1

CUPRINS

Societatea politică și Societatea civilă............................................................................................ 3

Societatea politică............................................................................................................................ 3
Societatea civilă............................................................................................................................... 4
Rolul societăţii civile....................................................................................................................... 4
Raporturile dintre societatea politică și societatea civilă................................................................ 8
Aspecte teoretice............................................................................................................................. 8
ONG-urile si partenerii sociali în politicile publice din România……………………………… 19
Cadrul legislativ din România cu privire la politicile publice……………………………………. 20
Concluzii Generale……………………………………………………………………………….. 23
Bibliografie...................................................................................................................................... 24

2
 SOCIETATEA POLITICĂ ȘI SOCIETATEA CIVILĂ

Societatea civilă este ansamblul formelor de organizare care asigură "o solidaritate și
o capacitate de reacție spontană a indivizilor și a grupurilor de indivizi față de deciziile
statului și, mai în general, față de tot ce se petrece în viața de zi cu zi a țării."1
Scindarea noțiunii de ”societate” a reprezentat o necesitate logică, obiectivă din
punctul de vedere politologic. Raportul dintre societatea politică și societatea civilă este
esențială pentru caracterizarea gradului de democratizare a unui stat și a gradului de
responsabilizare a cetățenilor.

Societatea politică

Societatea politică – cuprinde totalitatea instituțiilor organizațiilor și mijloacelor de

informare în masă care au ca scop predeterminat implicarea în problemele puterii de stat, a
conducerii politice a societății. Din societatea politică fac parte atât organele și persoanele
fizice implicate efectiv în conducerea politică a statului cât și cele care activează cu intenția
obținerii puterii politice.
Cei care deja au puterea politică intenționează să exercite o perioadă cât mai
îndelungată. Cei care nu exercită efectiv puterea politică, adică nu o dețin, luptă pentru
dobândirea acesteia.
Societatea politică cuprinde: statul cu cele trei ”puteri” ale sale; partidele politice;
organizațiile implicate, în orice formă, în vederea organizării și conducerii societății sau a
obținerii puterii de stat.
Așa fiind, societatea politică este alcătuită din guvernanți și din cei care doresc să
devină guvernanți. Atât guvernanții cât și cei care tind să obțină această calitate trebuie să
acționeze cu bună-credință, exclusiv în interesul cetățenilor și al statului respectând cu
sfințenie regimul politic democratic și fundamentele Statului de Drept.
Dimpotrivă, într-un regim dictatorial sau într-unul totalitar societatea politică este
formată exclusiv din guvernanți, personificate, de regulă, de șeful statului.
Categoria celor care tind să devină guvernanți ori nu există ori este total marginalizată
și opresată.

1
România literară numarul 39 din 2002 "Societatea Civilă de Nicolae Manolescu" Arhivat în 14 iunie 2013, la
Wayback Machine. accesat 10 aprilie 2012

3
 În regimurile dictatoriale/totalitare societatea politică își subordonează societatea
civilă, membrii societății civile ajungând în condiția de ”servitori” ai societății politice.
Practic se inversează scopul și rolul: dacă în societatea democratică (statul democrat)
societatea politică servește și slujește societatea civilă, în statul dictatorial/totalitar, societatea
civilă devine o ancilă, o slujnică a societății politice.

Societatea civilă

Societatea civilă, grupează totalitatea indivizilor care au calitatea de cetățeni ai

statului, a organizațiilor economice, culturale, profesionale, de creație, cu caracter apolitic.
Cetățenii care fac parte din instituții sau organizații politice inclusiv guvernanții, nu pierd
calitatea originară de membrii ai societății civile.
Pentru ca statul să funcționeze respectând mecanismele și procedurile democratice
este nevoie de legi ferme, clare, care să prezerve, fără excepție, drepturile și libertățile
cetățenești precum și îndatoririle organelor etatice în raport cu cetățenii.
Raportul dintre societatea politică și societatea civilă se reduce, în esență la relația de
determinare a societății politice să servească societatea civilă.
Practic, ”puterea” societății politice, adică puterea politică trebuie zăgăzuită de o altă
”putere”, aparținând societății civile. În acest scop societatea civilă trebuie să dispună de o
puternică cunoaștere a fenomenelor politice. Responsabilizarea societății politice reprezintă o
adevărată artă a societății civile.
În lipsa acestei responsabilizări, societatea civilă nu poate frâna puterea politică, fapt
ce poate determina, după un timp, apariția germenilor statului totalitar.
În consecință, raporturile care se stabilesc între societatea politică și societatea civilă,
nu implică supraordonarea/subordonarea, ci sunt relații complexe de colaborare, relativ
stabile.
Deoarece acest tip de relații sunt în principiu, variabile este necesară medierea între
cele două entități, de fapt dintre stat și organele sale și societatea civilă.
Constituția României a acordat acest rol de mediator între stat și societate
(societate civilă) Președintelui României.

Rolul societăţii civile

O societate democratică reală se construieşte în timp îndelungat. Un prim pas însă
pentru o democraţie funcţională îl reprezintă instituţiile şi mecanismele democratice, iar

4
societatea civilă, în acest context, acţionează ca mecanism reglator pentru societăţile
democratice.
Instituțiile societăţii civile sunt necesare şi în ţările cu o puternică tradiţie
democratică, dar în special în ţările în care democraţia se construieşte. Nu de puţine ori,
politicienii şi oamenii de afaceri pun interesele de partid sau de afaceri înaintea intereselor
populaţiei. În astfel de situaţii, cine este chemat să "facă dreptate" şi să corecteze
disfuncţionalităţile?
Societatea civilă are dreptul şi datoria de a influenţa deciziile politice, economice sau
de interes public. Reacţiile societăţii civile faţă de politicile administrative sau economice
care vin in contradicţie cu interesele sale sunt variate: manifestaţii, campanii de presă. mesaje
de protest etc. Cum astfel de acţiuni sunt dificil de organizat şi au adesea impact pe termen
scurt, este necesară apariţia unor structuri paralele cu cele ale statului:
- organizaţii non-guvernamentale, asociaţii profesionale, sindicate, patronate etc.
- care să monitorizeze activitatea instituţiilor statului şi modul de soluţionare a
revendicărilor şi care să menţină o presiune constantă asupra factorilor de decizie. Acestea
trebuie să colaboreze cu structurile implicate în administrarea societăţii, pentru a găsi soluţiile
potrivite şi a ameliora continuu calitatea vietii.
Societatea civilă trebuie să se implice într-o gamă largă de probleme, cum ar fi
guvernarea unei ţări, relaţiile internaţionale, dezvoltarea economică sau protejarea mediului
înconjurător. În acest scop, este necesar să fie constituită din cât mai multe organizaţii
"specializate" în cât mai multe domenii care privesc organizarea şi administrarea societăţii
umane.
Aceste instituţii trebuie să cunoască politicile curente şi propunerile de politici,
pentru a monitoriza modul în care factorii politici sau economici respectă interesele
majorităţii populaţiei în domeniile respective.
Societatea civilă este ansamblul formelor de organizare care asigură "o solidaritate și
o capacitate de reacție spontană a indivizilor și a grupurilor de indivizi față de deciziile
statului și, mai în general, față de tot ce se petrece în viața de zi cu zi a țării."(Nicolae
Manolescu)2
Dicționarul "Dictionary.com's 21st Century Lexicon" definește societatea civilă ca:3

