UNIVERSITATE

FACULTATE
SPECIALIZARE

LUCRARE

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC

ABSOLVENT

2
 2016

UNIVERSITATE
FACULTATE
SPECIALIZARE

INFLUENŢA GRUPULUI DE EGALI ASUPRA

COMPORTAMENTULUI DELINCVENT LA
ADOLESCENŢI

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC

ABSOLVENT

3
 2016
Cuprins
INTRODUCERE...........................................................................................................................5
CAPITOLUL I. NOŢIUNI TEORETICE PRIVIND DELINCVENȚA LA
ADOLESCENŢI............................................................................................................................6
1.1. Principalele teorii în geneza delincvenței la adolescenţi.....................................................6
1.2. Conceptul de cauzalitate a delincvenţei juvenile...............................................................11
1.4.Personalitatea şi tulburările de comportament ale adolescentului delincvent................16
1.4.Formele delincvenţei juvenile...............................................................................................21
1.5. Influenţa grupului de egali asupra comportamentului delincvent al adolescentului.....22
Capitolul II. LEGĂTURA DINTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ...............................................34
2.1 Strategii de prevenire şi control.Strategii de prevenire a crimei la nivel naţional.........34
2.2 Probaţiunea în Noul Cod Penal. Aspecte legislative privind regimul sancţionator al
minorilor.......................................................................................................................................35
2.3 Mecanisme clasice de control................................................................................................40
2.4 Sisteme sociale responsabile cu reabilitarea persoanelor care au comis infracţiuni.......43
Capitolul III. Aspecte metodologice...........................................................................................46
3.1 Metodologia cercetării...........................................................................................................46
3.1.1 Obiectul cercetării................................................................................................................46
3.1.2 Metoda şi instrumentele cercetării......................................................................................47
3.2 Prezentarea, analiza şi interpretarea datelor......................................................................50
3.3 Concluziile cercetării.............................................................................................................57
3.4 Intervenţia..............................................................................................................................58
Concluzii.......................................................................................................................................66
Bibliografie...................................................................................................................................68
Anexe.............................................................................................................................................70

4
INTRODUCERE

Dificultatea abordării noţiunii de delincvenţă este amplificată de diversitatea cuvintelor/

expresiilor folosite pentru a desemna acelaşi fenomen.
Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia.Oportunitatea şi actualitatea
temei constă în importanţa pe care o au măsurile de prevenire a delincvenţei adolescenţilor şi
analiza factorilor ce duc la apariţia şi dezvoltarea delincvenţei adolescenţilor în special ne dorim
determinarea influenţei pe care o are grupul de egali asupra delincvenţei adolescenţilor.
Scopul şi obiectivele cercetării.Lucrarea se doreşte a fi o contribuţie, alături de
încercările făcute de alţi specialişti, la aprofundarea sensului şi eficientizarea analizelor
delincvenţei adolescenţilor şi influenţei grupului de egali asupra adolescentului. Obiectivele
urmărite la elaborarea lucrării sunt: delimitarea în teoria şi practică a influenţei grupului de
egali asupra comportamentului delincvent al adolescentului; analiza caracteristicilor
principalelor analize ale adolescentului;determinarea principalelor mecanisme utilizate în
evaluarea cauzelor ce duc la delincvenţă. Obiectul cercetării îl constituie analiza influenţei
grupului de egali asupra comportamentului delincvent la adolescenţi. Problematica abordată
urmăreşte analiza formelor acesteia, factorii de influenţă, experienţele naţionale în această
direcţie. Obiectivele şi abordarea complexă a problemelor analizei performanţei resurselor
umane şi au determinat structura logică a lucrării, care constă din introducere, trei capitole,
concluzii şi bibliografie.
Metodologia cercetării ştiinţifice. M-am bazat pe utilizarea următoarelor metode:
abstracţiei ştiinţifice; clasificării şi comparării; analizei şi sintezei; grupării; inducţiei şi
deducţiei; investigării evolutive a evenimentelor şi fenomenelor cercetate. În activitatea de
cercetare a fost studiată literatura de specialitate, sistemul legislativ naţional care reglementează
activitatea în domeniu, site-uri specializate, date statistice, tratate, studii, materiale care au făcut
obiectul unor prezentări în cadrul unor conferinţe sau seminarii ştiinţifice ş.a.
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării rezidă din faptul că raţionamentele
utilizate pot contribui la dezvoltarea conceptelor legate de delincvenţă şi cauzalitate, în
condiţiile naţionale. Valoarea aplicativă a lucrării constă în faptul că, fiind examinate problemele
actuale ale delincvenţei adolescenţilor şi influenţa grupului de egali asupra acestora, mai exact
asupra comportamentului delincvent al acestora, sunt propuse soluţii adaptate la situaţia concretă
din România. Totodată sunt argumentate propuneri.

5
 CAPITOLUL I. NOŢIUNI TEORETICE PRIVIND DELINCVENȚA LA
ADOLESCENŢI

1.1. Principalele teorii în geneza delincvenței la adolescenţi

Studiul comportamentului deviant reprezintă unul dintre domeniile cele mai interesante
și complexe ale sociologiei. Comportamentul deviant este acel comportament ce se abate de la
normele stabilite în cadrul unui sistem social ajungând până la intrarea în conflict cu valorile
sociale. Opus comportamentului conformist, comportamentul deviant are și o semnificație de
inadaptare1.Comportamentul delincvent este comportamentul pentru care minorul poate răspunde
penal.
Fenomenul de delincvență juvenilă, a mecanismelor sale de producere își justifică
actualitatea și pertinența prin caracterul mai mult sau mai puțin intens al acestui fenomen, prin
ilicitul penal, care aduce atingere gravă intereselor umane, de maximă generalitate punându-se în
pericol valorile fundamentale și normele recunoscute și acceptate în cadrul unei societăți,
afectându-i astfel buna sa funcționalitate2.
Ca încălcări și abateri ale tinerilor de la normele de conviețuire socială, încălcări și
abateri sancționate penal, delincvența juvenilă se caracterizează printr-o serie de trăsături și note
distincte pentru o societate sau alta care derivă atât din condițiile socio-economice și culturale
ale societății respective cât și din modalitatea de concepere, sancționare și tratare a delictelor
comise de minori și tineri 3. Aceste note distincte ar putea fi exemplificate prin factorul
“agresivitate” sau cel de “frustrare”, de instabilitate afectivă și comportamentală și de
egocentrismul și impulsivitatea ce caracterizează vârsta adolescenței4.
Prin termenul de delincvent în general, se înțelege acel membru al unui grup social care
încalcă valorile legale în mod premeditat și responsabil reprezentând prin aceasta un pericol
social. Minorul delincvent este persoana care întrunește aceste condiții și are vârsta sub 18 ani.
Conceptul de familie patogenă, face referire la o realitate aparte a grupului familial care,
prin carențele apărute la nivelul funcțiilor sale, generează conduite de tip patogen.

1
Lazăr Vlăsceanu, Sociologie, Editrua Polirom, Iaşi, 2010, pp.337 - 340
2
Veleanovici A., Marc G,Copii şi adolescenţi - Probleme, tulburări, evaluare şi intervenţie psihoterapeutică,
Editura SPER, 2014,p.11
3
Neamţu Cristina, Devianţa şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pp. 25 - 38
4
Banciu, D., Crima si Criminalitatea-repere si abordari juris-sociologice, Editura Lumina Lex, Bucureşti,2005,
p.269

6
 Conduita ilicită, este dată de acele comportamente ale persoanei minore, care încalcă
regulile sociale acceptate, intrând în sfera infracționalității, așa cum este ea definită de legislația
în vigoare privind infracționalitatea.
Eșecul școlar este o expresie care delimitează acel rezultat din activitatea școlară care se
îndepărtează de la finalitățile și scopurile finale ale educației.
Printre factorii care generează “eșecul școlar”sunt: absenteismul , abandonul școlar , apartenența
la grupurile stradale cât și caracteristicile psihoindividuale.
Termenul de delicvenţă juvenilă nu prezintă un conţinut foarte evident, acesta fiind
folosit în literatura de specialitate în diferite sensuri. Delicvenţa este definită ca fiind „totalitatea
crimelor şi delictelor pe plan social, iar delictul constiuie un act nepermis de prevederile legale
fiind sancţionat printr-o pedeapsă corecţională”5.
Delicvenţa nu constituie altceva decât o serie de fapte ilicite indiferent dacă au sau nu un
caracter penal şi se realizează în: fuga de la domiciliu, absenţa îndelungată şi repetabilă de la
şcoală, abandon şcolar, dar şi anumite fapte ilicite care nu constituie fapte penale6.
Noțiunea de devianță desemnează, în înțelesul său cel mai general, inadaptarea, abaterea
sau nonconformismul indivizilor față de normele și valorile sociale. În acest sens, o serie de
autori consideră devianța ca fiind alcătuită din comportamente care violează normele (scrise sau
nescrise) ale societății sau ale unui grup social. Deci, un comportament deviant este un
comportament “atipic”, care se abate de la poziția standard și încalcă normele socialmente
recunoscute și acceptate în cadrul unei anumite societăți7.
La fel ca și criteriile de definire, criteriile de clasificare a devianței sunt multiple. Cele
mai frecvente criterii de clasificare sunt8:
a. natura devianței
b. forma de manifestare a devianței. Devianța ,, deschisă” , indentificată de agențiile de
control social. Devianța ,,ascunsă”, care caracterizează cel mai des “patologiile sexuale”
sau actele de corupție;
c. tipul de devianță: devianța penală (infracțiunile), devianța sexuală (delictele sexuale),
devianța politică (terorismul), devianța religioasă (fanatismul), devianța autoagresivă
(suicid, consumul de droguri), devianța familială (maltratarea).
d. caracterul individual sau de grup al devianței. Spre deosebire de devianța strict
,,individuală”, cea de ,,grup” implică socializarea în cadrul unor subculturi deviante, pe baza

5
Stănişor Emilian, Delincvenţa juvenilă, Editura Oscar Print, 2003, p.13
6
Pasca Maria Dorina, Infractorul minor şi reintegrarea sa în comunitate, Editura Ardealul, 2005, p. 16
7
Vlăduţ I., Evaluarea fenomenului de delincventa juvenila-note de curs, Bucureşti, 2004,p.7;
8
Ban E., Problemele sociale în România şi delincvenţă juvenilă, Editura Pro Universitaria, 2014,p.11
7
cărora stau anumite norme, valori și stiluri de viață (cazul organizațiilor criminale, al rețelei
prostituției și vânzării de droguri);
e. caracterul ,,normal” sau ,,patologic” al actului de devianță comis. Devianța așa-zis
,,normal” este considerată de cea mai mare parte a membrilor grupului social sau a societății ca o
practică firească, deoarece este manifestată sau practicată de largi segmente de populație
(fumatul, consumul de alcool, sexualitatea premaritală).Spre deosebire de devianța normală,
devianța patologică intră în conflict cu morala publică și normele sociale, amenințând
stabilitatea și securitatea socială a grupurilor.
Din această categorie face parte și delincvența, care implică reacții puternice de control
social.
În ansamblul formelor particulare de devianță, delincvența sau infracționalitatea are
gradul cel mai ridicat de periculozitate, deoarece afectează cele mai importante relații și valori
sociale și încalcă regulile și normele morale sau juridice care orientează comportamentele
indivizilor.
În literatura de specialitate se disting următoarele trăsături ale delincvenței: 9 violarea unei
anumite legi care prescrie acțiuni împotriva celor care o încalcă; manifestarea unui
comportament contrar codurilor morale ale grupului; săvârșirea unei acțiuni antisociale cu
caracter nociv pentru indivizi sau grupuri sociale.
Termenul de delicvenţă juvenilă nu prezintă un conţinut foarte evident, acesta fiind
folosit în literatura de specialitate în diferite sensuri. Delicvenţa este definită ca fiind „totalitatea
crimelor şi delictelor pe plan social, iar delictul constiuie un act nepermis de prevederile legale
fiind sancţionat printr-o pedeapsă corecţională”10.
Delicvenţa nu constituie altceva decât o serie de fapte ilicite indiferent dacă au sau nu un
caracter penal şi se realizează în: fuga de la domiciliu, absenţa îndelungată şi repetabilă de la
şcoală, abandon şcolar, dar şi anumite fapte ilicite care nu constituie fapte penale 11. Conceptul de
delicvenţă juvenilă este întâlnit deseori în literatura de specialitate existând o multitudine de
opinii privitoare la fenomenul delicvenţei juvenile. În lucrările de specialitate se arată că „în
sfera delicvenţei juvenile ar trebui să se includă doar faptele penale subliniindu-se eşecul
încercărilor de a redefini conceptul dintr-o altă perspectivă decât ceea a dreptului penal” 12. La
delicvenţa juvenilă contribuie factori subiectivi dar şi factori sociali. Delicvenţa juvenilă
reprezintă un fenomen complex, ce defineşte totalitatea conduitelor aflate în conflict cu valorile
ocrotite de norma penală. Din punct de vedere juridic, aceste fenomen caracterizează încălcarea
9
Veleanovici A., Marc G, Copii şi adolescenţi - Probleme, tulburări, evaluare şi intervenţie psihoterapeutică,
Editura SPER,2014, p.13
10
Stănişor Emilian, Delincvenţa juvenilă, Editura Oscar Print, 2003, p.13
11
Pasca Maria Dorina, Infractorul minor şi reintegrarea sa în comunitate, Editura Ardealul, 2005, p. 16
12
Lazăr Vlăsceanu, op.cit., pp.337 - 340
8
normelor ce reflectă cerinţele oricărei forme de convieţuire umană13 . Delicvenţa juvenilă
constituie o formă a comportamnetului deviant şi indică totalitatea abaterilor şi violărilor
prevederilor legale ori a normelor sociale ce sunt sancţionate din punct de vedere juridic şi sunt
săvârşite de minori.
Delicvenţa minorilor se poate remarca prin diferiţi indicatori precum: atitutidinea
indiferentă faţă de şcoală, absenţe frecvente de la şcoală, minciuni şi furturi frecvente chiar şi
înainte de vârstă de 9 ani, vizionarea frecventă a filmelor cu un conţinut necorespunzător din
punct de vedere al vârstei dar şi punct de vedere educaţional14.
Delicvenţa juvenilă cunoaşte înţelusuri extrem de diverse, ce includ deopotrivă atât
manifestările deviante şi nonconformiste specifice vârstei adolescentului cât şi actele de violare a
legislaţiei penale comise de minori. Comportamentul infracţional are în conţinutul său de
manifestare o multitudine de lemente cu un caracter pronunţat patologic15.
Principalelor teorii sociologice cu privire la delincvență sunt următoarele:
Teoria ecologică16 – premisa majora - crima este un produs al comunităților de vecinătate
aflate în tranziție care manifestă dezorganizare socială și conflicte de valori; - puncte forte-
stabilește de ce ratele de criminalitate sunt mai ridicate în ariile slums-urilor. Evidențiază factorii
care produc criminalitatea. Sugerează programe de reducere a criminalității. Puncte vulnerabile:
nu explică de ce există și infracțiuni comise de clasa mijlocie; de ce anumiți tineri nu adoptă o
carieră delincventă; cât de adecvate sunt statisticile oficiale.
Teoria ecologiei sociale – premisa majoră: crima apare atunci când săracii și bogații
trăiesc în imediata apropiere. Conflictele și problemele vieții sociale urbane au un rol important
în apariția crimei. Puncte forte: explică ratele ridicate de criminalitate în ariile “dezorganizate”
ale orașului. Evaluează ratele și tendințele criminalității urbane. Puncte vulnerabile: nu ține
seama de persoanele care trăiesc în arii urbane, fără a se angaja în cariere infracționale; se
limitează la criminalitatea urbană, ignoră diferențele existente între indivizi.
Teoria ,,asocierilor diferențiale”– premisa majoră – oamenii învață să comită crime prin
expunerea la definiții antisociale; - puncte forte - Explică geneza criminalității și prezența ei în
toate elementele structurii sociale. Explică de ce anumite persoane din ariile cu criminalitate
înaltă nu ajung delincvenți sau infractori;- puncte vulnerabile - Nu explică: unde se formează
definițiile antisociale; cum se pot măsura aceste definiții sau cum se poate dovedi că o persoană a
fost expusă excesiv influenței lor; ce determină actele iraționale de violență; nu oferă indicii
asupra modului de testare a teoriei.

