta bizantină a suferit foarte puţine
adăugiri, în ciuda sau poate tocmai din cauza declinului lent al Imperiului. Cu centrul artistic în
Constantinopol, arta bizantină este deseori identificată după calitatea materialului folosit şi a măiestriei
artistului. Această artă a atins apogeul prin monumentalele fresce şi mozaicuri realizate în biserici sub
formă de dom, (marea majoritate a acestora fiind pierdută, fie din cauza dezastrelor naturale, fie din
cauza transformării bisericilor în moschee).

Arta celtică a Evului Mediu descrie arta popoarelor celtice din Irlanda şi Marea Britanie din
secolul al V-lea, odată cu retragerea administraţiei romane şi până în secolul al XII-lea la instaurarea
artei romanice. Secolul al V-lea şi secolul al VII-lea au fost în principal o continuarea a artei culturii La
Tène cu câteva adăugiri romane, în timp ce secolul al VIII-lea a marcat fuziunea tradiţiilor germanice cu
cultura anglo-saxonă, născându-se astfel ceea ce se numeşte stilul hiberno-saxon sau arta insulară. Mult
mai târziu, în Irlanda pot fi observate şi anumite influenţe vikinge.

Arta popoarelor migratoare descrie arta populaţiilor migratoare de neam germanic şi a celor
din estul Europei între anii 300-900, în această perioadă fiind inclusă şi arta hiberno-saxonă. Acest stil
artistic a interacţionat atât cu arta creştină, cât şi cu stilul zoomorf şi cu cel policromatic.

2
 Arta preromanică defineşte arta dezvoltată de la încoronarea lui Carol cel Mare în anul 800 şi
până la începuturile artei romanice în secolul al XI-lea. Ea cuprinde arta carolingiană, arta ottoniană, arta
anglo-saxonă, precum şi arta Franţei, Italiei şi Spaniei. De-a lungul acestei perioade, îşi fac simţită
prezenţa influenţele artei romane clasice, iar arta carolingiană devine sămânţa din care mai târziu se vor
dezvolta arta romanică şi arta gotică.

Arta romanică se referă la perioada dintre anul 1000 şi naşterea artei gotice în secolul al XII-
lea. Acestă artă s-a dezvoltat odată cu naşterea monarhiilor Europei de vest (Franţa mai ales), dar a
cuprins şi Spania creştină, Anglia, Flandra, Germania, Italia şi alte regiuni. Arhitectura ei este dominată
de pereţi groşi, structuri joase şi îndesate şi arcuri şi ferestre cu capăt rotunjit. Denumirea acestui curent
a fost dată de istoricii artei din secolul al XIX-lea şi este influenţată de faptul că doar în această perioadă
mai sunt folosite formele arhitecturale moştenite din Roma antică.
Arta gotică este un termen variabil în funcţie de opera de artă, loc şi timp. El îşi are originea
odată cu naşterea arhitecturii gotice în anul 1140, deşi pictura de stil gotic nu a apărut decât în jurul
anului 1200, când s-a desprins total de stilul romanic. Sculptura gotică s-a născut în Franţa în 1144 odată
cu renovarea abaţiei Saint-Denis şi s-a răspândit în Europa devenind, în secolul al XIII-lea un stil
internaţional care înlocuia stilul romanic. Goticul internaţional descrie arta gotică dintre anii 1360 şi
1430, după care aceasta se va transforma, în momente diferite şi în timpuri diferite în artă renascentistă.
Arta islamică a Evului Mediu este reprezentată de o varietate de lucrări precum manuscrise
ilustrate, textile, ceramică şi sticlă. Ea se referă la arta popoarelor musulmane din Orientul Apropiat, a
Spaniei islamice şi a celor din nordul Africii. Arta islamică a trecut printr-o perioadă iniţială de formare
între anii 600-900 şi s-a dezvoltat în diverse regiuni după anul 900.
Arta egipteană
Arta Egiptului antic cuprinde pictura, bijuteriile, desenele de
pe papiruși, sculptura, arhitecturași alte moduri de exprimare plastică dezvoltate de civilizația din
valea Nilul din timpurile preistorice (c. 5.000 î.Hr.) până în momentul cuceririi romane (31 î.Hr.).
Egiptul antic a cunoscut continuitatea istorică cea mai durabila dintre toate civilizațiile mediteraneene
ale antichității. Condiția geografică (regiune izolată datorită zonei deșerturilor și unificată prin
intermediul Nilului), opacitatea față de influențele culturale exterioare, toate acestea au dat naștere unui
stil artistic specific, caracterizat prin continuitate.
Simbolistica
Simbolistica joacă un rol important. Faraonii erau reprezentați deținând însemnele puterii. Culorile
folosite sunt expresive: pielea roșie este specifică personajelor tinere, cea galbenă este utilizată pentru
femeile de vârsta mijlocie care nu lucrau în aer liber. Semnificația culorilor era în primul rând religioasă:

1. Roșul: era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului Seth, zeul deșertului lipsit de viață și
de aceea zeul morții, al răului și totodată al dezordinii.
2. Verdele: culoarea vieții vegetale și de aceea culoarea bucuriei și tinereții; era închinată
zeului Osiris, zeu al reînvierii și a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo.
3. Negru: era culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura
"reînvierea" veșnică a Egiptului an după an și garanta puterea și prosperitatea țării.
4. Albastrul: era culoarea cerului și a zeului acestuia, Amon.
5. Galbenul: reprezenta aurul, un material prețios simbol al nemuririi zeilor și de aceea avea un
caracter sacru, el fiind destinat numai reprezentărilor zeilor și faraonilor.
6. Albul: simbol al purității și bucuriei, era culoarea coroanei Egiptului de Jos.

De asemenea se utilizau simboluri stereotipe pentru reprezentarea persoanelor de origine străină.

3
 Arhitectura
Forturile de apărare, palatele, templele și casele particulare erau construite din piatră sau
din cărămizi uscate la soare. Executarea construcțiilor era planificată de arhitecți. Nu se folosea mortar,
de aceea pietrele trebuiau să se potrivească bine între ele. Cu toate acestea, marile construcții
monumentale egiptene au supraviețuit mai multor milenii de istorie.
Exemple: Piramidele lui Keops, Kefren și Mikerinos (ansamblul de la Giseh), mastabalele din Abydos,
Piramida romboidală de la Dahshur, templul reginei Hatșepsut de la Deir el-Bahri, mormântul
lui Ramses al II-lea de la Abu Simbel, templul funerar al lui Tutankamon din valea Regilor ș.a.

În epoca predinastică cei morți erau îngropați încă în nisip, alături de puține vase de lut și de alte
obiecte funerare, dar în prima dinastie regii sunt înmormântați în așa zisa mastaba (cuvânt provenit
din limba arabă, având sensul de „banchetă”), de formă trapezoidală , construită din cărămizi nearse la
început, mai târziu de piatră. O mastaba este compusă în general din două părți separate: un cavou și o
capelă. Cavoul este construit deobicei în fundul unui puț de cele mai multe ori vertical, și conține un
sarcofag de piatră, precum și invernatrul funerar necesar regelui decedat. După înmormântare, era zidit
cavoul ca să-l ferească de jefuitori de morminte , iar puțul de acces era umplut cu un amestec format din
pietre și pământ. Partea de deasuprea solului este o movilă de pietre, nisip și pămant, înconjurată și
sprijinită în formă de banchetă (mastaba) și ziduri de cărămidă nearsă sau piatră. În afara acestei
banchete, spre răsărit, se construia o capelă mică, in care se celebra cultul funerar al decedatului. Însă,
după un timp, această capelă mică a fost introdusă în mastaba și făcuta din piatră în întregime, care astfel
era traversată de săli și culoare. În capelă erau primite rudele mortului, care se rugau zeilor pentru el, dar
care aduceau în special ofrande de carne, prăjituri, bere și ardeau tămâie sau făceu libațiuni (vărsări
de apă) pentru setea decedatului.
Acesta, în puțul său zidit, nu era în contact cu ofrandele și cu fumul de tămâie, dar capela, prontr-
o stelă așezată într-o falsă poartă, comunica cu așa zisul serdab, format din holuri fără ieșire, în care erau
așezate statuile și reprezentările pictate ale mortului.
Se admitea că sufletul Ka vine să dea viață și să însuflețească astfel statuile și toate picturile de
pe pereții holului fără ieșire (serdab), el primind ofrandele și tămâia arsă în capelă.
O a doua etapă în arhitectura funerară egipteană este piramida în trepte, ca cea a regelui Djoser de
la Saqqara, care conține în interiorul ei aceleași camere funerare ca o mastaba, dar este de dimensiuni
mai mari. Astfel, piramida în trepte a regelui Djeser de la Saqqara, construită probabil de celebrul său
arhitect Imhotep (mai apoi zeificat ca zeu al arhitecturii, al medicinei și al înțelepciunii) se ridică până la
61 de metri în 6 trepte mari, având dimensiunile de la bază de aproximativ 109 metri de la nord la sud și
125 de metri de la vest la est.
Sub piramidă, săpate la o adâncime considerabilă, se aflau camerele funerare ale
regelui Djoser și ale rudelor sale apropiate, apoi alte camere și holuri decorate cu basoreliefuri. Piramida

4
în trepte a lui Djoser avea un zid de incintă cu înălțimea de 10 metri pe un perimetru pe aproximativ
1.600 de metri. Desigur că piramidele în trepte au foarte multe asemănări
cu ziguratele babiloniene sau sumeriene(exemplu: Ziguratul din Ur), construite din cărămizi arse, dar și
cu piramidele toltece, olmece, aztece sau mayașe.
Dintr-o altă etapă este piramida de la Maidum, a regelui Sneferu din dinastia a IV-a, care era la
început o piramidă în trepte cu opt nivele, dar acestea au fost umplute mai târziu, astfel încât cele 4
suprafețe laterale să se înalțe într-o pantă continuă de la bază până la vârf.
În ultima etapă se ajunge la construcția unei piramide aproape perfecte din punct de vedere
geometric de la Giza a regelui Khufu, fiul lui Sneferu. Acest monument imens acoperea mai mult de
4 hectare și avea o înălțime inițială de 147 de metri, din care azi lipsesc ultimii 9 metri. Cea mai mare
piramidă era acoperită în întregime cu plăci de calcar, din care nu a mai rămas aproape nimic. Singura
intrare în piramidă, care a fost căutată fără rost timp de multe secole, se găsește pe fața de nord a
piramidei, la 16,5 metri deasupra nivelului solului. Inițial se pare că arhitecții marii piramide au decis să
sape o cameră funerară subterană la o mare adâncime. Acest proiect a fost abandonat ș s-a hotărât
crearea unei alte camere funerare, instalată în interiorul piramidei, la care se ajungea printr-un hol. În
cele din urmă, acest hol a fost prelungit printr-o sală spațioasă, denumită Galeria Mare, până la cea de-a
treia cameră, în întregime construită din granit, unde se află și astăzi sarcofagul gol și fără capac al
lui Khufu. Plafonul celei de a treia cameră este format din blocuri enorme de granit de 400 de tone.
Alte piramide mai mici sunt cea a fiului lui Khufu și cea a lui Mikerinos.
Există posibilitatea ca piramida aproape geometrică să figureze razele solare, așa cum putem să le
vedem coborând pe nisip printr-o găurică a norilor.

