Teoria idolilor Francis Bacon

Francis Bacon este o veritabila constiinta filosofica cu o cuprindere aproape universala. Traind in epoca nasterii
stiintei moderne, Bacon si-a asumat sarcina elaborarii unei metode noi, adecvate, care, in opozitie cu scolaristica
sterile, sa favorizeze cercetarea stiintifica, cunoasterea si dominarea naturii de catre om. Celebrele lui aforisme,
cum sunt lucrarile

“ Stiinta este putere”, “ Oamenii nu pot stapani natura decat supunandu-se legilor ei”, “ A cunoaste cu adevarat
inseamna a cunoaste prin cauze” exprima spiritual epocii. Etimologia cuvantului “aforism” provine din grecescul “
aphorismos”; acesta inseamna judecata cu caracter moral, care exprima, intr-o forma concisa, o parere despre
viata.

Bacon propunea o filosofie a naturii in deplina concordanta cu viziunea sa empirista si, metodologic, inductivista.
Acest lucru este insa continuat si de catre Thomas Hobbes. Bacon afirma in celebra sa lucrare

“ Noul organon” ca “ omul, servitor si interpret al naturii, poate sa infaptuiasca si sa cunoasca atat cat a observat
din ordinea naturii prin lucrul insusi”.

Conditia prealabila a fauririi stiintei si metodei noi o constituie, pentru Bacon, critica cunostiintelor existente,
eliberarea spiritului uman de sub tirania diverselor erori, prejudecati si iluzii, denumite de el “ idoli”. Autorul ii
imparte in mai multe feluri, si anume:

a)    ai tribului- care tin de natura umana;

b)    ai pesterii- determinati de educatia fiecarui om;

c)    ai forului- prin care sunt desemnate neconcordantele limbajului cu viata reala;

d)    ai teatrului- generate de autoritatea tiranica a vechilor sisteme fil

Idolii tribului

Idolii tribului isi au izvorul in insasi natura omului, este un rau inerent speciei umane, o adevarata boala de familie,
caci nimic nu e mai lipsit de temei decat principiul ca simturile omului sunt masura tuturor lucrurilor. Trebuie sa se
spuna, dimpotriva, ca toate perceptiile, fie ale simturilor, fie ale spiritului, nu sunt decat relatii intre oameni, iar nu
relatii fata de Univers. Intelectul omenesc, asemanator unei oglinzai false, deviind razele pe care le emit obiectele
si amestecand propria sa natura cu aceea a lucrurilor, stica, rastalmaceste si desfigureaza toate imaginile pe care le
reflecta.

Idolii pesterii

Idolii pesterii sunt aceia ai omului individual. Spiritual fiecarui om este ca un fel de pestera, care intrerupe lumina
naturala datorita unor cauze diferite ca: natura proprie si particulara a fiecarui individ, educatia, convorbirile,
lecturile, mediul, autoritatea persoanelor admise si respectate, in fine, diversitatea impresiilor care produc efecte
diferite. Asa ca, nefiind nimic mai inegal, mai variabil, mai instabil ca dispozitia spiritului uman considerat la indivizi
diferiti, operatiile sale spontane sunt aproape in intregime produsul intamplarii.
Idolii forului

Izvorul acestora este legatura stabile intre diferitele grupuri de oameni. La aceste legaturi fac aluzie numele cu care
ii desemnam, adica idolii forului, caci oamenii se asociaza prin vorbire; si numele cu care sunt desemnate diferitele
obiecte de schimb se adapteaza la inteligenta spiritelor celor mai marunte. Desi ar putea preveni echivocurile,
asemenea cuvinte siluiesc totusi intelectul si tulbura totul, impingandu-i pe oameni in dispute sterile si nesfarsite.

Idolii teatrului

Acestia provin din dogmele diferitelor filosofii si care s-au inradacinat in spirite. Dar nu e vorba numai de doctrinele
filosofice si de sectele care s-au impus in trecut, ci in general, de toate acelea care au putut sau nu pot inca sa-si
exercite influenta.

