Tema nr.

10: Afectivitatea

1 Noţiuni despre procese afective

Afectivitatea este un proces psihic reglator, o componentă a vieţii psihice, care reflectă,
sub forma unor trări subiective de un anumit semn, intensitate şi durată, raportul de concordanţă
sau discordanţă dintre dinamica evenimentelor interne (stările proprii de necesitate) şi dinamica
evenimentelor externe (situaţii, obiecte, persoane).
Afectivitatea oferă relaţiilor omului cu lumea un caracter activ şi selectiv, fără emoţii şi
sentimente omul nu ar fi decît un robot care doar răspunde la stimulii externi. Afectivitatea este
trăire diferenţiată, ca stare faţă de situaţii, evenimente, persoane, conţinuturi de comunicări la
care se participă etc. Ea se manifestă nu doar faţă de evenimentele prezente, ci şi faţă de cele
evocate din trecut, dar şi asociate cu trăiri ce se vor produce în viitor. Afectivitatea pulsează tot
timpul în viaţa momentului, de aceea poate fi considerată ca un fel de musculatură a activităţii
psihice curente .
În acelaşi timp, afectivitatea este o permanentă alarmă în procesul de adaptare, dar şi o
expresie a confortului sau disconfortul provocat de situaţii şi de starea generală psihică
concomitent.
Afectivitatea este o proprietate a subiectului de a resimţi emoţii şi sentimente; ansamblul
proceselor, stărilor şi relaţiilor emoţionale sau afective. În contextul oricărui fenomen emoţional
se disting :
1. modificări organice şi vegetative secundare;
2. comportamente motorii afective (desfăşurate sau doar schiţate);
3. trăiri subiective de un anumit grad de complexitate şi avînd o anumită semnificaţie
pentru persoana care le încearcă.
Procesele emoţionale alcătuiesc fondul şi latura energetică a vieţii psihice şi
comportamentului, îndeplinind un rol în declanşarea şi susţinerea energetică a activităţii
adaptative şi a celei de luare în stăpînire a ambianţei.
Funcţia esenţială a afectivităţii în raport cu întreaga viaţă psihică este aceea de susţinere
şi potenţare energetică. Prin afectivitate, omul se manifestă ca o fiinţă capabilă să vibreze, să
empatizeze, să se transpună şi să trăiască în plan intern raporturile sale cu lumea.
Afectivitatea nu dispune de structuri operatorii, deoarece este un proces pulsional,
tensional. Raporturile afective cu lumea sînt foarte fluente, parcurg o succesiune de stări ce nu
pot fi subordonate sau manipulate prin intervenţia unor operaţii automatizante.
Afectivitatea este trăită în plan subiectiv ca o vibraţie concomitent organică, psihică şi
comportamentală. Ea este tensiunea întregului organism, cu efecte de atracţie sau respingere,
căutare sau evitare. Procesele afective constituie armonizarea sau conflictul individului cu lumea
sau cu sine. Afectivitatea reprezintă reflectarea lumii în subiect şi vibraţia subiectului în lumea
sa. Trăirile afective constituie deci produsul afectivităţii, ele sînt concomitent stare şi acţiune,
concentrate intern, dar şi un şuvoi neîntrerupt de manifestări exterioare.
Afectivitatea este o componentă esenţială şi indispensabilă a sistemului psihic uman, la
fel de necesară şi logic determinată ca şi oricare altă componentă – cognitivă, motivaţională,
volitivă etc. Afectivitatea este acea componentă a vieţii psihice, care reflectă, în forma unei
trăiri subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate şi de o anumită durată, raportul
dintre dinamica evenimentelor motivaţionale sau a stărilor proprii de necesitate şi dinamica
evenimentelor din plan obiectiv extern. Raportul respectiv poate fi nesemnificativ sau neutru
(situaţia de status-quo sau de zero emoţional, prin analogie cu zeroul fiziologic în cazul
sensibilităţii termice) şi semnificativ, generînd activare şi trăire emoţională: pozitivă, în cazul
cînd este „consonant”, şi negativă, în cazul cînd el este „disonant”. Afectivitatea este o trăire
diferenţiată, ca stare faţă de situaţii, evenimente, persoane, conţinuturi de comunicări, la care se
participă etc. Afectivitatea se manifestă nu numai faţă de evenimente prezente, ci şi faţă de cele
evocate din trecut, dar şi asociate de trăiri, ce se vor putea produce în viitor. Expresiile
afectivităţii, dacă sînt legate de un moment sau situaţie, se numesc afecte şi emoţii. Dacă sînt
latente (de fond), se numesc sentimente, iar cînd au o intensitate foarte puternică şi obsesivă,
răscolitoare, cu efecte de reflux în întreaga viaţă psihică, se numesc pasiuni. Afectivitatea sau
emoţionalitatea poate fi activă sau pasivă. Activă este cînd se participă prin implicaţie în situaţii
şi evenimente, pasivă – cînd evenimentele şi situaţiile se suportă doar sau se percep.
Exteriorizările prin comunicare verbală, tonalităţile acesteia, CNV (comunicarea nonverbală) au
toate laturile de afectivitate.
Afectivitatea pulsează tot timpul în viaţa momentului, de aceea poate fi considerată ca un
fel de musculatură a activităţii psihice curente, dar şi a filmelor interioare, a reveriilor şi
idealurilor traduse în scenarii interioare. În acelaşi timp, afectivitatea este o permanentă alarmă
în procesul de adaptare, dar şi o expresie a confortului sau disconfortului provocat de situaţii şi
de starea generală psihică concomitent. Orice senzaţie sau percepţie are şi o încărcătură de
confort sau disconfort psihic, adesea foarte complex, datorită implicaţiei afectivităţii.
Afectivitatea este spontană şi încărcată de starea generală biologică şi psihologică şi chiar de
încărcăturile inconştiente.
În concluzie putem menţiona că afectivitatea cuprinde totalitatea stărilor, fenomenelor şi
trăirilor afective (emoţionale), ce reflectă atitudinea şi relaţiile subiective faţă de realitatea
obiectivă.