Templul din Luxor

Mormintele
Mormintele exprimă importanța pe care egiptenii o acordă vieții de după moarte. Acestea sunt locuințe
pentru eternitate, care să le servească drept adăpost în viața veșnică. Dacă mormintele faraonilor erau
piramidele, ceilalți oameni bogați își construiau mastabale. Acestea erau niște construcții rectangulare
masive din cărămidă sau din piatră ridicată deasupra unui mormânt și care se compuneau din:
 camera ofrandelor: aici se oficiau ritualurile de cult;
 serdapul: aici se afla statuia defunctului.

5
Zona subterană era constituită din camere mortuare în care se aflau sarcofagele celor decedați și
coridoare de acces. Pereții erau decorați cu picturi sau sculpturi reprezentând diverse activități din viața
defunctului.

Pictura
Relieful care decorează pereții mormintelor, templelor
sau coloanelor este înlocuit treptat de pictura murală. Se
practică tehnica frescei, iar scenele sunt așezate în frize pe toată
suprafața peretelui, de la sol la tavan. Tematica este foarte
bogată, de la scene din viața cotidiană (petreceri, dansuri,
întreceri sportive) până la ritualuri de cult sau de înmormântare.
Personajele sunt statice sau surprinse în diferite mișcări în
funcție de acțiunea desfășurată. Se încearcă o încadrare în
peisaj și chiar o așezare pe etaje a personajelor (perspectivă
etajată) pentru a sugera adâncimea. Linia neagră conturează
accentuat formele, culorile sunt așezate în pete uniforme, fără
nuanțări care să dea impresia de volum.
În perioada Regatului de Mijloc se observă apariția unor
elemente simbolice sau magice și diversificarea paletei
cromatice, folosindu-se, pe lângă culorile primare,
complementarele, contrastele de închis-deschis și griurile
colorate. În perioada Regatului Nou, când fresca ocupă locul
dominant în decorarea templelor, mormintelor și palatelor, se
observă o modificare a culorilor care devin mai transparente,
chiar nuanțate, ceea ce conferă o picturalitate nemaiîntâlnită
până acum.
Exemple: Gâștele de la Meidum, Pisica la pândă, Muziciene și
dansatoare, Frescele de la Beni-Hassan, Vânătoare în Deltă, Harfistul orb, Principesele pe plajă etc.

Sculptura
Sculptura se manifestă sub forma basoreliefului, altoreliefului și a statuilor. Canoanele impuse de
religie și de cultul morților erau:
1. hieratismul: lipsa de expresivitate a chipurilor și reprezentarea statică a trupurilor. Personajele au
bărbia ușor ridicată, calota craniană lăsată pe spate, ochii măriți și privirea îndreptată la infinit. Acest
calm, liniște și lipsă de expresivitate simbolizează detașarea personajelor de viața pământeană și
așteptarea judecății zeilor care să le confere dreptul la nemurire după cântărirea faptelor bune și rele.
2. frontalismul: vederea din față, frontală, a personajelor, care sunt reprezentate simetric.
3. supradimensionarea: zeii și faraonii sunt redați supradimensionați față de celelalte personaje, pentru a
se sublinia puterea și caracterul lor sacru. Aceste 3 caracteristici îi dau artei egiptene antice o aură de
mister, eleganță și de necunoscut. La polul opus, arta grecească are o aură de cotidianitate. Pe lângă arta
egipteană antică, o aură de mister, eleganță și de necunoscut o au și arta mayașă, arta africană și arta
obiectelor descoperite la Sanxingdui. Hieroglifele egiptene îi crează unei opere de artă (în special
sculptură, basorelief sau pictură) o atmosferă de mister și de măreție, ele arătând ca niște incantații cu
puteri supranaturale.

6
Nu numai zeitățile, ci și faraonii aveau reprezentări statuare. Astfel de statui erau cât mai masive,
monumentale, deoarece se considera că aduc viață veșnică faraonilor reprezentați și permit supușilor să
îi vadă în formă fizică.
Printre capodoperele sculpturii egiptene se numără: marele Sfinx de la Gizeh (capul
faraonului Kefren), statuia lui Kefren, prințul Rahotep și soția sa, scribul, statuile faraonului Ramses al
II-lea, masca de aur a lui Tutankamon și cele patru statui gigantice (20 m) din fața templului de la Abu
Simbel.

Basorelief din Complexul Dendera Figurină funerară - Isis, e 1353 î.e.n. – 1336 î.e.n.
Arta Greiei Antice
Arta din Grecia antică a exercitat o mare influență asupra culturilor multor țări, în special în
domeniul sculpturii și arhitecturii. Ea poate fi împărțită din punct de vedere stilistic în patru categorii:
geometrică, arhaică, clasică, si elenistică. Spre deosebire de alte popoare antice, grecii, prin arta lor
magnifică, au glorificat umanitatea.
Existenţa istoricã a grecilor se remarcã în primul rând prin elaborarea unei formule de organizare
politicã proprie, precum şi forţa de iradiere culturalã. Centrele politico-socilae sunt de sine-stãtãtoare, fie
cã este vorba despre cetãţile palaţiale cretane, fortãreţele miceniene sau polisurile greceşti. Nu poate fi
vorba despre o formulã unitarã de stat teritorial, în ciuda alianţelor aspectul individual primeazã.
La un moment dat istoria Greciei începea de la Homer. Aceasta este împinsã înainte prin
iniţiativele lui Schliemann, care în 1870 dezvãluie Troia, continuând apoi sãpãturile la Micene. Datarea
s-a putut realiza prin compararea dovezilor arheologice din teritoriul cretan şi micenian cu cele egiptene,
de cãtre Flinders Petrie, în 1880, prin care se evidenţiazã corespondenţa cronologicã a vaselor miceniene
din oaza Fayum cu documentele datate din vremea Regatului Nou Egiptean (Amenophis al III-lea,
Ramses al VI-lea, anii 1400-1050 a.Hr.). din 1953, odatã cu descifrarea scrierii silabice, linearul B,
întrebuinţate de cãtre micenieni, prezenţa grecilor la sud de Balcani este împinsã în mileniul al II-lea
a.Hr. Epoca bronzului se împarte în trei perioada:timpuriu (3000-2000/1900 a.Hr., mijlociu (2000/1900-
1600 a.Hr.) şi târziu (1600-sec. al XII-lea a.Hr.). ultimel douã perioade sunt cele în care se dezvoltã
civilizaţiile palaţiale (minoicã în Creta, helladicã în Grecia continentala, cicladicã în Egeea).
Trecerea la epoca fierului este marcatã de secolele obscure, care alcãtuiesc epoca geometricã sau
homericã (XII-IX), urmate de epoca arhaicã (VIII-VI) şi cea clasicã (îndeosebi secolul al V-lea a.Hr.). în
secolul IV lumea greceascã este supusã unor frãmântãri, pentru ca odatã cu înfrângerea de cãtre
macedoneni la Cheroneea sã intre în faza elenisticã. O primã dezvoltarea poate fi atribuitã neoliticului,
asociat cu o creştere demografica, un grad mai mare de ocupare teritorialã, o mai bogatã activitate
meşteşugãreasca. S-a emis ipoteza unor deplasãri de populaţie dinspre teritoriile microasiatice, datã fiind

7
cunoaşterea meşteşugurilor şlefuirii şi perforãrii pietrei, precum şi a cerealelor care se cultivã în Orient.
Pe de altã parte însã, neoliticul din Thessalia şi Peloponez prezintã aspecte de dezvoltare localã. În
aceastã epocã se intensificã navigaţia în Egeea, au loc instalãri de populaţie în insule, apar schimburile la
distanţã. Totodatã apar şi ierarhiile sociale, atestate prin descoperirile de la Dimini şi Sesklo, unde
clãdirile de tip ”megaron” dovedesc existenţa unei elite locale.
În ceea ce priveşte epoca bronzului, nu avem de-a face cu o dezvoltare uniformã, în prima parte
înfloreşte civilizaţia în insule, apoi o dezvoltare în Creta, pentru ca în cele din urmã sã o ia înainte
comunitãţile miceniene din Grecia de sud. Sunt atestate locuinţele de mari dimensiuni (casele cu
coridor), atestate la Lerna, Theba sau Messenia, se accentueazã stratificarea socialã, dupã cum o
dovedeşte inventarul funerar (la Phaistos de pildã s-au descoperit multe arme şi podoabe), se
specializeazã meşteşugurile şi sistemul de organizare. Sistemul palaţial este notabil, definit prin
gravitarea unor comunitãţi în jurul unui centru de putere. O problemã greu de disecat în aceastã perioadã
o reprezintã cea a ultimei etape de indo-europenizare, trasarea direcţiilor de mişcare şi a etapelor
invaziilor fiind anevoioasã. Lingvistic se constatã cã începând cu mileniul al XV-lea vorbitorii de graiuri
greceşti sunt deja stabiliţi în Peloponez, adicã purtãtorii civilizaţiei miceniene.
Ceea ce se poate constata arheologic este prezenţa unor nivele de distrugere la finele bronzului
timpuriu, dar introducerea de noi tehnici de prelucrare a metalelor, a unor construcţii cu absidã, a
tumulilor, a noi forme ceramcie, nu poate fi încadratã intr-un tablou coerent spaţio-temporal. Cel mai
probabil înainte de dezvolatrea poleis-urilor au existat mai multe sensuri de deplasare de populaţie. A
fost un sens dinspre Asia Micã, au fost dupã aceea contacte ale insulelor, a fost un sens dinspre Grecia
continentalã. Rezultatul complexului proces este o relativã omogenizare a ariei dintre sudul Peninsulei
Balcanice, bazinul egeean şi coasta vesticã a Asiei Mici, resimţitã mai ales lingvistic prin existenta mai
multor dialecte ale unei singure limbi, cea greceasca:dialectele ionic (Attica, Eubeea, Ciclade, Chios),
eolic ((Thessalia, Beoţia, Lesbos), doric (Argolida, Creta, Rhodos, Kos), greaca de nord-vest
(Peloponez, Focida, Etolia).
Civilizatia palatiala
In Creta (anii 2000-1450 a.Hr.) palatul reprezintã punctul de coordonare şi decizie politico-
religioasã. Palate au fost dezgropate la Cnossos, Mallia, Haghia-Triada, Phaistos, Zagros. Cel mai de
seamã se pare cã a fost Cnossos. Prosperitatea se întrevede din ceramica finã şi policromã, metalurgia
bronzului, lucrãrile edilitare precum depozitele i hambarele, sistemele de scriere (hieroglifele şi linearul
A). Ierarhia socialã reiese din existenta mormintelor familiale, completate de complexele sepulcrale
individuale, în care se foloseşte ritul înhumaţiei. Realţiile cu Orientul şi Egeea sunt destul de numeroase,
cretanii apãrând menţionaţi la Ugarit şi Mari, iar în documentele egiptene sunt denumiţi keftai. În
perioada despre care vorbim dezvoltarea Greciei continentale nu se comparã cu cea din Creta. Notabilã
este cetatea Orchomenos totuşi, unde avem ceramica monocromã minyanã. Creta deţine monopolul
comercial cu Orinetul în domeniul ceramicii (stilul Kamares). Remarcabile sunt şi sanctuarele pe
înãlţimi (la Kato-Symni de pildã, dedicat lui Hermes şi Afroditei).
Rolul de loc de depozitare deţinut de palatul cretan a indus ideea cã situaţia ar fi similarã statului
orinetal centralizat, dar arheologic s-au documentat palate precum cele de la Haghia-Triada sau Mallia,
care funcţioneazã mai mult sau mai puţin independent. Mai mult, în cea de-a doua perioada palaţialã
apar cartierele meşteşugãreşti, care restrâng spaţiile de depozitare. Pe plan religios, nu existã o singurã
divinitate asociatã puterii regale, dacã la Cnossos îl avem pe Zeus, la Kato-Zagros îl avem pe Poseidon.
În ceea ce priveşte puterea maritimã (thalassocraţia de care vorbea Tucydides) nu avem indicii despre o
hegemonie politicã sau metode de control economic aşa cum le-a avut Athena în Liga dello-atticã. Rolul
comercial al insulei şi prosperitatea sa economicã sunt de necontestat, dar comparaţia cu situaţia
atenienilor în secolul al V-lea a.Hr. este exageratã. Dupã faza de distrugere, centrul de greutate se mutã
de la Cnossos la Kydonia, dar per ansamblu civilizaţia decade.