Bacon este initiatorul empirismului si senzalismului modern: simturile ne dau cunostiinte certe si constituie izvorul
tuturor cunostiintelor. Stiinta adevarata se dobandeste prin prelucrarea metodica rationala a datelor senzoriale.

Metoda are si pentru Bacon o semnificatie importanta, el insa alege calea empirica, pe baza observatiilor, a
comparatiilor si experimentelor urmeaza sa fie stabilite enunturi generale, din care apoi, prin inductie, se poate
progresa la enunturile legilor cele mai generale.

Bacon nu poate fi caracterizat nici drept rationalist, nici drept empirist.

Bazele metodei inductive sunt puse de catre Bacon in opera sa principala “ Novum organon”- “Noul organon”-,
caracterizata prin folosirea analizei, compartaiei, observatiei si experimentului. Lumea este considerate de catre el
ca fiind de natura materiala, iar miscarea ca o proprietate a materiei. Bacon recunoaste existenta a multiple forme
de miscare si a diversitatii calitative a naturii. Accentuarea unilaterala a rolului analizei si a inductiei in cunoastere,
in detrimental sintezei si al deductiei, conceperea pur analitica a experimentului au conferit metodei baconiene un
caracter oarecum nondialectic.

Odata cu metoda inductiva, Bacon mai preconiza si o seama de norme, care azi isi mentin rabdarea. El ne
indeamna sa ne ferim de generalizari prea pripite fiindca altfel nu putem evita erorile.

Nu aripi trebuie sa se puna spiritului omenesc, spunea Bacon, ci plumb, caci cu prea mare usurinta se avanta in
cele mai inalte abstractiuni, pierzand orice contact cu experienta

O „terapeutică mentală” – Francis Bacon

şi idolii minţii…
„Atât putem, cât ştim” (Francis Bacon)

Veritabil profet al ştiinţei moderne de factură inductiv-experimentală[1], considerat pe bună dreptate un precursor
al tradiţiei empiriste britanice, Francis Bacon (1561-1626) pune bazele materialismului modern (de factură
mecanicistă). În încercarea sa de a lega filosofia de ştiinţele naturii[2], autorul britanic atacă necruţător vechiul
edificiu al aşa-ziselor „ştiinţe” medievale (în fond veritabile pseudo-ştiinţe), pe care le acuză că s-au rupt de
realitate sau experienţă, cantonându-se în speculaţii sterile, că au făcut abuz de logică, că le lipseşte metoda. Noua
ştiinţă propusă de Bacon trebuie să se bazeze, în concepţia autorului, pe un studiu temeinic al faptelor şi
evenimentelor (să pătrundă în „marea carte a naturii”). Ea trebuie să se folosească de experienţa metodică şi de
observaţie, să debuteze de la fapte (nu de la propoziţii sau enunţuri generale), pentru a descoperi cauzele
lucrurilor[3]. Aceasta pentru că adevărata cunoaştere este aceea a cauzelor (vera scire est per causas scire). Una
dintre caracteristicile importante pe care ştiinţa ar trebui să le deţină este, pentru Bacon, aceea de a fi strâns
legată de nevoile practice ale omului (o viziune concretă, practică şi utilitară), de a provoca schimbări concrete,
semnificative în viaţa oamenilor[4]. Adevăratul ţel al ştiinţei este acela de a duce la „îmbogăţirea stirpei umane cu
forţe şi invenţii noi”, de a permite omului să dezvăluie secretele naturii, „să-i cucerească înălţimile şi fortăreţele şi
să împingă înainte, cu voia lui Dumnezeu, limitele domniei omului”[5]. Însă pentru a ajunge să domini natura,
trebuie să înveţi să o cunoşti, pentru că, fără îndoială, „cunoaşterea înseamnă putere”.

Ca şi în cazul lui Descartes, şi pentru Bacon metoda are un rol decisiv în cunoaştere sau în descoperirea adevărului,
întrucât permite colectarea şi ordonarea informaţiilor obţinute prin observare directă, face posibilă compararea
experimentelor în vederea stabilirii de corelaţii sau relaţii cauzale.