2
România literară numarul 39 din 2002 "Societatea Civilă de Nicolae Manolescu" Arhivat în 14 iunie 2013, la
Wayback Machine. accesat 10 aprilie 2012
3
Dictionary.com on civil society accesat 10 aprilie 2012

5
1. totalitatea organizațiilor și instituțiilor non-guvernamentale care exprimă interesele și voința
cetățenilor
2. indivizii și organizațiile din societate independente de guvern.
Conceptul de societate civilă a luat varii forme de-a lungul timpului. El a apărut la
sfârșitul sec. XVIII și începutul sec. XIX, când teoreticienii filozofiei și ai politicii au început
sa facă o distincție intre stat și restul societății, ca urmare a transformării societății medievale
(strict ierarhice) în cea moderna (de indivizi liberi, reglementata de aparatul statului).
La origine, conceptul de societate civilă includea toate sferele societății formate din
cetățeni liberi, deci și pe cea economica.
Teoreticieni importanți ai conceptului au fost: Hegel, Marx, Gramsci. Societatea civilă
este organizata pe principiul voluntariatului, fiind independenta de autoritățile de stat. Unul
din momentele principale când societatea civila se implica este cel al alegerilor electorale
(educarea electoratului, observatori la alegeri).
Noțiunea de "societate civilă" descrie forme asociative de tip apolitic și care nu sunt
părți ale unei instituții fundamentale ale statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel,
organizațiile neguvernamentale - asociații sau fundații, sindicatele, uniunile patronale sunt
actori ai societății civile, care intervin pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituțiile statului
de drept pentru a le influența, în sensul apărării drepturilor și intereselor grupurilor de
cetățeni pe care îi reprezintă.
Cei mai mulți oameni folosesc noțiunea de societate civilă în mod eronat sau
restrictiv, referindu - se ori la noțiunea de civil (ca opus al celei de militar) ori numai la
organizațiile neguvernamentale. Astfel, în ultimii ani s-a simțit nevoia unei completări aduse
noțiunii, denumită acum sectorul nonprofit, sau cel de-al treilea sector al societății, unde
primele două sunt instituțiile fundamentale ale statului și sectorul de afaceri.
Societatea civilă este cel mai simplu termen pentru a descrie un întreg sistem de
structuri, care implică cetățeanul în diferitele sale ipostaze de membru într-o organizație
neguvernamentală, într-un sindicat sau într-o organizație patronală.
Societatea civila este formată din cetățeni, asociați sub diferite forme, care au aceleași
interese și care își dedică timpul, cunoștințele și experiența pentru a-și promova și apăra
aceste drepturi și interese.
Exemple de instituții ale societății civile:
- organizații nonguvernamentale (ONG-uri)
- organizații comunitare (engl.: Community - Based Organizations)
- asociații profesionale

6
 - organizații politice
- cluburi civice
- sindicate
- organizații filantropice
- cluburi sociale și sportive
- instituții culturale
- organizații religioase
- mișcări ecologiste
- media
Societatea civilă descrie un întreg sistem de structuri, care permit cetățenilor noi roluri
și relații sociale, prin diferite modalități de participare la viața publică.
Societatea modernă se structurează prin trei componente:
- componenta economică
- componenta politică (instituțiile fundamentale ale statului)
- componenta societății civile, sectorul fără scop lucrativ, care legitimează sau
amendează celelalte două componente.

7
 RAPORTURILE DINTRE SOCIETATEA POLITICĂ ȘI
SOCIETATEA CIVILĂ

Aspecte teoretice

Societatea politică şi societatea civilă sunt considerate categorii de bază ale științelor
politice contemporane, datorită importanței pe care o au în rezolvarea problemelor ce țin de
guvernarea democratică a unei societăți. Raporturile dintre aceste două entități exprimă, în
cea mai mare măsură, gradul de democratizare a societății, participarea politică a cetățenilor
și implicarea lor în problemele publice.
Preocupările teoretice cu privire la societatea politică şi societatea civilă sunt prezente
în istoria gândiri politice încă din Antichitate.
Democrit, sofiști, Socrate, Platon, Aristotel arătau că societatea trebuie să fie condusă
de o grupare de inițiați, de înțelepți cu competentă profesională și conduită morală, care să
exercite conducerea politică având consimțământul cetățenilor. Renascentistul Machiavelli, în
lucrarea Principele, făcea o diferență dintre societatea politică și societatea civilă. Cetatea, în
concepția lui, se împarte în popor (cu organismele sale sociale) și societate politică („cei
mari”).
Aceste două grupuri sunt caracterizate prin aspirații fundamental opuse: poporul nu
vrea să fie oprimat și, pentru aceasta, se folosește de sistemul de organisme ale societății
civile; „cei mari” vor să oprime poporul și de aceea se folosesc de organismele societății
politice .
Ulterior, iluministul francez Ch.Montesquieu, în lucrarea Despre spiritul legilor,
vorbește despre faptul că societatea civilă există în mod autonom de societatea politică, că ea
controlează statul şi puterile sale distincte, că legile sunt obligatorii, ele fiind „raporturi
necesare ce derivă din natura lucrurilor” şi urmăresc reglementarea raporturilor dintre
cetățeni şi guvernanți.
Gânditorul subliniază şi rolul societății politice asupra societății civile, care definește
libertatea „ca dreptul de a face ceea ce îngăduie legile”. J.-Rousseau, la rândul său, în
Contractul social, a acreditat ideea raporturilor contractuale între conducători şi conduși,
respectiv, între societatea politică şi societatea civilă.
În Declarația drepturilor omului şi ale cetățeanului (1789) se subliniază că societatea
civilă, înțeleasă ca o comunitate de oameni liberi şi egali, exista înaintea autorității de stat şi