8
 Cât despre civilizaţia micenianã, aceasta o integreazã în continuare pe cea cretanã, dar şi în
Grecia continentalã se constatã continuitate între bronzul timpuriu şi cel târziu. Într-o primã fazã (pânã
în secolul al XV-lea a.Hr.) are loc sinteza cu elemente locale şi alcãtuirea unei grupãri de aristocraţi
rãzboinici, în faza a doua este maxima dezvolatare (1450-1370 a.Hr.), dupã care urmeazã declinul
(secolele XII-XI a.Hr.). comunitãţile din Peloponez vor evolua în aşezãri proto-urbane cu centrul
reprezentat de palatele de mari dimensiuni (ciclopice). Deosebirea faţã de cele cretane constã în sistemul
de fortificaţii, relevat la Mycene, Tirynth, Pylos, care denotã o societate rãzboinicã. Regele este
principala autoritate politicã şi militarã, apãrând în textele miceniene drept wa-na-ka, este stãpânul
oamenilor şi teritoriilor pe care producãtorii, da-mo, îl lucreazã plãtind centrului o parte din venituri.
Tãbliţele în linear B amintesc şi de te-re-ta, o categorie socialã aristocraticã, sub rege. Proprietarul
nominal al pãmânturilor este regele, cel care controleazã şi domeniul militar. În texte luptãtorii de elitã
sunt numiţi e-ge-ta. Aşadar avem de-a face cu o ierarhie dublã:una militarã şi una economicã.
În urma extinderii politico-militare a
civilizaţiei aheene în bazinul egeean are loc o
sintezã religioasã între elementele continentale şi
cele insulare, dupã cum se observã în sanctuarele
de la Phylakopi sau Keos. Sunt atestate divinitãţi
din panteonul grec tradiţional, precum şi vechi
culte de sorginte cretana (Zeus-copil, Potnia –
zeita fiarelor). Rolul important al divinitãţilor
feminine este înlocuit în mare mãsurã de
suveranitatea rãzboinicã masculina. Ce raporturi
existau între centre? Este dificil de vorbit despre
subordonare, dar probabilitatea, de pildã, a unei
campanii de anvergurã la Troia, care sã adune mai
multe cetãţi, nu este exclusã. Bogata civilizaţie micenianã îşi va extinde controlul asupra Cretei, dar la
rândul sãu va intra în colaps. Dispar piramida cu vârful în acel wa-na-ka, dispare scrisul, ultimele tãbliţe
fiind redactate la Pylos în prima jumãtate a secolului al XIII-lea, la Tirynth prin 1180, iar la Mycene tot
prin secolul al XIII-lea.
Harta distrugerilor nu este coerentã, avem de-a face cu o mişcare dezordonatã de populaţii care
caracterizeazã tot bazinul est-mediteraneean şi se întinde pe câteva secole. Se mai adaugã şi transferul de
populaţie greacã spre insule şi Asia Micã, schimbãri climatice, modificarea raporturilor de forţe, multã
vreme în favoarea aheilor, prãbuşirea demograficã. Intrãm în epoca obscurã.
Arta bizantină
Începuturile acestui stil se găsesc in perioada dintre secolele IV-V, in cadrulantichităţii târzii. Se
dezvolta in trei etape: secolele IV-VI, VI-XII, XII-XV.In prima perioada edificiile, in mare majoritate
biserici, erau ridicate pe un plan bazilical cu 3, 4 sau 5 nave, preluat de la vechea bazilica romana. Ca o
excepţie,
BisericaSan Vitale din Ravenna, Italia, are un plan octogonal. Cea mai reprezentativacaracteristica a
stilului este utilizarea mozaicurilor pentru decorarea interioara, fiindfaimoase cele de la catedrala
Sf. Sofia din Constantinopol (azi Istanbul) si SanVitaledin Ravenna.
Prin dimensiunile sale si impresia de spaţialitate din interior, catedrala Sf. Sofiaeste o încercare a
omului de a reprezenta imensitatea si infinitatea cosmosului.In acelaşi secol VI încep sa fie construite
biserici cu plan de cruce greaca (bisericaSf. Ioan din Efes) cu 5 cupole, sau de octogon înscris intr-un
pătrat (San Vitale dinRavenna).In secolul IX se impune planul de cruce greaca, se aduc modificări
sistemului
desusţinere a cupolei (acum se sprijină direct pe ziduri, fiind eliminaţi contrafortii).Concomitent, apar
decoraţiile exterioare care ating apogeul dezvoltării in secolele X(arcade oarbe, cărămidă colorata si
ceramica smălţuită acoperă zidurile) si XV (sculpturisi fresce)Cea de-a treia perioada a bizantinului
9
(secolul XV) începe cu dinastia Comnenilor importante edificii sunt biserica Pantokratonului, panteon
pentru zece generaţii deîmpăraţi, Comneni si Paleologi, si Chora (azi Kahrie Djami), cea mai eleganta
biserica bizantina dupa Sf. Sofia.
Bisericile de stil bizantin se caracterizează prin:
planul cruciform care reiesedin apariţia absidelor
în pereţii laterali, împărţirea în trei încăperi:
pronaos, naos si altar,ultimele doua despărţire
între ele prin catapeteasmă, acoperişul în formă
de bolta arcuită, prezenţa unei cupole centrale
ridicată deasupra naosului în care este pictat
HristosPantocratorul, contrastul evident dintre
aspectul exterior simplu şi sobru şi
interiorul bogat ornamentat prin picturi sau
mozaicuri. Sculptura este foarte săracă, prezentă
numaila ornamentarea ferestrelor, uşilor şi
coloanelor.
Caracterele generale ale bisericilor de stil bizantin sunt urmatoarele :
a) Materialul de constructie preferat e caramida (singura sau alternata cu piatra);
b) Extinderea absidelor (zidurile verticale semicirculare) la peretii laterali ai bisericii si utilizarea
acoperisului rotund, sub diversele lui forme (bolti semicilindrice, cupole hemisferice sau calote,
semicalote etc) ;
c) Prezenta cupolei centrale ridicata deasupra naosului, fie singura, fie
impreuna cu cupole secundare pe pronaos si avand ori forma de simple calote secunde (ca
le bisericile mai vechi), ori fiind suprainaltate prin turle (tambur), ca la bisericile de mai tarziu, si
legate de corpul principal al edificiului prin sistemul pandantivilor ori (mai rar) prin acela al
trompelor de unghi ;
d) Mentinerea sistemului basilical al arcurilor sprijinite pe coloane, care capata rost pur decorativ ;
e) Predominarea cu exclusivitate a planului cruciform (inscris sau aparent) si a celui treflat ;
indeosebi planul in cruce greaca sau bizantina (cu brate egale) e caracteristic pentru prima faza a artei
bizantine ;
f) Impartirea in sens transversal a interiorului, in cele trei parti principale ale bisericii (altar, naos si
pronaos) ;
g) Contrastul izbitor dintre aspectul exterior, simplu si sobru, si interiorul bogat decorat si somptuos;
h) Ornamentatia (interioara) realizata aproape exclusiv prin pictura, foarte putin prin sculptura (absenta
totala a statuilor, decorul sculptural redus numai la capitelurile coloanelor si la chenarele (cadrele) usilor
si ferestrelor, iar mai tarziu si la ornamentarea partiala si sobra a fatadelor, (ca la unele din bisericile
romanesti).
Aceste caractere esentiale ale stilului se vor pastra la bisericile bizantine din toate timpurile si epocile,
desi proportia in care ele sunt utilizate si felul in care vor fi imbinate vor evolua in cursul timpului, dupa
regiuni, dupa gustul estetic si posibilitatile materiale ale ctitorilor si ale artistilor si dupa influentele pe
care ei le-au suferit, dupa trasatura definitorie a fiecarui popor ortodox si dupa evolutia generala a
teologiei si a vietii spirituale rasaritene.
Arta romanica
Arta romanică este o denumire conventională, adoptata de istoriografi in sec. al XIX-lea,
prin care se intelege în general arta care s-a dezvoltat în tările europene supuse influenței catolice in sec.
X - XIII.
Arta romanică a preluat unele trasaturi ale artei bizantine și în special elemente din arta
carolingiana. Dezvoltand vechi traditii ale artei antice romane, stimulata de frecvente schimbari cu arta