13
Neamţu Cristina, op.cit., pp. 25 - 38
14
Cosomovici Andrei , Iacob Luminiţa, Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 2008. p. 48
15
Durnescu Ioan, Probaţiunea, teorii, legislaţie şi practică, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 102
16
Bocancea Cristian, Neamţu George, Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 178
9
 Teoria ,,reîntăririi diferențiale” - premisa majoră – comportamentul criminal depinde de
experiențele persoanei în ceea ce privește recompensele pentru conduitele convenționale și
sancțiunile pentru conduitele deviante. Recompensa pentru devianța conduce la crimă;- puncte
forte - adaugă principiilor teoriei învățării pe cele ale “asocierilor diferențiale”17; Pune în legătură
explicațiile psihologice cu cele sociologice;- puncte vulnerabile - Nu explică: de ce totuși , cei
recompensați pentru conduite convenționale, așa cum sunt membrii clasei mijlocii, comit și ei
infracțiuni; de ce unii tineri delincvenți nu ajung infractori adulți, deși au fost recompensați
pentru comiterea unor acte deviante.
Teoria ,,neutralizării” - premisa majoră - tinerii învață căile de neutralizare a
constrângerii lor morale și “alunecă” periodic în interiorul și în afara pattern-urilor
comportamentului criminal;- puncte forte - Explică de ce numeroși delincvenți nu devin inractori
adulți. Explică de ce tinerii delincvenți pot adopta și conduite convenționale; - punce vulnerabile
- Nu indică dacă “neutralizările” apar înainte sau după violarea legii. Nu explică de ce unii tineri
“alunecă” spre o carieră delincventă și alții nu; Nu poate explica motivația anumitor acte auto-
destructive, așa cum este, de exemplu, consumul și dependența de substanțe.
Teoria ,,subculturilor delincvente” -premisa majoră- frustrarea de status caracteristică
băieților din clase defavorizate, creată de incapacitatea de a realiza succesul dobândit de
reprezentații clasei mijlocii, îi determină să se alăture bandelor.-puncte forte - Explică modul în
care condițiile de viață ale claselor defavorizate produc crima. Explică actele de vandalism și
cele violente. Indentifică conflictele dintre reprezentanții claselor defavorizate și cei ai claselor
mijlocii.- puncte vulnerabile - Ignoră infracțiunile comise de reprezentanții clasei mijlocii. Nu a
fost testată empiric, iar eforturile de cercetare sunt neconcluzive. Ignoră faptul că delincvența
este un act rațional și chiar profitabil.
Teoria ,,culturii claselor defavorizate – premisa majoră – indivizii care se supun regulilor
de strada, ale vieții claselor defavorizate, se găsesc în conflict cu cultura dominantă. Puncte forte
- identifică în mod coerent elementele culturii claselor defavorizate care îi determină pe
reprezentanții lor să comită infrancțiuni. - puncte vulnerabile - Nu oferă evidența empirică în
sprjinul existenței unei “culturi” a claselor defavorizate. Ingnoră influențele exercitate de cultura
clasei mjlocii. Nu explică infracțiunile comise de membrii claselor favorizate.
Teoria “oportunității diferențiale“– premisa forte – blocarea oportunităților convenționale
care îi determină pe tinerii din clasele defavorizate să se alăture bandelor criminale, conflictuale
și evazioniste. Arată că însăși oportunitățile ilegale sunt structurate diferit în cadrul societății.
Indică motivul pentru care indivizii se implică într-un anumit tip de activitate criminală. Puncte
vulnerabile - Ignoră criminalitatea claselor favorizate. Presupune că atât clasele defavorizate, cât
17
Ogien Albert, Sociologia devianţei, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp. 163 - 167
10
și cele favorizate au valori similare.Evidențiază faptul că bandele de tineri nu sunt specializate
într-un anume tip de infracțiune.

1.2. Conceptul de cauzalitate a delincvenţei juvenile

Filosofii au fost preocupaţi să descopere cauzele care îl determină pe om să comită

infracţiuni încă din cele mai vechi timpuri. În antichitate cauzalitatea criminală este explicată
filosofic, tradiţie continuată şi de iluminismul european, iar apoi de utilitarism. Mai târziu apar
teoriile biologice ale crimei, treaptă evolutivă în explicarea fenomenului infracţional, întrucât se
trece de la idee la concret. Teoriile biologice nu reuşesc, însă, să surprindă cauzalitatea crimei în
întregime, drept consecinţă apar teoriile psihologice şi cele sociologice care, de altfel, în cele din
urmă se şi impun. Totuşi, oricare ar fi poziţia lor, toate teoriile acceptă că delincvenţa juvenilă,
spre deosebire de cea a adulţilor, prezintă o serie de trăsături specifice care o particularizează18.
Încercând să stabilească resorturile ce-l determină pe minor să înfăptuiască o infracţiune,
cercetătorii au ridicat o serie de întrebări: minorul este delincvent sau bolnav? Este delincvenţa
juvenilă un fenomen banal şi pasager, care trece odată cu vârsta adolescenţei? Minorul este
delincvent sau victimă? Specialiştii care studiază acest fenomen vorbesc de cauze, factori,
motivaţii ale delincvenţei juvenile sau de profile delincvente. Istoria criminologiei etiologice este
de fapt o lungă dispută între mai multe categorii de factori: biologici, psihologici, psihiatrici,
sociologici, economici etc. Dar factorii determinanţi în producerea actului criminogen sunt
dependenţi de structura bio-psihologică a individului, precum şi de factorii educativi socio-
familiali. În funcţie de aceşti factori reuniţi, unii indivizi vor comite actul agresional într-o
anumită situaţie determinată dată, iar alţii nu. Abordarea individuală a uneia sau a celeilalte
laturi ale fenomenului criminogen nu va rezolva întreaga experienţă judiciară.19
Însuşirile native (structura şi conformaţia anatomică, un anumit tip de metabolism,
particularităţi ale organelor de simţ şi ale sistemului nervos, statura, sexul, aparatul verbo-motor)
sunt diferenţiate de la individ la individ şi răspund unor trebuinţe subiacente a căror sursă este
mediul social, determinând particularităţi psihice distincte sub influenţa mediului social, a
educaţiei şi culturii. De asemenea, trăsăturile anatomo-fiziologice pot da naştere unor
handicapuri reale sau doar imaginate de societate care, însă, prin educare şi reeducare se pot
completa şi suplini. Aceste handicapuri pot da naştere unui sentiment de frustrare, care poate fi
substratul unei conduite delincvente. Societatea, prin mijloacele procesului instructiv-educativ
determină un anumit ideal de personalitate, care va urmări însuşirile unor cunoştinţe, anumite
18
Vlăduţ I., Evaluarea fenomenului de delincventa juvenila-note de curs, Bucureşti,2004, p.97
19
Veleanovici A., Marc G, Copii şi adolescenţi - Probleme, tulburări, evaluare şi intervenţie psihoterapeutică,
Editura SPER, 2014,p.18
11
aptitudini, interese, motivaţiile şi opiniile individului, necesare atât pentru existenţa acestuia, cât
şi pentru viaţa socială. Din instinct mai rămân doar "sursele de organizare şi rezultatele de
explorare şi de investigare individuală", diferenţierea între indivizi fiind determinată de
particularităţile unor analizatori şi de corelaţia dintre primul sistem de semnalizare – societatea,
pe de o parte, şi al doilea sistem de semnalizare – activitatea nervoasă superioară. Procesele
psihice se află în strânsă dependenţă de aceste două sisteme, căci omul reflectă realitatea în
funcţie de capacităţile sale cognitive şi senzoriale, dar prin mijlocirea societăţii.
În ultima vreme s-a conturat şi un punct de vedere intermediar cu privire la etiologia
delincvenţei juvenile. Este vorba de teoria cauzalităţii multiple sau a factorilor, care concepe
delincvenţa ca fiind rezultatul unui număr mare şi variat de factori. Aceştia nu pot fi clasificaţi în
enunţuri generale, deci nu se poate formula o perspectivă unitară a etiologiei delincvenţei
juvenile. Adepţii perspectivei cauzalităţii multiple consideră că fiecare factor, luat în parte, are o
anumită importanţă, dar delincvenţa apare la intersecţia mai multor factori majori şi/sau minori.
Un alt factor care nu trebuie ignorat în abordarea delincvenţei juvenile este legislaţia cu
privire la minori şi tineri, care poate determina modificarea unor raporturi şi comportamente şi
influenţa reacţia socială faţă de diferitele abateri şi încălcări comise de tineri. De aceea unii
autori consideră că delincvenţa juvenilă trebuie abordată în funcţie de procesul de elaborare a
legilor, de încălcare a acestora şi de reacţia socială faţă de abaterile comise de tineri. Există un
fenomen complex, care cuprinde procesele de acţiune şi de reacţie de răspuns şi contrarăspuns,
fenomen care generează comportamentul individual şi imaginea despre sine20.
Delincventa juvenilă a devenit o adevărată problemă a societăţii contemporane, fiind
obiectul de studiu a numeroşi cercetători. Cunoaşterea cauzelor şi condiţiilor care determină acest
fenomen în general, dar şi cunoaşterea modului de manifestare în comunităţi diferite contribuie la
luarea celor mai bune măsuri pentru prevenirea acestuia.
Cauza este fenomenul care precede şi determină efectul, transformând posibilitatea în
realitate.
Sheldon şi Eleanor Glueck analizează două tipuri de factori ai delincventei juvenile: 21"
factori cauzali interni (neuro-psihici) şi factori cauzali externi (mediul). Factorii interni sunt
factorii ce ţin de potenţialitate şi structura neuro-psihică a copilului, a tânărului, de unele
particularităţi ale personalităţii în formare, particularităţi care s-au format sub acţiunea factorilor
22
externi de mediu, îndeosebi a celor familiali. Factorii externi sunt factorii socio-culturali,