Procesele afective îl caracterizează pe om ca personalitate, delimitînd trăsăturile lui

individuale. Despre unii oameni spunem că sînt veseli, despre alţii că sunt mohorîţi.
Manifestările afective depind de tipul de sistem nervos, de temperament. Ele sînt în interacţiune
cu toate procesele cognitive, interesele, trebuinţele, aspiraţiile noastre. Afectivitatea ne
influenţează comportamentul: ne comportăm într-un fel cînd suntem fericiţi şi cu totul altfel cînd
suntem deprimaţi.
Rolul proceselor afective în activitatea de instruire este foarte semnificativ. Expunerea
materialului de către un profesor/educator plin de afectivitate sporeşte şi procesele afective ale
studenţilor/elevilor/copiilor, care fac ca percepţia să fie mai fină. Însă o lecţie/poveste
plictisitoare trezeşte la copil/elev starea de apatie, plictiseală, ceea ce duce la percepţia
incompletă a materialului.

2.Proprietăţile proceselor afective

Procesele afective se caracterizează prin următoarele proprietăţi:

Polaritatea proceselor afective constă în tendinţa acestora de a gravita fie în jurul polului
pozitiv, fie în jurul celui negativ, şi apare ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferenţiate a
trebuinţelor, aspiraţiilor (totale sau parţiale, de lungă sau de scurtă durată). De obicei, procesele
afective sînt cuplate două câte două în perechi, cu elemente contrare: bucurie-tristeţe, simpatie-
antipatie, entuziasm-deprimare, iubire-ură etc. Polaritatea se exprimă în caracterul plăcut sau
neplăcut al stărilor afective, stenic sau astenic al acestora (unele mobilizînd spre activitate,
altele, dimpotrivă, demobilizînd, întîrziind sau inhibînd activitatea), în fine, în caracterul lor
încordat sau destins (unele fiind tensionale, altele relaxante). În mod curent se consideră că
stările afective plăcute sunt întotdeauna stenice, pe cînd cele neplăcute, astenice, fapt inexact.
Succesul, de exemplu, ca stare afectivă plăcută poate fi stenică pentru unii oameni, „împingîndu-
i” spre activitate, dar astenică pentru alţii, făcîndu-i să se mulţumească cu ceea ce au obţinut. La
fel de eronată este şi opinia că trăirile afective ar fi perfect, exclusiv sau absolut polare.
Intensitatea proceselor afective indică forţa, tăria, profunzimea de care dispune la un
moment dat trăirea afectivă. Din această perspectivă vom întîlni unele stări afective intense şi
chiar foarte intense şi altele mai puţin intense. Ea este în funcţie atît de valoarea afectivă a
obiectului, de semnificaţia lui în raport cu trebuinţele subiectului, cît şi de capacitatea afectivă a
subiectului.
 Durata proceselor afective constă în menţinerea, persistenţa în timp a acestora, indiferent
dacă persoana sau obiectul, care le-a provocat, sînt sau nu prezente. Un sentiment poate dura un
an, doi sau toată viaţa, o emoţie cîteva ore sau cîteva clipe; frica şi groaza în faţa unui accident
persistă şi după ce pericolul a trecut; dragostea se păstrează, chiar dacă fiinţa iubită nu mai este.
Această proprietate are o importanţă foarte mare, deoarece, alimentînd permanent semnificaţia
afectogenă a unui stimul (obiect sau persoană), putem ţine mereu trează starea afectivă faţă de el.

Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea rapidă în interiorul aceleiaşi trăiri
emoţionale de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă la alta. Din acest considerent ea
trebuie deosebită de fluctuaţia trăirilor afective, care presupune tot o trecere de la o stare la alta,
însă fără niciun motiv, fără să fie cerută de o solicitare obiectivă sau de vreo necesitate
subiectivă. Fluctuaţia trăirilor afective este un indiciu al slăbiciunii, imaturităţii sau chiar
patologiei proceselor afective.
Expresivitatea proceselor afective constă în capacitatea acestora de a se exterioriza, de a
putea fi „văzute”, „citite”, „simţite”. Exteriorizarea, manifestarea în afară se realizează prin
intermediul unor semne exterioare, care poartă denumirea de expresii emoţionale. Cele mai
cunoscute expresii emoţionale sînt:
- Mimica – ansamblul modificărilor expresive, la care participă elementele mobile ale
feţei;
- Pantomimica – ansamblul reacţiilor la care participă tot corpul: ţinuta, mersul, gesturile;

- Modificările de natură vegetativă – amplificarea sau diminuarea ritmului respiraţiei,

vasoconstricţia, vasodilataţia, creşterea conductibilităţii electrice a părului, hiper- sau
hipotonusul muscular, modificarea compoziţiei chimice a sîngelui sau hormonilor etc., soldate cu
paloare, înroşire, tremurături, lacrimi, transpiraţie, gol în stomac;
- Schimbarea vocii – a intensităţii, ritmului vorbirii, intonaţiei, timbrului vocii etc.; după
intonaţie; un „da” poate semnifica mai mult decît un „nu”.

Expresiile emoţionale nu sînt izolate de altele, ci se corelează şi se subordonează stărilor

afective, dînd naştere la ceea ce se numeşte conduita emoţional-expresivă. De exemplu, conduita
expresivă a tristeţii (atîrnarea braţelor, aplecarea capului, pleoapelor şi colţul buzelor lăsate în
jos, mişcări fără vigoare, ochii „stinşi”, faţa „pămîntie”) se deosebeşte de conduita expresivă a
bucuriei (ţinuta dreaptă, ochii deschişi, strălucitori, mobilitatea braţelor în genere, a muşchilor
etc.). De menţionat că expresiile şi conduitele emoţionale se învaţă, se însuşesc în timpul vieţii,
fie prin imitaţe, fie prin efort voluntar. Că aşa stau lucrurile o demonstrează faptul că la orbii din
naştere, expresivitatea emoţională este foarte sărăcăcioasă, faţa este crispată, puţin expresivă,
dacă şi lor li se aplică însă o serie de procedee speciale, li se vor putea forma unele conduite
expresiv-emoţionale.

Expresiile emoţionale îndeplinesc roluri importante în comportamentul omului, dintre

care mai semnificative sînt:
- rolul de comunicare;
- rolul de influenţare a conduitei altora în vederea săvîrşirii unor acte;
- rolul de autoreglare în vederea adaptării mai bune la situaţiile, cu care ne confruntăm;
- rolul de contagiune (de a se transmite şi de a trezi reacţii similare şi alte persoane, de a
da naştere la stări afective colectiv-pozitive sau negative, prin aceasta întărindu-se forţa de
coeziune sau de dezbinare a membrilor grupurilor);
- rolul de accentuare sau de diminuare a stării afective (plîngînd, ne putem „descărca”,
elibera sau, dimpotrivă, „încărca” afectiv).

