TEMA nr.

ATENTIA

Definirea conceptului de atenţie

Atenţia este un fenomen psihic care face parte integrantă din viaţa noastră conştientă.
Adesea auzim expresiile: „n-am fost atent", „n-am acordat suficientă atenţie acestei
probleme", „am greşit din neatenţie", „am reuşit să fiu atent şi să nu fac greşeli în alcătuirea
eseului" etc. Asupra omului acţionează mereu o mulţime de diferiţi stimulenţi. Conştiinţa omului
nu este în stare să cuprindă în acelaşi timp cu destulă claritate toate obiectele. Unele lucruri se
găsesc în cîmpul cert al conştiinţei, de altele nu sîntem pe deplin conştienţi, cîte ceva este destul
de vag, dar multe lucruri, în general, nu sînt observate de noi. Din mulţimea obiectelor şi
fenomenelor din jurul său, omul le remarcă numai pe acelea care prezintă interes pentru el,
corespund trebuinţelor şi planurilor sale de viaţă. Orice activitate cere o evidenţiere a obiectului
şi o concentrare asupra lui.
Marele psiholog francez Theodule Ribot vede în atenţie o stare de conştiinţă absolut
indispensabilă pentru adaptarea individului. Atenţia era tot atît de necesară şi omului primitiv
trăitor în junglă, pîndit la tot pasul de fiare flămînde sau de semenii din triburile rivale, pe cît este
necesară omului modern, trăitor în „jungla" societăţii hipercivilizate, unde pericolul îl pîndeşte la
fiecare pas, fie că el se află la volanul autoturismului, fie pe carosabil, unde orice moment de
neatenţie poate fi fatal. Atenţia face parte din categoria fenomenelor psihice care susţin energetic
activitatea. Esenţa atenţiei o constituie caracterul selectiv, orientat al activităţii psihice a omului.
Spre deosebire de procesele psihice cognitive, atenţia n-are conţinutul său. Ea se
manifestă parcă în interiorul proceselor psihice şi e indisolubil legată de ele, caracterizînd
dinamica decurgerii lor. Modul ei de existenţă este acela de premisă, condiţie şi factor facilitar,
optimizator al proceselor de cunoaştere, al activităţii de învăţare, al activităţii de muncă, al
jocurilor sportive şi intelectuale, al procesului de creaţie.
Atenţia constă în evidenţierea obiectului, realităţii din mulţimea altor obiecte, fenomene
care-1 înconjoară pe om.
Ca rezultat are loc reflectarea deplină şi clară în creierul uman a obiectelor şi
fenomenelor.
În literatura de specialitate găsim numeroase definiţii ale atenţiei, din care reiese că a fi
atent înseamnă într-un fel a te închide faţă de lumea exterioară, spre a te focaliza asupra a ceea ce
te interesează.
Atenţia este un act de selectare psihică activă, prin care se realizează semnificaţia,
importanţa şi ierarhizarea unor evenimente, obiecte şi fenomene care ne influenţează existenţa
(acordăm atenţie lucrurilor care ne interesează şi o menţinem prin scopul urmărit).

Atenţia constituie fenomenul de activare selectivă, de concentrare şi orientare a energiei