20
Ban E. , Problemele sociale în România şi delincvenţă juvenilă, Editura Pro Universitaria,2014 p.33

21
Ogien Albert, op.cit., pp. 163 - 167
22
Berindei A.R, Criminalitatea juvenilă, Editura Lumen,2006 p.76
12
economici, socio-afectivi şi educaţionali din cadrul microgrupurilor şi macrogrupurilor umane în
care trebuie să se integreze treptat copilul şi apoi tânărul.
Printre factorii interni cei mai importanţi care determină comportamentul delincvent sunt:
bolile psihice, infirmităţile şi bolile somatice ale minorului, vârsta, carenţele de afectivitate.23
Raportul dintre noţiunea de tulburare de comportament şi delincventă devine, în unele
cazuri , incert - delincventa constituie o tulburare de comportament (behavior - comportamentul
este un răspuns la o solicitare internă sau externă care poate declanşa sau nu o tulburare de
comportament)24, dar aceasta nu poate fi sancţionată ca atare decât în anumite împrejurări (când
faptul intră sub incidenţa legii penale), de unde se trage concluzia că nu întotdeauna o tulburare de
comportament poate duce la delincventă.
Dacă tulburările de comportament nu înseamnă neapărat boală psihică şi ar putea în anumite
condiţii să nu ducă la delincventă, tulburările patologice de personalitate se manifestă în
copilărie prin manifestări delincvente. Astfel, personalitatea structurată dizarmonios de tip
antisocial, se manifestă în copilărie prin chiului repetat, purtare necorespunzătoare, minciună
persistentă, furturi, vagabondaj, vandalism. Aceste tulburări reprezintă o cauză de natură strict
psihică. Tot în această grupă de cauze intră debilităţile mintale, organice, sau întârzieri în
dezvoltarea intelectuală.
Infirmităţile şi bolile somatice sunt cauze de natură bio-psihică. Este vorba de deficienţe de
ordin psihic, infirmităţi care determină la individ un sentiment de inferioritate şi de aici ura împotriva
celor sănătoşi, agresivitatea şi uneori comportament delincvent. Un copil handicapat fizic poate
deveni egoist datorită infirmităţii sale.
Vârsta poate fi un factor esenţial în formarea comportamentului delincvent. S-a constatat că
cel mai mare număr de infracţiuni este săvârşit de adolescenţi şi tineri pentru că această vârstă
presupune mai multă forţă fizică şi temeritate sau chiar nesăbuinţă. Vârsta constituie, fără
posibilitate de contrazicere, cauza care acţionează cu cea mai mare energie pentru dezvoltarea sau
pentru atenuarea înclinaţiei la crimă.
Carenţele de afectivitate reprezintă altă cauză a delincventei juvenile de natură
psihologică. Astfel, majoritatea delincvenţilor minori sunt copii proveniţi fie din familiile
dezoganizate, fie din casele de copii. Aceştia au o personalitate dizarmonică datorită lipsei de
afectivitate şi impulsurilor afective. Un copil lipsit de căldura unei familii, de afectivitatea celor
din jur se va contura ca o personalitate egocentrică, cu reacţii instinctive, primare.
Cauza principală a delincventei juvenile o constituie influenţa exercitată de mediul
familial, întrucât acesta este primul cu care copilul ia contact în primii ani de viaţă. în ştiinţa
23
Georgeta Pânişoară, Copilăria şi adolescenţa. Provocări actuale în psihologia educaţiei şi dezvoltării, Editura
Polirom, Iaşi, 2016, p. 290
24
Ban E.,, Problemele sociale în România şi delincvenţă juvenilă, Editura Pro Universitaria,2004 p.35
13
dreptului familiilor sunt considerate a fi următoarele funcţii: funcţia de perpetuare, educativă,
solidaritatea familială şi funcţia economică.
Funcţia educativă constă în pregătirea copilului pentru viaţă. In acest domeniu, sarcinile
familiei sunt complexe, începând de la îngrijirea fizică şi până la sprijinirea integrării sociale a
acestuia.
Disfuncţiile sistemului familial constituie cauza principală a comportamentului deviant la
copil. Studiile efectuate au relavat că numeroşi delincvenţi minori provin din familii dezorganizate,
mai ales din acelea în care calitatea vieţii de familie este alterată.
Carenţele educaţionale manifestare la nivelul familiei pot fi cauze ale delincvenţi
juvenile: lipsa unui climat calm şi înţelegere în familie, nivelul profesional sau cultura! scăzut ii
pinţilor, regimul educativ familial deficitar, schimbarea frecventă a mediului familial.
În esenţa sa, familia, una din instanţele de socializare, capătă un rol fundamental de
promovare a valorilor şi atitudinilor morale. Gradul ei de organizare şi coeziune, climatul conjugal
şi relaţiile intrafamiliaîe, ca şi modelul educativ promovat ce părinţi influenţează puternic
socializarea şi integrarea morală a tinerilor25. Cu cât părinţii sunt mai prezenţi in viaţa de familie,
realizând multiple situaţii de comunicare socială şi psihică cu copiii şi cu cit relaţiile intrafamiliaîe se
întemeiază mai frecvent pe stimă, afecţiune şi respect reciproc, cu atât ;e realizează mai armonios
socializarea şi integrarea morală a tinerilor prin cunoaşterea, învăţarea şi interiorizarea normelor de
convieţuire socială, iar ulterior, prin respectarea din convingere a acestora. Lipsa de coeziune
familială, a unui climat de înţelegere în familie, manifestată prin neînţelegerile dintre părinţi,
conlictele, certurile vehemente fac din ambianţa familială un climat greu de suportat. Apoi,
prezenţa unui părinte agresiv, alcoolic sau imoral facilitează minorului drumul spre delincventă. In
asemenea condiţii, copilul preferă să părăsească domiciliul, manifestând primele semne de
devianţă, fuga şi vagabondajul. Mulţi minori nu au găsit în mediul familial un model de educaţie
pentru muncă, părinţii fiind total dezinteresaţi pentru pregătirea copiilor, acest lucru fiind o
consecinţă a nivelului profesional scăzut al părinţilor. Schimbarea frecventă a mediului familial este
o altă carenţă la nivelul familiei. Nevoit să schimbe des mediul familial, copilul va face eforturi de
adaptare. Când este obligat să trăiască într-o ambianţă străină, legăturile sale afective cu cei din jur
se încheagă foarte greu. în caz de divorţ repetat şi încredinţare repetată a copilului, şocul schimbării
căminului se repetă, ceea ce va atrage, în cele din urmă, o detaşare totală de adulţi şi de normele de
conduită impuse de aceştia, o accentuată instabilitate comportamentală.
Regimul educativ deficitar. Majoritatea părinţilor fac educaţie bazându-se pe intuiţie, pe
tradiţii, pe obişnuinţe. Delincventa juvenilă apare atunci când familia are un stil de educaţie fie
tolerant-excesiv, fie indiferent, fie despotic.
25
Astărăstoae Vasile, Scripcaru Ghe., Criminologie clinică, Editura Polirom, Bucureşti, 2003, pp. 157 - 162
14
 Eşecul şcolar şi incapacitatea şcolară sunt tot cauze de natură socială, care determină,
alături de alţi factori, comportamentul delincvent la minori. Eşecul şcolar este o cauză a
delincventei juvenile, o condiţie care în prezenţa unor factori face posibilă apariţia fenomenului de
delincventă, dar este şi un efect al disfuncţiilor psiho-şcolare ale familiilor din care provin minorii.
Totodată, eşecul şcolar se datorează şi faptului că unele cadre didactice nu găsesc întotdeauna
metodele cele mai bune pentru educarea elevului. Intrarea în mediul şcolar coincide uneori cu o
perioadă de criză datorată părăsirii mediului familial, iar depăşirea momentului depinde de cadrele
didactice şi de familie. Elevul neadaptat nu promovează, nu asimilează cunoştinţele prezentate în
condiţii metodice obişnuite. In majoritatea cazurilor, eşecul şcolar este rezultatul unei duble
inadaptări a copilului la activitatea şcolară a şcolii, la factorii interni ai acestuia (mediul familial,
particularităţile psihice ale copilului).26 S-a constatatcă majoritatea delincvenţilor minori sunt
repetenţi, au rezultate slabe la învăţătură sau au abandonat şcoala. Cauze ale insuccesului şcolar:
tolerarea cazurilor de indisciplină în şcoală, atitudinea unor cadre didactice de respingere a elevilor
mai slabi la învăţătură, incapacitatea unor cadre didactice de a-şi face lecţiile mai atractive.
Alături de mediul familial şi cel şcolar, grupul de prieteni are o influenţă importantă
asupra comportamentului minorului. Prietenii, ca şi grupurile stradale, au reprezentat, în multe
cazuri, grupuri de spectacole, expoziţii. S-a constatat o legătură între nivelul de instruire şi
educaţie al elevilor şi modul de petrecere a timpului liber. Astfel, elevii buni la învăţătură îşi
folosesc timpul liber şi pentru activităţi serioase (studiu, spectacole), iar cei slabi se orientează
exclusiv spre distracţii. Dat fiind că cele mai multe infracţiuni se petrec în acest timp liber, este
necesar ca tinerii să fie educaţi pentru o bună folosire a acestuia.
Printre alte cauze de natură socială se regăseşte migraţia de la rural la urban. S-a constatat că
în condiţii de industrializare şi urbanizare accelerată, unele grupuri sociale nu reuşesc să se adapteze
rapid la noile situaţii, ceea ce conduce la apariţia unor disfuncţii în procesul de socializare. Aceste
disfuncţiisunte determinate de contradicţiile dintre cum se exercită controlul în mediul urban şi rural.
în mediul rural, acest control are şi reguli nescrise de comportare, respectate de toţi sătenii care se
cunosc între ei, ceea ce determină o reţinere în săvârşirea unor fapte antisociale. în mediul urban însă,
controlul social este anonim, instituţionalizat, marile aglomerări urbane, iureşul străzii, multiplele
posibilităţi de distracţie favorizează săvârşirea de infracţiuni. Apare, de asemenea, un conflict între
modelele socio-culturale cu efect psihologic stressant, mascat prin creşterea agresivităţii, situaţie în
care decalajul dintre tentaţii şi posibilităţi operează ca un element motivaţional deosebit de puternic
în etimologia comportamentului deviant.
S-a pus problema dacă televiziunea şi cinematograful pot genera delincventă juvenilă,
întrucât s-a constatat că minorii îşi petrec o mare parte a timpului liber în faţa televizorului sau la
26
Vlăduţ I., op.cit, p. 101
15
cinematograf. Este vorba în special de emisiunile şi filmele care au scene de violenţă, acestea
constituind un pericol pentru copiii cu unele perturbări afective şi caracteriale, datorită frustrării ele
pot favoriza delincventa. Sociologul francez J. Chazal consideră că frecventarea cinematografului
nu este o cauză a delincventei juvenile, întrucât aceasta, ca şi frecventarea abuzivă a
cinematografului sunt efectele unei vieţi prost organizate. în consecinţă, televiziunea şi
cinematograful nu sunt cauze ale delincventei juvenile, însă ele sunt condiţii care pot influenţa
starea infracţională.
Toţi aceşti factori sociali, influenţându-se reciproc şi intrând în relaţii cu cei bio-psihici,
concură la promovarea fenomenului de delincventă juvenilă.

1.4.Personalitatea şi tulburările de comportament ale adolescentului delincvent

Toate studiile din literatura de specialitate arată că adolescentul dezvoltă, destul de

frecvent o serie de conduite originale prin care asimilează conținutul normativ al cerințelor
exterioare și, în același timp, își adaptează acțiunile sale morale la constrângerile ce definesc
aceste cerințe. Acțiunile adolescentului, limbajul, comportamentul, raporturile cu adulții și cu
anturajul contrazic adeseori valorile morale ideale, cu care adolescentul încearcă să-și structureze
propriul său sistem de norme și valori.27
Multe din acțiunile sale, precum noncomformismul vestimentar , indisciplina, evaziunea
din mediul familial sau școlar, consumul de alcool, agresivitatea limbajului, fumatul,
transgresează normele și regulile de conviețuire morală și au ca element comun ruptura cu modul
de viață obișnuit, cu comportamentul anterior, cu așteptările adulților. Pentru a delimita mai
bine conduitele “normele” de cele de tip deviant, trebuie făcute unele precizări cu privire la
comportamentul adolescenților.
Deoarece, spre exemplu, adulții nu sunt incriminați pentru unele conduite cum ar fi
vagabondajul, fuga de acasă, pe când adolescenții care adoptă asemenea conduite sunt etichetați
ca devianți.
Predelincvența se referă la ansamblul actelor definite ca antisociale care-l pot conduce pe
adolescent în fața instanței de judecată. Actele cu caracter predelincvent nu pot fi considerate ca
simptomatice pentru stările patologice propriu-zise. Atitudinile adolescenților suferă modificări
importante care pot facilita, în condițiile unor factori sociali agravanți, stabilirea structurilor
patologice și chiar apariția unor tulburări patologice serioase. În condițiile unui mediu educativ
adecvat (pozitiv), acestea pot fi considerate doar reacții imature și regresive ce se vor ameliora în
timp. De multe ori, diferitele acte care nu încalcă normele penale, ci doar regulile etice, nu aduc
27
Ban E., op.cit., p.42
16
prejudicii sistemului axiologico-normativ al societății, ci reprezintă un “handicap pentru
făptuitorul însuși și pentru dezvoltarea armonioasă a personalității sale28”.
Analiza comportamentelor predelincvente este necesară în: depistarea factorilor care
determina ca unii tineri să devina delincvenți și alții nu în condițiile săvârșirii unor acte
predelincvente cu caracter similar; prevenirea fenomenului de devianță juvenilă prin
concentrarea acțiunilor asupra unor aspecte critice ale proceselor de socializare și integrare
socială; indentificarea prematură a unor tendințe către delincvență ale unor categorii de
adolescenți;
În literatura de specialitate sunt prezentate o serie de comportamente ale delincvenților
juvenili29:
Comportamentele deviante, asumate moral, caracteristici ale tulburărilor de
comportament, se dezvoltă clar după șapte ani, întrucât consolidarea conștiinței de sine se
realizează abia în perioada pubertății și adolescenței. Părinții și profesorii sunt mediatorii
principali ai valorilor culturale și morale. Până la pubertate, comportamentul deviant moral se
manifestă mai ales ca inadaptare psihosocială, familială sau școlară și, mai rar ca manifestări
antisociale. În perioada de pubertate și adolescență, conduitele predelincvente sunt legate pe de o
parte de imaturitatea socio-afectivă și caracterială, iar pe de altă parte, de dificultăți de adaptare
în cadrul legislației și al restricțiilor.
Comportamentele aberante se pot exprima relativ devreme și au un spectru larg de
manifestări adesea stereotipe.
Există numeroase forme de comportamente de graniță între comportamentele
convenționale și cele deviante moral sau legal, între comportamentele conformiste și cele
aberante. Evaluarea lor este adesea dificilă. Autorii prezintă două tipuri de adolescenți
delincvenți: primul tip este cel al adolescenților care săvârșesc infracțiuni și resimt intens pe plan
subiectiv intern teama, indentificându-se în cele din urmă cu delincvenții; a doua categorie este
cea a delincvenților care au o atitudine antisocială ce le monopolizează întreaga conduită.
Realizând o îmbinare a caracterului etiologic cu cel psihopedagogic, Gorgos C-tin ajunge
la următoarea clasificare a devierilor de comportament :devieri de comportament care țin de
constituția psihopatoidă – manifestările de această categorie sunt de origine organică și mai greu
de tratat; printre caracteristici se înregistrează manifestări de inafectivitate, autism, amoralitate,
acte de cruzime față de animale, lingușire, minciună; devieri de comportament ce țin de
modificările structurii neuropsihice – caracteristicile sunt manifestări pecum neliniște motorie,
depresie și labilitate psihică, hiperexcitabilitate, negativism, vagabondaj; aceste devieri apar
28
Stănoiu Rodica M., Stănişor Emilian, Teodorescu Vasile, Criminologie – criminalistică – penologie, vol I, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2015, pp. 9 - 26
29
Astărăstoae Vasile, Scripcaru Ghe., op.cit., pp. 157 - 162
17
datorită unor leziuni cranio-cerebrale, unor boli infecțioase, unor afectări morfofuncționale ale
sistemului nervos central; devieri de comportament ce decurg din schimbările negative survenite
din condițiile de mediu fizic și social – factorii cauzali sunt indentificați în cadrul mediului
familial, în influența grupului de prieteni, în regimul de viață inadecvat; devieri de
comportament ce țin de schimbările patologice produse de ambii termeni (individ-mediu) – în
acest caz, factorii endogeni și cei exogeni își amplifică reciproc efectele distructive.
În explicarea tuturor tulburărilor de comportament aproape toți autorii indentifică o serie
de cauze cum ar fi: ereditatea, educația, condițiile de mediu defavorabile, tulburări de
personalitate ale educatorilor. N. Mitrofan30, prezintă două categorii de factori ce stau la baza
delincvenței juvenile: factorii individuali (disfuncțiile cerebrale, deficiențele intelectuale,
tulburări ale afectivității, tulburări caracteriale ); factorii externi, sociali (climatul educațional
familial, eșecul privind integrarea școlară ).
Modalitatea concretă de apreciere (pozitivă sau negativă) a comportamentelor se face prin
intermediul “controlului social”31, care reprezintă în esență, un ansamblu de mijloace și
mecanisme sociale și culturale, prin intermediul cărora: sunt impuse individului o serie de
interdicții și constrângeri referitoare la necesitatea reflectării normelor și valorilor dezirabile;
sunt permise anumite acțiuni, fiind apreciate și recomandate conduitele care sunt conforme cu
modelul normativ și cultural. În orice societate controlul social poate să fie pozitiv sau negativ,
formal sau informal, direct sau indirect.
Adolescenţii cu tulburări de comportament se manifestă prin simptome caracterizate de
un mare polimorfism, care depind atât de vârstă, sex, stadiu de dezvoltare, cât şi de factorii de
mediu. Simptomatologia tulburărilor de comportament cuprinde o arie largă de manifestări
plecând de la o simplă minciună şi putând ajunge la acte de mare gravitate (de exemplu,
omucidere).32
În literatura de specialitate33 se prezintă o serie de simptome care definesc tulburările de
comportament. Printre aceste manifestări destul de frecvente, puse în evidenţă şi de cercetarea
noastră, sunt: iritabilitatea, instabilitatea, impulsivitatea, irascibilitatea, eşecul, abandonul şcolar,
fuga, vagabondajul, furtul, cerşetoria, diferite acte de cruzime, piromania, alcoolismul,
tulburările sexuale, prostituţia, tentative de suicid, omuciderea.
Minciuna sau tendinţa de alterare a adevărului, constă în relatarea deliberat deformată a
adevărului, a unor fapte cunoscute sau petrecute, cu scopul de a obţine un avantaj. Unii autori
prezintă câteva cauze care conduc la adoptarea acestei conduite: manifestare a fanteziei, a
30
Stănoiu Rodica M., Stănişor Emilian, Teodorescu Vasile, op.cit., pp. 9 - 26
31
Dobrica P., Control social si sanctiuni penale-note de curs, Bucureşti,2005, pp.2-3;
32
Ban E., op.cit., p.43
33
Stănoiu Rodica M., Stănişor Emilian, Teodorescu Vasile, op.cit., pp. 9 - 26
18
lăudăroşeniei, intenţia de a înşela, dorinţa de compasiu,ne, dorinţa de a se salva dintr-o situaţie
neplăcută considerându-le ca o reacţie de apărare, simpatie şi antipatie, raţionamente superficiale
la adolescenţi.
Instabilitatea reprezintă mai mult o modalitate reacţională a Sistemului Nervos
Central, decât o tulburare de comportament, manifestată psihomotor. Instabilitatea este definită
de unii autori ca incapacitatea de a păstra o atitudine, de a fixa atenţia, de a reacţiona în mod
conştient, de a prevede o acţiune.
Irascibilitatea mai este denumită şi furie, nervozitate, nestăpânire de sine, o reacţie de
descărcare motorie critică.
Impulsivitatea – reacţie de scurtcircuitare, reprezentând o trecere directă la actul de
satisfacere a apetitului agresiv, de opoziţie, are un caracter brusc, necenzurat, mai puţin elaborat
în privinţa diversităţii acţionale.esecul Scolar
Eşecul şi abandonul şcolar – se poate datora unor cauze precum: frecvenţa redusă
(neregulată), condiţii de mediu nefavorabile, lipsa de îndrumare a copiilor de către şcoală,
familie. Eşecul şcolar induce, de cele mai multe ori, o stare de tensiune, ceea ce-i determină pe
indivizi să se asocieze în grupuri de tineri cu preocupări antisociale. Eşecul şcolar culminează de
obicei cu abandonul şcolar, motiv pentru care aceşti adolescenţi nu pot obţine o calificare sau un
loc de muncă prin care să-şi satisfacă necesităţile de existenţă.
Comportamentul de fugă şi vagabondaj. Fuga şi vagabondajul sunt considerate a fi cele
mai importante forme de comportament predelincvent. Fuga reprezintă părăsirea fără autorizaţie
şi fără a anunţa (prevenire) pe cineva a locului în care minorul trebuie să se afle în mod normal
(acasă sau la şcoală). Fuga este o expresie a unor tulburări de afectivitate şi de caracter, având o
motivaţie psihosocială: frica, aversiunea, revolta şi descurajarea. Comportamentul de evaziune al
adolescenţilor reprezintă o reacţie la momentele dramatice intervenite în cadrul familiei sau la
stimulii negativi din mediul şcolar. El poate fi descris ca un fapt normal sau ca unul patologic. Se
poate vorbi de un comportament normal atunci când acest fapt are la bază o stare de inadaptare
impusă de conflictele existente în cadrul protector (exemplu, familia) şi se poate vorbi de un
comportament patologic în momentul în care acesta se manifestă ca un simptom tipic al unor
tulburări de natură psihică.
Alcoolismul şi dependenţa de droguri – alcoolul reprezintă unul dintre principalii factori
răspunzători pentru comportamentul antisocial (agresiune, crimă, jaf, huliganism), impunându-se
ca o problemă de igienă mentală socială şi la adolescenţă. În perioada adolescenţei, atât
consumul de alcool cât şi cel de droguri, se manifestă în formă acută. Prin aceste substanţe,
adolescentul tinde să-şi arate nonconformismul, sfidarea faţă de autoritatea adultului sau încearcă
să lupte împotriva timidităţii şi anxietăţii.
19
 Furtul reprezintă cel mai frecvent delict săvârşit de minori şi este definit ca un atentat la
proprietatea particulară sau publică. Furtul începe de obicei în familie şi se extinde apoi în
mediul extrafamilial, de la obiecte de valoare mică până la sume importante de bani. Infracţiunea
de furt este de obicei asociată cu fuga, prostituţia (în cazul fetelor), uneori cu omuciderea şi
piromania. În unele ţări, furturile reprezintă 70% dintre delictele minorilor.
Devierile şi delictele sexuale. În perioada adolescenţei, gravitatea apare în momentul în
care relaţiile sexuale sunt întâmplătoare, determinate de setea de aventură sau când acestea se
caracterizează prin precocitate. Dintre devierile sexuale cele mai frecvente sunt homosexualitatea
şi prostituţia. Precocitatea şi devierea sexuală apar de obicei în mediile de subcultură şi
dezorganizare socială, unde moralitatea se găseşte într-un grad mai scăzut.
Suicidul şi tentativa de suicid. Atât suicidul cât şi tentativele de suicid mai sunt numite şi
comportamente autolitice sau autodistructive. Suicidul este actul autoagresiv prin care o
persoană, în mod intenţionat, îşi produce moartea. Suicidul reuşit este de 10 ori mai scăzut decât
tentativele de suicid, cauzele fiind de ordin psihologic. Autorii lucrărilor de specialitate fac
distincţia între „suicidul sincer”, bine motivat, şi „suicidul şantaj”, ipocrit, cu amprentă isterică.
Omuciderea este un delict foarte grav, dar rar. Acest delict reprezintă 0,40% din
delincvenţa juvenilă. Se poate manifesta sub forma omuciderii involuntare (de exemplu, în cazul
tâlhăriilor).
Evoluţia tulburărilor de comportament depinde în mare măsură de momentul în care apar
primele simptome. Unii minori îşi încep „cariera” de delincvenţi de timpuriu, de obicei în cadrul
familiei, iar alţii mai târziu, atât la nivel psihoindividual, cât şi în grupurile de prieteni. Aceste
dezechilibre mentale sunt determinate de o serie de factori ce acţionează şi la nivel macrosocial.
Astfel, o mare importanţă în generarea dezechilibrului mintal îl au influenţele educative, în
special carenţa de autoritate, dezorganizarea familială, instabilitatea mediului de viaţă. Odată
instalate aceste tulburări de comportament, aceste dezechilibre, sunt tot mai greu de înlăturat.
Toate aceste aspecte multiforme şi complicate pot fi identificate, analizate, clasificate în
multiplele lor ipostaze, care se regăsesc de regulă într-o instituţie de profil: un centru de
reeducare pentru minori.

