UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANTA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI
STIINTE ALE EDUCATIEI

Platon si psihologia
platonica
STUDENT : PETCU IULIA
SPECIALIZAREA : PSIHOLOGIE
ANUL I,GRUPA II
 Introducere

 Creatia lui Platon este "suma" aproape a tuturor întrebărilor pe care le

poate născoci o minte torturată de nevoia de adevăr, de a şti ce se află
pretutindeni sub forma conditiei, cauzei, factorului generator şi explicativ. În
acelaşi timp, opera este şi "suma" răspunsurilor posibile care se pot da
întrebărilor. Deci: nu un singur răspuns, nu o singură solutie, ci răspunsuri
şi solutii - un univers al lor".
 Viata si opera

 Platon (Greacă: Πλάτων; Plátōn 427-347) a fost un filozof al Greciei antice,

student al lui Socrate şi învăţător al lui Aristotel. Împreună cu aceştia, Platon
a pus bazele filozofice ale culturii occidentale. Platon a fost de asemenea
matematician, scriitor al dialogurilor filozofice şi fondatorul Academiei din
Atena, prima instituţie de învăţământ superior din lumea occidentală.
 Descinde, pe linie paternă, din regele Codros, iar pe linie maternă din Solon,
familii ilustre care au excelat in domeniul vieţii politice, poeziei, legislaţiei.
Într-un anume fel, Platon le va continua preocupările, completându-le cu
filosofia. Cu Platon, filosofia greacă intră in etapa ei obiectivă, împlinindu-se
ca ştiinţă care are conştiinţă obiectului său, a chemării şi rostului ei.
 La 20 de ani devine discipol al lui Socrate, rămânând alături de el vreme de 8 ani, până
la moartea acestuia. Înclinaţiile poetice, talentul în domeniul teatrului le-a înnăbuşit şi s-
a dedicat total filosofiei. La moartea lui Socrate (399 î.Hr.) nu a putut fi de faţă, fiind
bolnav. Condamnarea nedreaptă a maestrului l-a îndemnat să-l reabiliteze ( Apologia lui
Socrate), dialogurile de tinereţe purtând marca puternică a filosofiei socratice.
 Refugiat o vreme la Megara, se bucură de prezenţa lui Euclid, alt discipol al lui Socrate.
Realizează mai multe călătorii: în Egipt se familiarizează cu matematica; în Cirene intră
în legătură cu matematicianul Teodor; în coloniile din Italia de Sud face cunoştinţă cu
pitagoreicii; în Sicilia, la Siracuza este invitat de tiranul Dionysios cel Bătrân. O tradiţie
spune că Dionysios cel Bătrân l-a vândut pe Platon ca sclav în Egina deoarece îi
considera supărătoare prezenţa, dar prietenii l-au cumpărat şi eliberat din sclavie. Acest
fapt ar putea explica hotărârea lui Platon de a se retrage din politică şi de a deschide o
şcoală filosofică la Atena, lângă gimnaziul închinat eroului mitologic Academos, de unde
şi numele Academia. Organizarea şcolii era asemănătoare societăţilor pitagoreice, cu o
ierarhie bine structurată. Şcoala va funcţiona aproape 1000 de ani, unul dintre
obiectivele ei cele mai importante fiind acela de a contribui la pregătirea politică a
oamenilor politici. Academia lui Platon este închisă în 529 d.Hr., la ordinul împăratului
Iustinian.
 După ce împlinise deja 60 de ani, Platon a mai efectuat două călătorii la Siracuza, în
speranţa de a-l influenţa pe Dionysios cel Tânăr pentru proiectele sale de reformă
politică şi filosofică. Din păcate, proiectul eşuează definitiv. S-a stins din viaţă, după cum
spune Cicero, „cu condeiul în mână” („scribens mortuus est”).
 Este cel dintâi filosof de la care au rămas scrieri complete: 35 de
scrieri şi 13 scrisori (dintre care doar una, a şaptea, pare a fi
autentică). El a creat specia literară a dialogului, în care problemele
filosofice sunt abordate prin discuţia dintre mai mulţi interlocutori,
Socrate fiind cel mai adesea personajul principal. Lewis Campbell a
fost primul cercetător care a demonstrat prin studiul stilometric că
dialogurile Philebos, Critias, Legile, Timaios şi Omul politic pot fi
grupate şi sunt clar distinse de Parmenides, Phaidros, Republica şi
Theaitetos. Studiile recente demonstrează imposibilitatea stabilirii
ordinii cronologice a dialogurilor, care tradiţional sunt grupate după
criterii tematice şi încearcă să urmărească o evoluţie a gândirii lui
Platon. Cronologia dialogurilor nu mai poate fi stabilită astăzi decât
în linii mari.
 Psihologia platonica
 Psihologia se afla la Platon intr-o stransa legatura cu metafizica si filozofia naturii. In conceptia
platonica despre suflet se evidentiaza ideile religioase ale mai multor secte antice cat si teoria
despre Idei. De aceea gasim ca este justificata afirmatia lui Windelband ca Platon a fost cel dintai
teolog, iar conceptia lui despre suflet, o conceptie religioasa. Aceasta psihologie "teologica" va
forma apoi temeiul doctrinei politico-sociale platonice.         
                  