În Novum Organum (1620)[6], Bacon postulează nevoia abandonării tradiţiei şi a autorităţilor scolastice[7], care
obstrucţionează libertatea de gândire şi împiedică progresul ştiinţei. Autorul Noii Atlantide (New Atlantis, publicată
postum, în 1660) reproşează scolasticii că are un caracter formalist, steril şi mult prea abstract, că abuzează de
logică (foloseşte silogismul[8] care, în loc să ajute la descoperirea principiilor ştiinţei, mai mult fixează şi întreţine
erorile). Pentru a realiza o cunoaştere adecvată a naturii, intelectul trebuie purificat, curăţat de prejudecăţi şi erori
– idola mentis[9] – supoziţii false şi prejudecăţi. „Idolii şi noţiunile false, care au pus dintotdeauna stăpânire pe
raţiunea umană, înrădăcinându-se adânc în ea, au prins în ghearele lor spiritul uman în aşa fel încât adevărul îşi
croieşte anevoie drum, ba chiar şi atunci când îi lasă acestuia cale liberă, vor ridica din nou capul când se vor înnoi
ştiinţele şi vor deranja atâta timp cât nu suntem avertizaţi împotrivalor şi nu ne ferim de ei. Există patru feluri de
idoli care au prins în mrejele lor spiritul uman…” Iată care sunt cele patru categorii de idoli cu privire la care ne
avertizează Bacon:

(a). idolii tribului (idola tribus) – se originează în însăşi natura omenească (genul uman), constituie un rău inerent
speciei umane, o adevărată „boală de familie”. Aceştia se datorează fie faptului că intelectul uman, precum o
oglindă cu suprafaţa deformată, amestecă propria natură cu natura lucrurilor, răstălmăceşte şi desfigurează
imaginea acestora, fie simţurilor care îşi asumă rolul de măsură a tuturor lucrurilor din natură. Întrucât intelectul
are tendinţa de „a-şi lua zborul de la fapte”, el trebuie dirijat sistematic şi metodic.

(b). idolii peşterii (idola specus) – aparţin fiecărui individ în parte (se originează în „natura particulară” a fiecăruia)
şi constă în acea „peşteră” care tulbură spiritul, ocultând pătrunderea luminii naturale. Peştera constituie un
simbol pentru mediu, educaţie, lecturi, conversaţii, autoritatea persoanelor admise şi respectate etc. Ca
recomandare pentru a îndepărta un astfel de idol, Bacon recomandă ca intelectul să încerce să fie „liniştit, odihnit,
nepărtinitor şi limpede”.

(c). idolii forului (idola fori) – se nasc din convieţuirea şi asocierea oamenilor, din relaţii şi tovărăşii (mai ales acelea
cu „spiritele mărunte”), ei fac să se strecoare în spirit cuvinte, nume şi expresii inexacte, improprii, ambigue.
Cuvinte precum „destin”, „prim motor nemişcat”, „absolut” (concepte importante în filosofia scolastică) etc.,
impuse sau alese de mulţime, viciază sau distorsionează, prin echivocul lor, perceperea justă a realităţii: „…
asemenea cuvinte siluiesc siluesc totuşi intelectul şi tulbură totul, împingându-i pe oameni în dispute sterile şi
nesfârşite”.
(d). idolii teatrului (idola theatri) – sunt acele prejudecăţi care provin din diferitele teorii, dogme, tradiţii sau secte
filosofice apărute de-a lungul timpului şi care ameninţă simţul critic[10]. „Căci toate sistemele filosofice care au
fost succesiv inventate şi adoptate sunt tot atâtea piese de teatru pe care diferitele filosofii le-au dat la iveală şi au
venit să-şi joace rolul, fiecare la rândul său; piese care prezintă privirii noastre tot atâtea lumi imaginare şi care în
adevăr sunt făcute pentru scenă. (…) principii care din credulitate au fost adoptate fără examinare şi apoi
transmise din gură în gură”.