1.4.Formele delincvenţei juvenile

În zilele noastre, delincvența juvenilă cunoaște mai multe forme de manifestări, de la

vagabondaj la vandalism, la prostituția infantilă, consum de droguri și de aici mai departe până
la furt, viol și omucidere.

20
 La baza caracteristicilor generale ale conduitelor delincvente ale minorilor, așa cum apar
34
ele în unele statistici neoficiale, delincvența juvenilă poate fi clasificată în patru mari categorii:
infracțiuni contra proprietății; infracțiuni contra persoanei; infracțiuni contra moravurilor; alte
conduite specifice minorilor ( delincvența de grup, violența, traficul și consumul de droguri,
furtul vehiculelor cu motor ).
Literatura de specialitate alcătuiește următoarea tipologie a actelor și faptelor antisociale
comise de minori: acte delincvente ocazionale sau întâmplătoare, comise de unii minori care
prezentau suficiente indicii de socializare morală, familială și școlară; aceste acte constând în
manifestări contra autorităților, agresivității verbale, tulburarea liniștii publice etc., nu au o
periculozitate socială deosebită; ele se declanșează spontan, fie din spirit de bravadă, teribilism,
solidaritate cu alți minori, fie la incitația unor persoane, a alcoolului; acte delincvente structurate
și organizate, comise de copiii care prezentau deficiențe serioase de adaptare și integrare socială,
profesională și culturală, ca și tulburări de comportament, având deja o serie de fapte cu caracter
deviant (fuga de acasă sau de la școală, vagabondaj, consum de alcool etc.); acte delincvente
recurente/reiterative, săvârșite de minori care proveneau din familii dezorganizate, unde există
modele comportamentale definite prin criminalitate, agresivitate, imoralitate, alcoolism,
promiscuitate; asemenea fapte constând în omoruri, tâlhării, ultraje, violuri, etc., au o
periculozitate socială deosebit de ridicată, mai ales prin faptul că, de regulă, sunt săvârșite în
grupuri organizate și structurate anume pentru comiterea de acte antisociale.
Infractorii minori care acționează în mediul urban au posibilitatea de a recepționa
experiența negativă mult mai repede decât cei din mediul rural, datorită multitudinii locurilor și
mediilor favorabile săvârșirii de infracțiuni. Minorii frecventează barurile, sălile de jocuri
mecanice, locurile aglomerate, cinematografele, sălile de sport, practică jocurile de noroc, având
astfel posibilitatea să-și studieze victimele și să comită furturi din buzunare, furturi de bagaje,
cunosc gazdele de infractori la care uneori dorm și prin intermediul cărora valorifică bunurile
provenite din infracțiunile comise. La aceste grupuri acționează și minorii fugiți din școlile de
reeducare, centrele de primire, școlile ajutătoare, etc. De cele mai multe ori locuiesc în condiții
insalubre la câte un minor fără familie sau unde există familii dezorganizate, alcoolice, cu
părinți infractori, foști condamnați etc. Constituirea în grupuri se realizează pe bază de amiciție
(cartiere, străzi etc.), pe bază de legături infracționale anterioare. Se constituie și în grupuri mixte
minori-adulți, conduse de lideri periculoși cu experiență infracțională. După săvârșirea
infracțiunii, părăsesc localitatea de domiciliu și tranzitează în alte județe unde comit noi
infracțiuni, uneori încearcă sau trec fraudulos frontiera de stat.

34
Ban E. op.cit., p.62
21
 Sunt buni cunoscători ai orașelor, fiind la curent cu locurile vulnerabile ale unităților
comerciale, precum și cu mărfurile subterane etc., unde își planifică acțiunile și elaborează
planurile de acțiune.

1.5. Influenţa grupului de egali asupra comportamentului delincvent al adolescentului

În literatura de specialitate s-a impus tot mai mult ideea că grupul de egali joacă un rol
important în evoluţia adolescentului. El îl învaţă pe acesta să respecte drepturile altuia, este
totodată o formaţiune de control şi un sistem de securitate, o adevărată instituţie care modelează
personalitatea. Participarea adolescentului la un grup de vârsta sa este una din cele mai
importante experienţe ale vieţii sale care contribuie la formarea viitorului adult.35
Experienţa pe care o dobândeşte adolescentul în grupurile la care participă este variată
(familie, şcoală, cercuri sportive, ştiinţifice, cenacluri), dar, în general, ea conduce la o
socializare secundară cu efecte voit pozitive asupra personalităţii tânărului, dezvoltându-i
anumite trăsături şi caracteristici cum ar fi cinstea, loialitatea, prietenia, responsabilitatea etc. În
grupul de prieteni lucrurile se schimbă.
Datorită unor limite, adolescentul simte nevoia participării la un alt grup decât cel formal,
care să răspundă integral nevoilor sale, prezentând alte particularităţi36. În cadrul grupului însă,
nu toţi adolescenţii se comportă la fel. Astfel, la unii, sub influenţa agresivităţii individuale, se
creează sentimentul de vină, care generează frustrarea. Aceştia, în cadrul grupului, se descarcă de
această povară. Alţii descoperă în grup "mijloacele puterii şi dominaţiei", ceea ce îi face să preia
rapid responsabilităţi, să acţioneze pentru alţii, grupul devenind un adăpost şi un suport.
Formarea grupurilor apare ca un proces complex, ca o cauzalitate foarte variată:
dezvoltarea unor interese, găsirea securităţii, dezvoltarea unei noi identităţi, nevoia de evadare
din mediul oficial (mai ales cel familial); necesitatea căutării rolului la care îi îndreptăţeşte noul
statut; mijloc de afirmare a Eu – lui.
Grupul de prieteni sau anturajul37, reprezintă „un mediu socio – uman constând din
persoanele cu care copilul (adolescentul) se află în relaţii apropiate, frecvente şi care-l
influenţează în formarea gusturilor, dorinţelor, intereselor, idealurilor şi opţiunilor şcolare sau
profesionale.

