INTRODUCERE

laton (427-347 i.e.n.). Numele adevarat a lui Platon este Aristokeles. A fost numit
Platon datotita chipului sau viguros. Descendent dintr-o familie nobila - dupa mama
inrudit cu Solon si dupa tata din neamul regesc al codrizilor - Platon primeste o
educatie aleasa. In tinerete s-a ocupat de poezie si pictura. La virsta de 20 de ani,
venind sa participe la un concurs de poezie l-a intilnit si l-a ascultat pe Socrate.
Puternic impresionat de intelepciunea acestuia, el se dezice pentru totdeuna de
poezie si devine elevul lui Socrate si nu l-a mai parasit pina la moartea acestuia in
anul 399. Zguduit adinc de moartea iubitului sau invitator, Platon pleaca intr-un sir
de calatorii.
Platon se refugiaza o vreme la Megara, unde se bucura de prezenta lui Euclid,
un alt elev al mentorului sau. A intreprins, apoi, mai multe calatorii la Siracuza, in
Sicilia, in vederea aplicarii acolo a reformelor politice propuse de catre el, prin asa
numite constitutii.
Convingerea l-a insotit toata viata, a fost aceea ca actiunea politica, respectiv
deciziile politice drepte, pot fi bazate numai pe o cunoastere profunda, adica pe
filosofia autentica. Din aceasta perspectiva trebuie interpretata maxima sa politica:
ori filosofii ar trebui sa fie regi, ori regii sa devina filosofi.
Prima mare calatorie in agara Greciei Mici, intreprinsa in mod cert, este realizata de
catre Platon la virsta de 40 de ani in Italia de Sud (Sicilia), numita in acea vreme
Grecia Mare. Cu acest prilej i-a cunoscut direct pe unii pitagoreici, precum Archytas
din Taren, care preda aici. La curtea din Seracuza a tiranului Dionysos cel Batrin l-
a cunoscut si pe Dio, cumnatul acestuia, pe care a incercat sa-l cistige pentru ideile
sale de forma politica. De acest episod al vietii lui Platon se leaga una dintre putinile
traditii indoielnicie referitoare la biografia sa: se spune ca Dionysos cel Batrin l-a
vindut pe Platon ca sclav in Egina, deoarece ii considera suparatoare prezenta in
Siracuza. Prietinii ar fi fost aceea care l-ar fi cumparat si eliberat din sclavie, dar
acest lucru nu a putut sa impedice ca dezamagirea lui Platon sa fie foarte mare. Multi
comentatori ai biografiei sale considera ca, desi exista multe indoieli legate de
veridicitatea acestei intimplari, ea ar pute axplica, totusi hotarirea lui Platon de a se
retrage din politica si de a deschide o scoala filosofica in Atena, celebra Academiei.
Numele scolii sale a provenit de la piata dedicata lui Heros Akademus, aflata
in apropiere. Organizarea scolii se aseamana oarecum cu cea a societatilor
pitagoreice, fiind bazata pe principiul irarhiei. Activitatea sa in cadrul academiei nu
a insemnat, insa, pentru Platon, o retragere definitiva din politica. Se pare ca unul
dintre obiectivele cele mai importante ale scolii sale, care va functiona aproape 1000
de ani, a fost acela de a contribui la pregatirea politica a celor care urmau sa poarte
raspunderea treburilor publice. Se spune ca pe frontonul Academiei erau trecute
cuvintele: 'Cine nu e geometru nu poate intra aici'. Nici acest lucru nu poate fi
certificat in mod absolut; este sigur, insa, ca matematica (geometria) a jucat un rol
deosebit atit in structurarea planurilor de studii in Academie, cit si-n fundamentarea
teoriei metafizice a lui Platon.

Academia lui Platon va functiona pina in anul 529 e.n., cind Imparatul Iustinian a
emis ordinul de inchidere, nu atit din motive ideologice - crestinismul devenise de
mult timp greligie oficiala in imperiu -, cit, se pare, din dorinta de a-si insusi averea
considerabila a acestui asezamint cultural. Momentul inchiderii scolii este considerat
a reprezenta linia de separare clara intre platonismul pagin si cel crestin (vezi
capitolul Augustin).