10
orientala, cunoscuta fie prin intermediul navigatorilorilor si al pelerinilor, fie prin intermediul armatelor
de cruciati, arta romanica a imbracat variate aspecte, arhitectura fiind modul ei pricipal de manifestare.
Problema originii si a datei cand au aparut cele dintai monumente romanice precum si a
regiunii in care stilul romanic s-a constituit definitiv si de unde apoi a iradiat, ramane un domeniu al
controverselor. Cert este ca romanicul isi deriva elementele din arhitectura carolingiana-ottoniana,
insumand si elementele bizantine, musulmane si de arta barbara. Important si definitoriu este insa faptul
ca toate aceste elemente eterogene au fost asimilate si reelaborate intr-o viziune unitara si organica, ale
carei izvoare stilistice sunt, in esenta, romane.
În privinta datei constituirii unei arhitecturi “romanice” propriu-zise, se accepta in general de
catre istoricii din arta, perioada (grosso modo) -ultimele doua decenii ale secolului al X-lea si a primei
jumatati a secolului urmator. Iar ca regiune de origine, tezele propuse sunt in principiu trei: centrul
Frantei (Burgundia, Normandia), dar si Proventa unde arhitectura romana capatase o individualitate mai
bine definita. Lombardia, zona
invecinata cu regiunea de
deplina afirmare a arhitecturii
ottoniene, unde zidarii aveau
inca din antichitate reputatia de
foarte iscusiti constructori si
Catalonia, unde “prima arta
romanica”este caracterizata de
o mare simplitate a formelor,
precum si de faptul ca
majoritatea solutiilor
constructive adoptate au fost
preluate din arhitectura
carolingiana. Particularitatile
acestor prime biserici romanice
din Catalonia datand de la
sfarsitul secolului al X-lea (si
inspirandu-se direct si din
arhitectura locala, ca la bazilica
din Pedret) au fost identificate si la numeroase biserici din Franta, Germania si Italia.
In mod definitoriu si exemplar, arhitectura romanica si-a gasit realizarea in edificiile religioase situate
pe traseul marilor drumuri de pelerinaje, unde afluenta imensa de vizitatori a determinat atat trecerea
la dimensiuni mult mai vaste, cat si modficarea functionala a planului constructiilor.

Principalele biserici de pelerinaj erau S. Martin si Tours construita in 1067 in prezenta lui
Wilhelm Cuceritorul, si a carei tipologie spatial-ornamentala se intalneste si in Anglia, unde a determinat
constituirea arhitecturii normande si Catedrala Santiago din Compostela, cel mai important punct de
pelerinaj al crestinatatii, dupa Ierusalim si Roma. Mai impunatoare decat toate era marea biserica a
abatiei Cluny (imaginiea de sus). Avea cinci nave, cinci turnuri, un deambulatoriu cu cinci capele
radiale, doua transepturi cu capele, inaltimea boltei de 28 m si o lungime de 127 m, fiind astfel, timp de
patru secole, cea mai mare biserica a crestinatatii. De remarcat si influenta mediului natural asupra
arhitecturii romanice, determinandu-i anumite particularitati regionale. Astfel, in regiunile nordice, de
exemplu in Anglia, unde cerul era mai mult timp acoperit, deschiderea ferestrelor este mult mai mare,
pentru a permite sa intre cat mai mult lumina zilei. Dimpotriva, in regiunile de miazazi ale continentului
ferestrele vor fi mult mai mici, spre a impiedica o lumina prea puternica de afara. De asemenea, aici
acoperisurile bisericilor sunt mai joase, mai plate, in timp ce in regiunile nordice, cu ploi si zapezi

11
abundente, acoperisurile vor fi mult mai inalte, mai ascutite, pentru a permite scurgerea rapida a ploii si
a evita depunerea unui strat prea gros de zapada.
Planul bisericilor romanice, dupa tari si regiuni, sau potrivit conceptiilor ordinelor monastice
este foarte variat: rectangular, rotund, de cruce greaca, treflat, poligonal, cu sau fara nave laterale, cu un
transept sau doua, cu una sau doua abside opuse. Dar marea majoritate a acestor edificii au planul de
cruce latina, cu axa pe directia est-vest, plan rezultat din intretaierea navei cu un transept, care devine o
a doua nava, perpendiculara pe cea principala si surmontata la intersectie de o cupola.
Marile biserici de pelerinaj si-au amplificat spatiul prin adaugarea a doua sau patru nave laterale, prin
transeptul simplu sau dublu si mai multe capele pe latura estica, prin inmultirea numarului de capele
radiale din absida si prin coridorul inelar al deambulatoriului care inconjoara altarul si care permitea
trecerea pelerinilor prin fata capelelor continand relicvele sfintilor.
Fatada este un zid drept, un zid dreptunghiular surmontat de un fronton, in Toscana, cu una
sau mai multe serii de arce elegante dispuse in loggii suprapuse cu un aspect initial sobru, elementul cel
mai atent ornamentat sculptural fiind portalul. Multe biserici au nava centrala precedata de un portic, in
care se pregatea serviciul divin si care constituie locul solemn de tranzitie intre spatiul profan si spatiul
sacru. Una din importantele modificari de plan intervenite in perioada romanica este si disparitia
cvadriporticului, al carui exemplu clasic, ramas pana azi in perfecta stare de conservare, este cea al
bazilicei S. Ambrigio din Milano, fapt care a avut drept urmare punerea din plin in evidenta a fatadei,
careia i se va da din ce in ce o mai mare atentie.
„Claustrul” (curtea interioara, de forma patrata sau rectangulara, marginita pe toate laturile de un portic
acoperit si avand de obicei in centru o fantana), nefiind destinat laicilor, ci exclusiv clericilor si
calugarilor, este plasat in afara trecerii credinciosilor, lipit de unul din flancurile bisericii. Pana in secolul
al XII-lea, avea drept plafon o simpla sarpanta. Apoi plafonul va fi din zidarie. Elementul esential este
portalul, avand eventual alaturi cateva statui in basorelief, deasupra lintoul si luneta cu sculpturi, iar in
centrul frontonului o fereastra in forma de cruce, sau rotunda (oculus), bogat ornamentata, preluata mai
tarziu de edificiilr gotice (asa-numita rozasa).
O importanta deosebita capata in arhitectura romanica turnurile si clopotnitele. Traditia
turnurilor-lanterna carolingiene s-a transmis si epocii romanice dintr-o stringenta necesitate: bisericile
romanice sunt foarte slab luminate, in cele cu bolti ferestrele sunt mici si rare, de obicei navele centrale
primesc lumina numai prin ferestrele navelor laterale. Doar absida poate avea ferestre inalte care
lumineaza si deambulatoriul.
Exista clopotnite care nu au forma de turn. Clopotnitele romanice sunt plasate in mijlocul
edificiului. Multe biserici nu au decat un turn-clopotnita lateral, dar unele mai importante pot avea mai
multe, situate in diferite puncte. Bisericile mari, mai ales cele din Normandia au adeseori doua turnuri
care incadreaza fatada si un turn central, pe incrucisarea transeptului cu nava. Dimpotriva altele au doua
turnuri pe bratele transeptului si unul pe fatada. Catedrala din Worms are pe fiecare brat ale celor doua
transepturi cate un turn-lanterna, deci in
total 6 turnuri. Dar majoritatea
bisericilor nu au decat un turn plantat
pe intersectia transeptului cu nava.
Clopotnitele izolate de corpul bisericii,
foarte curente in epoca precedenta, sunt
acum exceptii, ca de exemplu la
catedrala Regensburg, iar in Franta se
intalnesc numai la bisericile ramase
neterminate. Forma turnurilor este
diferita: in intregime pe baza patrata

12
sau devenind octogonale de la nivelul acoperisului, sau cilindrice in intregime, ori numai in partea
superioara, etc.
Toate turnurile – clopotnite sunt construite fie pe pereti plini, masivi, fie pe arcade care
uneori formeaza o tinda, un nartex. Nu arareori parterul lor nu comunica cu exteriorul, in care caz,
clopotnita poate deveni un turn de aparare, un fel de donjon cu o platforma crenelata si chiar cu
metereze in care o parte din populatie isi poate gasi refugiul in caz de razboi sau in timp de pace.
Parteruul clopotnitei poate deveni o capela ori servi drept baptisteriu. C. Enlart, mai adauga ca, cele mai
vechi clopotnite cunoscute au plan circular, precizand totodata ca dupa perioada carolingiana, forma lor
cilindrica se intalneste din ce in ce mai rar, iar in epoca romanica numai in Anglia, Germania, Lombardia
si in mod cu totul exceptional in Franta.
Criptele se intalnesc in majoritatea bisericilor mai importante, situate dedesuptul corului si
absidei. In Germania si Lombardia criptele se extind dedesuptul si pe intreaga lungime a transeptului.
Intotdeauna boltite, criptele sunt aproape intotdeauna divizate de suporti masivi, coloane sau pilastri,
mult mai numerosi si mai masivi decat cei din interiorul bisericii. Criptele pot fi la niveluri diferite:
subterane, semi-subterane, sau la nivelul pavimentului navei. In aceste 2 cazuri din urma, accesul la
altarul principal este asigurat de 2 scari laterale ridicate pe axul navei, la fel ca scara sau scarile care
coboara in cripta.
Arhitectural, interiorul bisericii prezinta zidurile laterale impartite in zone orizontale. Zona
inferioara formeaza marile arcade, sustinute de stalpi dreptunghiulari si mai ales de stalpi cruciformi,
compusi dintr-un nucleu central cu 4 pilastri in jurul acestuia. Deasupra marilor arcade, zona superioara
este constituita de tribune deschise spre nava printr-un al doilea ordin de arcada. Tribunele sunt de regula
foarte spatioase, din ele credinciosii pot privi desfasurarea serviciului divin, dar accesul este asigurat de
scari extrem de inguste. In bisericile unde tribunele lipsesc, acestea sunt inlocuite de o galerie deschisa,
de asemenea foarte ingusta, un simplu coridor de trecere numit triforium, care poate fi redus si doar la
un sir de arcade oarbe, inaltandu-se deasupra nivelului navelor laterale. In fine, deasupra triforiumului se
deschid ferestre inalte. Functia tribunelor este de a incarca zidurile navelor laterale, sporindu-le astfel
rezistenta, de a crea un spatiu suplimentar credinciosilor sau cantaretilor bisericii si de a servi la
intretinerea edificiului si cu ocazia marilor sarbatori la decoratia interiorului.
Cronicile din secolele X-XI mentioneaza foarte numeroase cazuri de incendii carora le-au
cazut prada bisericile cu plafonul in sparpant. Pentru prevenirea acestor dezastre trebuia neaparat
inlocuit lemnul cu piatra, sarpanta navei trebuia inlocuita cu o bolta. Dar boltirea unei biserici pretindea
o modificare a insesi structurii intregului edificiu. Caci plafonul in sarpanta utiliza barne lungi chiar de
18 metri ale caror extremitati zidul subtire le putea sustine usor, barna exercitand o presiune verticala,
arcul boltei exercita insa o presiune oblica, asupra peretilor, care prin urmare trebuia sa fie mult mai
masivi si intariti prin contraforti, incorporati in ziduri. O consecinta a grosimii sporite a peretilor era
reducerea luminozotatii interiorului si deci necesitatea de a se deschide ferestre la inaltimea zidurilor.
Arhitectura romanica foloseste, la fel ca arhitectura romana, bolta in leagan de forma arcului in plin
centru sau frant, bolta semicilindrica, bolta in cruce, bolta formata dintr-o singura semicupola, cupola
circulara sau octogonala cu pandantivi sau trompe.