35
Berindei A.R., Criminalitatea juvenilă, Editura Lumen, 2006,p.80
36
Mihăilă Arthur, Sociologia dreptului, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, pp. 146 - 151
37
Jurcanu G., Manualul lucrătorului social stradal, Editura Unicef, Bucureşti,2000, p.199.
22
 Adolescenţii stabilesc o serie de relaţii prin intermediul cărora se integrează în anumite
grupuri de referinţă (grup de joacă, de prieteni, asociaţii de tineri), deoarece aceştia împărtăşesc
aceleaşi idealuri, îi preocupă aceleaşi probleme, au interese şi trebuinţe identice.
Pentru că aceste nevoi nu şi le pot satisface în cadrul familiei sau şcolii, adolescenţii se
refugiază în grupul de prieteni. Perioada adolescenţei este specifică formării unui grup de
prieteni, a întemeierii unor relaţii stabile, de lungă durată. În grupul de referinţă adolescentul îşi
găseşte identitatea, acest grup permiţându-i afirmarea de sine. Cele mai multe grupuri de
referinţă au o influenţă benefică asupra individului, asupra structurii lui de personalitate.
Există însă şi grupuri a căror influenţă are ca repercursiuni socializarea negativă a
adolescenţilor. Acestea sunt aşa – numitele grupuri „stradale” sau „găşti” formate din indivizi
recidivişti, cu antecedente penale, care reuşesc să atragă în anturajul lor numeroşi adolescenţi a
căror educaţie morală nu este suficient de riguroasă şi care manifestă predispoziţii sau chiar
serioase tulburări de comportament. Aceste grupuri reuşesc să-i antreneze pe unii adolescenţi în
diferite acte şi fapte deviante şi delincvente, cu un grad ridicat de periculozitate socială cum ar fi
tâlhării, violuri, vătămări corporale, furturi, trafic de substanţe interzise etc.
Dar, ca un fapt sociologic acceptat, socializarea la nivelul grupului de prieteni are loc
între tineri de aceeaşi vârstă sau vârste apropiate, cu acelaşi prestigiu, autoritate, şi care
împărtăşesc aceleaşi valori şi norme. Grupul de prieteni îi oferă adolescentului securitate, poziţie
recunoscută, siguranţa rezolvării unor probleme. În cadrul grupului, adolescenţii sunt învăţaţi
cum să evite constrângerile părinţilor sau educatorilor şi tehnici de manipulare a adulţilor. În
momentul în care adolescenţilor le lipsesc orientarea şi afecţiunea părinţilor, influenţa anturajului
devine foarte puternică. Acesta ajunge să se identifice cu o familie, caracterizată prin raporturi
informale, care datorită desfăşurării unor multiple activităţi sportive, culturale, determină
creşterea creativităţii adolescentine, dar poate direcţiona conduita şi spre zone ale excluderii
sociale.38
Grupul de prieteni îi captează tânărului atenţia, interesul, sociabilitatea, îi permit să-şi
valorifice calităţile, contribuind astfel la dezvoltarea conceptului de sine.
Prin evaluările celorlalţi se conturează autoevaluarea. Adolescentul face eforturi pentru a
crea o bună impresie în grup, de aceea încearcă să respecte regulile, să-şi creeze ocupaţii
interesante, să întreţină discuţii convingătoare. Spre deosebire de perioada copilăriei în care
predomină relaţiile de prietenie spontane, în adolescenţă acestea sunt bazate pe intimitate şi
seriozitate.
Aceste prietenii pot dura chiar toată viaţa şi pot marca definitiv personalitatea
adolescentului.
38
Ban E. , op.cit., p.86
23
 J. Piel39 prezintă câteva tipuri de grupuri spre care individul se orientează în perioada
adolescenţei: non-formale (de prieteni, de joacă); semi-formale (de discuţii); formale, unele
organizate cu intervenţia adulţilor, altele fără intervenţia acestora.
Grupurile informale se formează fie ca grupuri în cadrul celor formale, fie în afara unor
cadre instituţionalizate. În cazul în care grupul informal se dezvoltă în cadrul celui şcolar, acesta
urmăreşte satisfacerea unor nevoi de exprimare mai liberă, mai puţin constrângătoare. În acest
caz, grupul informal satisface membrilor trebuinţele de securitate şi recunoaştere socială.40
Influenţa grupului de prieteni prezintă o serie de efecte pozitive asupra individului:
satisface nevoi afective fundamentale: înţelegere, sprijin, model de identificare, recunoaştere,
comunicare, apartenenţă la o colectivitate sau grup; asigură posibilitatea învăţării, solidarităţii, a
cooperării, a ierarhiei, a unui sistem de valori, însuşirea normelor de convieţuire, a rolurilor
sexuale; facilitează autocunoaşterea, intercunoaşterea, empatia, formarea prieteniilor, asumarea
sarcinilor şi obligaţiilor.
De menţionat, deşi s-a abordat această problemă, că în procesul de socializare al
adolescentului, un loc important îl ocupă şi grupul informal de la şcoală. Clasa, privită ca un
grup, poate îndeplini o serie de funcţii privind socializarea adolescenţilor. Cele mai importante
funcţii41 în acest sens ar fi: oferă elevului confort (dar şi disconfort) psihologic, în funcţie de
gradul de integrare al acestuia; asigură securitatea adolescentului; oferă suport social în situaţiile
de confruntare cu autoritatea şcolară; reglementează relaţiile din interiorul grupului, grupul
sancţionând pozitiv sau negativ comportamentul membrilor; reglementează relaţiile inter-
individuale, dar şi problemele intra-individuale în sensul că procesul de construire a identităţii de
sine include calitatea de membru al grupului42.
În cadrul grupului de prieteni, socializarea este bazată pe interacţiunea mai multor
adolescenţi, egali ca vârstă sau autoritate, ce împărtăşesc aceeaşi viziune asupra lumii, diferită de
cea a adulţilor. Din acest punct de vedere, socializarea făcută în cadrul grupului se diferenţiază
de socializarea făcută în cadrul familiei, în care rolul de transmiţător de norme, valori şi modele
revine adultului. Oferindu-i o multitudine de preocupări şi interese şi reunind tineri cu „aceleaşi
probleme de viaţă”, grupul stradal are o influenţă aparte în socializarea minorului, care vede în
grup „o comunitate de suflet”, ce îi oferă identitate, poziţii ierarhice şi rezolvarea problemelor43.
Grupul de prieteni, poate avea în acelaşi timp şi funcţia de a iniţia adolescentul în
nenumărate taine ale vieţii adultului, printre care şi sexualitatea, modul de naştere al copiilor, etc.
39
Pop O, op,cit., p.59
40
Veleanovici A., Marc G, op,cit., p.27
41
Neamţu C., Devianţa şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 2003,p.91.
42
Stancu Emilian, Aleca Carmina – Elena, Elemente de criminologie generală, Editura Pro Universitaria, Bucureşti,
2014, pp. 159 - 161
43
Duţu Adelina Oana, Psihologie judiciară, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 57 - 77
24
 În anul 1960, James Coleman elabora definitiv, ca o continuare a altor şcoli, noţiunea de
subcultură sau de societate adolescentină, noţiune care consideră că adolescenţa implică un set
de norme şi valori specifice ce caracterizează un anumit stil de viaţă al copiilor sau tinerilor,
diferit de cel al adulţilor, şi care oferă sprijin, orientare, securitate, recunoaştere şi criterii
evaluative de grup. Spre deosebire de criteriile de evaluare folosite de adulţi, cele ale grupului de
adolescenţi vizează autonomia personală, identificarea cu modele eroice şi confruntarea deschisă
cu lumea adulţilor.
Socializarea adolescentului prin intermediul anturajului existent în şcoală şi în afara ei are
un rol mai important decât socializarea în cadrul familiei, deoarece în societăţile contemporane
perioada de şcolarizare a tânărului s-a mărit spre deosebire de societăţile tradiţionale.
Astfel, noţiunea de subcultură adolescentină, poate explica modul de formare a
subculturilor delincvente şi atracţia exercitată de bandele de cartier asupra adolescenţilor,
deoarece în cursul procesului de socializare în cadrul grupului, aceştia se influenţează reciproc.
Numeroase teorii psihologice şi sociologice, amintite în capitolul precedent, fac referire la
delincvenţa juvenilă săvârşită în grup: teoria subculturilor delincvente (Cohen), teoria asocierii
diferenţiale (Sutherland), teoria grupului de referinţă (Clark) arată că majoritatea actelor
delincvente se comit în grup, ca urmare a exercitării unor influenţe reciproce între membri.
Aceste elemente au fost confirmate în mare parte şi de cercetările noastre, prezentate succint în
lucrare.
Conceptul central în aceste grupuri, ca de altfel în orice grup uman, este cel de
uniformitate. În cadrul grupurilor se manifestă presiuni către uniformitate. Aceste presiuni către
uniformitate prin se fac prin comunicare, scopul comunicării fiind în acest caz influenţarea în
vederea reducerii divergenţelor. De fapt când se discută şi se exercită presiuni către uniformitate,
punctele de vedere se pot apropia unele de altele, tinzând formarea unei opinii comune, solidare.
Mai multe experimente –dar şi experienţe – demonstrează că prezenţa unor divergenţe într-un
grup antrenează încercări de influenţare reciprocă ce creează posibilitatea realizării unei opinii
comune. Presiunea către uniformitate nu este nici automată, nici uniformă.
Cu cât coeziunea grupului este mai mare, cu atât este mai importantă presiunea către
uniformitate. Aceasta se exercită în special faţă de cei care nu aderă la valorile, normele grupului
respectiv, având opinii diferite faţă de ceilalţi membrii ai grupului.
Cercetări efectuate în domeniul psihosociologiei au arătat că un individ având în mod
obiectiv dreptate, şi fiind conştient de acest lucru, ajunge să accepte opinia grupului, care greşea
în unanimitate. Acesta este un efect de conformitate suportat de individul aflat în stare de
divergenţă faţă de raţionamentul grupului, supus presiunii grupului, el reduce această divergenţă
adoptând raţionamentul grupului. Cu cât interesul individului faţă de grup este mai mare, cu atât
25
procesul de reducere a divergenţei va fi mai rapid îndeplinit. Dacă nu acceptă opinia grupului
este respins de către acesta. Astfel individul are doar două alternative: fie acceptă opinia
grupului, fie părăseşte grupul păstrându-şi propria idee. Şi atunci când o opinie comună se
stabilizează şi începe să definească ceea ce este dezirabil, ea devine o normă a grupului,
căpătând valoarea prescriptivă. Adeziunea la normă determină aprobarea socială, putându-se
ajunge până la respingerea din cadrul grupului atunci când nu se observă adeziunea şi chiar
ataşamentul la această normă a grupului.44
Normativitatea este nucleul grupului şi baza coeziunii. Un grup nu poate exista sau
persista decât dezvoltându-se în jurul normelor sale. Se pot distinge trei tipuri de coeziune: – o
coeziune normativă şi culturală, care se raportează la atitudinile comune, la ritualuri, la norme şi
valori obşteşti; – o coeziune funcţională care trimite la modul de funcţionare a grupului şi
depinde de organizarea adoptată, de reţelele de comunicare, de statute, de natura sarcinii, de
gradul de ajustare a resurselor în raport cu activităţile întreprinse; – o coeziune socioafectivă ce
corespunde afinităţilor dintre participanţi. Aceste trei tipuri de coeziune sunt interdependente.
Se înţelege că ceea ce se întâmplă în cadrul grupului nu este nici rezultatul
comportamentelor individuale în cadrul grupului, nu este nici rezultatul comportamentelor
individuale izolate, oricât de marcante ar fi ele, nici al determinismelor sociale care s-ar aplica
mecanic. Viaţa unui grup depinde de articularea unor motivaţii şi strategii individuale la dinamici
colective sau sociale şi depinde şi de mediul social în care există.
Prin diferite cercetări efectuate pe grupuri mici, psihologii sociali au pus în evidenţă
valoarea integrativă a coeziunii. Gradul înalt de consens atins în grupurile coezive facilitează
comunicarea, cooperarea, în aceste grupuri cu moralul ridicat, stima de sine şi stima reciprocă
nasc sentimente de securitate şi de încredere care favorizează implicarea. Alte studii contestă
însă aceste idei optimiste, scoţând în evidenţă dezavantajele coeziunii şi nu avantajele ei. Prin
comunicarea ei îşi exprimă opiniile, care sunt discutate în grup şi acceptate sau respinse în
funcţie de interesele majorităţii. Astfel, în grupul de prieteni, adolescenţii îşi însuşesc normele şi
valorile sociale, dar în acelaşi mod tinerii îşi pot însuşi valori şi norme indezirabile şi respinse
din punct de vedere social. Tânărul intrat într-un grup în care sunt adoptate valorile şi normele
societăţii în general are şanse de integrare socială, fiind supus unei presiuni de conformare la
normele şi valorile grupului respectiv.
Schema de învăţare în grupul de prieteni se structurează pe o logică şi un model
explicativ prezentate de teoria asociaţiilor diferenţiate cumulată cu teoria subculturilor
delincvente. Propoziţiile de bază ale acestei învăţări sunt următoarele: comportamentul deviant
este învăţat; comportamentul deviant este învăţat în interacţiune cu alte persoane în procesul
44
Ban E., op.,cit., p.88
26
comunicării; aspectul privind influenţa în învăţarea comportamentului criminal este întâlnit în
grupurile sociale familiale; caracterul determinant al învăţării comportamentului deviant
(delincvent) cuprinde: transmiterea şi imitarea tehnicilor comiterii, care variază de la tehnici
foarte simple la altele mai complicate, şi direcţionarea specifică a motivelor, trebuinţelor,
raţionalizărilor şi atitudinilor; direcţionarea specifică a motivelor şi tendinţelor este orientată prin
intermediul definiţiilor (ele pot fi favorabile sau nefavorabile unui motiv sau unei tendinţe);
persoana devine delincventă dacă – şi numai cu această condiţie – ponderea aprecierilor
favorabile prevalează asupra aprecierilor defavorabile pentru încălcarea legilor; asociaţiile
diferenţiale pot varia sub raportul frecvenţei, duratei, priorităţii şi intensităţii; procesul învăţării
comportamentului criminal, prin asocierea cu patern-urile delincvente şi non-delincvente,
presupune toate mecanismele care sunt implicate în orice tip de învăţare; comportamentul
deviant este o expresie a nevoilor şi valorilor generale; el se explică prin intermediul acestora.
Concluzia principală care se desprinde din aceste principii este ideea că învăţarea
comportamentului deviant (prima propoziţie) începe prin transmiterea şi imitarea tehnicilor şi
atitudinilor deviante (a patra propoziţie) într-un proces de comunicare cu alte persoane (a doua
propoziţie). Şi sunt grupuri, cum este cazul grupurilor de copii ai străzii, unde aceste principii se
verifică în mod continuu.
Importantă în acest cadru este precizarea pe care o face Sutherland cu privire la
delincvent, ca produs al socializării negative. El arată că, în urma învăţării, subiectul respectiv nu
trebuie considerat un infractor ipso fact, căci el prezintă doar o potenţialitate ridicată pentru
comiterea actelor deviante.
Aceste presupoziţii şi aserţiuni au fost, în mare parte, validate de cercetări sociologice şi
sunt validate de realităţile sociale. Una dintre aceste realităţi este într-o mare expansiune şi
vizibilitate în momentul actual, deşi evoluţia sa se întinde pe o perioadă de timp mai mare.
Este vorba de fenomenul „bandelor/grupurilor de cartier” ca forme particulare de
socializare adolescentină. Prezentăm pe scurt unele aspecte deja recunoscute.
În ultimele decenii, în ţările puternic dezvoltate social, politic şi economic (SUA, Franţa,
Italia, Germania, dar şi China) violenţa şi agresivitatea manifestate de bandele de adolescenţi şi
fenomenul delicvenţei juvenile au devenit o problemă importantă pentru ceilalţi cetăţeni iar
folosirea armelor de foc, comerţul cu droguri şi comiterea unor infracţiuni deosebit de grave
(crime, violuri, jafuri) sunt acte greu rezolvabile pentru autorităţi. Formarea acestor bande de
cartier este determinată de anumiţi factori sociali, economici şi culturali, dar cele mai importante
par a fi: socializarea deficitară realizată în familie şi şcoală; situaţia de depravare economică a
unor familii de apartenenţă, de obicei a grupurilor minoritare neintegrate social; atracţia
exercitată asupra tinerilor de subculturile delincvente şi violente.
27
 Unii sociologi45 deja au arătat că un rol important în formarea bandelor de tineri îl
constituie sistemul de valori specific subculturilor adolescentine, că aceste bande reprezintă o
caracteristică normală şi universală a vârstei adolescentine, tinerii încercând să obţină cu
ajutorul lor statutul de adult şi sentimentul „bărbăţiei”, iar tendinţa de formare a lor este mai
mare în zonele în care tinerii sunt împiedicaţi o perioadă de timp prelungită să dobândească
accesul la prestigiu social prin intermediul modelelor instituţionalizate (rituri, ceremoniale sau
ritualuri).
Banda a fost definită de Malcom Klain46, în 1971, şi constituie „orice grup reprezentativ
de adolescenţi care: sunt, în general, percepuţi de alţii ca o asociaţie distinctă în cadrul
comunităţii; se cunosc, ei înşişi, ca un grup semnificativ, denumit într-un anume fel; sunt
implicaţi într-un număr suficient de incidente delincvente pentru a primi un răspuns consistent
negativ din partea comunităţii şi a autorităţilor.”
În urma unei largi și complexe cercetări de teren, realizată în câteva oraşe din SUA (New
York, Los Angeles, San Francisco), sociologul american Lewis Yablonsky, a clasificat bandele de
tineri47 în următoarele categorii:
a) banda socială – are o formă de organizare relativ permanentă, îşi desfăşoară
acţiunile într-un loc stabil (restaurant, magazin, club); toţi membrii se cunosc între ei, fiind uniţi
de un puternic sentiment de prietenie ce le asigură fiecăruia identitatea; au însemne distincte ce-i
deosebesc pe membrii lor de comunitatea externă (haine, insigne, jachete specifice); printre
activităţile lor ce au orientare socială se numără jocurile sportive, dansurile, audiţii colective,
discuţii personale şi alte acţiuni sociale acceptabile caracteristice adolescenţilor; aceste bande
sociale participă foarte rar la activităţi delincvente, scopul lor principal fiind marcarea distinctă a
identităţii grupurilor de adolescenţi;
b) banda delincventă – scopul principal al acestor bande este de a comite acte ilegale:
spre deosebire de bandele sociale, în bandele delincvente interacţiunea socială a membrilor este
un factor secundar; printre cele mai frecvente acte ilicite pe care le desfăşoară bandele
delincvente se numără: comercializarea drogurilor, furturile, jafurile, bătăile, agresiunile cu
scopul de a obţine beneficii, etc. Referitor la comercializarea drogurilor, Gilles Ferreol remarca
faptul că „într-un climat ameninţat de şomaj, traficul de iarbă înseamnă un câştig de bani lichizi;
acest element în general subestimat, de politicile din domeniul public, este adesea determinant
pentru instruirea unor adevărate reţele ale delincvenţei48” ; banda delincventă este formată dintr-
45
Duţu Adelina Oana, op.cit., pp. 57 - 77
46
Tănăsescu Camil, Criminologie, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp.83 - 85
47
Yablonsky L., Juvenile Delinquency into 21-st Century, Belmont California, Wadsworth, Thomas Learning, 2000,
p.178
48
Stănoiu Rodica Mihaela (colectiv), Marea criminalitate în contextul globalizării, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 260 - 265
28
un grup de tineri socializaţi în cadrul unor subculturi ilegitime şi care folosesc violenţa numai ca
mijloc de a obţine profituri materiale;
c) banda violentă – una dintre funcţiile principale ale bandelor violente este aceea de a
conduce nebuneşte maşinile, ca mijloc de exteriorizare a ostilităţii şi a agresiunii, cu scopul de a
satisface trebuinţele emoţionale ale membrilor, imposibil de realizat în grupurile normale de
adolescenţi: pe de altă parte, membrii bandelor violente, ucideau sau schilodeau diferite,
persoane, fără nici un scop raţional, numai pentru a obţine o poziţie de prestigiu în cadrul bandei;
posedarea unor arme de foc cu putere letală deosebit de mare; violenţă rasială – bandele de negrii
sau populaţia de origine hispanică participau la lupte intense unele împotriva altora; consumul şi
comercializarea drogurilor; tinerii se alătură acestor bande din dorinţa de a avea sentimentul
identităţii şi pentru a-şi proteja teritoriul.
Lupta pentru teritoriu, utilizarea unor ritualuri de iniţiere, violenţa lipsită de sens,
comerţul şi consumul de droguri, constituie trăsături reprezentative ale bandelor delincvente şi
violente, care oferă tinerilor o realitate aparte, diferită de cea a adulţilor, definită de relaţii
puternice de prietenie, dar şi de scopurile urmărite împreună. Bandele formate din tinerii din
suburbii, bandele de motociclişti, bandele rasiste, bandele „capetelor rase”, se numără printre
cele mai cunoscute bande existente în lume şi în SUA. Ele sunt implicate în acte de rasism,
satanism, vandalism, violenţă şi delincvenţă.
Tinerii membrii ai acestor bande se confruntă cu probleme asemănătoare: de exemplu, în
SUA, bandele formate din tineri de origine hispanică, constituie o formă de răspuns faţă de
presiunile şi incitaţiile vieţii de stradă, oferind sentimentul sprijinului familial, scopurile,
obiectivele, orientările, recompensele şi sancţiunile de care tinerii sunt privaţi în propriile familii.
La rândul lor, bandele formate din tinerii aparţinând populaţiei de culoare cuprind indivizi
agresivi, ce au experimentat forme variate de prejudiciu şi discriminare şi care consideră că nu
au nici o şansă de a reuşi în viaţă pe căi legitime49.
În România, formarea bandelor sau a „găştilor de cartier” nu este un fenomen care să
atingă nivelul celui din ţările dezvoltate, însă ele există şi funcţionează după aceleaşi seturi de
norme și valori, constituind aceeaşi reacţie (sub)culturală şi agresivă faţă de problemele ridicate
de adolescenţă şi situaţia economică precară a societăţii în general şi a unor categorii de familii
din care fac parte. Iar fenomenul grupurilor de cartier nu poate fi separat de fenomenul
delincvenţei juvenile care s-a amplificat sensibil în România perioadei de tranziţie; statisticile
oficiale consemnează o creştere anuală a numărului de minori şi tineri, care intră în conflict cu
legea penală, precum şi sporirea considerabilă a delictelor grave, comise de tineri împotriva
proprietăţii, vieţii şi integrităţii persoanelor sau normelor de convieţuire socială.
49
Ban E., op.cit, p.90
29
 Nici inainte, nici după vârsta adolescenţei, grupul de egali, prieteni apropiaţi ca vârstă nu
constituie un element cu o importanţă asemănătoare precum cea specifică adolescenţei. În
această etapă de vârstă adolescentul găseşte în cadrul grupului de prieteni, suport, direcţionare,
interacţiunile cu cei de aceeaşi vârstă cu el îl ajută să-şi formeze stima de sine şi chiar conturarea
indentităţii este influenţată de procesele de grup. Adolescenţii petrec mult timp împreună, iar
ceea ce îi uneşte este dorinţa de a-şi cunoaşte unii altora opiniile, gândurile, sentimentele.
Tendinţa este de a se conforma regulilor grupului. În situaţia în care autoritatea parentală este
recunoscută de adolescent pe baza recunoaşterii calităţilor şi valorilor părinţilor, grupul de
prieteni va avea o influenţă egală cu familia adolescentului. Astfel, familia şi grupul de prieteni
vor împărţi aceleaşi privilegii de exprimare a opiniilor, de a fi ascultaţi, de a li se cere sfatul sau
sprijinul in anumite situaţii. Aşadar, părinţii au o influenţă majoră în deciziile adolescentului,
atunci când sunt percepuţi ca interesaţi, plini de grijă, cu suflet cald, inţelegători, săritori.
Adrian Neculau consideră că adolescentul îşi crează un mediu al sau, ca reacţie la
atitudinea adulţilor care au uitat ca adolecentul nu mai e copil şi că se apropie mai mult de
maturitate decat de copilarie50. Universul nou creat imita – in mare – lumea adultilor, dorind insa
sa se deosebeasca de aceasta. Incercand sa-si delimiteze autonomia sa, aceasta “societate” incepe
prin a se situa in opozitie, se manifesta prin acte ce contin, in ochii adultilor, cel putin
“exagerări”, daca nu mai mult. Dorinta sa de eliberare de mediul adultilor incepe cu distanţarea
de mediul familial. Cu cât mai intensă este dorinţa de a-l proteja încă, de a-l reţine, cu atât mai
accentuată este opoziţia sa. Iar grupul îi apare ca singura ieşire, singura “tribună” de afirmare a
individualităţii sale.
Dilema grup-familie se pune, cu mai mică sau mai mare intensitate, pentru fiecare
adolescent. Fie că îşi găseşte un singur prieten (cu care formează un cuplu), doi prieteni
(formând un triunghi) sau mai mulţi (cu care formează un cerc de prieteni, cu reguli şi legi
proprii), adolescentul este pus, la un moment dat, în situaţia de a alege, de a se delimita.
Acelaşi autor examinează mai îndeaproape mecanismul atracţiei adolescentului către
grup, modul în care se conturează interesul şi nevoia de grup: în lupta contra stagnării si
închistării mediului familial, se cristalizează dorinţa de libertate de acţiune şi de individualizare a
acţiunilor proprii. Acum apare nevoia unui spijin: conturarea unui nou ideal, a unor noi modele
de actiune, noi motivaţii şi noi nevoi afective. Toate acestea iau forma opoziţiei si revoltei, ca
premise ale unei noi libertăţi individuale. Şi, iată, că se conturează cadrul în care noile nevoi pot
fi satisfacute: grupul. Deşi atragerea către grup este puternică ea este totuşi, tranzitorie: aceasta
pare să fie caracteristica dominantă a relaţiei adolecent-grup. 51

