Tema 11: VOINTA

1. Voinţa –Delimitari conceptuale

Omul, ca o fiinţă activă, nu numai că percepe lumea înconjurătoare, nu numai că are o

anumită atitudine, dar reacţionează la influenţele ei sau acţionează singur asupra lumii
înconjurătoare, reorganizînd-o în vederea propriilor scopuri. În viaţa cotidiană omul realizează
multe activităţi, care urmăresc un anumit scop, dar care nu necesită un efort volitiv însemnat.
Voinţa însă se manifestă în momentul înlăturării obstacolelor interne şi externe, luării deciziilor,
dirijării şi controlului conduitei, acţiunilor sau abţinerii de la realizarea unor activităţi. Astfel, ea
necesită efort şi mobilizarea resurselor emoţionale, psihice şi fizice.
Orice activitate cu un scop bine determinat cere un autocontrol din partea celui care o
face. Astfel de activităţi sînt numite activităţi voluntare.
Actul voluntar este comportamentul în care există o intenţie conştientă şi un control
conştient.
Presupunem următorul caz: Un elev avea nevoie pentru evaluarea curentă să se ocupe
suplimentar la matematică. Mergînd spre casă, prietenii l-au invitat la joacă. El le-a refuzat,
argumentînd că trebuie să se pregătească pentru testul de evaluare. Insă ajuns acasă s-a aşezat în
faţa calculatorului şi timpul... a trecut. Elevul a săvîrşit un act voluntar refuzînd prietenilor, dar
nu putem spune că are voinţă, deoarece a iniţiat scopul, însă nu 1-a finisat (s-a inclus în joacă la
calculator).
Voinţa este capacitatea omului de a iniţia în mod conştient acţiuni cu un scop şi de a
le finisa.
Voinţa este o formă a reflectării psihice, în care drept obiect al reflectării servesc scopul
obiectiv, stimulul de realizare a lui, obstacolele ce apar în cale, iar în calitate de proces al
reflectării devine scopul subiectiv, lupta motivelor şi efortul volitiv; rezultatul acestei reflectări
devine acţiunea şi scopul satisfăcut. Trebuie menţionat faptul că voinţa, pe de o parte, orientează
acţiunile omului sau le frînează, iar pe de altă parte, organizează activitatea psihică, pornind de la
sarcinile existente, de asemenea şi de la faptul că pentru apariţia reglării volitive e nevoie de
anumite condiţii, de prezenţa anumitor dificultăţi interne şi externe.
Voinţa se defineşte drept un proces psihic complex de reglaj superior, realizat prin
mijloace verbale şi constînd în acţiuni de mobilizare şi concentrare a energiei psihonervoase în
vederea învingerii anumitor greutăţi sau obstacole în activitate şi atingerii scopurilor conştient
stabilite.
Voinţa este în corelaţie cu majoritatea fenomenelor psihice şi, în primul rînd, cu cele
cognitive. Cunoaşterea mai amplă a mediului ambiental se realizează prin percepţia intenţionată
a anumitor obiecte şi fenomene, analiză şi sinteză, generalizarea şi abstractizarea impresiilor,
memorarea voluntară a tezelor esenţiale etc.
Voinţa este în strînsă legătură şi cu procesele afective. Ea amplifică voinţa. Astfel,
sentimentul fricii în unele condiţii ne stagnează activitatea, în altele ne mobilizează în depăşirea
dificultăţilor. Sentimentul de jenă şi al responsabilităţii ne ajută să ne abţinem de la unele fapte
urîte.