Cupola romanica a cunoscut 2 aplicatii. Prima, este cazul cupolei unice, inaltate pe careul
format prin intretaierea navei cu transeptul (de exemplu: San Marco din Venetia, Domul din Padova, etc.
). In acest caz, cupola centrala este mai inalta decat celelalte si este adeseori ridicata pe o portiune de zid
cilindrica sau poligonala, goala, formand deci temelia cupolei prevazuta cu ferestre, avand astfel o
importanta functie de iluminatie: este asa numitul turn-lanterna. Elementul legat in mod nemijlocit de
acoperirea interiorului romanic cu bolta este arcul.
Majoritatea portalurilor romanice sunt surmontate pe un panou semicircular, timpanul,
cuprins intre un arc si piatra orizontala monolita, sculptata sau nu, asezata pe stalpii de sustinere ai
portalului. Pentru a usura apasarea lintoului, golul portalului era divizat de un stalp median de piatra care

13
in constructiile gotice va prezenta o statuie. Timpanele sunt fie pictate, fie ornate cu basoreliefuri.
Arcatura este succesiunea de arcade mici, reale sau aparente, utilizate chiar din epoca merovingiana,
care devine foarte frecventa. Este un element arhitectonic atat functional, cat si decorativ. Suportii
folositi de arhitectii romanici prezinta o mare varietate de forme. Coloana se intalneste destul de
fregvent in arhitectura romanica lombarda si germana, dar mult mai rar in Franta si de obicei doar pentru
a sustine arcadele mai inguste ale deambulatoriilor. O functie aproape exclusiv ornamentala si de
prestigiu are „flesa” sageata, extremitatea foarte elansata a
acoperisului unui turn-lanterna sau a unui turn-clopotnita.
Incepand cu sec. XI, in Franta s-au construit
clopotnite pe baza patrata, surmontate de conuri sau de
piramide zidite din piatra. Cand acoperisul acestora are o
forma conica sau piramidala, se inalta din ce in ce mai mult,
devenind tot mai ascutit, de unde si denumirea de”sageata”.
Conica sau piramidala, flesa este asezata fie direct pe turnul
cu baza patrata, fie pe un tambur. Pe langa aspectul sau de o
eleganta suplete prin panta foarte rapida a acoperisului sau,
flesa prezinta si avantajul de a nu exercita asupra zidurilor
turnului care o sustine decat o apasare foarte aproape de
verticala. Fatada unei biserici romanice are adeseori
frontonul ornat cu goluri cruciforme, cu o fereastra rotunda
bogat decorata, cu figuri sau capete umane in relief, cu
medalioane, etc. In fine, un alt element decorativ propriu
arhitecturii romanice este acroterul, indepartata mostenire din arhitectura templelor antice etrusce sau o
piesa ornamentala de mici dimensiuni plasata in varful triunghiului unui franton, in general o cruce.
Cand crucea-acroter nu este asezata pe fronton, ci pe creasta orizontala a zidului unei fatade, poarta
numele de „cruce antefixa”. Vicisitudinile intemperiilor au facut ca aceste acrotere si antefixe sa dispara
aproape toate.
De arhitectura romanica este strans
legata activitatea mesterilor constructori
”comacini” si a decoratorilor „cosmati”, care i-au
imprimat stilul lor foarte original. Anumite grupuri
de zidari si de cioplitori de piatra sunt numiti
„magistri comacini”, care au activat in Lombardia,
de unde activitatea lor s-a extins in Elvetia, Valea
Rhinului si pana in Burgundia, iar in Italia
Meridionala, pana la Bari. Constructiile lor se
distingeau prin faptul ca sistemul lor de a construi
nu se mai baza pe canoanele numerice si
geometrice ale traditiei bizantine si paleocrestine,
ci pe cunostinte tehnice practice, empirice. In mod
concret, tehnica mesterilor comacini avea ca
rezultat accentuarea maselor cladirii, ale zidurilor,
folosind in acest scop glafurile sau „strombaturile”
profunde, pilastrii masivi in locul coloanelor, nise mari in exteriorul absidelor, iar pe fatade, elemente
arhitectonice decorative foarte proeminente:balcoane, galerii, cornise, pilastrii, modanaturi. Toate aceste
inovatii au dus la o arhitectura masiva, relativ scunda ca inaltime, dar care creeaza o puternica impresie
de soliditate si de forta si in care apar de pe acum elementele structurale si decorative dezvoltate in
continuare de marea arhitectura romanica.

14
 Problema centrala a arhitectilor ramane ca si in
alte epoci artistice, era gasirea unor solutii pentru
inaltarea unui acoperis solid. Antichitatea oferea doua
solutii: acoperisiul in sarpanta si cupola. Primul, propriu
edificiilor bazilicale, era facut din lemn. El avea avantajul
de a fi usor, dar si inconvenientul de a nu fi rezistent.
Acoperisiul in forma de cupola erea solutia cea mai buna,
insa ridica dificultati tehnice legate de sustinerea imensei
mase de piatra.

Originalitatea mesterilor romanici consta in

utilizarea boltii semicirculare pentru a sprijini acoperisul. Cunoscuta inca de romani, bolta este folosita
acum pentru a sustine cei doi pereti ai navei centrale a bisericii. De la unele bolti romane provine
denumirea acestui stil artistic. Primele edificii erau reduse ca proportii datorita rezistentei lor scazute.

Catre mijlocul secolului al XI-lea, au aparut coloanele, in interiorul constructiei, care au preluat
o mare parte a greutatii acoperisului.

Cu aceste elemente tehnice, mesterii romanici au inaltat in perioada urmatoare basilici

impunatoare. Ele urmeaza planul unei cruci latine, cu brate inegale, ori planul unei cruci grecesti, cu
brate egale. Noile biserici au o nava centrala si doua sau chiar patru nave laterale, despartite de siruri de
coloane paralele. Alte doua elemente intregesc arhitectura romanica. Primul este transeptul, care se
incruciseaza cu nava centrala si care urmeaza bratul scurt al crucii latine. Celalalt este turnul-clopotnita,
inaltat la punctul de incrucisare dintre nava centrala si transept, unde rezistenta constructiei era mai
mare. Marile edificii au alte patru turnuri in punctele extreme ale crucii.

In Romania, primul monument de arta romanica este Catedrala de la Alba-Iulia. Prin

intermediul colonistilor sasi si al ordinelor calugaresti, sosite din apusul Europei, stilul romanic s-a

15
extins si in zona Sibiului unde s-au construit bazilici din piatra cu trei nave. Datorita unei asimilari
intarziate in Transilvania, stilul romanic se imbina deseori cu goticul timpuriu, cum de altfel s-a
intamplat si in alte zone din centrul si estul Europei.

Sculptura si pictura

In cadrul artei romanice, sculptura si pictura au fost subordonate arhitecturii. Decorul

sculptat al edificiilor romanice se plaseaza in jurul portalulilor, in jurul capitelulilor, de asemenea pe
fetele unor obiecte de cult.
Inspirata mai ales din mitologia crestina, dar utilizand si elemente fantastice, multe de origine
orientala, sculptura romanica are in primul rand un caracter decorativ, hieratizant. Considerata si ea ca
un element decorativ, figura umana este turtita, alungita, contorsionata, dupa caz, pentru a raspunde
nevoilor compozitionale. Tratarea schematizata, deseori rusticizata, a figurilor este compensata de simtul
decorativ si de inventivitatea fabuloasa a
mesterilor.
Sculptura in relief are inspiratie
religioasa. Anul 1000 a reprezentat un
moment important in evolutia iconografica
a sculpturii datorita spaimelor in fata
Apocalipsei ce se anunta. Ideea Judecatii de
apoi inspaimanta intr-o vreme in care
biserica pedepsea ereziile. Stilizarile
urmaresc sugerarea unei suferinte.
Personajele apartin unei lumi patetice

Ronde-bosse-ul si relieful se
dezvolta. Eleganta romanilor si fastul
dirijeaza arta catre lux. Ronde-bosse-ul a
permis romanilor crearea unor monumente
in spatii largi, in forumuri si in locuri
publice. Reliefurile impodobeau arcuri de
triumf, columne ( reliefuri cu caracter
istoric-Columna lui Traian, reliefuri cu
caracter alegoric-folosirea simbolurilor si
alegoriei-Altarul pacii, Columna aureliana).

Picturile romanice, de asemenea cu un pronuntat caracter hieratic, sunt la origine o ramura a

picturii bizantine, care s-a dezvoltat in conditii specifice, caracterizata fiind prin schematism, dar si prin
spiritul narativ-popular.

Pictura se dezvolta in atelierele mestesugaresti din cadrul manastirilor.

Pictura de manuscris urmeaza traditia precedenta si cunoaste o mare dezvoltare in Franta,
Anglia, Spania si Italia.
Pictura din Pompei impresioneaza prin organizarea spatiului, efectele de apropiere si adancime,
gruparea personajelor, arta formelor, atitudinilor. Rosu pompeian abunda, galbenul, violetul, albastrul si
verdele transparent dau pretiozitate.
Pictorii scolilor locale trezesc admiratia prin perspectiva cromatica, efectele trompe l'oeil.