50
Stănoiu Rodica Mihaela (colectiv), op.cit., 260 - 265
51
Veleanovici A., Marc G,op.cit., p.38
30
 Dacă grupurile formale (cercul elevilor, clasa şcolară etc.) răspund necesităţii de
dezvoltare intelectuală şi structurală a personalităţii, grupurile informale de adolescenţi nu
reprezintă decât momentul tranzitoriu de actualizare de sine, de luare de cunostinţă a propriului
loc în contextul social. Aceasta caracter tranzitoriu este dovedit şi de etapele parcurse de un grup
informal în “istoria” sa. Pe scurt acestea sunt52: o perioada de pregrup: câţiva adolescenţi se simt
atraşi reciproc, ies împreunaî în oraş (în mod neregulat încă), se întâlnesc pentru a da curs unei
pasiuni comune. În această fază, cei câţiva membrii nu fac încă pasul decisiv spre stabilirea unei
reale unităţi;o perioadă când grupul se manifestă ca grup constituit, cu reguli şi norme, cu coduri
specifice. Apare acum un şef care este recunoscut de către ceilalţi membri; apariţia sa însemnând
impunerea unei ierarhii, a unei organizări a grupului; o perioadă de disoluţie: interesul unora
dintre membri pentru grup scade considerabil, încep discuţii şi fricţiuni, unitatea grupului se
macină sau chiar dispare, unii membrii părăsesc grupul.
Interesant este însă, că deşi în căutarea autonomiei, adolecentul se abandonează total
grupului, sistemului psihosocial al grupului. O autonomie prin legile grupului.
În ciuda regulilor ce trebuie respectate, a codurilor grupului sau a ierarhiei uneori tiranice,
adolecentii sunt atrasi de grupul de prieteni pentru ca acesta furnizeaza anumite “servicii”: ei
descopera. mai intai, ca au interese comune, dorinte comune, aspiratii comune: de obicei
orientare catre invingerea unui obstacol (adult, institutie, regula). Mai apoi, ofera securitate si
confort psihic, mai mult decat grupul familial sau grupurile scolare “conformiste”. Unii
descopera abia acum nevoia de a apartine unei colectivitati, unei “familii” ce gandeste in
consens cu el. Ofera, apoi, si mult ravnita posibilitate de evadare, de rupere de cotidianul cenusiu
si uniform. Ii da sentimentul importantei sociale (“am clubul meu”, “am grupul meu”). Toate
acestea – in sfarsit – dau fiecaruia iluzia de a-si fi gasit o identitate proprie, aceea de a reprezenta
ceva, de a fi “cineva”, de a juca un rol social.
În grupul său, adolescentul nu mai e un partener cu obligatii numeroase şi drepturi puţine,
cum se întâmplă în familie, ci un membru acceptat plenar. Grupul devine, aşadar, un adăpost
pentru unii, o expresie a revoltei pentru alţii, un suport pentru toţi. Şi un mod de a protesta şi a se
ridica împotriva adultului, fie el simbolizat de şcoală, de o instituţie sau chiar de familie.
Mijloacele prin care grupul se autoprotejează sunt numeroase. În esenţă, ele ţin însă de
cadrul organizării, de morala interioara a grupului. Cel mai brutal şi primitv procedeu e acela de
a insufla membrilor – mereu – sentimente de ură contra lumii adulte, reprezentate de instituţii
publice, şcoală, familie. Simbolul comun, al doilea mecanism defensiv, permite grupului să se
închege ca unitate socială, să formeze spiritul de coeziune al membrilor. Mecanismul
autoprotector prin excelenţă este tabu-ul. El se exprimă prin codul grupului, el este intangibil,
52
Stănoiu Rodica Mihaela (colectiv), op.cit., 260 - 265
31
este sacru pentru grup. Deşi grupul apare din sentimente de opoziţie faţă de familie, între membri
se instaureaza o regulă strictă de a nu discuta în mod insultător despre părinţi, despre mamă
îndeosebi. Încălcarea tabu-ului este cu violenţă reprimată.
Bazându-se pe toate aceste reguli şi norme, grupul reprezintă – pentru adolescent – forţa
socială de care adultul l-a frustrat. Insatisfacţii, dorinţe, reprimare îşi pot găsi rezolvarea prin
grup. De aceea, uneori, principala preocupare este acţiunea revendicativă, dorinţa de a “plăti
poliţe” (uneori, imaginare).
Căutarea autonomiei, a unei identităţi morale, afirmarea de sine şi concretizarea dorinţei
adolescenţilor de a se emancipa detaşându-se de autoritatea familiei şi a şcolii se realizează mai
ales in cadrul grupurilor de aceeaşi vârstă, considerate grupuri de referinţă. În continuare,
autoarele aduc în atenţie socializarea “secundară”, cu efecte benefice asupra structurii şi
dezvoltării personalităţii adolescentului, pe care majoritatea acestor grupuri o realizează.
Influenţa poate fi însă şi într-un sens negativ, în cazul grupurilor “stradale”, care admit în
anturajul lor o serie de tineri cu serioase deficienţe de socializare morală.
Efectele benefice ale grupurilor de aceeaşi vârstă sunt următoarele: satisfac nevoi afective
ca: înţelegere, sprijin, model de identificare, recunoaştere, comunicare, apartenenţă la o
colectivitate; asigură posibilitatea invăţării solidarităţii, a cooperării, a ierarhiei (subordonare,
dominare), unui sistem de valori, subordonarea propriilor interese la cele ale colectivului,
insuşirea normelor de convieţuire şi a rolurilor sexuale; ajută: autocunoaşterea, intercunoaşterea,
exersarea empatiei, formarea prietenilor, asumarea sarcinilor şi responsabilităţilor.
În grupurile delictogene se inseră mai ales minorii şi tinerii proveniţi din familii cu multe
carenţe educative, socio-afective şi morale, precum şi unii minori şi tineri nesupravegheaţi şi
neîndrumaţi suficient de către părinţi. În cadrul unor astfel de grupuri, delincvenţii caută o
recunoaştere a persoanei lor de către ceilalţi, o siguranţă în lupta contra celor care răspund de
ordinea socială, o suplimentare a puterii, o refortificare a dispreţului şi cinismului şi o facilitare a
acţiunilor antisociale.
Prin diverse forme de intimidare a fiecărui membru, liderii şi “sateliţii” acestora
instaurează în grupurile de delincvenţi o “sclavie interioară” care face din acest grup mediul cel
mai perturbator al conduitei minorilor şi tinerilor, mediul cel mai criminogen. Grupurile
delictogene, prin intermediul liderilor, urmăresc să-şi sporeascp coeziunea şi să-l determine pe
fiecare membru să adere tot mai profund la identitatea şi la statutul de delincvent.
Grupul de prieteni constituie un microsistem important pentru adolescent, care joacă un
rol esenţial în formarea identităţii şi în procesele de socializare. Totuşi, nu toţi adolescenţii
reuşesc şă câştige acceptarea în cadrul unui grup, să se integreze, să facă parte dintr-un grup. Pot
fi excluşi de la activităţile celorlalţi adolescenţi şi de asemenea, pot avea doar puţini prieteni –
32
uneori nici unul– care să le acorde suport, încurajare. În unele situaţii pot fi ignoraţi de cei de
aceeaşi vârstă; în alte situaţii, ei pot constitui ţinta glumelor şi afirmaţiilor lipsite de respect.
Grupul de prieteni are o influenţă egală cu familia adolescentului şi uneori chiar o depăşeşte.
După ce trec anii copilăriei dorinţa de autonomie devine tot mai evidentă în perioada
adolescenţei, acesta depărtându-se de familie şi căutând să-şi afirme individualitatea în grupul de
egali. În grupul său, adolescentul nu mai e un partener cu obligaţii numeroase şi drepturi puţine,
cum se întâmplă în familie, ci un membru acceptat plenar 53.Grupul devine, aşadar, un adăpost
pentru unii, o expresie a revoltei pentru alţii, un suport pentru toţi. Şi un mod de a protesta şi a se
ridica împotriva adultului, fie el simbolizat de şcoală, de o instituţie sau chiar de familie.
Este evident faptul că grupul de egali poate avea o influenţă negativă asupra structurării
personalităţii adolescentului, contribuind la însuşirea unor valori şi norme care determină un
comportament delincvent dar asistentul social nu trebuie să neglijeze influenţa pozitivă pe care o
are grupul de egali asupra adolescentului în dezvoltare personalităţii acestuia.

Capitolul II. LEGĂTURA DINTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ

2.1 Strategii de prevenire şi control.Strategii de prevenire a crimei la nivel naţional

Obiectivele specifice care se au în considerare la elaborarea stategiilor de prevenire și

combatere a criminalității în România sunt:
- Diminuarea vulnerabilității societății la infiltrarea organizărilor criminale
- Diminuarea posibilităților de acumulare și utilizare a profiturilor obținute din activitățile
ilicite
- Dezmembrarea, stabilirea și lichidarea organizărilor criminale prin urmărirea și
condamnare acestora, confiscarea de bunuri obținute din ifracțiuni și a celor utilizate în
astfel de scopuri.

53
Ban E., op.cit., p.92
33
 O deosebită importanță în elaborarea strategiilor de a combtate fenomenologia
criminalității o au elementele obiective care, dacă nu sunt luate în considerare, pot influența în
mod negativ rezultatele care se dorește a fi obținute. Ca și elemente obiective putem menționa:
gradul resurselor disponibile, calificarea și competența cadrelor, mai ales a celor ce își desfășoară
activitatea în sistemul juridic penal și în serviciile de reprimare a criminalității organizate.
Ca și elemente subiecte se pot menționa: gradul corupției și vulnerabilitatea față de acest
fenomen, legăturile complicitare existente între grupările criminale organizate și diferite
elemente ale sistemelor politice, economice ori administrative.
Un rol important în elaborarea strategiilor de a combate criminalitatea îl are identificare
celor mai eficiente modalități ce vor fi utilizate în scop preventiv și de reprimare a fenomenului.
Chiar dacă interdependențele din punct de vedere al efectelor ce se produc, modalitățile de
prevenire și reprimare a criminalității organizate diferă între ele, ami ales ca mod de acțiune.
Metodele de prevenire presupun acțiuni defensive care vizează, mai ales, îngustarea ariei
de operare a organizărilor criminale, în timp de metodele de reprimare implică măsuri ofensive,
ce au ca scop slăbirea, dezmembrarea și lichidarea stucturilor criminale.
Strategiile de prevenire pun accent pe următoarele obiective 54: diminuarea posibilității
organizărilor criminale de a realiza activități infracționale şi diminuarea vulnerabilității
sectoarelor economico – legale.
Strategiile ce vizează diminuarea posibilitățiilor gurpărilor criminale de a desfășura activități
compatibile cu crima organizată, introduce ca metode: scăderea cererii de servicii și bunurii
ilicite, recuperarea de bunurii și servicii monopolizate de către grupările criminale, consolidarea
valorilor legalității și moralității,conștientizarea populației asupra pericolului pe care
criminalitate organizată îl constituie pentru societate.
Strategiile ce privesc diminuarea vulnerabilității economiei pun accentul mai ales pe
transparența cât mai ridicată a sectoarelor economice, financiare, mai ales că grupările criminale
au un anumit interes în a se introduce în economia legală, pentru a:
- Investi venituri ilicite și pentru spălarea banilor
- Asigura o poziție respectabilă în societate pentru membrii lor
- Exercita un control riguros asupra ariei de acțiune cu scopul de a obține profituri maxime
- De a diminua, pe cât posibil, riscurile acțiunilor represive din partea autorităților statului.
Bineînțeles că paleta strategiilor de prevenire a fenomenului infracțional este mai largă,
variind de la un stat la altul, în funcție de nivelul dezvoltării statului, gradul de educare a
populației, rata criminalității etc.