Platon intreprinde o a doua mare calatorie in Sicilia la virsta de peste 60 de ani,

in timpul domniei lui Dionysos cel Tinar, urmasul celui Batrin. Acualul tiran parea
sa fie extrem de interesat de filosofie si de introducerea unor reforme politice in
statul sau. Probabil ca Platon a fost deosebit atras de perspectiva de a putea pune in
practica teoria sa despre constitutia unui stat ideal. Dar si de aceasta data, deci s-a
dedicat cu toata fiinta acestui proiect, actiunea sa este sortita esecului, intrucit Platon
este suspectat ca pregateste o rasturnare a puterii. Platon intreprinde ultima calatorie
in Italia de sud peste 4 ani. Esecul definitiv al proiectului sau de a pune in practica
teoria sa despre stat il determina sa se dedice pina la moarte doar treburilor din cadrul
Academiei.
Platon s-a stins din viata in anul 347, la virsta de 80 de ani.
 1. Concepțiile filosofice a lui Platon
1.1 lumea sensibilă a lucrurilor și lumea inteligibilă a ideilor

Ca discipol al lui Socrate, Platon (427-348 î.C.) reia teoria ideilor. Dar face din
ele mult mai mult decât reprezentau acestea la magistrul sau, adica mai mult decât o
cunoastere adevarata: chiar fiinta însasi, realitatea absoluta, eterna si adevarata,
existând în afara si dincolo de noi, ale carei palide reflexe sunt toate lucrurile
vizibile. Cu Platon , filosofia greaca se reînscrie într-o perspectiva globala
cuprinzând Lumea si Omul. Definind astfel fiinta, el încearca sa rezolve disputa
dintre Heraclit si Parmenide, dezvoltând teoria cu enorma posteritate în filosofia si
metafizica occidentala, a celor doua lumi.

Distinctia dintre cele doua lumi este ideea fundamentala a filosofiei lui Platon si
raspunsul pe care el îl da disputei heracliteano-parmenidiene. Lumea sensibila,
lumea pe care ne-o ofera senzatiile noastre, este singura lume în care cred si la care
au acces ne-initiatii. Aceasta lume este lumea fenomenelor naturale si a
corporalitatii. Ea este schimbatoare, trecatoare si contradictorie, numai pe jumatate
reala, intermediara între fiinta si ne-fiita. Aceasta este pentru Platon lumea lui
Heraclit.

Deasupra acestei lumi este o alta, pe care ochii nostri corporali n-o vad: lumea
Ideilor, lumea inteligibila. Intr-o prima forma a filosofie platoniciene, care continua
mai clar conceptia socratica, aceste idei sunt mai ales valorile: Binele absolut,
Adevarul, Frumosul. În cea de-a doua forma, aceste Idei cuprind, de asemenea, si
figurile geometrice perfecte - sfera, cercul, triunghiul -, si genurile proxime ale
speciilor tuturor lucrurilor terestre. Ideile, care la Platon se scriu cu majuscula, sunt
ceva diferit de gândurile noastre pentru au un statut obiectiv-ontologic, nu subiectiv-
psihologic. Întreaga filosofie platoniciana este o sinteza si o aprofundare a
problemelor si solutiilor filosofiei grecesti anterioare. Nu numai ca existenta celor
doua lumi sintetizeaza solutia heracliteana cu cea parmenidiana, dar Ideile sunt
principiul lumii gândit în maniera pitagoreica, a formei, în timp ce lumea sensibila
are ca principiu substanta asa cum o gândeau scolile cosmologice ale primilor
întelepti.

Lumea Ideilor este realitatea adevarata, caci numai ea este permanenta, imuabila,
eterna. Ea exista altfel decât ca simplul produs al inteligentei noastre umane;
dimpotriva, inteligenta noastra nu este decât o deschidere asupra acestei lumi.
Pluralitatea Ideilor lumii inteligibile alcatuieste o ierarhie. Vârful piramidei este
Ideea de bine, idealul suprem care este acolo sus corespondentul soarelui nostru
vizibil. Urmeaza, sub ea, Frumosul si Adevarul absolut. Dedesubtul lor se afla Ideile
geometrice: cercul, triunghiul, sfera etc., carora noi le vedem aici jos numai imitatiile
imperfecte. Dedesubtul acestora se afla Ideile-tip ale speciilor de lucruri si
vietuitoare terestre. si mai jos se afla, probabil, Ideile mai putin semnificative ale
lucrurilor comune si vulgare.