16
Artele decorative

In cadrul artei romanice trebuie considerate si piesele de arta decorativa: tapiserii, emailuri in
champ-leve, practicate in special la Limoges (Franta), manuscrise caligrafiate pe pergament si
ornamentate cu miniaturi, feronerie, argintarie, obiecte din bronz, mobilier etc. Tesaturile ocupa un loc
deosebit. Tesatura din biserica din Bayeux este reprezentativa perntru acel timp si prezinta episoade din
luptele de cucerire a Angliei de catre normanzi in secolul XI si tot in cadrul tesaturii sunt prezente si
scene campenesti.
Multitudinea culorilor, aplicatia diferitelor materiale si tesaturi pe panza suport creeaza un
ansamblu original.

Concluzie

Arta romanica se dezvolta intre secolele XI-XIII in statele feudale ale Europei occidentale.
Principalulul domeniu de manifestsre a acestei arte este arhitectura, cu doua mari programe: castelele
fortificate si bisericile de tip bazilica. Sculptura si pictura sunt subordonate arhitecturii, avand un rol mai
mult decorativ. Starea de incertitudine si razboi care domnea in epoca, ca si alti factori de natura artistica
determina o anumita masivitate a creatiilor, carora le lipseste supletea si naturaletea.
In general, stilul artei romanice se caracterizeaza prin maretia si severitatea constructiilor,
prin hieratismul si decorativismul artelor figurative.

Aparuta in ultimele decenii ale secolului al X-lea, arta romanica se cristalizeaza in veacul
reformei gregoriene, cand sunt construite primele monumente reprezentative. Ea se raspandeste rapid in
tot spatiul catolic, iar dominatia sa se mentine, cu particularitati regionale, si in secolele urmatoare.
Numele stilului a fost dat de savanti, pornind de la unele elemente de inspiratie romana antica pe care
acesta le-a asimilat. Stilul Romanic preia de la romani planul bazilical si arcul semicircular.

Titlul de patrie a primelor monumente romanice este disputat de regiunile de traditie culturala
antica: Proventa, in sudul Frantei, Lombardia, in Italia, si Catalonia, in Spania. In Franta, reprezentativa
este biserica abatiala de la Cluny, lunga de 187 m si inalta de 30 m, azi disparuta. Alaturi de ea pot fi
mentionate Notre-Dame din Clermont si biserica abatiala din Vezelay. In Spania, de o mare faima in
epoca se bucura biserica Sfantul Iacob din Compostella, cu noua turnuri. In Germania, cele mai
cunoscutesunt catedralele din Maintz, Worms, Regensburg si Speyer. In sfarsit, in Italia, unde romanicul
domina secole in sir si patrunde si in orase, cele mai cunoscute monumente sunt baptiseriul din Florenta
si marea basilica San Marco din Venetia, capodopera a artei medievale, inaltata de mesteri bizantini.

Arhitectura urbanistica

Arhitectura s-a manifestat in functie de cerintele vietii publice si de stat. Imparatii romani au
construit la Roma numeroase forumuri ce le-au purtat si numele (Cezar, Augustus, Traian, Vespasian).
Forumuri au fost construite si in regiunile in care armatele
romane au ramas. Forumul reprezenta un ansamblu urbanistic
-nucleul orasului-care grupa institutiile administrative,
bazilicile, templele, bibliotecile. Cel mai impresionant a fost
Forumul lui Traian, construit la inceputul secolului II.
Ansamblurile urbanistice romane impresioneaza prin modul in

17
care sunt realizate traseelor strazilor, prin alinierea zidurilor caselor, prin organizarea oraselor in functie
de conditiile reliefului.

Arhitectura omagiala

Un capitol al constructiilor romane este reprezentat de arcuri de triumf, columne si trofee. Aceste
constructii glorificau puterea Romei sau pacea (Columna lui Traian, Trofeul de la Adamclisi, Arcul lui
Titus, Arcul lui Septimiu Sever, Altarul pacii).

Arhitectura religioasa

Un templu destinat zeilor este Panteonul, construit de Agrippa in 27 i.e.n. si reconstruit de

Hadrian (117-125 e.n.). Are planul circular si zidurile de caramida au grosimea de 6,20m. Exteriorul este
acoperit cu placi de marmura.
Arta gotica
Spre deosebire de arta romanica, creata si dezvoltata in mediul monastic, arta gotica este
preeminent urbana "este prima forma de manifestare a unei culturi general-europene, orasenesti si
moderne"91 Este epoca in care intervin o serie de schimbari in mentalitatea umana centrate mai ales in
jurul problematicii realitatii care poate apare in notiuni generale sau/si in obiecte individuale,
impunandu-se conceptia acelora care considerau notiunile generice ca fiind construite exclusiv pe
ratiunea umana. Pe de alta parte are loc o teoretizare a tehnicii creatiei artistice, artistul un loc si un rang
bine definit in societate iar tehnica progresiva proprie goticului il elibera de problema dogmei
caracteristice artei bizantine si romanice.

Denumirea de "gotic" la inceput avea un sens peiorativ de "barbar" exprimand convingerea

subiectiva a ideologilor artei de dupa Renastere care considerau ca numai arhitectura derivata din stiinta
artistilor lumii vechi este logica si armonioasa. Goticul era considerat un rezultat al unor traditii bazate pe
ignoranta si pe lipsa de adevarata stiinta arhitecturala

Arhitectura

Caractere generale.
a) Planul predominant e cel de
cruce latină
(romană), iaredificiile sunt de
dimensiuni mari.
b) Zidurile masive din stilul ro
manic sunt înlocuite cu ziduri maisubți
ri si inalte, sprijinite la exterior de
contraforți în formă de arcuri butante
(proptitori înguști și înalți, meniți să
preia o partedin greutatea bolților)
c) Interiorul e impărțit (cași la
basilici) în mai multe nave
longitudinale, (trei sau cinci), delimitat
e prinșiruri de coloan esubțiri.

18
 d) Elementul nouși specific stilului gotic e arcul frânt sauascuțit (unghiul format de întretăierea a
două segmente de cerc),dar mai ales ogivași bolta ogivală(boltăsprijinităpe două arcuri diagonale de sus
ținere, care se încrucișează în punctul de cheie abolții). Elementele acestea apăruseră sporadic,încă din
sec. XII, launele catedrale romanice din nordul Franței.e) Dintre încă perilebisericilor de tip romanic
dispar nartica de lafațadăsi criptele de sub chor, dar se mențin deambulatoriile,formate din șiruri de
coloane, iar absidele altarului sunt mai multpoligonale decât semicirculare, fiind flancate spre exterior
demici capele.
f) Ferestrele sunt foarte numeroase, largi și înalte, terminate în formă de rozetă sau de flacărași
împărțite longitudinal princolonete, având geamuri multicolore (vitralii translucide), caredau interiorului
lumina multă(goticul a cultivat cel mai mult artavitraliilor, dintre care unele cuprind o minunată
iconografie a sticlei colorate, fiind adevărate opere de artă.
g) În ornamentația interioară,pictura este întrebuintată mai putin; predomină(mai ales la exterior)
sculptura monumental (statuară).Stilul gotic decade în sec. XVI, când este concurat dince in ce mai mult
de arta nouă a Renașterii
Ca si in cazul romanicului, arhitectura este forma suprema de manifestare a goticului insa
sculptura si pictura gotica au o independeta (si un impact) mai mare decat in romanic. Arhitectura gotica
a fost urmarea logica a nevoii, simtita pretutindeni, de a se ajunge la mai multa lumina si la mai mult
spatiu sau "mai bine zis a fost incercarea staruitoare de a compune un basm frumos intr-o ambianta prea
brutala pentru a putea fi suportata fara
un derivativ spiritual". Asa cum s-a
precizat mai inainte, Renastere (dar si
mai tarziu) a existat un curent puternic
de negare a valorilor artei gotice. Cel
mai elocvent exemplu in acest sens era
Giorgio Vasari, celebrul arhitect italian
si unul dintre cei mai cunoscuti
discipoli ai lui Michelangelo care se
exprima in termenii urmatori: "Acesti
Goti, acesti barbari care nu cunosteau
nimic din traditia adevarata si-au creat
un stil al lor, care se rezuma la un haos
de sageti, turnulete ornamente
caraghioase si adaosuri de prisos, din
care frumusetea clasica, simpla este cu
totul inlaturata".
Un loc comun in analiza comparativa a celor doua stiluri este afirmatia ca de obicei o biserica
romanica este scunda, greoaie, masiva, saraca in elemente decorative iar o biserica in stil gotic are o
structura complicata cu aparenta usoara si aeriana cu un interior bine luminat cu o evidenta tenta spre
verticalitate. Definitia - desi in linii generale concorda cu cele afirmate - nu poate fi absolutizata de
vreme ce bisericile romanice pot avea o structura mai complicata, bine luminate cu ornamentica bogata
pe de alta parte exista si biserici gotice cu un plan simplu si
ornamentica saracacioasa.
Catedralele gotice prin volum si inaltime le depasesc cu
mult si pe cele mai mari catedrale romanice; "privirea nu se
loveste de forme masive aflate in penumbra ci imbratiseaza dintr-o
data intregul spatiu (.) fiecarei parti a unei biserici romanice ii
revenea in esenta o anumita functiune: peretii interiori separau
navele, intre ele, colanele si pilastrii sprijineau peretii, arcurile
reuneau sprijinele. Intreaga constructie este alcatuita din elemente
19
individuale, in catedrala gotica, insa toate elementele se afla in diferite corelatii: arcurile nu reunesc
numai sprijinele, ci si iau parte si la tendinta ascendenta dominanta si incadreaza cele mai felurite
perspective () in felul cum a fost conceputa constructia arcadei se oglindeste intentia din ce in ce mai
accentuata a culturii medievale de a tine seama de factorii psihologici in vederea realizarii telurilor ei
ideologice". In general arta gotica se poate defini ca 'arta ogivei' fiindca arcul in ogiva este baza acestui
stil arhitectonic. Marea inovatie a fost asezarea boltii pe o incrucisare de ogive pe armatura de nervuri
diagonale de sub bolta care porneau de la nasterea arcelor frante. Bolta deci sta pe un schelet de nervuri
care preiau o mare parte din sarcina boltii si o convertesc in apasari care se propaga prin planurile
verticale ale nervurilor. Deci presiunea nu se mai exercita pe segemente ci se localizeaza spre punctele de
rezistenta. Arcul frant reduce apasarile verticale permitand reducerea grosimii zidului; greutatea boltii se
descarca pe contrafortii zidului exterior, acesta fiind sprijinit pe arc-butanti degajati de ansamblul
constructiei sustinand peretii navelor laterale si inaltati deasupra acestora. Arcul-butant echilibreaza
apasarea laterala a boltii de piatra, opunandu-i o apasare inversa tocmai in punctele unde presiunea boltii
este mai puternica. Acest lucru permite ca zidurile sa fie inaltate cat mai sus, sa le dea o mai mare
stabilitate si sa deschida ferestre mari in nava centrala. Datorita acstor inovatii tehnice, catedralele gotice
capata o maretia impresionanta, determinata de: spatiul imens al interiorului, rezultat al dimensiunilor
enorme ale unor constructii (in timp ce la cea mai mare constructie romanica, biserica de la Cluny, nava
are 30 m inaltime, Catedrala Notre-Dame din Paris are 34 m inaltime, si nu este cea mai inalta).
-liniile ascendente vericale, care predomina. Toate liniile gruprurilor de coloane se pierd in partea de sus
si, interiorul scaldat de lumina avand in vedere faptul ca nu mai era nevoie de ziduri groase care sa
sustina greutatea constructiei, permitandu-se deschiderea de ferestre mari.
Catedralele gotice prin turnurile lor avantate si portalurile splendide,fac deja pe dinafara o
impresie deosebita, insa impresioneaza mai puternic prin interiorul lor prin spatiul aerian imaterial, in
care p rivirea nu se loveste de forme masive.
Bineinteles ca si in cazul goticului exista o serie de caracteristici regionale: in Anglia bisericile se
disting prin grosimea si policromia zidurilor, prin abundenta elementelor decorative, care in faza
stilurilor 'decortativ'si 'perpendicular' acopera intregul plafon. In Germania, tipic este
aceea Hallenkirche ('biserica hala')-cu navele de inaltime egala. In Italia, bisericile nu prezinta diferente
mari intre navele centrale si laterale, frecvente fiind motivele orizontale care reduc verticalitatea cladirii.
Aparuta in
Franta prima constructie
gotica dateaza din 1130 din
zona Parisului, dar si in cazul
acestei tari decalajele sunt
destul de mari de vreme ce
marile catedrale din Paris si
Poitiers incep a fi construite
in 1163 iar o multime de
catedrale romanice incep a fi
construite prin sec XII in
acelasi timp cu catedrala din Chartres. Intrucat arhitectura gotica
abunda in exemple spectaculoase de margaritare arhitectonice in
continuare ne vom opri asupra catorva dintre reprezentarile cele mai spacifice: Saint-Denis, Notre-
Dame din Paris, Chartres, Reims, Amiens si Bourges. Saint Denis construita la mijlocul sec XII
reprezinta o opera 'experimentala' de vreme ce este prima biserica ce foloseste masiv arcele ogivale
folosite mai ales la cor. Constructia are o directie Est-Vest iar zidaria se prezinta a fi inca masiva si cu
bolti in stil romanic. Notre-Dame din Paris, construita intre 1163-1330 a ramas cu turnurile fatadei
neterminate. Spatiul interior este de 5500 metri patrati, lungimea 130 m. Reprezentanta a stilului
radiant a arhitecturii gotice, Notre-Dame reprezinta o creatie propagandistica referitoare la ideologia