3 Formele de bază ale afectivităţii

 Afectivitatea umană este extrem de variată. În cadrul ei distingem emoţiile, dispoziţiile,
afectele, sentimentele. Lumea sentimentelor şi emoţiilor este foarte complicată şi diversă.
Organizarea ei fină şi multilateralitatea manifestării adesea nu este sesizată de omul însuşi. Ştim
cu toţii cît de greu ne vine să povestim despre sentimentele şi emoţiile proprii, să le redăm prin
cuvinte, să vorbim despre atitudinea noastră faţă de anumite persoane, faţă de realitatea
înconjurătoare. Emoţiile şi sentimentele au o orientare determinată; ţi-e frică de o situaţie bine
precizată, iubeşti o persoană anumită.
Emoţiile reprezintă reacţia de intensitate variabilă şi de scurtă durată a
organismului la o anumită situaţie, însoţită de o trăire afectivă de satisfacţie sau
insatisfacţie.
Emoţiile sînt trăirile nemijlocite ale atitudinii omului faţă de obiectele şi fenomenele
realităţii. Ele sînt specifice omului şi animalelor. Emoţiile animalelor poartă un caracter primitiv
şi se exprimă prin glas şi mişcări, la fel ele sînt situative, condiţionate de circumstanţe şi de
trebuinţele lor.
Emoţiile omului sînt mai complexe, mai variate şi se deosebesc printr-un grad de
corelaţie. Un elev, absolvind şcoala, trăieşte emoţii de bucurie şi tristeţe concomitent, pentru că
au trecut irevocabil anii de şcoală. La fel omul este capabil să-şi regleze emoţiile, care pot fi
delimitate în: pozitive şi negative; stenice şi astenice.
Emoţiile omului au un caracter pozitiv sau negativ. Atitudinea pozitivă a omului se
exprimă prin emoţii de plăcere, bucurie, fericire, veselie. Atitudinea negativă se exprimă prin
emoţii de neplăcere, durere, frică, ură, mînie .
Emoţiile pozitive apar în rezultatul satisfacerii trebuinţelor, iar emoţiile negative sînt
condiţionate de insatisfacţia trebuinţelor.
Emoţiile pot fi cercetate şi din punctul de vedere, al stărilor pe care le provoacă dacă
trezesc stări active sau pasive, dacă fac să crească sau să descrească activitatea vitală a omului.
Emoţiile stenice (de la cuv. grecesc „srenos" putere) fac să crească activitatea vitală a omului.
Inima începe să lucreze mai intens, tensiunea arterială se ridică, creşte ritmul şi adîncimea
respiraţiei. Emoţiile astenice (de la cuv. grecesc „astenos" slăbiciune, lipsă de putere) micşorează
eficacitatea, energia omului, activitatea vitală. Respiraţia devine mai rară, inima bate mai rar şi
mai slab. Unele şi aceleaşi emoţii se pot manifesta în mod diferit la oameni diferiţi. De exemplu,
pe un om frica îl poate paraliza, îi poate slăbi puterile spirituale, altuia frica îi mobilizează forţele
fizice şi spirituale - omul devine isteţ şi ager.
Există o mare varietate de emoţii. Ele se pot reflecta prin dispoziţie, stres, afect, dînd un
anumit colorit activităţii psihice. Felul de manifestare a emoţiilor denotă prezenţa sau absenţa
calităţilor volitive la om. O persoană înzestrată cu putere de voinţă îşi poate dirija emoţiile.

Emoţiile fundamentale ale omului. Există o multitudine de emoţii, care se reflectă în