8
că puterea de stat se fundamentează pe consensul poporului, pe contractul social, astfel încât
un rol important este rezervat opiniei publice, aceasta fiind „voința colectivă” ce conferă
legitimitate activității politice.
Alți gânditori politici au conturat tendința de topire a sferei societății civile în aceea a
„vieții de stat” sau a societății politice. De exemplu, la Locke, conceptul de „societate civilă”
se identifică cu statul, pe care îl denumește „stat civil”. Nici Kant şi nici Fichte nu au
recunoscut existenta unei societăți civile distincte, confundând-o cu societatea politică. În
concepția lui Kant, „statul civil” este sinonim cu „statul politic”.
Considerând, pe bună dreptate, că societatea civilă este o creație a lumii moderne,
Hegel o definește ca fiind „diferența care intervine între familii şi stat”. În scrierile sale se
observă că termenul de societate civilă este distinct de cel de societate politică. Statul, ca
element situat în afara esenței societății civile, mai are şi alte mijloace pentru impunerea
intereselor sale împotriva societății civile: „poliția”, „tribunalele”, „administrația” etc. În timp
ce statul, remarca Hegel, este reprezentantul intereselor generale, societatea civilă pune în
primul plan cetățeanul, omul liber şi interesele particulare.
Contribuții la clarificarea conceptului de „societate civilă” a adus şi A. de
Tocqueville, consemnând în lucrarea sa reprezentativă Despre democrație în America că
americanii se asociază, formează în chip spontan şi natural asociații voluntare: „America este
țara în care lumea a tras cel mai mare profit din societate și unde s-a aplicat acest puternic
mijloc de acțiune celei mai mari diversități de obiecte. Independent de asociațiile permanente
create de lege (stat) sub denumirea de comune, orașe și comitate, există o multitudine de alte
asociații care nu-și datorează apariția și dezvoltarea decât voințelor individuale” .
Este vorba de asociații care nu sunt subordonate statului şi care, în viziunea
autorului, reprezintă contra partea puterii guvernamentale.
Deci, la începutul epocii moderne, în timpul revoluțiilor burgheze timpurii, dar şi în
etapele care au urmat, problema delimitării sau a raportului dintre societatea politică şi
societatea civilă a deținut un loc prioritar, aducând-se clarificări necesare atât conceptelor
celor două societăți, politică şi civilă, raporturilor dintre ele, cât şi rolului lor în viața socială.
În multe cazuri însă cele două concepte nu apar formulate cu suficientă claritate. Totuși, în
opinia autorilor moderni, din nevoile de funcționare şi dezvoltare a societății civile se naște
societatea politică, cu sarcini de organizare şi conducere a societății, în scopul slujirii
intereselor tuturor
Pe baza valorificării contribuțiilor menționate, precizăm că prin societate politică
(sfera guvernamentală) se înțelege totalitatea instituțiilor, organizațiilor, asociațiilor şi

9
mijloacelor de informare în masă, care, în mod organizat şi programatic, se implică în
problemele puterii şi conducerii politice, fie făcând parte din organele de conducere politică,
fie activând pentru dobândirea puterii politice. Societatea politică diferă de la o formațiuni
socială la alta, de la o etapă la alta, de la o țară la alta, prin consistența ei organizatorică,
autoritatea politică şi caracterul său democratic.
În cele din urmă, instituțiile, organizațiile, asociațiile, mijloacele de informare (cu
caracter politic), sunt cele care se implică în problemele puterii politice fie pentru a o
exercita, fie pentru a o dobândi, dacă nu o dețin.
În societatea politică deci se includ:
 statul cu toate componentele sale (puterile legislativă, executivă și judecătorească);
 partidele politice;
 grupurile de presiune;
 oricare alte organizații care se implică în problema puterii prin manifestarea unor
opțiuni în organizarea şi conducerea societății şi printr-o activitate de dobândire a
puterii politice.
Se impune precizarea că nu face politică oricine își manifestă sprijinul sau dezaprobarea
față de cei implicați în puterea politică poate fi declarat ca făcând parte din societatea politică.
Prin însăși aserțiunea de „a nu face politică” se exprimă, de fapt, o atitudine care
înseamnă, în ultimă instanță, tot politică. Numai că unii, făcând politică, se implică în mod
direct, programatic şi organizat în problemele puterii, fiind parte, astfel, din societatea
politică, şi alții care nu se implică în problemele puterii, deși au atitudini şi concepții politice,
rămânând în limitele societății civile.
În acest context, organizațiile profesionale de tip sindical sau organizațiile de creație,
religioase, de caritate etc. au caracter apolitic atâta vreme cât nu se implică în problemele
puterii politice, deși pot să facă, şi chiar fac, politică, îndeosebi, prin reprezentarea şi apărarea
intereselor socioprofesionale sau de altă natură, ale grupurilor pe care le reprezintă.
Vom sublinia că organizațiile politice sunt numai cele care, prin statut, prin program,
prin activități consfințite de o reglementare legală, se implică în problemele puterii politice,
ale organizării şi conducerii societății. Societatea politică este formată, de regulă din
guvernanți sau cei care tind să devină guvernanți şi care, într-un regim democratic, se află în
slujba intereselor cetățenilor, pe baza unui stat de drept, care slujește societății civile.
În cazul regimurilor dictatoriale, societatea politică este opusă intereselor societății
civile şi se constituie prin nerespectarea voinței cetățenilor, servind, de regulă, interesele unor

10
grupuri restrânse din cadrul societății civile, nu ale tuturor cetățenilor şi numai în măsura în
care se impune asigurarea unei funcționalități a angrenajului social.
Într-un regim dictatorial, societatea politică tinde să-şi subordoneze societatea civilă,
pe care, în loc să o slujească, o transformă într-un instrument de aservire. Societatea politică
autentic democratică presupune, în plan istoric, așa cum aprecia politologul de origine
liberală B. Constant, trecerea de la puterea absolută, care modelează singură societatea, la
puterea politică democratică reprezentativă, care armonizează în mod necoercitiv acțiunile şi
interesele uneori contradictorii ale agenților economici, politici şi sociali individuali şi este
controlată de societatea civilă, fiind vorba deci de trecerea de la un stat absolutist al societății
la unul „construit” de societatea civilă.4
Prin societate civilă (sfera neguvernamentală) se înțelege totalitatea indivizilor, ca
cetățeni (făcând abstracție de implicarea pe care o pot avea unii în problemele puterii), a
tuturor agenților şi organizațiilor economice, a tuturor organizațiilor socioprofesionale, de
creație, a mijloacelor de informare neangajate politic etc., cu caracter apolitic, care
desfășoară, în cadrul societății, multiple activități. Ea este un domeniu al vieții sociale
reglementate de o anumită ordine legală, dar autonomă în raport cu statul, în care se
manifestă spontan inițiativa voluntară a indivizilor și grupurilor umane, în vederea satisfacerii
intereselor, aspirațiilor private și de grup.
Societatea civilă poate fi considerată și ca diversitatea formelor de organizare prin
care se exprimă public și se încearcă promovarea acestor interese de la cele economice,
culturale, informaționale, educative, profesionale, până la cele civice și politice .
Unii cercetători consideră că societatea civilă și sfera vieții politice concretizată în
organismele statului sunt în raporturi de excludere. Alții consideră, pe drept cuvânt, că sunt
două laturi complementare ale existenței umane în societățile contemporane. Adică, statul,
domeniul politic al societății, reglementează normarea vieții sociale, asigură ordinea pe plan
intern, apărarea și securitatea pe plan extern.
Societatea civilă privește domeniul relațiilor directe dintre interesele grupurilor
sociale și dintre indivizi în toate planurile vieții sociale. Există și autori care susțin că
societatea civilă ar fi prezentă în orice formă de societate în care statul nu deține și nu poate
monopoliza controlul asupra structurilor de organizare socială, înțelegând aici familia,
comunitățile primitive sătești din epocile premoderne.

