Mișcarea intelectualistă raționalistă

-Tudor Vianu-

Datorită ritmului accelerat al schimbărilor ce au loc în perioada

intrebelică ce afectează instituţiile, credinţele, sensibilitatea,
teoreticienii vremii semnalează decalajul dintre teoriile sociale și
fenomenul cultural real și decid să pună ordine în haosul
experienţelor contemporane şi să refacă tabloul valoric al culturii
noastre.
Unul dintre cei care decide să schimbe soarta culturii românești
este Tudor Vianu. Pe lângă studiile de istorie, critică literară şi de artă,
de estetică, stilistică sau literatură comparată, care-l vor impune
definitiv ca pe unul dintre specialiștii cei mai importanţi, Tudor Vianu
este şi cel mai de seamă filosof al culturii. Filosof, raţionalist şi
umanist de o rară generozitate intelectuală în orientarea culturii
noastre spre un public nou, interesat de o anume atitudine vrednică de
afirmare. Abordează fenomenul cultural dintr-o perspectivă
generalizatoare şi integratoare şi asta pentru că simte nevoia de
totalitate, anticipând constituirea viziunii interdisciplinare şi a noilor
paradigme culturale care surprind corelaţiile şi diversele faţete,
rezultatul unor convergenţe spirituale ale epocii noastre. Vianu face
parte din acea categorie de oameni de cultură care au aspirat
permanent spre sinteză. Sintezele sale în câmpul esteticii, filosofiei
culturii, sociologiei, teoriei literaturii şi stilisticii, teoriei artei ni-l
prezintă ca pe un umanist raţionalist  însetat de ideea totalităţii şi a
totalizării, de articularea într-un tot coerent şi unitar a explicaţiilor
privind omul şi existenţa umană.
Vianu a elaborat o teorie consistentă a valorilor şi a culturii.
Potrivit lui, “cultura exprimă suma valorilor create de om, mediul în
care el îşi dobândeşte caracteristicile ireductibile. Aşadar, cultura este
un patrimoniu al valorilor, un univers axiologic în care omul îşi
dobândeşte demnitatea sa.” În centrul definiţiei sale stă conceptul de
valoare. Valoarea, spune Vianu, este “obiectul unei dorinţe”, este
“expresia ideală a unui acord între eu şi lume, care poate fi oricând
realizat“. Actul cultural constă în introducerea unui obiect, prin
creaţie umană, în sfera unei valori. Prin creaţie, omul investeşte un
obiect cu o anumită valoare şi, deci, îl integrează culturii, îl înalţă din
natură în cultură. Astfel, lumea capătă sens, iar lucrurile, privite din
perspectiva unor valori, dobîndesc anumite semnificaţii umane.
Pentru Vianu, cultura este un sistem de valori, civilizaţia este un
sistem de bunuri în care se întruchipează valorile culturale. Vianu
susţine că „civilizaţia nu este, de fapt, decât o cultură definită …din
punctul de vedere al unei singure valori, şi anume din punctul de
vedere al valorii tehnico-economice. Civilizaţia nu este o entitate care
s-ar opune culturii, este numai unul dintre aspectele ei“. Aşadar, între
cultură şi civilizaţie ar exista doar o distincţie funcţională, nu de
natură. Raportul cultură-civilizaţie este conceput de Vianu într-un mod
raţionalist şi echilibrat. Civilizaţia este realizarea valorilor culturale în
bunuri materiale, menite să amelioreze condiţia umană. El consideră
că distincţia dintre cultură şi civilizaţie este necesară, dar critică
viziunile care condamnă civilizaţia şi o opun culturii.
Cultura individuală, profesională, specializată nu se opune
culturii generale. Vianu face o distincţie între cultura individuală şi
cultura socială. Ambele pot fi parţiale sau totale. Prin cultura parţială,
Vianu înţelege situaţia când un individ sau o societate cultivă numai
un gen de valori. Este vorba de cultura profesională. Prin cultura
totală, Vianu înţelege capacitatea unui om sau unui grup social de a
trăi în câmpul tuturor valorilor umane. Ea nu se confundă cu ceea ce
numim cultură generală, care se reduce la un ansamblu de cunoştinţe
din domenii diferite, pe care individul poate să nu le trăiască afectiv.
 Concepţia „activistă“ a lui Vianu asupra culturii. Vianu a
elaborat o concepţie proprie asupra culturii, pe care o denumeşte
„concepţie activistă“, deoarece are în centrul ei ideea rolului activ al
subiectului creator. Vianu stabileşte trei mari tipuri în care s-ar încadra
diversele concepţii asupra culturii. Pentru a fixa aceste tipologii, el
porneşte de la o „definiţie analogică“ a culturii. Dezvoltând conotaţiile
din substratul etimologic al termenului de cultură, Vianu apreciază că
în conţinutul său figurează trei momente: un agent natural pe care
cultura îl prelucrează, o valoare care orientează cultura şi o activitate
umană care modelează agentul natural pentru realizarea valorii