2. Calităţile voinţei
Ca formă superioară de autoreglare, voinţa exprimă un mod de organizare funcţională a
întregului sistem al personalităţii şi, ca urmare, pune în evidenţă o serie de atribute sau calităţi
specifice, a căror influenţă se exercită asupra întregii vieţi psihice, nu numai de nivel conştient,
ci şi inconştient. Aceste calităţi pot fi evaluate şi exprimate în unităţi de măsură obiective: de
forţă, de timp, de frecvenţă. Principalele criterii, după care apreciem voinţa, sînt: putera voinţei,
perseverenţa, promptitudinea, independenţa, stăpînirea de sine, spiritul de disciplină, fermitatea.
 1. Puterea voinţei este intensitatea efortului prin care subiectul, confruntîndu-se cu
obstacole importante, îşi urmăreşte scopurile. Persoanele ce manifestă această putere de voinţă,
în ciuda dificultăţilor pe care le întîlnesc, se simt satisfăcute în urma atingerii scopului. Opusul
puterii de voinţă este slăbiciunea voinţei, ce se caracterizează prin imposibilitatea de a realiza
efortul voluntar cerut. Persoana poate începe o activitate, dar n-o poate încheia deşi este
conştientă de importanţa ei.
2. Perseverenţa presupune realizarea efortului voluntar într-o perioadă îndelungată de
timp. Îndeplinirea deciziei poate fi împedicată de obstacole, ce apar ca factori care se opun
realizării scopului. Perseverenţa, ca o calitate a voinţei, este susţinută de încrederea în forţele
proprii. Pentru atingerea scopului propus nu este suficient sa fii talentat, trebuie să fii şi
perseverent.
Opusul perseverenţei este încăpăţînarea, care este o însuşire negativă a voinţei manifestă
ca urmărire a unui scop cînd este clar că nu sunt şanse de reuşită. Persoanele încăpăţînate se
caracterizează prin inerţie în gîndire şi acţiune, se conduc de prejudecăţi ce le afectează modul de
gîndire individual şi analiza reală a situaţiei. Astfel de persoane suferă eşec în realizarea
scopului, iar eşecurile sistematice pot duce la apariţia stărilor de depresie.
Perseverenţa se poate măsura după numărul tentativelor pe care un subiect le face întru
rezolvarea unei probleme mai dificile sau întru a realiza ceea ce şi-a propus, în condiţiile
apariţiei unor piedici neprevăzute. Pe lîngă factorul educaţional şi exerciţiu, ea depinde şi de
„rezerva energetică” a individului, exprimată în forţa sistemului nervos şi în echilibrul
emoţional, tipul puternic şi echilibrat fiind favorizat în raport cu tipul slab sau cu cel puternic
neechilibrat.
3. Promptitudinea se referă la capacitatea persoanei de a lua hotărîrea cea mai potrivită
într-o situaţie dificilă şi de urgenţă. Promptitudinea se bazează pe experienţa personală a
subiectului în conformitate cu diverse situaţii, pe încredere în forţele proprii, pe forţa morală de a
înfrunta cu îndrăzneală primejdiile şi neajunsurile de orice fel.
Opusul promptitudinii este indecizia (tărăgănarea), ce se caracterizează prin oscilaţii
îndelungate şi nejustificate între mai multe motive, scopuri, căi, mijloace. Tot un defect al
voinţei este pripeala şi constă în a lua decizii fără o bună fundamentare a scopului şi mijloacelor
de antingere a lui. Aceasta poate duce la schimbarea frecventă a deciziilor.
4. Independenţa voinţei se referă la faptul de a fi capabil de a lua hotărîri pe baza
chibzuinţei proprii. Persoana ce posedă această calitate a voinţei se caracterizează ca o persoană
cu atitudine critică faţă de ideile şi acţiunile proprii şi ale celor propuse de alţii, la fel este
receptivă faţă de opiniile altora.
Opusul independenţei este sugestibilitatea. Persoanele sugestibile adoptă necritic
influenţele extraordinare, anihilînd propria poziţie, în acelaşi timp diminuînd implicarea şi
responsabilitatea personală.
5. Stăpînirea de sine presupune capacitatea de a-şi reţine manifestările psihice şi fizice,
dacă acestea împiedică soluţionarea eficientă a problemei. Stăpînirea de sine se manifestă prin
toleranţă faţă de alţii, prin răbdare, conduită calmă, chibzuinţă chiar în condiţii extreme.
6. Spiritul de disciplină este reglarea conştientă a conduitei conform cerinţelor şi
circumstanţelor din anturajul psihosocial (mediu). Persoanele cu spirit de disciplină dezvoltat îşi
impun un regim strict de muncă şi îl respectă cu uşurinţă, în ciuda obstacolelor.
7. Fermitatea se caracterizează prin capacitatea omului de a duce la bun şfîrşit deciziile
luate, de a atinge scopul propus, indiferent de dificultăţile întîlnite.
Acestea şi alte calităţi volitive, cum sînt curajul, bărbăţia etc. îşi au opusul lor, care
caracterizează voinţa slabă sau lipsa ei. Însuşirile voinţei, integrate în structuri mai complexe,
devin trăsături de caracter volitive.