4
B Constant, Scrieri Politice, Ed. Nemira, 2001

11
 Societatea civilă presupune existența unei ordini politice democratice, care
favorizează dezvoltarea societății civile. La rândul ei, societatea civilă este o condiție de bază
a democrației . Într-un regim democratic, societatea civilă își desfășoară activitatea pe baza
unor legi ferme, inclusiv a constituției, menite să prevadă şi să asigure drepturile şi libertățile
cetățenilor, obligațiile şi îndatoririle pe care să le exercite fără impedimente din partea
societății politice, precum dreptul de exprimare, de asociere, de organizare, de grevă, de
demonstrații, de circulație liberă, de informare şi instruire etc.
Societatea civilă este cu atât mai puternică cu cât este mai independentă de puterea
politică, iar această independentă rezidă, în mare măsură, în natura proprietății, în
independența cetățenilor ca agenți economici.
Într-un stat bazat pe economia de piață, pe pluralitatea proprietății, există posibilitatea
independenței economice a cetățeanului şi deci a independenței lui politice. Această problemă
nu trebuie înțeleasă în mod absolut.
Într-o societate bazată pe o economie de piață liberă, cetățenii lipsiți de proprietate, ca
simpli angajați, sunt mai puțin independenți decât proprietarii, fără a mai pune problema
marilor proprietăți.
În regimurile totalitare (fasciste şi comuniste), chiar dacă, uneori, în mod formal,
există o legislație care prevede drepturi şi libertăți, societatea civilă este oprimată şi, în mare
măsură, subordonată societății politice tocmai datorită lipsei de independentă a cetățenilor ca
agenți economici.
Regimurile totalitare nu presupun doar o extremă centralizare a statului, ci, mai ales,
distrugerea societății civile, privarea cetățenilor de acea rețea de legături, organisme, asociații
nepolitice care asigură o viață socială normală.
În regimurile totalitare, lichidarea societății civile este necesară pentru a garanta
statului monopolul puterii asupra societății. Numai o societate politică, autentic democratică,
bazată pe egalitatea șanselor, creează condiții afirmării societății civile.5
În cadrul unui regim politic democratic, între societatea politică şi societatea civilă nu
pot exista raporturi nici de subordonare, nici de supraordonare, ci doar raporturi complexe de
interdependență, îmbrăcând şi forme contradictorii în anumite situații (spre exemplu, în
societățile post totalitare aflate în plină schimbare democratică).
În condițiile respectului reciproc dintre societatea politică şi societatea civilă, se pot
statornici raporturi normale, lipsite de constrângere între puterea politică şi puterea civilă,

5
Pasquino, Gianfranco, Curs de stiinţă politică, Iaşi: Institutul European, 2002, pp. 274-292

12
între guvernanți şi guvernați. Între cele două societăți se realizează astfel sisteme de
comunicare, transfer de interese. Uneori, segmente ale societății civile trec în sfera societății
politice şi invers (cazul Republicii Moldova).
Unele componente ale societăți civile, în anumite situații, au un caracter ambivalent,
cum este, de exemplu, instituția Bisericii.
Statul reprezintă principala instituție a sistemului politic, deoarece, prin intermediul
său, se realizează elementele esențiale ale organizării şi conducerii societăți. Odată cu
prăbușirea totalitarismului la sfârșitul anilor ’80 ai sec. XX au apărut probleme specifice ale
tranziției postcomuniste de la un regim politic la altul, de la cel totalitar la cel democratic.
În acest context, trebuie subliniat îndeosebi faptul că evoluția statului în această
perioadă de tranziție prelungită (cazul României și altor state din spațiul postcomunist), este
în mod organic corelată cu evoluția societății civile.
Îndeplinindu-și funcțiile reformatoare, statul este chemat să realizeze democrația și
economia de piață. Cercetătorii subliniază dialectica interacțiunii statului cu societatea civilă
și, îndeosebi, direcționarea acestei dialectici spre scopul comun – „factorul decisiv al
înaintării fostelor țări comuniste spre un nou tip de civilizație”6 .
Interferențele dintre stat şi societatea civilă au fost sesizate cu mult timp în urmă de
G.W.F. Hegel, care considera că nu poate fi vorba de o separare absolută a societăți politice
(statul) de societatea civilă, manifestând-se o comunicare biunivocă între stat şi societatea
civilă. Această idee a inspirat practica politică din mai multe țâri occidentale, în care s-au
constituit organisme de mediere între societatea politică şi societatea civilă.
În Franța, de pildă, pe lângă Parlament, sa înființat în 1954 Consiliul Economico-
Social, reprezentând aproape toate sectoarele societăţii civile: patronat, sindicate, organizaţii
cooperatiste etc. Prin intermediul acestui Consiliu, societatea civilă cunoaşte hotărârile
Guvernului, se pronunţă asupra lor, contribuind astfel la rezolvarea prin consilieri a unor
probleme de mare interes.
Vom menționa și faptul că în România, partenerii sociali și modalitatea de
reprezentare sunt reglementate prin Legea Dialogului Social Nr. 62/2011.
Dialogul social poate fi definit ca un proces permanent și evolutiv de consultare,
negociere sau pur și simplu ca schimb de informații între reprezentanții guvernelor, ai
angajaților (sindicatele) și ai angajatorilor (patronatele) pe probleme de interes comun legate
de politica economică și socială.