54
Gheorghe Diaconescu, Constantin Duvac, Drept penal. Partea speciala. Noul Cod penal, Curs universitar, vol. II,
Ed. Fundatiei „România de Mâine”,Bucuresti, 2006,p. 133-152
34
2.2 Probaţiunea în Noul Cod Penal. Aspecte legislative privind regimul sancţionator al
minorilor

Dupã o perioadã experimentalã în care influenţa statelor europene cu o tradiţie

consolidatã în domeniu a avut un rol semnificativ, probaţiunea ca instituţie a fost consacratã
legislativ în România în anul 2000, prin Ordonanþa de Guvern nr. 92 privind organizarea şi
funcţionarea serviciilor de reintegrare socialã a infractorilor şi de supraveghere a executãrii
sancţiunilor neprivative de libertate. Dincolo de stabilirea schematicã a unor atribuţii care urmau
sã defineascã sfera de intervenţie a viitorului consilier de probaţiune, în cuprinsul actului
normativ se regãsesc principii şi valori specifice probaţiunii (de exemplu, implicarea comunitãţii,
abordarea interdisciplinarã, asistenţa şi consilierea persoanelor condamnate), dar greu de acordat
cu legislaţia penalã a momentului55.
O.G. nr. 92/2000 a fost pliatã pe un Cod penal, elaborat în 1968, pentru o societate în care
valorile promovate erau mult diferite şi închisoarea era excesiv valorizatã ca unic rãspuns la
infracţionalitate. Deşi modificat dupã 1989 în câteva rânduri, în scopul de a face loc unui minim
de sancţiuni alternative la detenţie . De exemplu, în 1992 şi 1996, când au fost introduse în
Codul penal suspendarea executãrii pedepsei sub supraveghere şi libertatea supravegheatã a
minorului, ansamblul de reglementare a rãmas tributar aceloraşi vechi concepţii. În acest context,
O.G. nr. 92/2000 a stabilit mai degrabã legãturi formale cu legislaþia penalã şi nicidecum un
ansamblu coerent, în care probaţiunea sã capete identitatea realã a unei instituţii. Ca dovadã,
Legea nr. 129/2002, prin care a fost aprobatã O.G. nr. 92/2000, aduce deja modificãri şi
completãri textului. S-au adãugat în decursul timpului o serie de alte acte normative tangenţiale,
care stabilesc atribuţii noi pentru serviciile de probaţiune, cum ar fi consilierea victimelor
infracţiunilor sau evaluarea minorilor care sãvârşesc fapte penale, dar care nu rãspund penal.
Pe acest teren al unei reglementãri disipate, probaţiunea s-a construit în România prin
practica de zi cu zi şi printr-o atenţie permanentã la direcţiile de dezvoltare trasate în statele de
tradiţie de la care a avut deschiderea sã înveţe.
În acest context, legislaţia actualã a devenit mai degrabã o frânã în evoluţia probaţiunii
decât o bazã de pornire spre consolidarea unui sistem modern acordat valorilor, recomandãrilor
şi instrumentelor europene. Reforma legislativã de ansamblu iniţiatã în ultimii ani şi aflatã în
curs de finalizare vine în întâmpinarea acestui din urmã deziderat, prin promovarea unui nou
Cod penal adoptat prin Legea nr. 286/2009 şi a unui nou Cod de procedurã penalã (Legea nr.
135/2010).
În ansamblu, noul Cod penal prezintã, din punctul de vedere al probaţiunii, o viziune
55
Boroi Alexandru, Drept penal.Partea generală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2014, p. 350
35
modernã şi mult îmbunãtãţitã faţã de legislaţia actualã. Reconfigurarea instituţiilor de drept penal
sub incidenţa cãrora se desfãşoarã activitatea de probaţiune, introducerea unora noi sau ajustarea
celor deja existente creeazã premisele unei dezvoltãri de substanţã a sistemului de probaţiune din
ţara noastrã şi statueazã rolul consilierului de probaţiune ca actor cu drepturi depline pe scena
înfãptuirii actului de justiţie.
Datã fiind noutatea, importanţa, a acestui nou Cod penal, înţelegem sã procedãm la o
scurtă analizã a prevederilor sale referitoare la activitatea de probaţiune.
Rolul probaţiunii în noul Cod penal este considerabil sporit atât cantitativ, prin
multiplicarea instituţiilor care definesc direct sfera de implicare a serviciului de probaţiune, cât şi
calitativ, prin statuarea la cel mai înalt nivel legislativ a intervenţiilor specializate ale
consilierului de probaţiune. Corelativ, consilierului de probaţiune îi este redefinitã poziţia prin
raportare la etapa executãrii pedepsei, având la îndemânã posibilitatea de a interveni inclusiv în
ceea ce priveşte modificarea conţinutului sau durata obligaţiilor stabilite de instanţa de judecatã
aflate în sarcina persoanei supravegheate.
Cu privire la minorii care răspund penal, Noul Cod penal prevede un sistem sancţionator
special, format din măsuri neprivative de libertate şi măsuri educative privative de libertate.
Măsurile educative neprivative de libertate sunt prevăzute de art. 115 alin. (1) Noul Cod
penal, şi sunt: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână şi
asistarea zilnică.
Măsura educativă a stagiului de formare civică este prevăzută de art. 117 Noul Cod penal
şi constă în obligaţia minorului de a lua parte la anumite programe civice cu o durată de minim
patru luni, însă nu mai puţin de două luni, pentru a îl ajuta să înţeleagă consecinţele legale şi
sociale la care se expune în situaţia săvârşirii de fapte penale şi pentru a îl responsabiliza privitor
la comportamentul său viitor.
Măsura educativă a supravegherii este prevăzută în art. 118 Noul Cod penal, constând în
controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic. Măsura este temporară
durata sa variind între 2 – 6 luni.
Conform art. 119 Noul Cod penal, măsura educativă a consemnării la sfârşit de
săptămână constă în obligaţia minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică.
Se ia, în principal, ca măsură de reeducare a minorilor ce au comis fapte penale de o gravitate
anume, dar aceasta funcţionează şi ca măsură înlocuitoare în situaţia în care măsurile educative
iniţiale (supravegherea sau/şi stagiul de formare) au dat rezultat, pentru că minorul nu a respectat
condiţiile de executare ori obligaţiile impuse.
Măsura asistării zilnice este prevăzută de art. 120 Noul Cod penal, constând în obligaţia
minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probaţiune, ce conţine orarul şi
36
cerinţele de desfăşurare a activităţilor, dar şi a interdicţiilor minorului. Se dispune, mai ales, ca
măsură educativă faţă de minorul ce a săvârşit o faptă penală cu un grad de periculozitate socială
scăzut. Totodată, instanţa mai poate să dispună acestă măsură în situaţia revocării altei măsuri
educative neprivative de libertate mai facile ca urmare a neîndeplinirii cu rea voinţă de către
minor a acesteia din urmă ori a obligaţiilor impuse. Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o
perioadă cuprinsă între 3 – 6 luni, iar supravegherea se efectuează sub coordonarea serviciului de
probaţiune.
În raport cu gravitatea faptelor comise, minorului ise pot aplica măsuri educative
privative de libertate, pentru infracţiunile ce prezintă un grad de periculozitate socială ridicată.
Conform art. 124 Noul Cod penal măsura educativă a internării întrun centru educativ
constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, şi se dispune
pe o perioadă cuprinsă între 1 – 3 ani.
Măsura educativă a internării într-un centru de detenţie este dispusă prin art. 125 Noul
Cod penal şi constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor,
cu regim de supraveghere şi pază, unde va urma programe intensive de reintegrare socială
precum şi programe de pregătire şcolară şi formare profesională conform abilităţilor sale. Este
aplicat minorilor infractori pentru fapte grave ţinând cont şi de periculozitatea infractorului.
Măsura se dispune pe o durata de la 2-5 ani ori în mod excepţional de la 5 -15 ani.
Intrarea în vigoare a Noului Cod penal pune în discuţie o serie de probleme legate de
aplicarea legii penale mai favorabile în privinţa infracţiunilor comise de minori56.
În cazul în care o infracţiune a fost comisă de un minor cu vârsta între 14 – 18 ani sub
vechiul Cod penal, iar judecarea cauzei are loc după intrarea în vigoare a Noului Cod penal,
este eronat a se considera a priori că prin stabilirea de către Noul Cod penal a unui regim
sancţionator compus doar din măsuri educative, cu excluderea pedepselor, acesta va fi în toate
cazurile legea penală mai favorabilă. Aprecierea legii penale mai favorabile se va realiza in
concreto, instanţa trebuind să compare sancţiunile spre care s-ar fi orientat conform fiecăruia
din cele două Coduri. Astfel vom reţine următoarele situaţii de aplicare a legii penale mai
favorabile:
1. Dacă după comiterea infracţiunii, şi până la pronunţarea hotărârii, infractorul a împlinit
vârsta de 18 ani, va fi în principiu, mai favorabil Noul Cod penal, care prevede
posibilitatea aplicării în continuarea numai a măsurilor educative, cu excluderea
pedepselor, de la acest principiu, putem reţine două excepţii:

56
Udroiu Mihail., Drept penal. Partea specială, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2014, pp. 360 - 364
37
 a. Legiuitorul a apreciat că o pedeapsă cu suspendarea executării, aplicabilă conform
vechiului Cod penal, este considerată mai favorabilă decât o măsură educativă
privativă de libertate prevăzută de Noul Cod penal57;
b. Având în vedere logica prevederilor art. 129 alin. (2) lit. d) Noul Cod penal, se poate
aprecia în materia aplicării legii penale în timp că o pedeapsă cu amenda, aplicabilă
conform vechiului Cod penal, este mai favorabilă decât o măsură educativă privativă
de libertate prevăzută de Noul Cod penal.
2. În ipoteza în care infractorul este minor şi la momentul pronunţării hotărârii, din
compararea celor două Coduri penale se vor reţine următoarele:
a. Măsura mustrării prevăzută de vechiul Cod penal este mai favorabilă decât orice
măsură educativă neprivativă de libertate (şi, implicit şi privativă de libertate)
prevăzută de Noul Cod penal;
b. În ceea ce priveşte măsura libertăţii supravegheate, se consideră că atunci când
instanţa ar considera necesară impunerea obligaţiei de prestare a muncii în folosul
comunităţii, potrivit legii vechi, va fi mai favorabilă măsura educativă a consemnării
la sfârşit de săptămână. Dacă însă instanţa consideră că libertatea supravegheată ar
putea fi aplicată potrivit legii vechi, fără impunerea altor obligaţii, Codul penal din
1968 va fi considerată lege mai favorabilă, chiar dacă durata libertăţii supravegheate
este mai mare, deoarece consemnarea la sfârşit de săptămână atrage restricţii mai
severe asupra libertăţii de mişcare a minorului decât libertatea supravegheată.
c. Măsura internării într-un centru educativ prevăzută de Noul Cod penal este mai
favorabilă decât măsura internării într-un centru de reeducare sau într-un institut
medical educativ prevăzută de vechiul Cod penal.
d. Măsura internării într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ
prevăzută de vechiul Cod penal este mai favorabilă decât măsura internării într-un
centru de detenţie prevăzută de Noul Cod penal;
e. Orice măsură educativă neprivativă de libertate din Noul Cod penal este mai
favorabilă decât orice măsură educativă privativă de libertate din vechiul Cod penal,
f. Orice măsură educativă neprivativă de libertate din vechiul Cod penal este mai
favorabilă decât orice măsură educativă privativă de libertate din Noul Cod penal;
g. Orice măsură educativă privativă de libertate din Noul Cod penal este mai favorabilă
decât pedeapsa închisorii cu executarea în regim de detenţie stabilită conform
vechiului Cod penal;

57
A se vedea art. 17 din Legea de punere în aplicare a Codului penal nr. 187/2012, publicată în M.Of., nr. 757 din 12
noiembrie 2012, rectificată în M.Of. nr. 117 din 1 martie 2013
38
 h. O pedeapsă cu suspendarea executării, aplicabilă conform vechiului Cod penal, este
mai favorabilă decât o măsură educativă privativă de libertate prevăzută de Noul Cod
penal.
În situaţia în care, pentru infracţiunea comisă de un minor având vârsta între 14 – 18
ani, a fost aplicată o sancţiune printr-o hotărâre definitivă pronunţată în baza vechiului Cod
penal, la data intrării în vigoare a Noului Cod penal, se vor reţine ipotezele următoare de
aplicare a legii penale mai favorabile58:
a. Măsura educativă a libertăţii supravegheate pronunţată în baza vechiului Cod penal se
execută conform prevederilor acestuia şi după intrarea în vigoare a Noului Cod penal59;
b. Dacă măsura libertăţii supravegheate aplicată în baza vechiului Cod penal se revocă după
intrarea în vigoare a Noului Cod penal, datorită faptului că înăuntrul termenului libertăţii
supravegheate minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are
rele purtări, libertatea supravegheată este înlocuită cu internarea într-un centru educativ pe
o perioadă de 1 an60;
c. Dacă măsura libertăţii supravegheate aplicată în baza vechiului Cod penal este revocat,
datorită săvârşirii unei infraţciuni noi înainte de majorat, instanţa va dispune, luând în
considerare gravitatea infracţiunii comise, o măsură educativă privativă de libertate
prevăzută de Noul Cod penal61;
d. Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare dispusă în baza vechiului Cod
penal este înlocuită cu măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o durată
egală cu timpul rămas din momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a luat
măsura internării în centrul de reeducare şi până la majoratul celui în cauză, dar nu mai
mult de 3 ani; perioada executată din măsura educativă a internării în centrul de reeducare,
precum şi durata reţinerii şi arestării preventive se consideră ca parte executată din durata
măsurii educative a internării în centrul educativ62;
e. În cazul în care, conform vechiului Cod penal s-a dispus prelungirea duratei măsuri
educative a internării într-un centru de reeducare, măsura se va exercita într-un centru
educativ, după intrarea în vigoare a Noului Cod penal63;
f. Pedeapsa amenzii executabilă, aplicată pentru infracţiuni comise, în timpul minorităţii, în
baza vechiului Cod penal şi neexecutată, în tot sau parte, până la intrarea în vigoare a
Noului Cod penal, este înlocuită cu măsura educativă a consemnării la sfârşit de

58
Udroiu M., op.cit., pp. 360 - 364
59
A se vedea art. 18 alin. (1) din Legea de punere în aplicare a Codului penal
60
A se vedea art. 18 alin. (2) Legea de punerea în aplicare a Codului penal;
61
A se vedea art. 18 alin. (3) din Legea de punere în aplicare a Codului penal;
62
A se vedea art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea de punere în aplicare a Codului penal
63
A se vedea art. 19 alin. (3) din Legea de punere în aplicare a Codului penal
39
 săptămână, ţinând cont şi de partea ce a fost executată din amendă 64; dacă executarea
amenzii a fost suspendată condiţionat în baza vechiului Cod penal, această soluţie se va
menţine şi după intrarea în vigoare a Noului Cod penal.