3. Structura actului volitiv

Activitatea umană are o structură foarte complexă, care se subîmparte în:
 1. acţiuni volitive simple şi de scurtă durată (cînd obstacolele sînt minime); Exemplu:
Omului i s-a făcut sete, el a întins mîna spre pahar, a turnat apă şi a băut. Aceasta este o acţiune
cu scop determinat şi volitivă, deşi pentru efectuarea ei au fost folosite acţiuni volitive simple şi
de scurtă durată;
2. acţiuni volitive complexe şi de lungă durată (cînd apar multe obstacole şi piedici, iar
omul nu are experienţa depăşirii lor).
Exemplu: Absolventul instituţiei de învăţămînt superior se pregăteşte pentru concursul
de admitere la studiile de master. În cazul dat, persoana foloseşte acţiuni volitive complexe şi de
lungă durată.
In procesul de efectuare a acţiunilor voluntare complexe sînt prezente anumite faze:
1. Actualizarea motivelor este punctul de pornire al oricărui act volitiv. Această
actualizare se manifestă sub formă de dorinţă şi prin tendinţa de a satisface această dorinţă.
Prezenţa dorinţei, orientate spre o anumită acţiune ca scop, încă nu este un act volitiv finisat.
Dorinţa se transformă într-un act volitiv atunci cînd la conştientizarea scopului se alipeşte planul
mintal de rezolvare a acţiunii.
2. Lupta motivelor este de cele mai multe ori lupta dintre „nu vreau" şi „trebuie". Omul
oscilează între pro şi contra în legătură cu scopul acţiunii, ceea ce produce o luptă dintre diferite
motive. El trebuie să ia o decizie în favoarea motivului cu valoarea cea mai înaltă pentru el, dar
ţinînd cont de criteriile sociale.
3. Luarea hotărârii înseamnă a lua o singură decizie prin voinţa proprie, inhibînd sau
amînînd celelalte. Este un moment greu, dar foarte important. Persoanele cu voinţă puternică
reuşesc să decidă corect şi rapid, chiar dacă realizarea acţiunii presupune un efort mare.
Persoanele cu absenţa libertăţii voinţei oscilează mult între diferite motive şi nu sînt capabile să
ia o hotărîre, devenind iresponsabile de faptele lor.
4. Executarea hotărîrii este finalizarea scopului.
Nerealizarea acestei faze echivalează cu anularea la tot ce s-a făcut pînă la această etapă,
indiferent de faptul cît de bine s-ar fi făcut. Realizarea efectivă a planului şi atingerea reală a
scopului menţionează faptul că voinţa a mers pînă la capăt.
Prezenţa acestor patru faze în actul voluntar al omului vorbeşte despre maturitatea
personalităţii, despre prezenţa voinţei ca modalitate superioară de autoreglaj verbal.