6
COMISIA PREZIDENŢIALĂ PENTRU ANALIZA DICTATURII COMUNISTE DIN ROMÂNIA, RAPORT FINAL,
Bucureşti, 2006

13
 Într-un climat atât de complex ca cel de acum, în care procesele economice sunt mai
interconectate decât oricând și relațiile de muncă sunt într-o transformare fără precedent,
dialogul social eficient are un rol crucial pentru stabilitatea și progresul societății în
ansamblu. Scopul principal al dialogului social este de a promova consens și implicare
democratică.
Vorbind despre controlul activității instituțiilor statului, este de remarcat că societatea
civilă este, pe bună dreptate, interesată de eliminarea puterii absolute a statului și de controlul
instituțiilor sale, în primul rând, pentru că, pe măsura ce puterea sa crește, statul poate deveni
o sursă de amenințare pentru securitatea individuală.
Aceasta dimensiune a rolului menționat al societății civile urmărește:
a) să supravegheze exercitarea puterii în statele democratice
b) să contribuie la democratizarea statelor autoritariste.
În acest sens, societatea civilă își creează structuri proprii prin care controlează /
monitorizează eventualele abuzuri și încălcări de legi comise de către guvernanți, pe de o
parte, și prin oferte de alternative, altele decât ale partidelor, pe de altă parte.
Colaborarea / cooperarea (parteneriatul) cu instituțiile statului se manifestă prin aceea
că societatea civilă trebuie să interacționeze cu structurile implicate în administrarea societății
(statul), mai ales pe plan local, pentru a găsi, împreună cu acestea, soluțiile potrivite pentru
ameliorarea continuă a calității vieții. În acest context, ea servește drept structură de mediere
între indivizi / grupuri umane și stat și conferă oamenilor mai multă putere de acțiune în
eforturile lor de îmbunătățire a vieții în comunitatea în care trăiesc.
Numai prin cooperare și angajare civică cetățenii pot determina statul să ia cunoștință
de interesele lor și să acționeze pentru a le satisface. Tocmai de aceea societatea civilă are
dreptul și datoria de a participa, de a se implica activ în luarea deciziilor politice, economice
sau de interes public, într-o gamă variată de probleme (de exemplu, situații referitoare la
administrarea publică locală, guvernarea unei țări, dezvoltarea economică, combaterea
sărăciei, apărarea drepturilor omului, prevenirea conflictelor, protejarea mediului înconjurător
etc.).
Pot fi relevate trei nivele de participare a organizațiilor societății civile la luarea
deciziilor:
1. Informarea cetățenilor este primul nivel al participării, deoarece, fără a fi informați,
cetățenii nu au cum să participe la luarea deciziilor de interes public.

14
 2. Consultarea cetățenilor reprezintă un nivel superior de participare, în contextul
căruia se identifică necesități pentru a evalua prioritățile și a colecta idei și sugestii referitoare
la problemele ce trebuie soluționate.
Consultarea publică a cetățenilor reprezintă momentul în care cei interesați într-un
anumit domeniu de activitate pot și ar trebui să-și spună părerea și să semnaleze probleme
specifice activității lor. Acest moment nu trebuie pierdut și, în mod normal, are trebui să
existe un mecanism al celor interesați de urmărire a inițiativelor legislative din domeniu. O
administrație publică modernă și eficientă asigură condițiile consultării publice ca parte a
transparenței decizionale și a liberului acces la informațiile de interes public.
Cele două legi care asigură accesul liber la informații și dreptul de participare și
consultare sunt:
 Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public ,
 Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică.
Legea 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică stabilește
regulile procedurale minimale aplicabile pentru asigurarea transparenței decizionale în cadrul
autorităților administrației publice centrale și locale, alese sau numite, precum și al altor
instituții publice care utilizează resurse financiare publice, în raporturile stabilite între ele cu
cetățenii și asociațiile legal constituite ale acestora.
Legea 544/2001 descrie accesul liber şi neîngrădit al oricărei persoane din România la
informaţiile de interes public, prin care se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile
sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul
ori de forma/modul de exprimare a informaţiei, constituie unul dintre principiile
fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice.
Consultarea nu pune în discuție sistemul decizional al autorității publice, aceasta
păstrând-și libertatea de a ține cont sau nu de sugestiile cetățenilor consultați. Ea se
efectuează prin:
 interviuri;
 sondaje;
 audieri publice;
 referendumuri (în cazul României o să amintim – două referendumuri
Referendumul pentru alegerea sistemul de vot din România, desfășurat
la 25 noiembrie 2007, a fost inițiat de președintele României, Traian Băsescu,
în data de 23 octombrie 2007. Susținător al votului uninominal majoritar în

15
 două tururi de scrutin, Traian Băsescu, a motivat lansarea referendumului din
dorința de a consulta cetățenii României în privința sistemului de vot propus
de el. Ca urmare a faptului că participarea la vot n-a fost îndestulătoare,
referendumul a fost invalidat, rezultatele sale neavând forță juridică. Vom
aminti și Referendumul pentru trecerea la parlament unicameral și reducerea
numărului de parlamentari a fost un referendum consultativ, nu decizional,
pentru trecerea de la actualul Parlament bicameral, cu aproximativ 137 de
senatori și 334 deputați, la un Parlament unicameral cu cel mult 300 de
deputați. Deși validat, acest referendum nu a fost implementat niciodată.).
3. Luarea deciziei în comun cu cetățenii. Participarea cetățenilor este necesară și în
momentul adoptării deciziilor fundamentale pentru colectivitate, fiindcă numai astfel ele vor
avea legitimitate și sprijinul lor necondiționat, dar și ulterior, pentru evaluarea rezultatelor
obținute.
Atât organizațiile societății civile, cât și organismele statului posedă un specific
anume, care își pune amprenta asupra modului în care acestea interacționează.
Pe de o parte, statul trebuie să se implice, prioritar, în crearea și punerea în aplicare a
unui cadru normativ și instituțional democratic, favorabil constituirii și funcționării normale,
atât a structurilor sale specifice, cât și a organizațiilor societății civile, ca factor indispensabil
al democratizării sociale.
Pe de altă parte, obiectivele asumate de organizațiile societății civile nu se pot realiza
fără implicarea statului în elaborarea și transpunerea în practică a unor strategii de dezvoltare
a societății civile, care să prevadă:
1) modalități de extindere a participării cetățenilor la soluționarea problemelor
comunității, a reformelor democratice, dezvoltarea capacității organizațiilor societății civile și
antrenarea lor efectivă în abordarea problemelor de pe agenda publică;
2) dezvoltarea parteneriatului dintre societatea civilă și autoritățile publice, atât la
nivel național, cât și local, și promovarea, prin efort comun, a practicilor în domeniul bunei
guvernări: definirea obiectivelor și scopurilor comune, punerea de acord asupra strategiilor și
planurilor de acțiune subsumate acestora etc.;
3) alocarea unor fonduri publice destinate susținerii inițiativelor civice, precum și
elaborarea unor proceduri transparente ce vor reglementa gestionarea, accesul și utilizarea
acestor fonduri;