„Atât despre idoli şi dobândirea lor. Toţi trebuie înlăturaţi şi condamnaţi printr-o hotărâre fără echivoc; trebuie să
eliberăm raţiunea de ei, şi să o curăţim. Aşadar, nu există altă cale înspre împărăţia omului, clădită pe ştiinţe, decât
cea înspre împărăţia cerului, în care nu putem intra decât ca nişte copii…”

________________________________________

[1] cu un accent deosebit plasat pe experienţă, pe observarea metodică (sistematică) a naturii şi inducţie (care nu
se reduce însă la simpla inducţie prin enumerare).

[2] adevărata ştiinţă este pentru Bacon „naturalis philosophia” (filosofia naturii) – „mamă a tuturor ştiinţelor”.

[3] adevărata misiune a ştiinţei: „explicarea naturii”.

[4] a cunoaşte natura înseamnă a-i descoperi ordinea reală dar, mai ales, a învăţa să o utilizezi în propriul folos.

[5] Cf. Novum Organum.

[6] titlul complet al lucrării: Novum Organum sive Indicia vera de Interpretatione Naturae.

[7] scolastică – termen care exprimă filosofia predată în şcolile bisericilor şi, în sens larg, pregătirea teologică din
perioada medievală. Începând cu secolul al XI-lea şi până în secolul al XVI-lea, scolastica a fost abordarea
dominantă în filosofia europeană. Într-o astfel de orientare la un loc de cinste s-au aflat scrierile lui Aristotel şi
comentatorii acestuia. Printre cei mai importanţi filosofi scolastici se numără: Toma d’ Aquino (cca. 1225-1274),
Duns Scotus (cca. 1266-1308), William de Ockham (cca. 1285-1349) ş.a.

[8] în ceea ce priveşte cunoaşterea naturii, silogismul are o valoare limitată şi de aceea trebuie înlocuit cu o nouă
metodă: metoda inductivă, aceea care pleacă de la fapte şi se ridică treptat, prin generalizări succesive, către
principii sau cauze.

[9] idola mentis – idoli ai minţii (intelectului) – prejudecăţi, noţiuni false care stăpânesc spiritul uman,
împiedicându-l să descopere adevărul şi care pot fi înlăturate numai prin folosirea unei metode adecvate: inducţia.

[10] Bacon împarte sectele filosofice în trei şcoli dăunătoare: (1). şcoala sofistică sau raţională (de exemplu
Aristotel este cel care a formulat principii înainte de a consulta experienţa); (2). şcoala empirică (de exemplu:
alchimiştii care practică prea puţin experimentul); (3). şcoala superstiţioasă (cei care amestecă filosofia cu credinţa
şi tradiţia). Acceptând alături de experienţă şi operaţiile gândirii, Bacon a criticat atât tabăra empiriştilor – pe care-i
considera drept „furnici care adună fără a prelucra nimic”, cât şi tabăra raţionaliştilor – „păianjeni care scot din
propriul corp firul din care ţes inconsistentele lor pânze”.„Atât putem, cât ştim” (Francis Bacon)

Veritabil profet al ştiinţei moderne de factură inductiv-experimentală[1], considerat pe bună dreptate un precursor
al tradiţiei empiriste britanice, Francis Bacon (1561-1626) pune bazele materialismului modern (de factură
mecanicistă). În încercarea sa de a lega filosofia de ştiinţele naturii[2], autorul britanic atacă necruţător vechiul
edificiu al aşa-ziselor „ştiinţe” medievale (în fond veritabile pseudo-ştiinţe), pe care le acuză că s-au rupt de
realitate sau experienţă, cantonându-se în speculaţii sterile, că au făcut abuz de logică, că le lipseşte metoda. Noua
ştiinţă propusă de Bacon trebuie să se bazeze, în concepţia autorului, pe un studiu temeinic al faptelor şi
evenimentelor (să pătrundă în „marea carte a naturii”). Ea trebuie să se folosească de experienţa metodică şi de
observaţie, să debuteze de la fapte (nu de la propoziţii sau enunţuri generale), pentru a descoperi cauzele
lucrurilor[3]. Aceasta pentru că adevărata cunoaştere este aceea a cauzelor (vera scire est per causas scire). Una
dintre caracteristicile importante pe care ştiinţa ar trebui să le deţină este, pentru Bacon, aceea de a fi strâns
legată de nevoile practice ale omului (o viziune concretă, practică şi utilitară), de a provoca schimbări concrete,
semnificative în viaţa oamenilor[4]. Adevăratul ţel al ştiinţei este acela de a duce la „îmbogăţirea stirpei umane cu
forţe şi invenţii noi”, de a permite omului să dezvăluie secretele naturii, „să-i cucerească înălţimile şi fortăreţele şi
să împingă înainte, cu voia lui Dumnezeu, limitele domniei omului”[5]. Însă pentru a ajunge să domini natura,
trebuie să înveţi să o cunoşti, pentru că, fără îndoială, „cunoaşterea înseamnă putere”.