 Elementele istorice ale psihologiei platonice isi au originea in mistica orficapitagoreica. Dar totusi
modul in care Platon face sinteza aces­tor elemente si teoria sa despre Idei este nespus de
original. Caracte­ristica in aceasta sinteza este ambivalenta pe care o are sufletul ca un rezultat al
contopirii celor doua conceptii despre suflet. Dupa unii su­fletul este principiul vietii si totodata
principiul miscarii, iar dupa altii sufletul este identic cu eul. De fapt consideratiile pe care Platon le
face cu privire la suflet depasesc preocuparile psihologice si se intind in do­meniul eticii si al
religiei, ceea ce face ca si convingerea filozofica, cre­dinta si nadejdea adanca, presimtirea si
intuitia poetului si a profetului sa se lege intr-o totalitate minunata, care si astazi vrajeste pe
acela care citeste cu atentie dialogurile scrise de Platon.
  
 Sub influenta misticii grecesti, Platon considera sufletul ca avand o origine divina si ca numai in
urma unei vini (vezi Phaidros), sau ca ur­mare a unei legi universale (Timaios), acesta s-a coborat
intr-un trup muritor, de care abia moartea il elibereaza iarasi, pentru ca apoi - in conformitate cu
sentinta judecatii - sa primeasca o rasplata sau o pe­deapsa pentru faptele sale. Platon mai
accentueaza, influentat, poate, de Anaxagora, spre deosebire de mistica, ca ceea ce face
demnitatea su­fletului uman si-l deosebeste de celelalte fapturi este facultatea acestuia de a
cunoaste (nus), fiindca gratie acestei facultati sufletul se poate pune in legatura cu vesnicia, cu
Existenta adevarata, cu Ideile.
 In acest sens, sufletul are o pozitie de mijloc intre cele doua lumi: el este de origine divina,
inrudit cu Ideile eterne, dar, de aceea, el insusi nu este o Idee, ci se poate ridica la intuitia
Ideilor, sa participe la aces­tea, mai ales la Ideea vietii, a Adevarului si a Ratiunii, a Dreptatii, a
Frumusetii si a Binelui. In timp ce, insa, ideile sunt vesnic neschimba­toare in lumea
suprasenzorialului, sufletul se afla intr-un corp, care prezinta o piedica serioasa fata de natura
divina a acestuia, aceasta din pricina ca corpul se lasa mereu prins in mrejele micimilor vietii, a
poftelor si a pasiunilor, ceea ce face ca si sufletul sa-si intunece reamin­tirea Existentei vesnice si,
ademenit de mii de placeri mediocre si infe­rioare, sa-si uite mereu de originea lui inalta si de
menirea lui adeva­rata. O salvare din aceasta stare nu este posibila decat in clipa in care se
trezeste in suflet nostalgia dupa Vesnic, dupa originea lui adevarata si, ars de dogoarea Erosului,
reuseste sa se elibereze din lumea senzorialului si sa nu priveasca decat lumea adevaratei
Existente. Hotarator este pentru suflet numai momentul acestei intoarceri, restul n-are nici un
sens. In asemenea clipe sufletul se ridica la cunoasterea Divinului si prin aceasta se
indumnezeieste. Drumul spre aceasta cunoastere este drumul dialecticii, drumul acelei regine a
tuturor stiintelor. "A cu­noaste Frumosul, Binele, Dreptatea inseamna pentru Platon, zice Capelle,
ca si pentru Socrate, a deveni frumos, bun si drept si, in acest chip, a te apropia cAt mai mult de
Divin. In intregime acest lucru nu-l poate face decat acela care este in stare sa cunoasca Ideea
Binelui. Asa ca cunoas­terea Vesnicului, stiinta cea mai inalta, este pentru Platon totodata cea mai
adanca religie ,- grija pentru mantuirea sufletului, ce depinde de o astfel de cunoastere...".
Platon are in vedere pe filozof, pe iubitorul de intelepciune, pe omul al carui suflet este plin de
indemnul zeului Eros, de iubirea fata de cerul Ideilor, de acea "nostalgie luptatoare", ce cauta
mereu sa recucereasca paradisul pierdut, de acel dor al sufletului dupa originea lui
suprapamanteasca, dupa viata divina de care el s-a impartasit inainte de mizeria existenta
pamanteasca.
 Din aceste consideratii s-ar putea trage concluzia - dupa cum am spus - ca
Platon ar avea tendinta sa nege lumea senzoriala, asa cum face Socrate
acest lucru in "Phaidon", dar motivele estetice si mai ales cele etice din
filozofia platonica au facut ca Filozoful sa nu ramana la acest punct de
vedere.
  