Fata de aceasta lume a Ideilor, lumea noastra sensibila nu este decât un palid
reflex, un vis, o lume a umbrelor si aparentelor. Putina realitate si stabilitate pe care
o are, lumea sensibila o detine de la lumea Ideilor. Tot astfel, faptul ca lucrurile din
aceasta lume se aseamana între ele, daca apartin aceleiasi specii, se datoreaza tot
Ideilor, care sunt modelele ultime ale acestor exemplare sensibile multiple. Spre
exemplu, toti indivizii sunt copiile unei Idei de om din cerul Ideilor pure. Pentru a
descrie alegoric situatia noastra în aceasta lume, întinsul dialog Republica,
povesteste "mitul cavernei". Noi ne aflam în aceasta lume sensibila, ca si cum, de la
nasterea noastra am fi fost furati de tâlhari si tinuti închisi într-o pestera, legati de un
stâlp, cu spatele la intrare si cu fata spre peretele din fund al pesterii. Toata viata
noastra de pâna acum n-am fi cunoscut din lumea adevarata decât umbrele proiectate
pe peretii pesterii si zgomotele auzite la gura ei, ca într-un fel de cinematograf
imperfect. Daca cineva ne-ar smulge acestei lumi subterane a umbrelor si ne-ar
scoate la lumina soarelui, noi am reactiona cu neplacere, raniti de lumina prea
puternica a adevarului. Totusi chiar aceasta este sarcina filosofiei: de a ridica sufletul
nostru de la lumea aparentelor sensibile spre lumea permanenta si pura, a Ideilor.
Metoda este de a ridica spiritul nostru treapta cu treapta, trecând de la simplele
aparente, la obiect; apoi, de la obiecte, la ideile abstracte, cum sunt bunaoara, ideile
geometriei; în fine, de la acestea, la Ideile veritabile care exista independent de noi
în lumea inteligibilului.

Sufletul nostru trebuie sa se întoarca în lumea Ideilor, pentru ca el apartine acestei

lumi. Înainte de a cadea în aceasta lume, sufletul nostru, ne povesteste alt mit
pedagogic platonician, se rotea în cerul Ideilor pure, purtat într-o caleasca cu doua
roti de doi cai - unul alb, celalalt negru. Acesti cai, fortele mobilitatii sufletului
nostru sunt dorintele strunite de vizitiul care este ratiunea. Ele se afla în conflict, atât
între ele, cele bune cu cele rele, cât si cu conducatorul carului. Rau struniti, caii
dorintelor pot rasturna caleasca si sufletul cade în lumea sensibila. Închis în corpul-
mormânt (s ma-sema), sufletul nostru îsi reaminteste vag ca nu ar apartine acestei
lumi si tânjeste dupa o alta. Pe aceasta alegorie se bazeaza teoria reamintirii, ca teorie
platoniciana a cunoasterii. Pentru ca noi am trait în lumea Ideilor înainte de a ne
încarna în corpul nostru actual, si le-am contemplat, am pastrat aceasta viziune ca o
amintire confuza. Nu exista aici, pe pamânt, egalitate perfecta. Totusi, matematica
se bazeaza pe aceasta idee pe care simturile noastre nu ne-o pot procura din aceasta
lume. Atunci când, în urma travaliului inteligentei noastre, pornind de la datele
sensibile, descoperim idei, nu noi le inventam, ci le regasim prin reamintire
(anamnesis). Gratie reamintirii putem regasi, în conditia noastra actuala, Ideile si sa
tindem spre ele. Iubirea platoniciana defineste chiar aceasta atractie spre lumea
Ideilor, spre lumea invizibila a idealului. si ea procedeaza prin trepte, ca întreaga
metodologie platoniciana. Prima treapta o alcatuieste frumusetea corpurilor cu
atractia ei; deasupra ei se afla, însa, frumusetea sufletelor si, în fine, deasupra ei,
frumusetea ideala a inteligibilului, a locului Ideilor pure. Iubirea platonica înseamna
strabaterea, prin depasiri succesive, a acestor trepte spre cea ultima si semnificatia
cu care ni s-a transmis noua este aceea de contemplatie si infinit respect.
 Cum a luat nastere lumea sensibila, în care sufletul nostru este numai prizonier
pasager ? Platon ne ofera, ca întotdeauna când are de propus semnificatii, nu
informatii, un nou mit, din seria celor filosofice, imaginate de el. Intre lumea Ideilor
si lumea sensibila se afla un Demiurg, um mester divin, care, cu ochii la Idei, ca la
un model, le imita în materia sensibila care este ca o plastelina. Relatia dintre
lucrurile vizibile si Ideile invizibile este una de participatie, similara câmpului
magnetic sau electricitatii statice. Calitatea de paradigma a Ideilor actioneaza asupra
lucrurilor sensibile distribuindu se fara sa se împarta.