20
autoritatii centrale. Remarcabile sunt cele trei registre compozitionale: al portalului, a frizei si a
turnurilor. Desi este considerata a fi o biserica gotica prin excelenta exista totusi elemente romanice
observabile mai ales pe fatada cladirii. Interiorul catedralei 'este demn de exteriorul ei. El reda impresia
imensitatii, desi proportiile cladirii nu sunt excesive'. Si aici exista trei registre: primul la inaltimea
arcelor sprijinite pe coloane. Al doilea etaj este format dintr-un triforium in spatele careia sunt tribunele
(Notre-Dame fiind una din ultimele mari cladiri in care s-au construit tribune). Deasupra triforiumului se
afla ferestrele navei centrale, acestea constituind cel de-al treilea registru.
Catedrala Notre Dame din Chartres (sfintita in 1260) reprezinta 'primul triumf absolut al goticului
francez'. Partea vestica a catedralei este dominata de doua turnuri de peste 90 m insa ornamentate diferit
din cauza decalajului de timp: primul, construit in sec XII are decoratia mult mai simpla, celalalt terminat
in sec XIV are ornamentica mult mai variata si mai bogata. Portalul este decorat cu scene din viata lui
Isus, iar pe rozasa de pe fatada vestica sunt redate scene din Judecata de Apoi. Fatada si interioarele sunt
ornate cu peste 10.000 figuri din piatra si sticla. Remarcabila este si suprafata totala a vitraliilor: 2.000
metri patrati. Catredrala apartine celei de a doua faze a goticului: stilul lanceolat. Catedrala
din Reims este considerata printre ultimele mari capodopere ale goticului francez. A fost construita in sec
XII, fiind considerata o adevarata 'dantela de piatra'. Caracteristice sunt: portalul, cel mai frumos din
toata arta gotica si, pe plan arhitectonic, inlocuirea timpanului usii centrale printr-o roza asa incat in
realitate exista doua roze suprapuse: cea mare de la al doilea etaj si o alta deasupra portalului.
Catedralele de la Bourges si Amiens (despre care Puskin spunea ca este o adevarata 'Biblie in
piatra'), apartinandstilului flamboaiant sunt cele mai dinamice. Catedrala din Burges dezvolta cinci nave
etajate pe un plan de tip continuu, fara transept. Compozitia interioara prezinta un aspect original: stalpii
navei sunt compusi dintr-un nucleu cilindric inconjurat de colonete. Catedrala de la Amiens este o
capodopera in structura: 'nava este expresia cea mai pura si cea mai perfecta a sistemului gotic, avand
aceea calitate absoluta, aceea logica sigura pe care o lumina egala trecand prin vitraliile incolore le face
mai lizibile si mai reci totodata'. Catedrala de la Amiens- desi apartine goticului flamboaiant considerata
a fi 'o exagerare si o decadenta a arte gotice'- prin aspectele sale compozitionale arata omogenitatea
stilului gotic francez.
Dupa Franta, tara arhitecturii gotice prin excelenta este Anglia care, totusi se mentine in afara
'goticului continental'. Diferenta majora, care apare inca de la primele analize, este insasi plasarea
edificiului in spatiu: daca in Franta sau Germania bisericile sunt plasate in centrul orasului medieval (cu
strazile ei incalcite), in Anglia cladirea este plasata pe un loc mai retras, mai ridicat si mai deschis. De
aici a doua diferenta: catedralele engleze sunt mult mai joase si mai lungi. Pe fatada vestica rar avem
turnuri duble, mai degraba turnuri singulare cu baza patrata. Pe langa orizontalitate, arhitectura engleza
mai are cateva caracteristici: nervaturile multiplicate fara sa fie legate functional nici de bolti, nici de
pilastrii de descarcare: disproportia dintre lungimea navelor, intinderea fatadei si inaltimea propriu-zisa a
cladirii. Goticul englez isi delimiteaza trei faze de creatie: stil englez primar (early english), perioada in
care se definesc caracteristicile goticului britanic, reprezentate de catedraleleCantebury si Wells (prima
catedrala engleza in intregime gotica), Lincoln, York, Salisbury- singura catedrala care prin vericalitate se
aproprie de catedralele continentale, fiind construita in acelasi timp cu edificiile de cult din Chartres si
Amiens. A doua preioada este cea a stilului ornat (decorated style) in care goticul englez isi dezvolta
caracteristicile proprii, prin boltile 'stelare' care nu isi multiplica numai nervurile intermediare ci si
nervurile de legatura ale acestora fara ca sa aiba vreun rol functional, dar si prin ferestrele in care tesatura
de piatra ce sustine ornamentele vitraliilor se ramifica si se impleteste cu aceeasi fantezie ca si goticul
flamboaiant de pe continent.
Forma cea mai expresiva a goticului englez se regaseste in stilul perpendicular (perpendicular
style), in care bolta 'stelara' cu nervurile ei din ce in ce mai complicate ajunge la tipul 'frunza de palmier'
sau mai degraba ia forma de evantai 'fan vaulting'. Din boltile astfel acoperite, nervurile coboara in
manuchi intr-un val de formatiuni conoidale cum se intampla laDivinity School in Oxford, capela lui
Henric VII din Westminster Abbey etc.

21
 Germania s-a lasat destul de greu "cucerita" de gotic, abia in 1230 (la un secol de la aparitia
stilului) se mentioneaza primele constructii de acest tip. Insa tot Germania va care va contribui in mod
decisiv la raspandirea stilului gotic in Europa Centrala si de Sud-Est. Catedralele germane la inceput le
imitau pe cele franceze (in special pe cele de la Laon si Amiens). Rezultatul a fost insa spectaculos:
catedralele de la Magdeburg, Nauburg, Bamberg, Köln sunt numai cateva dintre exemplele cele mai
reprezentative. Domul din Köln este fara indoiala o capodopera in acest sens: construita intre 1248-1437;
1842-1880, impresioneaza atat prin dimensiuni cat si prin grandoare artistica: sanctuarul, inaugurat in
1322 are 41 m lungime, 45 m latime, iar nava centrala are 43 m inaltime. Turnul, neterminat, al fatadei
sudice are 59 m inaltime. Celelalte doua turnuri ale fatadei vestice (terminate in 1883,aceasta fiind si data
terminarii edificiului) au 157 m inaltime. Din cauza intemperiilor cauzate mai ales de bombardamentele
aliate din timpul Celui de-al Doilea Razboi Mondial, iar azi din cauza ploilor acide, catedrala necesita
permanente lucrari de reconstructie, fiind un capitol neicheiat al istoriei arhitecturii. Se poate observa ca
formula adoptata de arhitectura germana este cea a bisericii cu navele de inaltime egala, cu aspect de
unica sala mare sau hala de unde si denumirea de Hallenkirche ('Biserica hala'), tipica mai ales in
Westfallia. Planul edificiului este aproape patrat (cu lungimea si latimea aproape egale), fara transept, ca
elemente de sustinere coloanele sunt preferate pilastrilor compusi, capitelurile sunt eliminate iar
interiorul este foarte luminos din cauza ferestelor inalte.
In Spania, prima constructie (romano)gotica este catedrala de la Avila, cu o fatada ingusta , sobra,
aproape total lipsita de elemente ornametale. Catedralele de la Burgos, Leon si Toledo reprezinta deja un
gotic spaniol 'maturizat'. Catedrala din Burgos (1221-1250), prezinta trei nave, un transept, arce in ogive
pure si, trei fatade: doua ale bratelor transeptului si cea principala, doua turnuri de fatada si un turn-
lanterna octogonal. Dintre cele 15 capele, cea mai imprtanta este capele 'del Contestable', decorata in
varianta spaniola a stilului flamboaiant,'stilul isabelin'. Catedrala de la Leon (1205-1230) considerata
capodopera arhitecturii gotice spaniole, seamana cu edificiile din Reims si Amiens, dar ca plan are numai
trei nave,dar si trei transepturi si un numar impresionant de vitralii. Catedrala din Toledo este considerata
cea mai spaniola dintre toate catedralele gotice din Peninsula Iberica: prezinta cinci nave de inaltimi
diferite si un transept redus , un singur turn de fatada si pilastrii extrem de masivi care face arc-butantii
aproape inutili.