 De o importanta nespus de mare este insa faptul ca Platon cauta sa
dovedeasca, intr-un mod stiintific, ca sufletul este nemuritor. Si trebuie sa
subliniem faptul ca, la Platon, nu este vorba despre o nemurire in sens
panteist, ci el reprezinta ideea ca eul, sufletul individual, este ne­muritor si
etern. Certitudinea aceasta i-a intarit-o marturisirea lui So­crate in clipa in
care acesta se gasea in pragul vesniciei si vorbelor in­teleptului le urma
fapta. Se stie ca Platon a reluat ideea nemuririi su­fletului din mistica orfica
pitagoreica, dar meritul sau este, cum observa si Capelle, de a fi cautat sa
dovedeasca, cu toate mijloacele dialectice, aceasta nemurire. De aceea
argumentele din "Phaidon" se fundamentea­za pe teoria platonica a Ideilor.
 Aceste argumente schitate intr-o for­ma scurta dupa Capelle - sunt urmatoarele:
 1.  Primul lucru este ca sufletul e nemuritor, fiindca ceea ce se misca pe sine insusi este nemuritor, netrecator ;
iar ceea ce este miscat de alt­ceva sau isi primeste miscarea de la altul este trecator. Ceea ce se misca cu de la
sine putere este principiu, deoarece isi are originea si inceputul in sine insusi si nu de la altul.
  
 2.  Orice cunoastere este pentru Platon o "reamintire" a Ideilor in­tuite candva inainte de aceasta existenta. De aici
concluzia ca sufletul a preexistat, inainte de aceasta viata, fapt de care, prin reamintire, noi devenim constienti.
Daca sufletul a existat inainte de nastere, avand o fiinta separata, nimic nu impiedica ca el sa dureze si dupa
separarea lui de corp, reintrand in lumea sufletelor ideale ,  altminteri, moartea sufletelor odata cu trupul   ar
aduce istovirea lor si intrarea tuturor, odata si odata, in domeniul mortii.
  
 3.  Corpul este pieritor, caci se descompune ; el este deci compus si distrugerea lui vine tocmai prin disolutia
elementelor care-l compun. Dimpotriva, ceea ce este simplu nu se descompune, nu se poate distruge, este
nemuritor. Ideile sunt, in opozitie cu lumea senzoriala, nepieritoare, tocmai fiindca sunt simple : ele nu pot fi
cunoscute decat de catre ceea ce este de o esenta cu ele. Cunoasterea Ideilor de catre sufletul omului   face
dovada inrudirii dintre suflet si acestea, caci numai ceea ce este inrudit poate cunoaste Ideile. Deci, fiindca sufletul
este aseme­nea vesnicului, de o esenta cu acesta, sufletul este de asemenea nedisolubil, nedestructibil, netrecator
si nemuritor.
  