16
 4) crearea și dezvoltarea unei politici fiscale orientate spre susținerea inițiativelor
civice și a activităților filantropice, în vederea sporirii interesului sectorului business pentru
sprijinirea acțiunilor întreprinse în acest sens de organizațiile societății civile;
5) promovarea și susținerea voluntariatului (încurajarea participării active, voluntare și
responsabile a cetățenilor – individual sau prin intermediul organizațiilor civice – la viața
publica), practică ce poate să contribuie esențial la soluționarea problemelor aflate pe agenda
publică. Este cunoscut faptul că o societate civilă hiperactivă, necruțătoare poate copleși un
stat slăbit cu mulțimea și diversitatea solicitărilor sale. În consecință, statul are nevoie de
energie și soluții viabile, în context democratic, pentru a putea media și armoniza interesele
deosebite și insistent exprimate de organizațiile societății civile.
Societatea civilă are, la rândul ei, anumite sarcini, între care:
1) critica neajunsurilor activității statale (ale puterii), dar și recunoașterea, în mod
obiectiv, a succeselor acesteia, care sunt, de fapt, succesele întregii țări;
2) influențarea instituțiilor / organismelor statului, direct sau prin mobilizarea opiniei
publice, pentru a-și îndeplini atribuțiile specifice în spiritul valorilor democratice (toleranță,
coexistență, compromis, dialog, negociere, deschidere, transparență decizională, comunicare
liberă etc.);
3) trecerea de la strategia de reacție față de acțiunile organismelor statale
(monitorizare, semnalare de neajunsuri și abuzuri, contestare, confruntare) la una de
cooperare / conlucrare (parteneriat) cu acestea, în vederea identificării de soluții realiste
pentru rezolvarea problemelor ivite (propuneri de alternative – altele decât cele venite din
partea statului – la diverse măsuri economice, sociale, culturale etc. inițiate de către
guvernanți);
4) proiectarea unor mecanisme de negociere cu actorii politici (putere, opoziție etc.)
pentru protecția și îmbunătățirea situației cetățenilor în raport cu statul, revigorarea libertății
lor de organizare și a dreptului de a forma asociații consacrate unor probleme de interes
comun, pentru a exercita influența necesară asupra deciziilor puterii și a modela
corespunzător forța statului;
5) diversificarea scopurilor propuse;
6) desfășurarea de activități concrete în vederea atingerii scopurilor asumate;
7) creșterea responsabilității sociale a cetățenilor, prin educarea / influențarea acestora
de a participa activ la viața politică și la acțiunile întreprinse de organizațiile societății civile,
în vederea rezolvării problemelor comunitare.

17
 Potrivit datelor de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, în ultimii
ani, Registrul Național al Organizațiilor Neguvernamentale includea 101 681 de organizații
oficial înregistrate în România, cele mai multe fiind organizații sau asociații (81 786) și
fundații (17 822), însă, în ciuda numărului, se estimează că doar jumătate din ele sunt și
active.7 După cum este de presupus, pentru cele mai multe din entitățile societății civile încă
active, tocmai sustenabilitatea în ansamblu este principala temere, aceasta degradându-se
constant de-a lungul ultimilor ani, fiind influențată de diverși factori, de la cadrul legal și
continuând cu capacitatea organizațională, sustenabilitatea financiară, infrastructura
sectorului și imaginea publică.
Cele mai semnificative modalități ale mecanismului de interacțiune dintre autoritățile
publice și organizațiile societății civile în procesul decizional sunt următoarele:
1) Masă Rotundă cu Statut Permanent (bine cunoscutul model polonez);
2) Forumurile regionale ale ONG-urilor care identifică cele mai active şi performante
structuri din România (drept exemplu Forumul ONG Forum - se concentrează pe aducerea
laolaltă a ONG-urilor din întreaga țară în vederea dezvoltării unui program strategic anual
pentru dezvoltarea societății civile, într-o manieră transparenta și participativă );
3) Forumurile naționale ale ONG-urilor (exemplu: Fă Bine este singura platforma
din România care acționează ca un catalizator de resurse de la companii și din comunitate,
pentru a le redistribui către toți cei aflați în nevoie și a căror voce este prea puțin auzită. Prin
Programul de Mentorat, platforma oferă suport organizațiilor care solicită ajutorul, în
vederea dezvoltării)8 ;
4) Forumurile ONG-urilor la nivel internaţional, axate pe importanța implicării
societății civile în relațiile bilaterale dintre România și alte state (exemplu: Forumul ONG
din Regiunea Mării Negre9, îşi propune intensificarea dialogului şi a coordonării între
organizaţiile neguvernamentale, precum şi întărirea capacităţii de advocacy a acestora pentru
a influenta strategiile de dezvoltare din regiune. El aduce laolaltă organizaţii din Armenia,
Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, R. Moldova, Romania, Rusia, Turcia, Ucraina, alte
state membre UE, precum şi actori importanţi din regiunea Marii Negre.).
Procesul de consolidare a capacităților entităților nonguvernamentale naționale se
produce și în cadrul Parteneriatului Estic prin participarea celor mai active și puternice ONG-

7
https://romanialiterara.com/2019/10/societatea-civila-trei-decenii/
8
https://fabine.eu/programul-de-mentorat-pentru-ong-uri/
9
https://www.fdsc.ro/forumul-ong-din-regiunea-marii-negre

18
uri din România la forurile societății civile ale acestui mecanism de cooperare care se bazează
pe realizările Politicii Europene de Vecinătate;
Unul dintre elementele noi ale ultimei Strategii vizează mecanismele instituţionale
pentru colaborarea dintre autorităţile publice şi organizațiile societății civile, prin crearea
structurii guvernamentale responsabilă de cooperarea cu societatea civilă – Unitatea
Responsabilă de Cooperare cu Societatea Civilă, care întrunește reprezentanţi din partea
executivului şi ai societăţii civile.
Astfel, se încearcă să se faciliteze comunicarea şi participarea părţilor interesate (la
nivel național, internațional, dar și local), la identificarea şi realizarea priorităţilor strategice
de dezvoltare a ţării la toate etapele şi crearea cadrului şi capacităţilor instituţionale de
asigurare a implicării plenare a tuturor actorilor politici și a celor sociali în procesul de luare a
deciziilor etc.