Spre sfarsitul sec XV, se impune 'stilul isabelin' in special in Vallaloid, reprezentata de edificiile din
Toledo, Biserica franciscana,si Salamanca, unde arhitectura isabelina anunta deja stilul Renasterii.

Francesco

din Assissi

Italia, pe fondul mostenirii antice si romanice a acceptat destul de greu stilul gotic, de accea edificiile
de aici sunt mai putin spectaculoase (dar si mai indoielnice din punct de vedere artistic) decat in celelalte
parti ale europei. Primele edificii gotice, datorate ordinului cistercian (Fossanova,Casamari), pe langa
saracia de forme si ornamentica, imbina stilul gotic cu elemente romanice. Caz specific sunt bisericile
spurapuse San Francesco din Assissi: biserica inferioara, de fapt o cripta-biserica prezinta contraforti

22
cilindrici cu reminiscente romanice, iar biserica superioara uninavala, prezinta un spatiu larg, in stil gotic,
obtinut prin eliminarea pilastrilor.

Si celelalte catedrale gotice din Italia: San Andrea din Vercelli, Santa Croce din Florenta sau catedralele
din Siena si Orvieto se caracterizeaza prin aceeasi prelucrare a goticului, uneori cu rezultate ciudate.
Astfel Domul din Milano, cel mai apropriat de goticul 'clasic' european din cauza incarcarii pana la refuz
cu elemente decorative este considerat de Focillon 'capodopera falselor capodopere'. Construit in stil
flamboaiant, domul perzinta 145 turnulete, 3159 statui, in general un decorativism aproape ostentativ in
detrimentu claritatii profilului arhitectonic si a unitatii estetice. Cu o supratafa interna de 11.700 metri
patrati, lungime exterioara de 157 m, cu latimea navelor de 66 m, iar lungime transeptului de 92 m domul
este cel mai mare edificiu dupa San Pietro din Roma.
Arhitectura civila este reprezentata mai ales de palatele comunale prezente in special in Franta si
Germania cum ar fi cele din Rouen (Palatul Parlamentului), Lübeck sau Köln. In Anglia, arhitectura
municipala lipseste aproape cu desavarsire; in Italia insa pe baza prosperitatii oraselor comerciale au fost
ridicate impunatoare palate municipale din piatra- cum ar fi Palazzo Vechio din Florenta; caramida-
Palatul orasenesc din Sienna, ce prezinta o structura sobra cu creneluri ce dau un aspect de fortareata.
Decoratia exterioara este insa bogata, folosindu-se deseori placaje de teracota sau incrustatii de placi
policrome emailate ca dadeau cladirii un plus de culoare.

Sculptura.Pictura. Vitraliul.

Diferenta majora a sculpturii gotice fata de cea

romanica consta in primul rand prin abandonarea
formelor fantastice (monstrii, animale fantastice), si
mai ales renuntarea la deformarea expresionista a
figurilor, acestea devenind mai line, mai armonioase in
acelasi timp exprimand mai clar senimentele. Desi
trecerea de la romanic la gotic a fost mai lenta decat in
cazul arhitecturii, incepand cu sec. XII se produce
emanciparea completa a sculpturii. Acest aspect se
poate observa mai ales comparand statuile cu caracter
de coloana a Catedralei de la Chartres si cele ale
figurilor de pe fatadele Catedralelor de la Reims si Amiens, unde maestrii de statui au tins sa umanizeze
personajele, prezentandu-i cateodata in timpul unei convorbiri pentru a le da o mai mare aparenta de
realitate.(Fecioara si Elisabeta de la Catedrala de la Reims).In acest context Fecioarade la Reims face
parte dintre operele cele mai nobile ale plasticii gotice. Mesterul a reusit sa armonizeze idealul clasic,
grecesc al frumsetii femininecu oreprezentare medievala a smereniei si majestuozitatii- constata pe drept
Alpatov. De asemenea daca la Chartres figurile sunt inca lungi si rigide, la Reims si Amiens,statuile nu
numai ca se desprind de fundalul arhitectonic, dar iau forma de ronde-bosse cu 'personalitate' proprie.
Secolul XII este considerat perioada de apogeu a sculpturii gotice atat din punct de vedere artistic
cat si cantitativ. Ajuns la maturitate, arta statuara gotica se defineste prin simplitate expresiva, plastica
robusta a formelor, eleganta si zveltete si o anume poza retinuta.
Secolele XIV-XV, aduc insa o serie de schimbari in ceea ce priveste modul de alegere si tratare a
temelor, pe fondul calamitatilor (Ciuma Neagra), Razboiul de 100 de ani si al propagarii curentelor
mistice: accentul cade acum pe descrierea spectacolelor suferintelor lumii, inmultindu-se scenele care
redau patimile Mantuitorului, sau a unor scene macabre. Pe de alta parte, aceste schimbari aduc o mai
mare naturalete si o mai profunda coborare in aspectele mai direct sentimentale de umanitate. De
asemena se inmultesc redarile de scene cotidiene, de obicei ca teme de zodiac si in mod interesant, legata
de plastica funerara a statuilor culcate pe sarcofage (gisanti), se dezvolta si arta portretului.

23
 O contributie substantiala la arta statuara gotica a adus-o Germania. Desi primele modele sunt
inspirate de la Catedralele de la Chartres, Reims si Paris, mai tarziu se manifesta si tendintele proprii
caracterizate prin sublinierea caracterului individual al personajelor, cautarea unei expresivitati cat mai
marcante. Primele reprezentari sunt cele din Catedrala de la Magdeburg, cu elegantele statui simbolice,
urmate de celebrele cicluri sculpturale din Bamberg si Nauburg: prima cu statuile Mariei si Sf.
Ecaterina de o exceptionala plasticitate, sau 'Calaretul din Bamberg', cea de-a doua catedrala fiind
reprezentata de statuile perechilor Hermann si Reghindis si in special Ekkehard si Uta una din cele mai
fine, mai frumoase si mai enigmatice reprezentari feminine laice.

Anglia si-a pastrat independenta si in cazul sculpturii. Desi in cazul statuilor-coloana de pe fatada
Catedralei de la Wells pot fi observate asemanari cu statuile pariziene, se contureaza in acelasi timp, si
trasaturile definitorii ale sculpturii gotice engleze: inclinatia spre relieful plat si solutia bidimensionala.
Caracteristica este de asemenea accentul pus pe statuaria funerara, intr-o redare cat mai realista a figurii.
Exceptionala este in acest sens statuia Printului -Negru realizata cu o acuratete aproape fotografica.

Spania incepand cu sec. XIV - XV va crea prin sculpturile giganticelor retabluri din Taragona si
Palma de Mallorca una din cele mai remarcabile opere de sculptura gotica din Occident. Caracteristice
sunt preferinta aproape exclusiva pentru tematica religioasa, exacerbarea individualismului, indiferenta
fata de idealism.

Peninsula italica, desi manifesta aceeasi lipsa de entuziasm ca si in cazul arhitecturii, reuseste sa dea
culturii europene o triada de artisti care isi vor pune amprenta pe intreaga arta statuara gotica: Nicola
Pisano- creatorul amvonului Baptisteriului din Pisa, Giovanno Pisano- care s-a inspirta atat din sculptura
Antichitatii tarzii cat si din goticul francez, va crea uimitoareaInchinarea pastorilor, lucrare care pe langa
realismul reprezentarii degaja o umanitate calda. Arnolfo di Cambio, arhitect principal al Domurilor din
Sienna si Pisa, autorul amvoanelor din Pistoia si Pisa si al grupurilor Madona cu pruncul este considerat
cel mai mare maestru al goticului italian.
Arta statuara gotica cu zveltetea ei juvenila, cu poza retinuta si contururile fluente ale drapajului,
oglindea o constiinta mai puternica a demnitatii umane si o mao fina caracterizare a sentimentelor si
senzatiilor.
Cat priveste pictura, aceasta va ramane subordonata arhitecturii pana in sec XV. Avand in vedere
faptul ca arhitectura gotica a redus suprafetele plane ale peretilor, pictura va fi eliminata cu desavarsire,
locul ei fiind luat de vitralii. Totusi ansambluri picturale originale vor fi realizate de Simone Martini,
Matteo Givanni da Viterbo, Cinabue, Cavalini si mai alesGiotto din Bondone (cu acel magnific ansamblu
de fresce din Capella Scrovegni din Padova), care reprezinta tot atatea stadii in pictura gotica, ce va
parcurge de la tema 'Dansului macabru' (tema predilecta pe fondul marilor epidemii de ciuma) la
'Madona cu pruncul pe tron' a lui Giotto a evolutie continua si armonioasa.
Vitraliile 'creatia cea mai extraordinara a Evului Mediu' pe langa functia educativa (prin redarea de
personaje sacre sau scene biblice), va avea o extraordinara valoare estetica prin explozia de culori si
lumini, ce sublinia inca o data,daca mai era necesar, prezenta Luminii
Divine.
In concluzie, goticul reprezinta treapta imediat urmatoare stilului romanic, caracterizandu-se
printr-un aspect mai inchegat, o maiestrie mai inalta si ' printr-o experienta mai cuprinzatoare decat arta
romanica. Tot ce apartine stilului gotic prezinta o maturitate mai mare, o constiinta mai puternica si
adesea un grad mai inalt de desavarsire artistica. Dar odata cu atingerea acestei maiestrii, arta gotica si-a
pierdut farmecul pe care il avea arta romanica care, era totusi mai apropriata de Renastere prin unele din
formele sale de manifestare, decat stilul gotic'. Totusi, goticul a creat sentimente fara de care arta
Renasterii ar fi de neconceput, maestrii goticului fiind primii care dupa secole au reusit sa
(re)demonstreze in mod constient ca 'omul este masura tuturor lucrurilor' .

24
 Bibliografie

https://www.scribd.com/document/51360426/10-E-Stilul-Gotic

https://www.scribd.com/document/78793459/Stilul-Gotic

https://en.wikipedia.org/wiki/Basilica_of_Saint_Francis_of_Assisi

https://www.colegiu.info/stilul-gotic

http://reliemi.blogspot.com/2011/03/clasa-x-stilul-romanic.html

https://www.scribd.com/doc/53062024/Mobila

25