psihonervoase în vederea desfăşurării optime a activităţii psihice, mai ales a proceselor
senzoriale şi cognitive superioare.
Un deosebit rol îl joacă atenţia în procesul educaţional de învăţămînt. Prezenţa ei asigură
o mai bună percepţie, o înţelegere mai profundă, o memorare mai trainică şi fidelă, exercitarea
mai bună a deprinderilor elevului.
Concentrarea şi orientarea psihicului, a conştiinţei elevilor asupra anumitor obiecte şi
fenomene sînt necesare la toate etapele activităţii de învăţare: cînd profesorul explică regulile,
citeşte textul, cînd se rezolvă probleme, în timpul lucrărilor de control, desenului, îndeplinirii
exerciţiilor fizice, cercetării materialului etc.
 Deseori nereuşita şcolară nu se explică prin lipsa capacităţii de a învăţa, aptitudinilor la
unele obiecte, dar prin insuficienţa atenţiei.
Atenţia este necesară şi cadrului didactic. Pedagogul trebuie să aibă bine dezvoltate toate
proprietăţile atenţiei.
„Atenţia e anume acea uşă, prin care intră tot în sufletul omului" (C. D. Uşinski).
Atenţia are o expresie externă, care se manifestă printr-un şir de mişcări active de
adaptare pentru perceperea mai bună a obiectului. Omul ia anumite poze, priveşte, ascultă, nu
face mişcări de prisos, se reţine, respiraţia îi devine mai înceată.
În cazul atenţiei interne concentrate, se întîmplă ca omul să înţepenească, „îşi ţine
răsuflarea", privirea lui e absentă, orientată în depărtare, datorită cărui fapt cele din jur nu-1
sustrag.
Atenţia îndeplineşte următoarele funcţii:
1) activează procesele necesare în momentul dat şi le înhibă pe cele care nu sînt necesare;
2) contribuie la selectarea bine orientată, organizată a informaţiei, ce vine din sursele
solicitate;
3) asigură concentrarea de lungă durată a activismului la unul şi acelaşi obiect.
Psihologul rus P. Ia. Galperin în lucrarea sa Problema atenţiei menţionează că „Atenţia
este o funcţie a controlului psihic".

Tipurile atenţiei
Există mai multe tipuri de atenţie în funcţie de anumite criterii. Astfel, în conformitate cu
natura reglajului, a scopului şi efortului voluntar, atenţia se clasifică în:
- atenţia involuntară (lipsesc scopul şi efortul volitiv);
- atenţia voluntară (sunt prezente atît scopul, cît şi efortul volitiv);
- atenţia post-voluntară (este prezent scopul, însă efortul se poate micşora sau dispare
complet).
Atenţia involuntară (neintenţionată) este felul de atenţie în care orientarea şi
concentrarea se realizează fără scop şi efort de voinţă.
Deosebim:
a) Atenţia involuntară necondiţionată, care depinde nemijlocit de însuşirile stimulilor, ce
o declanşează în mod automat şi are caracterul unui reflex necondiţionat de orienta re. 1. P.
Pavlov numeşte acest reflex „ce este?"

Astfel, este cu totul imposibil să nu ne atragă atenţia bubuitura unei explozii, claxonul
strident al unei maşini, o lumină orbitoare, deschiderea pe neaşteptate a uşii etc.

b) Atenţia involuntară condiţionată. Această formă de atenţie depinde de experienţa

noastră anterioară cu anumiţi stimuli. Întîlnirea pe stradă a unei anumite persoane, de exemplu,
ne poate atrage numai nouă atenţia, nu şi celorlalţi, dacă acea persoană ne este prieten sau ne-a
fost profesor, sau pur şi simplu seamănă cu cineva cunoscut.
Atenţia involuntară este o formă mai simplă a atenţiei, întîlnită şi la animale. Ea poate
apărea sub influenţa factorilor interni şi externi.
Factorii externi care pot determina apariţia atenţiei involuntare sînt:
1. Intensitatea deosebită a stimulilor (un zgomot puternic, o lumină intensă etc.).
2. Apariţia neaşteptată a stimulului.
3. Noutatea şi caracterul neobişnuit al stimulului (aspectul deosebit de valorificat în
reclamele comerciale).
4. Apariţia sau dispariţia bruscă a stimulului (procedeu mult utilizat în circulaţia rutieră).
5. Mobilitatea unui stimul pe fundalul altor stimuli ficşi face ca el momentan să fie
sesizat, să recapteze repede atenţia.
6. Gradul de complexitate a stimulului (un stimul simplu poate capta atenţia 1-2 minute,
unul complex poate trezi interesul pe măsură ce este explorat).
 Atenţia involuntară intră frecvent în competiţie şi cu atenţia voluntară. Dacă în timp ce ne
concentrăm asupra unui obiect sau asupra rezolvării unei sarcini apare în cîmpul nostru perceptiv
un stimul nou puternic, se întrerupe brusc acţiunea în curs şi locul atenţiei voluntare este luat de
atenţia involuntară (susţinută de reflexul necondiţionat de orientare). În fine, am putea spune că
funcţia principală a atenţiei involuntare este cea de explorare–investigare a noului şi
imprevizibilului şi de pregătire a intrării în scenă a atenţiei voluntare, pentru performarea
activităţilor adaptive specifice.