Filosofia lui Platon, care face atât de des si de artistic apel la mit si care are forma,
atât de bine dramatizata, a dialogurilor, condamna cu hotarâre arta. Cele spuse mai
sus lamuresc motivul profund, ontologic, pentru care Platon repudiaza arta. Artistul,
ca un demiurg secund, nu face decât sa imite lumea sensibila, obtinând o copie de a
doua mâna a lumii Ideilor. Coborând cu înca o treapta, într o miscare inversa, de
distantare fata de lumea Ideilor artistul se face vinovat de o dialectiva inversa celei
a filosofului, de o afundare a sufletului în mrejele sensibilului, în loc sa-l elibereze
pentru lumea inteligibilului.

Or, calea filosofica si în acelasi timp morala duce într-o directie opusa sensibilului
si posesiei bunurilor exterioare, spre contemplarea Ideilor, în centrul carora se afla
Ideea de bine. Efortul realizarii Ideii de bine este o virtute aproape divina. Virtutea
umana consta în justete care este un acord perfect, o armonie între alte trei virtuti
concepute pe masura tripartitiei sufletului. Sufletul se împarte în rational,
sentimental si apetitiv (sfera dorintelor). Virtutea ratiunii este întelepciunea, virtutea
inimii, a sentimentelor, este curajul, virtutea apetentei, a dorintelor, este temperanta.
Justetea, armonia ierarhica a celor trei se realizeaza întrucât dorinta se supune inimii,
iar inima se supune ratiunii

Pentru Platon, binele individual este subordonat binelui colectiv, binelui cetatii.
Etica lui este subordonata teoretic politicii. Pentru a sustine o stabilitate eterna a
valorilor pe potriva lumii Ideilor care trebui realizata cât mai fidel posibil în aceasta
lume a devenirii, Platon imagineaza o cetate ideala în felul celor care mai târziu vor
fi utopiile lumii moderne. Aceasta cetate, prezentata în Republica, nu îngaduie
membrilor sai decât libertatea de a îndeplini functiile sociale prescrise în numele
binelui comun în raport cu care totul este reglementat si organizat: casatoriile,
educatia, clasele sociale - în numar de trei: un grup numeros, al producatorilor, un
grup al gardienilor, care-si au în comun femeile, copiii si bunurile, în fine, un grup
mai restrâns, al înteleptilor, conducatori ai cetatii -, expulzarea artistilor etc.. În mod
excesiv s-a vorbit despre statul totalitar platonician, uitându-se ideile atât de deschise
ale lui Platon - cum sunt cele referitoare la egalitatea femeilor si barbatilor - si
experienta lui politica de consilier al unui tiran, care au dat spre sfârsitul carierei o
alta turnura conceptiei lui politice. Ceea ce merita retinut din aceasta parte politica a
doctrinei platoniciene este tocmai ceea ce uita cu îndârjire politicienii de azi: ca
statul adevarat, administratia politica nu poate fi decât în slujba valorilor, în
încercarea de a modela aceasta lume a aparentelor si devenirii pe cât posibil dupa
ordinea superior rationala a lumii Ideilor.