diverse trăiri afective ale subiectului, condiţionînd variate manifestări comportamentale.
Sînt zece emoţii fundamentale, care alcătuiesc sistemul motivaţional al existenţei omului.
Anume aceste emoţii au capacitatea de a activa, intensifica sau atenua altă emoţie.
Interesul este o emoţie pozitivă, ea este trăită de către subiect mai des decît alte emoţii.
Interesul are un rol primordial în formarea şi dezvoltarea deprinderilor, capacităţilor. Interesul
este unica motivaţie, care asigură capacitatea de muncă a omului.
Bucuria este una dintre cele mai simple emoţii, simple din punctul de vedere al
exprimării emoţionale prin mimică. Ea este exprimată prin zîmbet şi rîs. Aceste manifestări sînt
uşor descifrate şi întotdeauna exprimă emoţia de bucurie (excepţie făcînd zîmbetul fals şi cel ce
exprimă dispreţ).
Mirarea este o emoţie de scurtă durată. Ea apare pe neaşteptate în urma unui factor extern
(tunet, întîlnirea neaşteptată cu un prieten etc.).
Scîrba este trăită ca tristeţe, durere. Omul ce trăieşte emoţia de scîrbă poate zice că-i este
"greu pe suflet". Insă emoţia dată poate avea un rol pozitiv. Scîrba ce a apărut în urma
dezamăgirii sau a eşecului, de obicei, motivează omul spre soluţionarea problemei.
 Furia este una dintre cele mai importante emoţii. Deseori ea este percepută ca o reacţie
nedorită şi subiectul de obicei tinde să o ocolească. Cauza manifestării emoţiei date poate fi
diferită: conştientizarea efectuării unei greşeli, jignire etc.
Frica este o emoţie pe care oamenii o egalează cu groaza. Dar cu toate acestea, este o
parte componentă a vieţii cotidiene. Omul poate trăi emoţii de frică în diferite situaţii, percepute
de către subiect ca cele ce ameninţă liniştea şi siguranţa.
Ruşinea este o emoţie care apare în urma perceperii de către subiect a situaţii de
nesiguranţă în procesul comunicării sociale.
Repulsia este o emoţie care a apărut printre primele. Ea poate să se manifeste în diverse
situaţii: cînd este vorba de alimentaţie legată de gusturi neplăcute sau obiecte ce îi provoacă
omului neîncredere.
Dispreţul este considerată cea mai "rece" emoţie, deoarece ea nu duce la schimbări
fiziologice (bătăile puternice ale inimii, respiraţia puternică etc.). Ea îşi face apariţie în cazul
manifestării de către subiect a superiorităţii proprii faţă de alte persoane.
Simţul vinovăţiei este o emoţie care nu tot timpul se poate manifesta prin mimică, însă
influenţa ei asupra lumii interne a subiectului este incontentabilă.

Dispoziţiile sînt stări afective de intensitate medie, care colorează într-o perioadă
mai scurtă sau mai lungă de timp reflectarea realităţii şi întreaga conduită.

Dispoziţia poate să nu aibă o orientare precisă, spre deosebire de emoţii şi sentimente.