Factorii interni care menţin şi stimulează atenţia involuntară sînt:

- interesul pe care-l prezintă pentru persoană acel obiect sau fenomen;
- actualizarea unor motive şi trăirea afectivă pozitivă a relaţiei cu obiectele, prin care se
satisfac şi se menţin nivelul energiei şi gradul ei de concentrare, fără efort, timp îndelungat şi
fără să apară oboseala;
- corespunderea stimulentului cu necesităţile omului, cu starea lui internă (un om flămînd
manifestă atenţie la miros, unul însetat la pleoscăitul apei).

Atenţia voluntară este forma superioară şi specific umană de realizare a controlului

conştient asupra evenimentelor din mediul extern şi asupra propriilor acte
psihocomportamentale. Ea constă în orientarea selectivă şi în centrarea deliberată a focusului
conştiinţei asupra unui obiect, sarcini sau activităţi şi în menţinerea acestei focalizări cît timp
este necesar pentru finalizare sau pentru atingerea scopului propus. Nu se poate vorbi de
conectarea acestei forme a atenţiei fără existenţa şi formularea prealabilă a unui obiectiv sau
scop: „vreau să-mi propun să ...”, „vreau să stabilesc ...” etc.
Atenţia voluntară nu se menţine fixată într-un punct; de regulă, ea urmează logica
desfăşurării evenimentelor şi secvenţelor activităţii, precum şi pe cea a succesiunii situaţiilor şi
solicitărilor obiective. Ea trebuie deci să nu fie numai concentrată, ci şi mobilă, comutativă,
distributivă. Pentru situarea ei în limitele optime reclamate de activitatea curentă, recurgem
permanent şi la funcţia reglatoare a limbajului, folosind instructaje anticipative de inducere a
seturilor pregătitoare şi comenzi secvenţiale („să fiu atent acum”, „să iau seama mai bine”, „să
mă concentrez mai bine” etc.). Atunci cînd sarcina de rezolvat prezintă o semnificaţie deosebită
pentru noi, energia necesară concentrării atenţiei va fi furnizată nu numai de mobilizarea
voluntară, ci şi de motivaţie. Pentru rezolvarea unei sarcini sau desfăşurarea unei activităţi
eficiente, este necesar ca atenţia voluntară să fie egal distribuită pe toate cele trei verigi
componente de bază: veriga aferentă (intrarea), veriga intermediară (prelucrarea-interpretarea)
şi veriga eferentă (elaborarea, selecţia şi emiterea răspunsurilor sau a rezultatelor
corespunzătoare). După criteriul rangului, atenţia perceptivă şi motorie este mai simplă şi mai
uşor de reglat, în timp ce atenţia voluntară intelectivă este mult mai complexă şi mai dificil de
susţinut. Sub raportul eficienţei, este evident că atenţia voluntară e net superioară celei
involuntare, care permite doar „ constatare”, nu şi elaborare-interpretare conceptual-teoretică.
Atenţia voluntară intelectivă este implicată în soluţionarea problemelor teoretice, în formularea
şi testarea ipotezelor, în elaborarea şi testarea veridicităţii judecăţilor şi raţionamentelor.