1.2 Alegerea peșterii, teoria cunoașterii

În opinia noastră, renumitul mit al peșterii din dialogul Republica (514a-

519d) este de departe cel mai important moment al imaginarului platonician.
Aici se întrevede cel mai bine cum mythos-ul care s-a transformat în logos,
în filosofie, revine către sine și se redescoperă Sensul profund al mitului
peșterii este legat de filosofia dualistă platoniciană care instituie existența a
două principii, a două lumi: lumea umbrelor și lumea Ideilor.

Lumea umbrelor este lumea copiei, a fantasmei, lumea plăsmuirilor și a

ignoranței în care, până la un anumit grad, fiecare dintre noi trăim. Există
însă șansa ridicării către lumea formelor pure (eide-le), nenăscute,
nepieritoare și care nu se transformă. Individul se poate înălța către ideile de
Bine, Adevăr, Frumos doar prin rațiune. Iar rațiunea care reușește să facă
acest salt întru cunoașterea ideilor va descoperi că cea mai importantă dintre
acestea este ideea Binelui, cu care nicio altă idee nu poate rivaliza.

Ca raport între esență și aparență, între libertate și înlănțuire, mitul peșterii,

„probabil cel mai cunoscut din întreaga filosofie a lui Platon, trece pentru cei
mai mulți dintre interpreții platonismului ca o metaforă a condiției umane.
Conform cu aceasta, omul este condamnat să-și ducă existența într-o lume de
aparențe, dar pe care în neștiința sa fundamentală, în necunoștință de cauză,
este ispitit s-o considere ca fiind cea cu adevărat reală. Prizonierii închiși în
peșteră oferă imaginea condiției umane înseși, caracterizată prin perseverența
cu care omul insistă într-o gravă eroare metafizică, una în care a fost aruncat
de la început și care constă în a confunda cele două planuri ale realității:
esența și aparența38”.

Drumul din peșteră către lumina solară (simbolul cunoașterii divine)

trebuie să se facă treptat, pentru că altfel intervine „orbirea” (incapacitatea
de a înțelege diferența dintre esență și aparență). Omul este obișnuit treptat
cu noua sa condiție de om liber, plimbat fiind prin peșteră, prezentându-i-se
focul (simbol al rațiunii omenești), precum și felul în care a stat (sau a fost
ținut!) în ignoranță atâta timp.

Un astfel de om eliberat, care a înțeles că timpul pierdut nu mai poate fi

recuperat, poate deveni un om grăbit întru cunoaștere, care încearcă într-un
fel sau altul să repare lipsurile din perioada de ignoranță. „Trezirea” rațiunii
într-un asemenea individ trebuie de aceea să se facă treptat și să asigure
evoluția graduală de la un nivel de cunoaștere la altul.
 Omul eliberat are acum în fața sa două posibilități:

- îndepărtarea de peșteră cât mai repede și încercarea de a recupera timpul

pierdut în beznă, ignoranță, necunoaștere;

- întoarcerea în peșteră, pentru a dezlega la rândul său o parte dintre cei legați.

Omul desăvârșit este cel care alege a doua opțiune, cel care înțelege că pe
tot parcursul vieții învățăm de la cineva și, la rândul nostru, învățăm pe
cineva. Transmitem și primim. Suntem receptori dar trebuie să fim și
emițători. Numai împărtășind, oferind, ne împlinim condiția umană.
Îndrăznim să afirmăm că mitul peșterii are în el un miez profund creștin care
ne trimite cu gândul la acel steinhardian „dăruind vei dobândi”.

Ieșirea din peșteră înseamnă evoluție în conștiință și, mai ales, în relație,
în alteritate. Înseamnă totodată și conștientizarea rolului social al individului.