4. Educarea şi autoeducarea voinţei

Dacă sistemul motivaţional şi cel afectiv realizează reglajul primar, voinţa realizează un
reglaj superior, deoarece implică mecanismele limbajului şi ale gîndirii. Limbajul face parte
dintre mecanismele actelor voluntare. Prin participarea limbajului atenţia devine voluntară, la fel
ca şi memoria. Prin limbaj omul îşi conştientizează motivele, iar voinţa este aceea în care înving
motivele superioare, învinge raţiunea şi omul devine moral şi liber. Voinţa nu este o calitate
înnăscută, ci este o calitate dobîndită prin educare şi autoeducare. Formarea aptitudinii de a
acţiona volitiv începe din frageda copilărie cu însuşirea de către copil a mişcărilor voluntare în
timpul manipulării cu jucăriile şi obiectele care îi sunt accesibile. Propriu-zis, comportarea
volitivă începe să se formeze atunci cînd omul îndeplineşte o asemenea acţiune elementară, care
este legată de învingerea greutăţilor, de necesitatea de a face nu ceea ce vrea copilul, dar ceea ce
trebuie. Voinţa preşcolarului se dezvoltă în timp ce îndeplineşte cele mai simple sarcini de
muncă, cînd copilul face ceva pentru sine şi pentru alţii, depăşind anumite dificultăţi. Voinţa
preşcolarului se dezvoltă în timpul jocurilor colective, cînd el este nevoit să se supună cerinţelor
colectivului, regulilor jocului, să-şi reţină impulsurile nemijlocite. Supunerea comportării sale
disciplinei jocului este o şcoală însemnată a formării acţiunilor volitive ale copilului. Cu intrarea
în şcoală începe o nouă etapă în procesul de dezvoltare a voinţei. Activitatea volitivă a elevului
se dezvoltă într-un mod deosebit sub influenţa activităţii de instruire, care prezintă copilului
cerinţe tot mai noi şi mai serioase. Activitatea de instruire cere de la elev abilitatea de dirijare a
activităţii psihice proprii, eforturi mintale pentru însuşirea cunoştinţelor, memorarea materialului
necesar. În timpul activităţii e nevoie ca elevii să-şi poată coordona comportamentul şi să
îndeplinească ceea ce i se cere, dar aceasta cîteodată e departe de a coincide cu ceea ce vrea
dînsul. Copilul trebuie să poată renunţa la joc, la plimbare, la o emisiune interesantă pentru a-şi
face temele de acasă. Un rol hotărîtor pentru procesul de educare a voinţei copilului îl are
îndrumarea adulţilor. Cu ajutorul cuvîntului se însuşesc regulile comportamentale, permisiunile
şi interdicţiile. Cuvîntul serveşte pentru copil drept un semnal specific de acţiune şi tot el
îndeplineşte funcţia inhibitivă. Limbajul face parte din sistemul complex de reglare a conduitei.
Dificultăţile ce apar în realizarea unor activităţi nu se înving de către copil în mod independent,
ci cu ajutorul adulţilor. Adulţii sistematic dezvoltă copiilor insistenţa, spiritul de disciplină,
stăpînirea de sine, spiritul hotărît în luarea deciziilor, bărbăţia şi curajul. Voinţa se educă numai
în procesul învingerii greutăţilor, de aceea tendinţa unor părinţi de a înlătura toate greutăţile din
calea vieţii copilului nu contribuie la manifestarea eforturilor volitive şi a abilităţii de a învinge
greutăţile şi piedicile. Deci educarea voinţei la copil este asigurat în procesul instruirii, educaţiei
şi muncii, iar dezvoltarea autocontrolului comportamental al procesului volitiv se efectuează în
următoarele direcţii:

- transformarea proceselor psihice din involuntare în voluntare;

- obţinerea controlului volitiv de către persoană asupra comportamentului propriu;
- dezvoltarea calităţilor volitive ale personalităţii.

Toate aceste procese îşi fac apariţia din momentul cînd copilul începe să se folosească de
limbaj ca de un mijloc al autocontrolului psihic şi comportamental.
Odată cu vîrsta, un rol deosebit în dezvoltarea calităţilor volitive îi revine autoeducaţiei.
Autoeducarea voinţei poate fi caracterizată prin faptul că persoana îşi înaintează scopuri bine
determinate, ce necesită eforturi voluntare mai mari, pe o perioadă de timp mai îndelungată.
Pentru dezvoltarea voinţei este necesar ca subiectul:
- să-şi pună conştient sistematic scopuri şi sarcini din ce în ce mai dificile, ce depăşesc
condiţiile obişnuite de îndeplinire;
- să depună efort cînd este nevoie de înlăturat obstacolele, să-şi impună anumite restricţii
penmtru atingerea scopului;
- să realizeze activităţi ce reflectă valorile moral-spirituale;
- să tindă sistematic spre dezvoltarea inteligenţei, să tindă spre autoperfecţiune;
- să ţină cont că perfecţionarea autoreglajului volitiv să aibă loc concomitent în toate
sferele: intelectuală, motivaţională şi emoţională, în caz contrar, el poate deveni nu un om cu
tărie de voinţă, ci unul încăpăţînat şi rigid.
Prin urmare, voinţa, ca însuşire de personalitate, se dezvoltă concomitent cu celelate
fenomene psihice în procesul activităţii orientate spre un scop bine determinat, depăşind orice
obstacol.

Reflectii
1. Relevaţi acţiunile, faptele unui personaj dintr-o operă literară îndrăgită, care
confirmă puterea de voinţă a lui.
2. Alcătuiţi un program de dezvoltare a propriei voinţe ţinînd cont de cele relatate în
acest capitol şi în corespundere cu autocunoaşterea de sine.