ONG-urile si partenerii sociali în politicile publice din România

Există o terminologie des folosită atât în presă cât și de fiecare dintre noi, dar nu
întotdeauna foarte clar înțeleasă. Dialogul social, partenerii sociali și ONG-urile sunt doar
câteva exemple. Oferim în continuare câteva clarificări.
Dialogul social este definit de Organizaţia Internaţională a Muncii ca o negociere de
orice tip fie, consultări sau simple schimburi de informaţii, care au loc între partenerii sociali,
adică reprezentanţi ai guvernului, ai angajatorilor şi lucrătorilor.
Legea nr. 62/2011 definește partenerii sociali ca fiind sindicatele sau organizaţiile
sindicale, angajatorii sau organizaţiile patronale, precum şi reprezentanţii administraţiei
publice, care se angajează în procesul de dialog social.
Dialogul social poate exista ca proces bi sau tripartit și se poate desfășura informal sau
instituţionalizat sau chiar într-o combinaţie a celor două abordări.
“Dialogul social bipartit poate avea forma unui dialog autonom (sindicate, patronate),
fără orice implicare a Guvernului în reglementare şi organizare sau este înţeles ca dialog între
sindicate-patronate manifestat în cadrul negocierii colective obligatorii (reglementate prin
lege) sau sub forma consultării între Guvern – sindicate sau Guvern –patronate pentru
soluţionarea unor probleme de interes economic şi social.”10

10
http://dialogsocial.gov.ro/wpcontent/uploads/2019/02/Dialogul-social-bipartit.pdf

19
 “În România dialogul social tripartit se desfăşoară în cadrul structurilor
instituţionalizate de consultare tripartită (Consiliul Naţional Tripartit pentru Dialog Social,
comisiile de dialog social) constituite la nivel naţional, central şi local în baza Legii nr.
62/2011 privind dialogul social, precum şi în alte cadre de consultare, precum comisiile de
lucru parlamentare sau structuri tripartite constituite ad-hoc. În forma sa avansată, dialogul
social tripartit se referă la negocierea şi încheierea acordurilor sociale. Dialogul social poate
avea loc la nivel naţional, regional sau la nivel de întreprindere şi poate fi inter-profesional,
sectorial sau o combinaţie a acestora.”11
ONG este acronimul sintagmei organizație ne-guvernamentală. Este un termen folosit
de preferință în Europa Centrală și de Est și este definit ca o entitate care este independentă
de autoritatea statului, dar care evident respectă legislația țării, și, în unele cazuri, poate fi
finanțată de stat.
Legea nr. 246/2005 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la
asociaţii şi fundaţii, care este legea cadru de organizare și funcţionare, definește organizaţiile
neguvernamentale ca “persoane juridice constituite de persoane fizice sau persoane juridice
care urmăresc desfăşurarea unor activităţi în interes general sau în interesul unor colectivităţi
locale ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial (adică non-profit sau fără scop
lucrativ).”

Cadrul legislativ din România cu privire la politicile publice

În România introducerea și discutarea în sfera publică a conceptului de politici publice

s-a făcut relativ târziu și la solicitarea entităților și organizațiilor internaționale: Comisia
Europeană, OECD (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică), Banca
Mondială. Hotărârea de Guvern nr. 775 / 2005 pentru aprobarea Regulamentului privind
procedurile de elaborare, monitorizare şi evaluare a politicilor publice la nivel central a
stabilit o serie de reguli care reglementează procesul decizional la nivelul ministerelor şi ale
altor organe specializate la nivelul administraţiei centrale.
Expunem mai jos câteva dintre elementele prevăzute de legislația românească:
 Elaborarea şi punerea în aplicare a unor proceduri de formulare, implementare
şi evaluare a politicilor publice elaborate la nivel central (H.G. nr. 775/2005)

11
http://dialogsocial.gov.ro/wp-content/uploads/2019/02/Dialogul-social-tripartit.pdf

20
  Coordonarea interministerială prin cele 10 consilii permanente pe domenii
sectoriale şi Consiliul de Planificare Strategică (H.G. nr. 770/ 2005)12
 Strategia pentru „Îmbunătăţirea sistemului de elaborare, planificare şi
coordonare a politicilor publice la nivelul administraţiei publice centrale”
(H.G. nr. 870/2006)13
 Schimbarea structurii notei de fundamentare şi reformarea acesteia în sensul
practicilor europene pentru o mai bună reglementare (H.G. nr. 1361/2006
privind conţinutul instrumentului de prezentare şi motivare a proiectelor de
acte normative supuse aprobării Guvernului)14
 Introducerea reglementărilor cu privire la planificarea strategică în
administraţia publică centrală.
Cu titlu de concluzie, vom reliefa două aserțiuni. Întâi de toate, dacă societatea
politică cuprinde sfera guvernamentală, ansamblul instituțiilor, structurilor, mecanismelor de
putere, atunci societatea civilă întruchipează sfera neguvernamentală a vieții politice
democratice. Succint, societatea civilă reprezintă toate asociațiile și grupurile independente
de putere care exercită o presiune „de jos” asupra puterii, fiind astfel o contra parte a puterii
guvernamentale.
În timp ce în condițiile totalitarismului atât viața publică, cât și cea privată sunt
controlate de factorii guvernamentali, în cadrul unui regim politic democratic între societatea
politică și societatea civilă nu pot exista raporturi nici de subordonare, nici de supraordonare,
ci de independență.
În condițiile respectului reciproc dintre societatea civilă și societatea politică se pot
realiza raporturi normale, lipsite de constrângere dintre guvernanți și guvernați. În aceste
condiții, pluralismul politic reprezintă o condiție necesară a participării diferitelor
componente ale societății civile la guvernarea democratică a statului.
Cea de-a doua aserțiune vizează că societatea contemporană se structurează prin trei
componente: componenta politică (instituţiile fundamentale ale statului), numită și sectorul
„întâi” al societății, componenta economică / businessul, sectorul „doi” al societății, şi
componenta societăţii civile, sectorul „trei” nonprofit care legitimează sau amendează

12
http://www.clr.ro/rep_htm/HG770_2005.htm
13
http://www.minind.ro/politici_publice/HOTaRaRE_nr870.pdf
14
http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/HOTARARI-DEGUVERN/HG1361-
2006.pdf

21
celelalte două componente, multiplică mijloacele de expresie a intereselor, permit recrutarea
şi formarea de noi lideri.
Organizaţiile societăţii civile (ONG-urile, sindicatele, mass-media, bisericile și alte
organizații obștești) se implică în luarea deciziilor privind dezvoltarea socială sau a deciziilor
de interes public. De aceea societatea civilă este o noţiune care descrie forme asociative de tip
apolitic şi care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale a statului sau ale sectorului de
afaceri, astfel încât societatea civilă ocupă „nișa” între cele două sectoare ale societății.

