Universitate de Stat din Moldova

Facultatea: Psihologie
Specialitatea: Psihopedagogie FR

Filosofia

REFERAT

TEMA: Platon

Autor: Neagu Nicoleta

Conducător științific: Bogatu Eugenia
Nota:

CHIȘINĂU – 2021
 Cuprins

 1.Biografie
 2.Opera
 2.1.Dialoguri de tinerețe
 2.2.Dialoguri de tranziție
 2.3.Dialoguri de tranziție
 2.4.Dialoguri de maturitate
 2.5.Dialoguri de bătrânețe
 3.Conceptia filosofica
 4.Teoria ideilor
 5.Gnoseologia platoniciana. Teoria reamintirii (anamnesis)
 PLATON
(427 - 347 i.Hr.)

 1.Biografie
Platon este considerat de unii istorici ai filosofiei cel mai valoros filosof al tuturor
timpurilor. Sunt semnificative, in acest sens, doar doua aprecieri elogioase ale unor mari
ganditori ai secolului al XX-lea, care i-au cunoscut temeinic creatia. Astfel, francezul Pierre-
Maxime Schuhl (1902-1984), unul dintre cei mai avizati exegeti ai filosofiei antice grecești, il
considera pe Platon „cel mai mare nume al istoriei filosofiei", iar filosoful și matematicianul
englez Alfred North Whitehead (1861-1947) scrie admirativ despre creatia lui Platon ca intreaga
istorie a filosofiei occidentale n-ar reprezenta altceva decat „note de subsol la filosofia lui
Platon".

 2.Opera
Este cel dintâi filosof de la care au rămas scrieri complete: 35 de dialoguri și 13 scrisori
(dintre care doar una, a șaptea, pare a fi autentică). El a creat specia literară a dialogului, în care
problemele filosofice sunt abordate prin discuția dintre mai mulți interlocutori, Socrate fiind cel
mai adesea personajul principal. Lewis Campbell a fost primul cercetător care a demonstrat prin
studiul stilometric că dialogurile Philebos, Critias, Legile, Timaios și Omul politic pot fi grupate
și sunt clar distinse de Parmenide, Phaidros, Republica și Theaitetos. Studiile recente
demonstrează imposibilitatea stabilirii ordinii cronologice a dialogurilor, care tradițional sunt
grupate după criterii tematice și încearcă să urmărească o evoluție a gândirii lui Platon.
Cronologia dialogurilor nu mai poate fi stabilită astăzi decât în linii mari.

 2.1.Dialoguri de tinerețe
Aceste dialoguri sunt unite prin prezența lui Socrate și reprezintă cea mai veridică sursă despre
personalitatea și filosofia sa, de aceea sunt supranumite „dialoguri socratice”. Majoritatea îl
prezintă pe Socrate discutând un subiect de natură etică (prietenia, pietatea) cu un prieten sau cu
cineva pe care îl crede expert în domeniu. Cu ajutorul unui șir de întrebări interlocutorii săi
înțeleg că cunoștințele lor sunt superficiale și nu sunt adevărate.
 Apărarea lui Socrate (Ἀπολογία Σωκράτους)
 Euthyphron (Εὐθύφρων)
 Criton (Κρίτων)
 Protagoras (Πρωταγόρας)
 Ion (Ἴων)
 Lahes (Λάχης)
 Lysis (Λύσις)
  Charmides (Χαρμίδης)
 Republica (Πολιτεία), cartea I

 2.2.Dialoguri de tranziție
În unele din dialogurile din tinerețe Socrate este prezentat de Platon ca oferind
răspunsuri clare la întrebările interlocutorilor, punând baza unei doctrine filosofice. În discuțiile
ținute de Socrate intervine și Platon, care începe să promoveze ideile proprii, cum ar fi că
bunătatea este înțelepciune, și că nimeni nu face răul cu bunăvoință. Aceste idei probabil
aparțineau lui Socrate, dar sunt preluate de Platon și ulterior elaborate. Specifice acestui grup de
dialoguri sunt ideile platonice despre imortalitatea sufletului, justiție, și cunoștințe. Pentru prima
dată, Platon exprimă ideea că cunoștințele vin din înțelegerea formelor (sau esențelor)
neschimbătoare ale lucrurilor, astfel elaborând binecunoscuta „teorie a formelor”.
 Gorgias (Γοργίας)
 Menon (Μένων)
 Euthydemos (Εὐθύδημος)
 Hippias Minor (Ἱππίας ἐλάττων)
 Cratylos (Κρατύλος)
 Hippias Maior (Ἱππίας μείζων)
 Menexenos (Μενέξενος)