Cel mai adesea drumul către Lumina cunoașterii este greu pentru că
„neobișnuiți cu libertatea, oamenii peșterii nu îi rezistă întotdeauna, ei trebuie
educați pentru a putea primi și suporta, și aceasta constituie rolul pe care
trebuie să șiasume filosoful wca pedagog întru libertate. Revenit din peșteră,
aducând din afară mesajul libertății, menirea sa este de a-i elibera pe toți,
inițiindu-i în cunoașterea eliberatoare. Numai cu condiția de a reveni în
peșteră pentru a-și pune cunoașterea în slujba tuturor, în vederea eliberării
lor, filosoful își va realiza deplin misiunea ca om al cunoașterii și al acțiunii
deopotrivă

1.3Conceptul amintirii și dialectica

Dialectica este teoria despre cele mai generale legităţi a dezvoltării existenţei şi
cunoaşterii şi totodată ea este metodă universală de asimilare a realităţii.
Dialectica înţelege şi studiază lumea aşa cum este ea într-adevăr, în mişcare,
dezvoltare, în conexiuni universale. Dialectica este un mod de gîndire flexibil,
creator, care cuprinde lumea în contrariile ei. Încă din antichitate existau diferite
păreri despre dialectică. Spre exemplu, Heraclit sub dialectică înţelegea
permanenta schimbare şi dezvoltare a lumii, trecerea reciprocă a contrariilor ei,
cu alte cuvinte aceasta era dialectica lucrurilor, sau dialectica obiectivă. Socrate
şi Platon vedeau în dialectică măiestria discuţiei, dialogului cu scopul clarificării
noţiunilor şi atingerii adevărului. Aici deacum se are în vedere dialectica
subiectivă. Dialectica în principiu este compatibilă atît cu materialismul, cît şi cu
idealismul. Reprezentantul dialecticii idealiste a fost Hegel care a creat dialectica
ca teorie şi metodă de cunoaştere. Dialectica materialistă a fost creată de K.Marx
şi F.Engels. Ultima se foloseşte în toate ştiinţele, însă nu direct, ci prin
intermediul metodelor particular-ştiinţifice
CONCLUZIE

Platon a creat unul dintre cele mai ample şi închegate sisteme filosofice
idealist-obiective din întreaga istorie a filosofiei. El a abordat toate marile domenii
şi teme ale filosofiei, propunând soluţii care, chiar dacă nu au rezistat în totalitate
probei timpului, au constituit puncte de referinţă în evoluţia ulterioară a filosofiei
occidentale. Platon nu şi-a prezentat concepţia ca aparţinându-i, ci i-a atribuit-o lui
Socrate, personajul principal al majorităţii dialogurilor sale. Întrucât acesta nu a scris
în mod deliberat nimic, este foarte dificil de disociat ce şi cât din ceea ce i-a atribuit
Platon lui Socrate i-a aparţinut într-adevăr acestuia, de ce şi cât i-a adăugat el.
Majoritatea specialiştilor sunt de acord asupra faptului că filosofia platoniciană s-a
constituit în continuarea celei socratice, Platon preluând, în primul rând, metoda
socratică a dialogului. Ideile lui Socrate sunt însă pentru Platon mai mult un punct
de plecare şi pretexte. El a aprofundat şi dezvoltat filosofia socratică, i-a adăugat noi
teme şi motive şi i-a conferit mai multă consistenţă teoretică.

În evoluţia filosofiei platoniciene pot fi distinse mai multe etape între care
există atât aspecte de continuitate, cât şi de discontinuitate. Platon şi-a revizuit
drastic de mai multe ori concepţia, critica severă pe care i-o va aplica discipolul său
Aristotel fiind, în multe privinţe, mult mai blândă decât autocritica sa. De aceea
platonismul este o filosofie dinamică, o mişcare continuă a gândului, este expresia
unei permanente insatisfacţii faţă de propriile rezultate.
 BIBLIOGRAFIE

Miturile lui Platon, Antologie și studiu introductiv de Cristian Bădiliță,

Editura Humanitas, București, 1996

Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănișor, Dan Claudiu Dănișor,

Filosofia dreptului. Marile curente, All Beck

Perceval Frutiger, Les mythes de Platon, 1975, Arno Press, New York

Pierre Hadot, Ce este filosofia antică? , Polirom, Iași, 1997

Platon, Banchetul, în Dialoguri, Editura pentru literatură universală,

București, 1968