Dar este evident faptul că nicio dispoziţie nu apare fără o anumită cauză. Ea poate fi influenţată
de mediul psihosocial, starea fizică şi psihică a omului. Dispoziţia influenţează procesele
cognitive şi însuşirile de personalitate ale omului. Ea este în strînsă legătură cu interesele,
expectaţiile şi planurile noastre de viaţă. Persoana bine dispusă reuşeşte cu succes soluţionarea
diferitor sarcini, spre deosebire de cea cu dispoziţie negativă, care de obicei creează un fundal
pesimist. Dispoziţia bună amplifică activismul, creativitatea, iar cea rea le inhibă. Dispoziţia are
întotdeauna o anumită cauză. La unii oameni dispoziţia este adecvată situaţiilor în care se află şi
succeselor, la alţii ea se schimbă de cîteva ori pe zi inadecvat şi ciclic.
Afectele sînt izbucniri puternice, dar de scurtă durată, foarte intense şi violente.
Dacă frica, mânia, tristeţea, veselia sînt emoţii sau sentimente, groaza, furia, disperarea,
uimirea sînt afectele care le corespund. Afectele intervin inopinat şi se manifestă prin
hiperexcitaţii motorie sau încremenire, inhibiţie, imobilitate. Ele sînt declanşate de excitanţi
foarte puternici. Stările afective poartă un caracter dezorganizator, bine pronunţat. Afectele sînt
specifice mai mult pentru copii şi adolescenţi, pentru persoanele cu tipul de sistem nervos
instabil, cu o voinţă scăzută, incapabile de a-şi dirija emoţiile, de a-şi controla conduita. În stare
de afect omul poate săvârşi fapte necugetate. Uneori din lipsa autocontrolului subiectul nu
conştientizează unele acţiuni pe care le face, din care cauză ele nu lasă urme în memoria de lungă
durată. Aceasta are loc ca urmare a concentrării maxime a atenţiei asupra subiectului acţiunii şi a
inhibiţiei celorlalţi centri din cortex.
Sentimentele sînt trăiri afective de lungă durată, relativ stabile, specific umane.
Ele se caracterizează printr-un grad de stabilitate şi pot lua forma unor atitudini afective
(dragostea, admiraţia, recunoştinţa), care se păstrează toată viaţa.
Sentimentele pot fi: morale, intelectuale, estetice.
În sentimentele morale se reflectă atitudinea pozitivă sau negativă faţă de acţiunile proprii
sau ale altor oameni. Criteriul valorificării acestor acţiuni îl constituie normele morale, în care se
exprimă cerinţele sociale faţă de conduita oamenilor. Prin sentimentele morale se reflectă
respectul şi stima reciprocă a oamenilor din societate; patriotismul, cultură, istoria şi valorile
poporului.
Sentimentele intelectuale apar în procesul cunoaşterii realităţii şi reprezintă relaţia
afectivă faţă de ideile proprii sau faţă de ideile altor oameni. Printre sentimentele intelectuale se
numără sentimentul noului, sentimentul de curiozitate, sentimentul de mirare şi de uimire.
 Sentimentul noului stă la baza inovaţiilor, a luptei împotriva rutinei. Inovator şi creator nu
poate fi decît acela care caută şi găseşte noi rezolvări pentru problemele puse de practică sau de
teorie.
Sentimentul de mirare apare atunci cînd omul întîlneşte anumite fapte ce vin în
contradicţie cu sistemul de cunoştinţe, format în experienţa anterioară, care este un puternic
stimulent al activităţii de cercetare, de investigare.
Sentimentele estetice apar pe baza percepţiilor estetice şi formează împreună cu ele o
unitate indisolubilă. Aceste sentimente pot sa fie determinate nu numai de perceperea operelor de
artă, ci şi de anumite fenomene din natură sau de faptele oamenilor.
Sentimentele se deosebesc de emoţii şi de simplele dorinţe prin amploarea, prin existenţa
lor. Ele sînt transsituaţionale, persistînd în variate împrejurări şi chiar în absenţa obiectului
principal.
Pasiunile sînt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate şi
generalitate foarte mare, antrenînd întreaga personalitate.
Pasiunile se caracterizează printr-o mobilizare puternica a energiei, ele pot fi folositoare
atunci cînd sînt orientate într-o direcţie pozitivă şi dăunătoare în caz contrar. Dragostea de patrie,
dragostea pentru profesiunea aleasă sînt pasiuni pozitive, care înalţă subiectul. Pasiunile cu o
orientare contrară principiilor morale sînt pasiuni negative, cum ar fi, pasiunea pentru jocurile de
hazard, alcool, droguri, care duc la degradarea omului. Pasiunea este în funcţie de orientarea
intenţiilor şi năzuinţelor omului. Ea exprimă o atitudine profund selectivă şi este inseparabilă de
personalitate, reflectă latura ei intelectuală, emotivă şi volitivă.
Stresul este o trăire afectivă psihologică nervoasă, generată de circumstanţe
deosebite, tensiune nervoasă.
Stările de stres se nasc în situaţii foarte grele de viaţă, ce sînt trăite de către om cu o
puternică încordare sufletească. Stările de stres pot apărea în diverse tipuri de activitate umană:
muncă, instruire, sport, comunicare interumană. Ele provoacă diferite schimbări fiziologice
(bătăile accelerate ale inimii, frecvenţa respiraţiei) şi tulburări comportamentale (limbaj confuz,
mişcări şi gesturi dezorganizate etc.). Stresul cu intensitate moderată poate mobiliza
comportamentul subiectului, însă cel cu intensitate mare, dimpotrivă, demobilizează subiectul şi
poate duce chiar la apariţia nevrozei.

4. Autoreglarea emoţională
Fiind strîns legate de trebuinţe şi motivaţie, emoţiile reglează activitatea psihică, dar pot
sta şi la baza tulburărilor mintale şi psihosomatice. Cu cît un om este mai calm, mai echilibrat,
mai bine dispus, cu atît el mai uşor îndeplineşte orice activitate cui o mai mare precizie şi
rapiditate. Stresul sistematic poate declanşa tulburări de tip nevrotic: migrene, reacţii de alarmă,
simptomatologie nevrotică: angoase, anxietate, iritabilitate, astenie etc. Nereuşind să facă faţă
stresului şi suprasolicitării, oamenii suferă de boli somatice: hipertensiune, bronşite cronice,
diabet, ciroză. Unii recurg la consumul de alcool, stupefiante, la fumat etc., pentru a se calma.
Chiar dacă subiecţii îşi dau seama de consecinţele negative ale conduitei lor, avînd un sistem
nervos slăbit, ei nu pot renunţa la deprinderile nocive.