 2.3.Dialoguri de maturitate
 Banchetul (Συμπόσιον)
 Phaidon (Φαίδων)
 Phaidros (Φαῖδρος)
 Republica (Πολιτεία), cărțile II — X

 2.4.Dialoguri de bătrânețe
 Theaitetos (Θεαίτητος)
 Parmenide (Παρμενίδης)
 Sofistul (Σοφιστής)
 Timaios (Τίμαιος)
 Omul politic (Πολιτικός)
 Philebos (Φίληβος)
  Critias (Κριτίας)
 Legile (Νόμοι)

 3.Conceptia filosofica
Platon a creat unul dintre cele mai ample și inchegate sisteme filosofice din intreaga istorie a
filosofiei. El a abordat toate marile domenii și teme ale filosofiei, propunandu-le solutii care,
chiar daca nu au rezistat in totalitate probei timpului, au constituit puncte de referinta majore in
evolutia ulterioara a filosofiei occidentale. Platon nu și-a prezentat conceptia ca apartinandu-i, ci
i-a atribuit-o lui Socrate, personajul principal al majoritatii dialogurilor sale. Intrucat, așa cum
știm, acesta n-a scris in mod deliberat nimic, este foarte dificil de disociat ce și cat din ceea ce
Platon i-a atribuit lui Socrate i-a apartinut intr-adevar acestuia, de ce și cat i-a atribuit el.
Majoritatea cercetatorilor sunt de acord asupra faptului ca filosofia platoniciana s-a constituit in
continuarea celei socratice, Platon preluand de la dascalul sau, in primul rand, metoda socratica a
dialogului. Ideile lui Socrate sunt insa pentru Platon mai mult un punct de plecare și pretexte. El
a aprofundat și a dezvoltat filosofia socratica, i-a adaugat noi teme și motive și i-a conferit mai
multa consistenta teoretica.
In evolutia filosofiei platoniciene pot fi distinse mai multe etape intre care exista atat aspecte de
continuitate, cat și de discontinuitate. De-a lungul vietii, Platon și-a revizuit drastic de mai multe
ori conceptia, critica severa pe care i-o va face discipolul sau Aristotel fiind, in multe privinte,
mult mai blanda decat autocritica sa. De aceea platonismul este o filosofie dinamica, o mișcare
continua a gandului, este expresia unei permanente insatisfactii fata de propriile realizari
teoretice și a unui efort perseverent de ameliorare a lor.

 4.Teoria ideilor
Teoria ideilor reprezintă nucleul filosofiei platonice ce se regăsește
în Phaidon, Republica (cărțile VI — VII), Banchetul și Phaidros.
Distincția existența sensibilă/existența inteligibilă este baza teoriei ideilor; planul existenței
sensibile este acela al realității aparente, accesibilă cunoașterii prin simțuri, lumea Peșterii care
fundamentează opinii (doxa); planul existenței inteligibile este acela accesibil doar cunoașterii de
tip rațional, lumea din afara Peșterii, lumea Formelor Pure, a Ideilor, lumea metafizică a realității
esențiale.
Ideile se caracterizează prin:
 Desemnează o existență absolută (sunt simple)
 Sunt o existență substanțială (există în sine și prin sine)
 Reprezintă o existență eternă
 Desemnează o existență universală (ideea închide în sine toate calitățile particulare)
 Desemnează o existență imuabilă (neschimbătoare)
Lumea sensibilă este o copie palidă a lumii Ideilor; corpurile fizice nu au realitate decât dacă
participă („methexis”) la Idei ca prototipuri („paradigma”) ale lucrurilor.
„Mitul Peșterii” (Republica, cartea a VII–a):
 simboluri:
o peștera — lumea sensibilă (a realității aparente);
o întunericul peșterii — ignoranța omului incult, limitat;

o lanțurile — prejudecățile, simțurile care ne limitează;

o focul — lumina cunoașterii;