Ca şi în cazul lui Descartes, şi pentru Bacon metoda are un rol decisiv în cunoaştere sau în descoperirea adevărului,
întrucât permite colectarea şi ordonarea informaţiilor obţinute prin observare directă, face posibilă compararea
experimentelor în vederea stabilirii de corelaţii sau relaţii cauzale.

În Novum Organum (1620)[6], Bacon postulează nevoia abandonării tradiţiei şi a autorităţilor scolastice[7], care
obstrucţionează libertatea de gândire şi împiedică progresul ştiinţei. Autorul Noii Atlantide (New Atlantis, publicată
postum, în 1660) reproşează scolasticii că are un caracter formalist, steril şi mult prea abstract, că abuzează de
logică (foloseşte silogismul[8] care, în loc să ajute la descoperirea principiilor ştiinţei, mai mult fixează şi întreţine
erorile). Pentru a realiza o cunoaştere adecvată a naturii, intelectul trebuie purificat, curăţat de prejudecăţi şi erori
– idola mentis[9] – supoziţii false şi prejudecăţi. „Idolii şi noţiunile false, care au pus dintotdeauna stăpânire pe
raţiunea umană, înrădăcinându-se adânc în ea, au prins în ghearele lor spiritul uman în aşa fel încât adevărul îşi
croieşte anevoie drum, ba chiar şi atunci când îi lasă acestuia cale liberă, vor ridica din nou capul când se vor înnoi
ştiinţele şi vor deranja atâta timp cât nu suntem avertizaţi împotrivalor şi nu ne ferim de ei. Există patru feluri de
idoli care au prins în mrejele lor spiritul uman…”  Iată care sunt cele patru categorii de idoli cu privire la care ne
avertizează Bacon:

(a). idolii tribului (idola tribus) – se originează în însăşi natura omenească (genul uman), constituie un rău inerent
speciei umane, o adevărată „boală de familie”. Aceştia se datorează fie faptului că intelectul uman, precum o
oglindă cu suprafaţa deformată, amestecă propria natură cu natura lucrurilor, răstălmăceşte şi desfigurează
imaginea acestora, fie simţurilor care îşi asumă rolul de măsură a tuturor lucrurilor din natură. Întrucât intelectul
are tendinţa de „a-şi lua zborul de la fapte”, el trebuie dirijat sistematic şi metodic.

(b). idolii peşterii (idola specus) – aparţin fiecărui individ în parte (se originează în „natura particulară” a fiecăruia)
şi  constă în acea „peşteră” care tulbură spiritul, ocultând pătrunderea luminii naturale. Peştera constituie un
simbol pentru mediu, educaţie, lecturi, conversaţii, autoritatea persoanelor admise şi respectate etc. Ca
recomandare pentru a îndepărta un astfel de idol, Bacon recomandă ca intelectul să încerce să fie „liniştit, odihnit,
nepărtinitor şi limpede”.