Atenţia postvoluntară. Pe măsura structurării, consolidării şi automatizării

schemelor operatorii ale proceselor cognitive şi activităţii, efortul voluntar iniţial – necesar
concentrării şi stabilităţii atenţiei – se reduce, coborînd sub pragul de conştientizare la nivel
optim. Pe lîngă factorul consolidare-automatizare operatorie, trecerea atenţiei voluntare în atenţie
postvoluntară este facilitată de factori afectiv-motivaţionali, care potenţează şi susţin prin energie
proprie desfăşurarea finalistă a comportamentului şi activităţii. Atenţia postvoluntară este mult
mai frecvent întîlnită în activităţile întrinsec motivate decît în cele bazate pe motivaţie
extrinsecă. Ea capătă astfel valenţe atitudinale, fiind corelată şi reflectînd selecţiile, orientările
operate de subiect după criteriile sale valorice. Nu trebuie să credem că o activitate se fixează şi
se desfăşoară permanent şi exclusiv pe fondul atenţiei postvoluntare. Apariţia pe parcursul ei a
unor obstacole sau sarcini noi, pentru care subiectul nu are pregătire sau elaborate schemele de
răspuns, conduce automat la conectarea atenţiei voluntare, trecînd prin atenţia involuntară. În
concluzie, cele trei forme ale atenţiei nu sunt izolate şi independente una de cealaltă, ci alcătuiesc
o unitate dinamică de tip ciclic: atenţie involuntară – atenţie voluntară – atenţie postvoluntară –
atenţie involuntară.
Un alt criteriu de clasificare a atenţiei se bazează pe orientarea conştiinţei asupra
mediului uman extern sau intern.
Aici deosebim:
1) atenţie internă;
2) atenţie externă.

Atenţia internă se concentrează, prin dedublare, asupra vieţii interioare, asupra

propriilor imagini, gînduri, sentimente. Este atenţia angrenată în actul de introspecţie.
Atenţia externă este orientarea conştiinţei asupra mediului uman extern, ea este
prezentă atunci cînd urmărim obiecte, fenomene din mediul ambiant ori mişcările sau acţiunile
noastre externe.

Proprietăţile atenţiei

Atenţia are unele proprietăţi care facilitează desfăşurarea optimă a activităţii şi care se
pot manifesta diferit la diferiţi oameni. Printre cele mai importante dimensiuni, vom menţiona
următoarele: volumul, concentrarea, stabilitatea, mobilitatea şi distributivitatea.

Volumul exprimă numărul „elementelor” sau „entităţilor” distincte (litere, cifre,

silabe, cuvinte, figuri geometrice, imagini, obiecte), pe care un subiect le poate cuprinde
simultan cu maximă şi relativ egală claritate (în plan perceptiv sau în plan mental – reprezentare,
imaginaţie). Pentru cercetarea şi evaluarea acestei dimensiuni, cel mai la îndemînă este
experimentul în sfera percepţiei vizuale, bazat pe tehnica tahistoscopului. Datele obţinute printr-
un astfel de experiment au demonstrat că atunci cînd elementele sunt independente, fără legătură
între ele, volumul atenţiei (perceptive) este cuprins în limitele numărului magic al lui Miller 7+
(±) 2, deci 5 şi 9. Valoarea concretă a acestui număr variază în funcţie de subiect şi de
caracteristicile elementelor prezentate ca stimuli (cifrele se percep mai uşor decît literile, formele
dreptunghiulare mai uşor decît cele triunghiulare, formele rotunde mai uşor decît cele alungite
etc.). Cînd trecem de la litere izolate la cuvinte, care devin stimuli principali, numărul literilor în
cîmpul atenţiei devine considerabil mai mare, dar al cuvintelor propriu-zise rămîne mai mic decît
al literilor prezentate separat. O altă variabilă, care influenţează mărimea volumului atenţiei, este
gradul de familiaritate a stimulilor: în raport cu stimulii familiari, valoarea volumului atenţiei va
fi mai mare, iar în raport cu cei nefamiliari aceasta va fi semnificativ mai mică. Volumul atenţiei
se poate mări la trecerea de la unităţi secvenţiale, singulare la structuri complexe. Un alt factor
care contribuie la extinderea volumului atenţiei este exerciţiul, antrenamentul: în domeniul
profesional propriu, volumul atenţiei este mai mare decît în altele. În cazul citirii rapide,
dobîndite prin exerciţiu, volumul atenţiei atinge valori incomparabil mai mari decît media.
Concentrarea este, posibil, dimensiunea cea mai importantă a atenţiei, ea exprimînd
gradul de activare selectă şi intensitatea focarelor dominante la nivelul structurilor şi zonelor
cerebrale implicate în realizarea procesului sau activităţii psihice specifice. Ea poate avea astfel
valori diferite atît de la un subiect la altul, cît şi la unul şi acelaşi subiect, de starea sa internă
(motivaţională, afectivă, odihnă – oboseală etc).
Concentrarea atenţiei depinde de :
• particularităţile individuale ale personalităţii;
• gradul de semnificaţie şi importanţă a sarcinii;
• interesul actual pentru activitatea desfăşurată;
• gradul de organizare şi structurare a activităţii;
 • antrenamentul special de rezistenţă la factorii perturbatori.