urmărite. Concepţiile despre cultură se diferenţiază în funcţie de
importanţa pe care o acordă unuia dintre celor trei factori constitutivi.
Concepţia raţionalistă a culturii pune accentul pe rolul agentului
natural. Acest agent este natura umană raţională, raţiunea, factor
omogen şi egal repartizat tuturor fiinţelor omeneşti. Deci, idealul
corespunzător acestei viziuni rezidă în dezvoltarea facultăţilor
raţionale ale omului. Această concepţie a promovat ideea progresului,
a ameliorării condiţiei umane prin cunoaştere, a organizării societăţii
pe baze raţionale şi democratice. Secolul al XVIII-lea a fixat în linii
mari codul acestei viziuni raţionaliste.
Concepţia istorică asupra culturii pune accentul pe ideea de
valoare. Concepţiile care intră în această variantă tipologică privesc
cultura ca o „totalitate individuală“, ca un organism cu finalitate
proprie. Omul nu mai e privit ca o fiinţă exclusiv raţională, ci
complexă, alcătuită dintr-un fond psihologic divers, afectiv, volitiv,
sentimental şi raţional. Valorile care orientează culturile diferă deci de
la societate la societate şi de la epocă la epocă. Pentru aceste concepţii
nu există o singură cultură, ci o pluralitate de culturi diferenţiate,
conduse fiecare de idealuri specifice. Această concepţie a sprijinit, în
secolul XIX, lupta popoarelor pentru realizarea idealului naţional.
 Concepţia activistă a culturii, pe care o fundamentează Vianu,
pune accentul pe ideea de activitate creatoare, de efort constructiv.
Ideea centrală este aceea că în cultură se exprimă forţa demiurgică a
omului, libertatea sa creatoare. Cultura este opera acţiunii şi a libertăţii
omeneşti. Natura raţională a omului face posibilă activitatea sa
orientată spre transformarea şi perfecţionarea societăţii, spre
eliminarea răului din lume, spre ameliorarea practică a condiţiei
umane.
Concepţia raţionalistă consideră că suportul culturii este
umanitatea, cea istorică – naţiunea, cea umanistă – personalitatea, cea
„activistă“ – omul ca agent activ, transformator. Vianu susţine că
activismul este paradigma centrală a gândirii occidentale moderne,
fiind o expresie a idealului occidental de a modela natura după chipul
omului. Cultura modernă are ca ideal creaţia, pasiunea faustică pentru
cunoaştere. Dar, valorile ştiinţifico-tehnice trebuie gândite în acord cu
celelalte valori şi scopuri umane. Vianu apreciază că sensul
modernizării este exprimat tocmai de atitudinea activă a omului faţă
de lume. Cultura română are nevoie de tipul omului creativ,
întreprinzător, a omului de iniţiativă practică, condus de imperative
morale şi de ştiinţă, capabil să folosească noile achiziţii ale cunoaşterii
şi ale tehnicii pentru a schimba datele realităţii prin acţiune.
În concepţia sa, Vianu pune un accent deosebit pe actul cultural,
adică pe ideea rolului activ al subiectului cultural. Cultura este, deci
procesul activ de creare a valorilor, de întrupare a valorilor în bunuri
de civilizaţie şi de valorificare a lor conform trebuinţelor umane.
Analiza amplă a crizei culturii epocii moderne îl face pe Vianu să
stabilească atât cauzele cât şi caracteristicele ei. Ceea ce s-a numit
criza valorilor îşi are sursa în tendinţa de autonomizare a valorilor, cu
excesele ei inerente. Supremaţia acordată unor valori a dus la
fragmentarea şi unilaterizarea existenţei umane. Vianu delimitează
trei faze în evoluţia umanităţii, în funcţie de relaţia dintre valori.
Sincretismul premodern al valorilor, solidaritatea lor existenţială în
societăţile tradiţionale.
Resolidarizarea valorilor ca strategie şi direcţie de ieşire din
criza modernităţii, prin refacerea unităţii dintre dimensiunile
contrastante ale umanului. Vianu îşi exprimă încrederea în capacitatea
omului de a reface tabloul cultural, de a anula specializarea îngustă şi
de a reface întregul cultural, de a resolidariza valorile pe suportul unei
viziuni umaniste. În acest sens interesantă este încercarea lui T.Vianu
de a surprinde unele trăsături definitorii ale profilului cultural
românesc. El crede că prin sfera creaţiei şi a vieţii intelectuale se
afirmă tipul omului de cultură care nu este preocupat numai de o
singură specialitate “ci reflectează la destinul global al culturii
noastre” se simte responsabil de soarta civilizaţiei româneşti.

Bibliografie:
  GEORGIU, Grigore, Istoria culturii române moderne, Bucureşti:
Editura SNSPA, 2000
http://www.diacronia.ro/en/indexing/details/A31439/pdf
http://revista.amtap.md/wp-
content/files_mf/151447350933_aderov_Actualitateaproblemelordefil
osofiaculturiisiaxiologieinoperaluiTudorVianu.pdf