 4.  Lucrurile nu sunt ceea ce sunt decat prin participarea la lumea Ideilor. Si este clar ca un lucru nu poate
participa la doua Idei contra­dictorii, care, asadar, s-ar exclude. Un lucru nu poate poseda calitati sau stari care sa
fie in contrazicere flagranta cu una dintre calitatile sale esentiale. Sufletul participa la Ideea vietii (caci ceea ce
este insufletit este plin de viata) si deci el nu poate participa si la Ideea contrara, a mortii. "Sufletul nu formeaza
desigur o contrazicere directa cu moartea, dar fiindca el este indestructibil, legat de ideea vietii, el exclude
moartea, este asadar nemuritor si cu aceasta netrecator, caci moartea ar fi sin­gurul mod posibil al distrugerii sale.
 Principiul platonic ca sufletul este nemuritor este, de aceea, intr-o stransa legatura cu viziunea metafizica platonica despre
Idei. Acestea se determina corelativ, in sensul ca, dupa cum observa acelasi Capelle, citand pe Erwin Rohde, in "aptitudinea
sa de a cunoaste vesnicia, sufletul poarta in sine garantia cea mai sigura ca el insusi este vesnic". Ar­gumentele acestea care,
dupa cum a dovedit Tenemann, sunt fundamen­tate pe temeiuri foarte subrede, ele totusi exercita o influenta nespus, de
mare asupra cititorului, prin faptul ca ele sunt formulate prin gura lui Socrate in situatia cea mai tragica a vietii acestuia :
Socrate se gasea in fata mortii. Acesta vorbeste despre nemurire in clipa in care se afla in "pragul eternitatii", cum se
exprima Apelt, ceea ce inseamna ca vor­belor lui Socrate, va urma confirmarea acestora prin fapta. De aceea cuvintele lui
Socrate au avut in acele clipe rezonanta unei adevarate revelatii mai inalte. "Argumentele platonice despre nemurire pot
avea unele slabiciuni dialectice ; dar certitudinea de nezdruncinat cu care le expune Socrate, modul cum el le acopera cu
persoana sa, gasesc un ra­sunet adanc in sufletul cititorului, caci acesta presimte in aceste argu­mente o intarire a ceea ce el
insusi, cititorul, simte ca dorinta in adancul inimii sale". In urma argumentarii platonice reiese clar ca filozoful se gandeste la
o nemurire individuala, la vesnicia eului uman.
  
 Mai departe, Platon ajunge in consideratiile sale asupra sufletului uman la rezultate psihologice foarte indraznete si originale
pentru vre­mea aceea. In "Phaidros" el aseamana sufletul cu o caleasca trasa de doi cai, ce sunt condusi de un vizitiu. Unul
dintre cai este de origine divina si de aceea el urmeaza bucuros indemnu­rile vizitiului, pentru a trage caleasca inspre cerul
azuriu al Adevarului, Frumosului si al Binelui. Al doilea cal este dimpotriva de origine jos­nica; el este inrudit cu colbul
pamantului si de aceea aplecat mereu spre lumea senzoriala, ceea ce face ca vizitiul sa-l sileasca cu forta sa ia calea in sus.
Vizitiul este Nusul, ratiunea. Deci, dupa aceasta analogie, sufletul se compune, dupa Platon, din trei facultati sau puteri :
Ratiunea (conducatorul) vointa, curajul, calul cel bun si poftele, calul cel rau care este partea cea mai rea a sufletului. Asadar
sufletul are trei facultati : 1. Facultatea de a gandi, ratiunea, care se afla in cap ; 2, Facultatea afectelor si a sentimentelor,
care isi are locul in piept si 3. Facultatea poftelor ce se afla in pantece.
  
 Pe temeiul celor trei facultati sufletesti, Platon face chiar si o tipo­logie caracterologica interesanta. Dupa cum in oameni
conduce una sau alta dintre aceste facultati sufletesti, exista trei tipuri ale naturii : in­setatii dupa stiinta, vanitosii si iubitorii
de castig. Aceasta tipologie are la Platon valabilitate si pentru determinarea caracterului popoarelor. La sciti si traci
domneste peste tot vointa, de aici simtul onoarei la aces­tia si religia lor. Egiptenii si fenicienii sunt iubitori de castig, in timp
ce numai grecii se disting prin iubirea fata de stiinta.
  
 Conceptia aceasta platonica despre suflet a influentat hotarator psi­hologia antica. Idei din psihologia platonica vor fi luate si
dezvoltate de alti filozofi, de Aristotel, de stoici si neoplatonici si chiar de unii dintre Parintii Bisericii.
 Platon este în fiecare dintre noi. El ne-a descoperit cu dorul nostru de
eternitate, stabilitate, adevăr, cu aspiraţiile noastre de Bine, iar noi,
la rândul nostru, îl păstrăm în noi înşine, uneori fără să ştim, pentru
că suntem toate aceste aspiraţii.