o umbrele de pe peretele peșterii — imaginile corpurilor fizice, aparențele care

generează opinii întâmplătoare (păreri, rodul percepțiilor și al imaginației);
o corpurile purtate prin fața focului — aparențele adevărate, realitatea fizică,
generează opiniile adevărate („orthe doxa”), suișul greu spre ieșirea din peșteră —
drumul inițiatic spre cunoașterea esențială, cunoașterea prin intelectul analitic;
o contemplarea lumii din afara peșterii — cunoașterea metafizică, prin intelectul
pur (episteme, cunoașterea adevărată prin intelect și rațiune)
o Soarele — Ideea Binelui (Perfecțiunea)
Sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaște lumea inteligibilă
printr-un proces de conversiune a cărui forță o constituie erosul (iubirea — are ca efect uitarea,
în vederea dobândirii purității primare); cunoașterea Ideilor este doar o reamintire („anamnesis”)
a sufletului încarcerat în corpul fizic (ideea corpului — închisoarea este o reminescență a
orfismului); menirea sufletului este să pregătească omul pentru moarte (eliberarea sufletului
nemuritor și întoarcerea în lumea ideilor); condiția eliberării definitive a sufletului este o viață
virtuoasă; filosofia este pregătirea sufletului pentru recunoașterea imortalității sale. Teoria Ideilor
a fost sever criticată de către Aristotel, dar și de către Plato în dialogul Parmenide.

 5.Gnoseologia platoniciana. Teoria reamintirii (anamnesis)

Conceptia lui Platon asupra cunoașterii este indisolubil legata de ontologia (conceptia asupra
existentei) și de teoria sa asupra sufletului. Platon a preluat conceptia socratica asupra sufletului,
dar a dezvoltat-o și a aprofundat-o, conferindu-i, totodata, mai multa consistenta filosofica. Ca și
dascalul sau Socrate, el considera ca sufletul este spiritual, simplu, nemuritor și supus unei suite
de reincarnari succesive (metempsihoza). Platon sustine ca inaintea intruparii sufletul ar fi
salașluit in lumea Ideilor (nu in lumea zeilor, așa cum sustinuse Socrate, mai atașat decat
discipolul sau viziunii mitice asupra lumii), pe care le-ar fi cunoscut nemijlocit, „imbibandu-se"
de ele. Aceasta cunoaștere desavarșita a Ideilor de catre suflet este posibila deoarece acesta este,
așa cum precizam și mai sus, spiritual, simplu și nemuritor, asemenea lor. In momentul
intruparii, adica al unirii sale cu trupul actual, sufletul uita insa Ideile, pe care le-a cunoscut
nemijlocit și deplin in existenta sa anterioara intruparii actuale. Aceasta „amnezie" se datoreaza
faptului ca sufletul este constrans sa traiasca vremelnic intr-un trup material, imperfect și muritor
(care are, deci, insușiri opuse celor ale sale), trup ce reprezinta pentru el o adevarata „temnita"
Aspiratia sa suprema ar fi eliberarea de „povara" trupului și contemplarea nemijlocita a Ideilor.
Lucrurile percepte de simturi sunt pretextele care-i reamintesc sufletului Ideile pe care el le-a
cunoscut deplin inaintea intruparii. De exemplu, perceptia unui om din lumea existentelor
sensibile determina reamintirea Ideii de om, cunoscuta de suflet nemijlocit in existenta sa in
lumea Ideilor anterioara intruparii. Ca și pentru Socrate, cunoașterea este pentru Platon
reamintire a Ideilor (gr. anamnesis). Intreaga cunoaștere este, deci, pentru Platon, ca și pentru
Socrate, innascuta (ineism).
Platon considera ca exista doua tipuri de cunoaștere, care se deosebesc intre ele prin:
a. facultatea prin intermediul careia fiecare dintre ele se realizeaza (Platon considera ca
omul are doua facultati cognitive: simturile și ratiunea);
b. regiunea ontica (lumea) cunoscuta prin intermediul fiecareia dintre ele;
c. gradul lor de coerenta și de rigoare.
Cele doua tipuri de cunoaștere distinse de Platon pe baza acestor criterii sunt:
1. Opinia (doxa), care se formeaza prin intermediul simturilor și consta in cunoașterea
perceptiva a lucrurilor din lumea existentelor sensibile. Doxa ar fi o cunoaștere vaga, probabila,
aproximativa, neriguroasa. Ea poate ajunge la adevar, dar numai accidental și fara a avea
conștiinta sa și nici capacitatea de a-l legitima.
2. Stiinta (episteme), care se elaboreaza cu ajutorul ratiunii in urma contemplarii intelectuale
a Ideilor. Ea este o cunoaștere temeinica, certa, riguroasa, care are in mod necesar acces la
adevar, precum și capacitatea de a-l legitima.
Platon considera ca la nivel uman orice proces de cunoaștere autentica nu poate incepe decat cu
doxa, adica cu informatiile despre lumea existentelor sensibile dobandite de subiectul cunoscator
cu ajutorul simturilor, dar ca ea trebuie sa tinda spre episteme, adica spre cunoașterea dobandita
cu ajutorul ratiunii, care-i permite celui ce parcurge acest traseu accesul spre contemplarea
intelectuala a Ideilor.