(c). idolii forului (idola fori) – se nasc din convieţuirea şi asocierea oamenilor, din relaţii şi tovărăşii (mai ales acelea
cu „spiritele mărunte”), ei fac să se strecoare în spirit cuvinte, nume şi expresii inexacte, improprii, ambigue.
Cuvinte precum „destin”, „prim motor nemişcat”, „absolut” (concepte importante în filosofia scolastică) etc.,
impuse sau alese de mulţime, viciază sau distorsionează, prin echivocul lor, perceperea justă a realităţii: „…
asemenea cuvinte siluiesc siluesc totuşi intelectul şi tulbură totul, împingându-i pe oameni în dispute sterile şi
nesfârşite”.
(d). idolii teatrului (idola theatri) – sunt acele prejudecăţi care provin din diferitele teorii, dogme, tradiţii sau secte
filosofice apărute de-a lungul timpului şi care ameninţă simţul critic[10]. „Căci toate sistemele filosofice care au
fost succesiv inventate şi adoptate sunt tot atâtea piese de teatru pe care diferitele filosofii le-au dat la iveală şi au
venit să-şi joace rolul, fiecare la rândul său; piese care prezintă privirii noastre tot atâtea lumi imaginare şi care în
adevăr sunt făcute pentru scenă. (…) principii care din credulitate au fost adoptate fără examinare şi apoi
transmise din gură în gură”.

„Atât despre idoli şi dobândirea lor. Toţi trebuie înlăturaţi şi condamnaţi printr-o hotărâre fără echivoc; trebuie să
eliberăm raţiunea de ei, şi să o curăţim. Aşadar, nu există altă cale înspre împărăţia omului, clădită pe ştiinţe, decât
cea înspre împărăţia cerului, în care nu putem intra decât ca nişte copii…”

[1] cu un accent deosebit plasat pe experienţă, pe observarea metodică (sistematică) a naturii şi inducţie (care nu
se reduce însă la simpla inducţie prin enumerare).

[2] adevărata ştiinţă este pentru Bacon „naturalis philosophia” (filosofia naturii) – „mamă a tuturor ştiinţelor”.

[3] adevărata misiune a ştiinţei: „explicarea naturii”.

[4] a cunoaşte natura înseamnă a-i descoperi ordinea reală dar, mai ales, a învăţa să o utilizezi în propriul folos.

[5] Cf. Novum Organum.

[6] titlul complet al lucrării: Novum Organum sive Indicia vera de Interpretatione Naturae.

[7] scolastică – termen care exprimă filosofia predată în şcolile bisericilor şi, în sens larg, pregătirea teologică din
perioada medievală. Începând cu secolul al XI-lea şi până în secolul al XVI-lea, scolastica a fost abordarea
dominantă în filosofia europeană. Într-o astfel de orientare la un loc de cinste s-au aflat scrierile lui Aristotel şi
comentatorii acestuia. Printre cei mai importanţi filosofi scolastici se numără: Toma d’ Aquino (cca. 1225-1274),
Duns Scotus (cca. 1266-1308), William de Ockham (cca. 1285-1349) ş.a.

[8] în ceea ce priveşte cunoaşterea naturii, silogismul are o valoare limitată şi de aceea trebuie înlocuit cu o nouă
metodă: metoda inductivă, aceea care pleacă de la fapte şi se ridică treptat, prin generalizări succesive, către
principii sau cauze.

[9] idola mentis – idoli ai minţii (intelectului) – prejudecăţi, noţiuni false care stăpânesc spiritul uman,
împiedicându-l să descopere adevărul şi care pot fi înlăturate numai prin folosirea unei metode adecvate: inducţia.

[10] Bacon împarte sectele filosofice în trei şcoli dăunătoare: (1). şcoala sofistică sau raţională (de exemplu
Aristotel este cel care a formulat principii înainte de a consulta experienţa); (2). şcoala empirică (de exemplu:
alchimiştii care practică prea puţin experimentul); (3). şcoala superstiţioasă (cei care amestecă filosofia cu credinţa
şi tradiţia). Acceptând alături de experienţă şi operaţiile gândirii, Bacon a criticat atât tabăra empiriştilor – pe care-i
considera drept „furnici care adună fără a prelucra nimic”, cât şi tabăra raţionaliştilor – „păianjeni care scot din
propriul corp firul din care ţes inconsistentele lor pânze”.