Profunzimea (intensitatea) concentrării poate fi apreciată şi după rezistenţa la

acţiunea factorilor perturbatori, distractivi: cu cît frecvenţa şi intensitatea acestora, la care atenţia
poate rezista, sînt mai mari, cu atît concentrarea este mai profundă. Scăderea concentrării atenţiei
poate fi luată ca indicator psihofiziologic obiectiv al oboselii.

Stabilitatea exprimă durata în decursul căreia atenţia se poate menţine aproximativ la

acelaşi nivel. Întrucît, în mod obişnuit, rezolvarea sarcinilor, cu care sîntem confruntaţi, reclamă
un timp relativ îndelungat, de la cîteva minute pînă la cîteva ore, nu e suficient simplul fapt de a
atinge nivelul cerut de concentrare a atenţiei, dar şi menţinerea acestui nivel cît timp este necesar
pentru finalizarea activităţii începute. Performanţele mari în orice gen de profesie sînt facilitate,
printre altele, şi de stabilitatea atenţiei. Stabilitatea, ca şi concentrarea, se poate educa şi dezvolta
prin exerciţiu, subiectului cerîndu-i-se să rezolve sarcini cu durate din ce în ce mai mari, şi prin
consolidări adecvate. Ea este însă condiţionată şi de anumite premise naturale, cum ar fi forţa,
mobilitatea şi echilibrul proceselor nervoase fundamentale. Stabilitatea, ca şi concentrarea, se
dezvoltă odată cu vîrsta. Astfel, la preşcolari durata stabilităţii este de 10-15 minute, la maturi ea
ajunge la 45-60 minute. Multe activităţi, complicate sau de durată, necesită stabilitatea atenţiei.
Copierea unui text, efectuarea exerciţiilor la matematică, limbă română etc. prezintă astfel de
activităţi. Atenţia elevilor de vîrstă şcolară mică este mai stabilă la efectuarea acţiunilor pe plan
extern şi mai puţin stabilă în procesul activităţii pe plan intern.

Mobilitatea (comutarea) reprezintă calitatea atenţiei de a se transfera rapid, la nivel

optim de concentrare, de la o situaţie la alta, de la o secvenţă sau verigă a activităţii la alta,
menţinînd totodată controlul (prin programul comportamentului conştient) asupra ansamblului.
Graţie acestei calităţi, elementele şi secvenţele particulare se leagă într-o organizare spaţio-
temporală unitară. Prin aceasta, mobilitatea se deosebeşte şi se opune simplei fluctuaţii sau
oscilaţii, care prezintă, în genere, o trăsătură negativă. În timp ce mobilitatea este solicitată de
desfăşurarea normală a activităţii şi se bazează pe ea, oscilaţia (fluctuaţia) se produce spontan şi
împotriva cerinţelor obiective ale activităţii; dacă mobilitatea presupune menţirea nivelului optim
al concentrării, oscilaţia afectează, în primul rînd, concentrarea şi se traduce ca scădere
semnificativă a acesteia. Capacitatea de comutare a atenţiei depinde de mobilitatea proceselor
nervoase fundamentale (excitaţiei şi inhibiţiei), adică de tipul sistemului nervos.
Distribuirea este proprietatea atenţiei de a se concentra simultan asupra a două sau
mai multor activităţi (obiecte). Ca şi celelalte dimensiuni ale atenţiei, şi distribuirea poate fi
educată, iar modelarea ei cea mai semnificativă se realizează în cadrul pofesiei. Există profesii,
cum sînt cele executiv motorii, de pilotare a autovehiculelor, de conducere, pedagogică etc., care
solicită din plin distributivitatea sau cel puţin comutarea rapidă între mai multe acţiuni sau verigi
diferite. În plan neurofiziologic bazal, distributivitatea este favorizată de mobilitatea şi echilibrul
proceselor nervoase şi îngrădită de inerţie şi dezechilibru.