22
 CONCLUZII GENERALE

Analizând parcursul societății civile de la începuturile acesteia și până în prezent,

observăm ca aceasta trebuie să acționeze ca o punte între cetățeni și instituțiile publice. Prin
rolul ei, de a implica și motiva cetățenii să participe la schimbările ce au loc în jurul lor,
apărându-le interesele și nevoile, societatea civilă se manifestă ca un agent al schimbării,
menit să promoveze practicile democratice în rândul comunității. Deși în România societatea
civilă a început să se extindă semnificativ abia după anul 1990, evoluând mult mai târziu
decât în vestul Europei, în ultimii ani, fenomenul a căpătat amploare, fiind din ce în mai activ
în viața politică, socială și culturală. Cu toate acestea, există încă o percepție greșită a
românilor în ceea ce privește aria de întindere a societății civile, precum și structurile
acesteia. Mulți asociază societatea civilă doar cu organizațiile neguvernamentale, făcând
abstracție de restul instituțiilor care o alcătuiesc. Însă, prin faptul că în ultimii 10 ani s-a
înregistrat o creștere considerabilă a numărului de asociații și fundații, putem să afirmăm că
și cetățenii români încep să conștientizeze importanța societății civile.
Chiar dacă istoria nu a favorizat dezvoltarea societății civile românești, în prezent
aceasta se află într-o continuă expansiune. Deși este mai simplu să învinovățim trecutul,
important este să ne canalizăm pe ceea ce se poate face în viitor pentru ca societatea civilă
din România să ocupe un loc important în evoluția societății românești.
Societatea civilă din România, care ar trebui să devină sursa principală la care
cetățenii apelează atunci când se simt neîndreptățiți, se află într-o situație dificilă din punct de
vedere instituțional, financiar, și chiar de imagine. În pofida acestor carențe sectorul
neguvernamental continuă să activeze în interesul public, chiar dacă opinia publică este
uneori reticentă față de acesta și de activitățile desfășurate.
Deși instituțiile de stat s-au declarat deschise pentru cooperarea cu organizațiile
neguvernamentale, lansând în acest sens diferite mecanisme, rezultatele acestora sunt destul
de modeste. Aceasta pentru că nu se respectă în practică prevederile acestor mecanisme, iar
societatea civilă se află la o anumită distanță față de procesul real de luare a deciziilor.
Încercările făcute de stat în vederea construirii unui dialog constructiv cu ONG din România
sunt generate de decizii politice și nicidecum de conștientizarea de către acestea a rolului și
ponderii reale a celui „de-al treilea sector” în dezvoltarea societății și avansarea acesteia pe
calea transformărilor și reformelor democratice.

23
 Bibliografie
 Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, România 2017, Sectorul
neguvernamental – profil, tendințe provocări, București, 2017;
Badrus Nadia, Societatea civilă în România după 1989, Editura Universitatea“Lucian
Blaga”, Sibiu, 2001;
 Colas Dominique, Genealogia fanatismului și a societății civile, Editura Nemira
București, 1998;
 Epure Carmen, Burada Valentin, Berceanu Diana, Dialogue for Civil SocietyReport
on the state of civil society in Romania, Civil Society Development Foundation,
București, 2005;
 Kaviraj Sudipta, Khilnani Sunil, Civil Society: History and Possibilities, Cambridge
University Press, Cambridge, 2001;
 Lester M. Salamon, Helmut K. Anheier și asociații, Globalizarea sectorului nonprofit:
O teorie revizuită, Center for Civil Society Studies, The Johns Hopkins University,
Baltimore, 1998;
 Mureșan Mircea, Duțu Petre, Societatea Civilă - Actor Nonstatal Major, Editura
Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006;
 Săulean Daniel, Epure Carmen, Defining the Nonprofit Sector: Romania, Ediția 32
din Working Papers of the Johns Hopkins Comparative Nonprofit Sector Project, The
Johns Hopkins Institute for Policy Studies, Baltimore, 1998;
 Zamfir Cătălin, Lazăr Vlăsceanu, Dicționar de sociologie, Editura Babel, București,
1998;
 Constituția României din 1923, Titlul II, art. 5, publicată în Monitorul Oficial nr. 282,
din 29 martie 1923 ;
 Legea nr. 21 din 6 februarie 1924 pentru persoanele juridice (Asociații și Fundații),
publicată în Monitorul Oficial nr. 27, din 6 februarie 1924;
 Legea 78/2014, privind reglementarea activității de voluntariat în România, publicată
în Monitorul Oficial nr. 469, din 26 iunie 2014. Aceasta a fost, ulterior, actualizată,
prin Legea nr. 175/2016 pentru modificarea art. 15 din
 Legea nr. 78/2014 privind reglementarea activității de voluntariat în România,
publicată in Monitorul Oficial nr. 812, din 14 octombrie 2016.
 Răcilă E., Vâslan C. Politologie. - București: Editura ASE, 2003.
 Tantau R. Introducere în știința politică,

24
 Varzari P. Istoria gândiri politice. - Chișinău: Pontos, 2011.
 Varzari P. Sociologie politică. - Chișinău: Pontos, 2015.
 Tocqueville, de, A. Despre democrație în America. Vol.2. - București: Editura
Humanitas, 1992.
 Cioban N. Societatea politică și societatea civilă: între delimitare teoretică și
colaborare practică, 2011, p.271-276.
 Aspecte teoretice privind societatea politică şi societatea civilă,
http://www.scritube.com/stiinta/stiinte-politice/Aspecte-teoreticeprivindsoci83429.
 Varzari P., Tăbârță I. Societatea civilă – factor al democratizării. // Revista de
Filozofie, Sociologie și Științe Politice, 2010, nr.1, p.71-82.
 Boișteanu E. Fundamente teoretico-practice privind instituţia juridică a
parteneriatului social în sfera muncii. / Autoreferatul tezei de doctor habilitat în
drept. - Chișinău, 2015
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Referendum
 Societate civilă și democratizare, 20. Lege pentru aprobarea Strategiei de dezvoltare
a societăţii civile pentru perioada 2012-2015 şi a Planului de acţiuni pentru
implementarea Strategiei, http://www.civic.md/util/documente/doc_details/97-
strategiadezvoltarii-societatii-civile-2012-2015.html .
 Varzari P. Societatea civilă şi statul: modalităţi de interacţiune (cazul Republicii
Moldova). // Idei şi valori perene în ştiinţele socio-umane. Studii şi cercetări.
T.XVI. / Coord. A.Gugiuman. - Cluj-Napoca, 2011, p.99-108.

25