2.3 Mecanisme clasice de control

Comportamentele antisociale aduc prin natura lor dezaprobare socială, materializată de

multe ori în aplicarea unor măsuri reactive. Mecanismul care are rolul de a face respectate
modelele permise de conduită la nivel de individ este cel al controlului social. În sens larg,
controlul social este definit ca fiind “procesul prin care o instanţă (persoană, grup, instituţie,
asociaţie sau organizaţie) reglementează, orientează, modifică sau influenţează comportamentele
sau acţiunile altei instanţe, ce aparţine aceluiaşi sistem, cu ajutorul unor mijloace materiale sau
simbolice, în vederea asigurării conformităţii şi păstrării echilibrului specific sistemului” 65.
Astfel, putem vedea controlul social drept un mecanism, formal sau informal, prin intermediul
căruia se urmăreşte menţinerea ordinii sociale.
În ceea ce priveşte formele controlului social şi mijloacele prin care se realizează 66, se,
distinge în funcţie de gradul de permisivitate între control social pozitiv sau negativ, şi în funcţie
de instanţele care îl emană între control social formal (organizat şi instituţionalizat) sau
informal (neorganizat şi neinstituţionalizat):
• controlul social pozitiv: presupune direcţionarea individului către internalizarea valorilor,
normelor şi regulilor de convieţuire socială, prin motivare către respectarea normelor din
convingere; mecanismul implică recompense şi stimulente cu caracter moral şi material,
până la recunoaşterea socială a conduitelor şi acţiunilor dezirabile.
• controlul social negativ: se întemeiază pe teama individului de pedeapsă în cazul în care
încalcă normele şi regulile sociale; implică sancţiuni organizate, dar şi dezaprobare sau
respingere a deviantului de către comunitate prin izolare, excludere sau ridiculizare.
• controlul social formal: este realizat prin intermediul unor organisme specializate, precum
poliţia, biserica, armata, justiţia; se întemeiază pe legi sau prescripţii de natură juridică sau
administrativă.
• controlul social informal: este realizat de grupurile de apartenenţă, precum comunitatea,
grupul de prieteni, grupul de muncă şi familia sau de indivizi care acţionează spontan şi
difuz; se bazează pe transmiterea de obiceiuri şi tradiţii de la o generaţie la alta.

64
A se vedea art. 20 din Legea de punere în aplicare a Codului penal
65
Butoi Tudorel, Psihologie judiciară, Tratat universitar, Editura Solaris, 2011, p. 438
66
D. Banciu, S. Rădulescu ,V. Teodorescu, Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în România, Editura Lumina,
Lex, Bucureşti,2000, pp.13-15
40
 Sursă: Realizat după Vlăsceanu, L. (1998) „Control social”. În Zamfir, C. şi Vlăsceanu, L.
(coord).Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura Babel.pp.137-138.

Unii autorii67 realizează o altă clasificare a tipurilor de control social în funcţie de

mijloacele, instrumentele utilizate şi instituţiile sociale care îl aplică (a se vedea graficul privind
controlul social). Astfel, se diferenţiază între:
 controlul social coercitiv: realizat de instituţiile juridice prin intermediul
impunerii autorităţii. Acest tip de control social se exercită asupra
comportamentelor delincvente care aduc atingere valorilor cele mai importante
ale societăţii;
 controlul psiho-social: reglementează conduitele şi acţiunile indivizilor prin
mijloace de convingere, acţionând la nivelul atitudinilor, ideilor şi opiniilor
indivizilor. Această formă de control poate fi la rândul ei formală sau informală:
controlul psiho-social formal: realizat la nivel instituţional, este cel care impune
norme impersonale, cuprinse în regulamente sau coduri, de regulă scrise de către
asociaţii sau organizaţii sociale, încercând astfel o standardizare a conduitelor. În
general, controlul formal face tranziţia de la controlul coercitiv înspre controlul
informal; controlul psiho-social informal: este rezultatul socializării şi învăţării
sociale, având ca rezultat internalizarea sistemului de norme, a modelelor
comportamentale şi a atitudinilor tipice dintr-o societate, realizat în familie sau în

67
Vasile Alina Sanda, Psihologia delicvenţei juvenile, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp.122 - 126
41
 grupuri de prieteni. Interesant în privinţa acestei clasificări, din punctul nostru de
vedere, este situarea instituţiilor de control social.

2.4 Sisteme sociale responsabile cu reabilitarea persoanelor care au comis infracţiuni

În ţara noastră, principalele sisteme sociale responsabile cu reabilitarea persoanelor care

au comis infracţiuni sunt sistemul de asistenţă socială şi sistemul de justiţie penală. Fiecare dintre
aceste două sisteme primeşte în supraveghere persoane care au comis fapte penale, diferenţa
făcând o răspunderea lor penală. Sistemul de asistenţă socială primeşte în supraveghere minorii
care au comis fapte penale dar nu răspund penal, în timp ce sistemul justiţiei penale primeşte în
supraveghere persoanele care au comis infracţiuni şi care au răspundere penală, astfel că în cele
ce urmează vom prezenta câteva aspect privitoare la sistemul de asistenţă socială.
Servicii de probaţiune reprezintă servicii publice ce asigură supravegherea modului în
care infractorii menţinuţi în stare de libertate îşi respectă condiţiile şi îndeplinesc îndatoririle. În
general, scopul acestor servicii este acela de a întări siguranţa publică prin reabilitarea
comportamentală a infractorilor. Pentru realizarea acestui scop, consilierii de probaţiune
desfăşoară o serie de activităţi specifice, precum68:
 Întocmirea referatului de evaluare pentru instanţe sau parchete;
 Supraveghează infractorii în comunitate;
 Asistă şi consiliază infractorii în vederea acoperirii necesităţilor criminogene;
 Pregătesc deţinuţii pentru eliberare etc.
În funcţie de climatul penal din fiecare ţară, serviciile de probaţiune pun accentul pe una ori
mai multe din aceste activităţi.
Rolul serviciului de reinserţie socială şi supraveghere este acela de a reintegra infractorii şi
de a supraveghea executarea obligaţiilor stabilite de instanţă. Prin stabilirea acestui obiectiv,
legiuitorul român a reamintit cele două componente esenţiale ale activităţii de probaţiune, şi
anume69:
 Asistenţa socială
 Supravegherea şi consilierea persoanelor condamnate.

68
Dumitraşcu Hanibal, Consilierea în asistenţa socială, Ed. Polirom, Iaşi, 2012, pp. 204 - 221
69
Durnescu Ioan., Asistenţa socială în penitenciar, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, pp. 17 - 26
42
 Conform actualei legislaţiei, componenta de supraveghere şi a obligaţiilor şi măsurilor
care decurg din aceasta este realizată drept urmare a unei sentinţe judecătoreşti. Pe cale de
consecinţă, supravegherea este nonvoluntară, iar încălcarea măsurilor şi-sau a îndatoririlor de
supraveghere poate conduce la revocarea suspendării executării pedepsei cu închisoarea ori a
libertăţii supravegheate.
Dimpotrivă, componenta de asistenţă şi consiliere are un caracter facultativ. Potrivit art. 3
din Legea 129/2002 condiţiile de acordare a asistenţei sociale sunt:
- Serviciile de reintegrare socială şi supraveghere le pot oferi asistenţă şi consiliere în vederea
îndreptării şi reinserţiei sociale persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii, a căror
pedeapsa a fost graţiată total prin lege, precum şi minorilor care au săvârşit fapte prevăzute
de legea penală, faţă de care s-a înlăturat prin prevederi legale măsura educativă a internării
întrun centru de reeducare;
- Serviciile de reintegrare socială şi supraveghere cooperează cu personalul specializat în
asistenţă socială din cadrul penitenciarului, în scopul de a îndrepta şi reintegra în comunitate
persoanele condamnate la o pedeapsă privativă de libertate, cu acordul acestora.
Scopul acestui subcapitol al lucrării este acela de a descrie modul în care activitate de
asistenţă şi consiliere socială se realizează în serviciile de probaţiune din România urmând regula
clasică în asistenţa socială, cunoscută şi sub denumirea de ASPIRE – Assessment, Planning,
Intervention, Review şi Evalution70.
Evaluarea necesităţilor infractorilor a fost apreciată ca fiind o funcţie esenţială a
intervenţiei precticienilor din domeniul corecţional71. Pentru a sublinia importanţa acesteia,
trebuie doar să menţionăm că de modul în care este realizată şi de acurateţea informaţiilor
depinde succesul intervenţiei de reintegrare socială.
Activitatea de evaluare se constituie într-o constantă în cadrul intervenţiilor pe cale le
desfăşoară asistentul social, evaluarea realizându-se atât în raport cu persoanele care au calitatea
de învinuiţi ori inculpaţi – la momentul întocmirii referatelor de evaluare socilitate de către
instanţa judecătorească ori de organele de cercetare penală - , cât şi cu persoanele ce au calitatea
de condamnaţii – când se întocmeşte planul de supraveghere ori sunt derulate activităţi de
asistenţă şi consiliere.
Atunci când facem referire la evaluarea nevoilor, avem în considerare, mai ales, două
categorii de nevoi ale persoanelor aflate în evidenţa serviciilor de probaţiune, şi anume nevoile
sociale şi nevoile criminogene.

70
R.Canton, D.Hancock, Dictionary of Probation and Offender Management, Willan Publishing, Cullompon, 2007,
p.151
71
A.T.Harland, Choosing correctional options that work: Definind the demand and evaluating the supply, Sage
Publications, Thousand Oaks, 1996, p. 134
43
 Asistenţii sociali îşi centrează eforturile în activitatea de evaluare asupra unor arii
precum: mediul social, comportamentul şi atitudinea persoanei evaluate, riscurile pe care le
prezintă infractorul sau la care acesta este supus72.
Fiecărei arii de evaluare îi sunt corelativi o serie de itemi pe care asistentul social îl
explorează în cadrul demersului său evluativ. De pildă, atunci când evaluează mediul sociale de
provenienţă al infractorului, practicianul are în vedere o serie de aspecte precum familia
infractorului, implicarea părinţilor sau tutorelui în cadrul procesului de creştere şi de educare,
mai ales în cazul minorilor.
Instrumentul principal folosit de asistentul social îl constituie interviul. Folosind aceste
informaţii şi cele culese din alte surse, de exemplu, dosarul penal, consultarea anumitor
specialişti, etc., asistentul social sau consilierul de probaţiune procedează la evidenţierea
nevoilor sociale şi criminogene ce sunt incluse ăn planul de supraveghere ori fac obiectul
procesului de asistenţă socială.
Trebuie să remarcăm faptul că acest demers al asistentului social este marcat şi de
subiectivitatea acestuia. Acest inconvenient, precum şi nevoia de a decanta din multitudinea de
probleme cu care se confruntă persoana evaluată pe cele care determină de o manieră decisivă
trecerea la actul infracţional au cosntituit premisele elaborării şi implementării ICDD.
Aşa cum s-a subliniat, în literatura de specialitate 73, evaluarea prin intermediul acestui
instrument conduce la structurarea procesului de evaluare, la creşterea acurateţei estimării
riscurilor pe care le prezintă persoana evaluată ( de recidivă, de auto – vătămare etc.) şi la
identificarea factorilor relevanţi din punct de vedere criminogen pentru diferitele zone de
existenţă ale persoanei evalaute. Mai mult, unii autorii, consideră că evaluarea nu trebuie privită
doar ca o simplă culegere de date, aceasta fiind un proces de decizie, ceea ce se evaluaează
nefiind atât persoana infractorului, cât mai degrabă comportamentul infracţional al acesteia.
Elementul central al demersului de asistenţă şi consiliere socială în reprezintă planul de
asistare, care, conform prevederilor art. 45 alin. (3) din H.G nr. 1239/2000, este întocmit cu
implicarea persoanei solicitante într-un termen de maxim 20 zile lucrătoare de la data solicitării
asistării şi consilierii.
Evoluţia persoanei supravegheate în cadrul procesului de asistenţă şi consiliere face
obiectul unor referate perioadice de reintegrare socială şi supraveghere, ce conţin pe scurt
informaţii privitoare la rezultatele înregistrate de către persoana asistată ori consiliată şi care sunt
întocmite minim odată la 6 luni sau ori de câte ori este înregistrată o evoluţie negativă sau
pozitivă în procesul de reinserţie a respectivei persoane.

72
Durnescu Ioan, Probaţiunea.teorii, legislaţie şi practică, Ed. Polirom, Iaşi, 2011, pp. 310 - 315
73
Păsărică R., Mitricună B., Manual de probaţiune, Ed. EuroStandard, Bucureşti, 2008, pp. 316 - 328
44
 Capitolul III. Aspecte metodologice

3.1 Metodologia cercetării

3.1.1 Obiectul cercetării

Obiectivul cercetării de faţă s-a centrat cu precădere asupra explicării comportamentului

delincvent al minorilor aflaţi în Secţia Exterioară Cluj-Napoca a Penitenciarul de Maximă
Siguranţă Gherla, urmărind modul în care aceştia au fost influenţati de grupul de egali.
Cercetarea a încercat să surprindă felul în care această influenţă s-a tradus în adoptarea de către
minori a unor valori predelincvente sau delincvente promovate de grup.
Am pornit de la ipoteza că există o influenţă a grupului de egali în adoptarea de către
adolescent a unui comportament delincvent. Această influenţă este posibil să fie concretizată în
adoptarea de către adolescent a unor valori delincvente promovate de grup.
Ipotezele cercetării sunt formulate în felul următor:
A. adolescentul înţelege că acceptarea valorilor grupului îi asigură apartenenţa la grup

45
 B. valorile acceptate pot să fie şi cele care conduc la adoptarea unui comportament
delincvent
Studiul s-a desfăşurat pe o perioadă de 4 săptămâni (24 aprilie – 24 mai 2015).
Populaţia inclusă în cercetare este alcătuită din minori delincvenţi având vârsta
cuprinsă între 14 şi 18 ani. Aceşti minori provin din medii diferite (rural sau urban), din familii
intacte sau monoparentale, având în cea mai mare parte un nivel redus de şcolarizare şi fiind
implicaţi în comportamente delincvente împreună cu alţi minori sau chiar cu adulţi. Minorii se
află în penitenciar şi îşi execută pedeapsa primită în urma comiterii unor acte infracţionale, sau
se află la dispoziţia instanţei, deoarece nu au primit încă sentinţa pentru fapta infracţională
comisă.
Analiza datelor şi informaţiilor rezultate din cercetare atesta faptul ca în proporţie
majoritară minorii aflaţi în aceste şcoli au comis delicte de furt în dauna avutului particular şi
public, precum şi delicte de agresiuni fizice, tălhării şi violuri.
Ca o trăsătură generală, majoritatea acestor minori prezentau deficienţe de socializare
familială şi şcolară, concretizate prin fugă de acasă, abandon şcolar, hoinăreală, consum de
alcool, care, accentuate de influenţa unor anturaje nefaste, au constituit factori importanţi în
structurarea comprtamentului lor delincvent.
Pe lângă factorii amintiţi mai sus au fost identificate “companiile”, anturajele negative,
formate de multe ori spontan şi ocazional, ca factori favorizanţi pentru declanşarea unor acţiuni
delincvente în grup. Apariţia acestor grupuri de socializare “negativă” este stimulată de o serie de
factori, cum ar fi: lipsa relaţiilor afective în familie între părinţi şi între părinţi şi copii, privarea
minorului de bunurile necesare traiului zilnic, inexistenţa unor modalităţi de comunicare
familială şi de petrecere a timpului liber cu părinţii, eşecul şi abandonul şcolar, frustrarea şcolara
sau profesională, permisivitatea comunităţii locale (vecini, profesori, autoritate tutelară, etc.).

3.1.2 Metoda şi instrumentele cercetării

Metodologia angajată de mine este una de tip calitativ deoarece acoperă cel mai bine
intenţiile avute de mine prin efectuarea acestei cercetări. Prin urmare, am utilizat ca metodă de
cercetare studiul de caz iar pentru culegerea efectivă a informaţiilor am folosit interviul
semistructurat centrat pe problemă. Alături de acest instrument am utilizat şi alte tehnici cum ar
fi: completarea împreună cu deţinutul a unei fişe de anamneză individuală (vezi Anexa) şi
observaţia coparticipantă, prin contactul direct cu minorii şi personalul specializat din cadrul
Penitenciarului.
46
 Am ales acest tip de interviu deoarece permite focalizarea efortului investigativ pe
aspectul cel mai strâns legat de situaţia studiată şi anume aspectele valorice, normele însuşite de
adolescent prin contactul cu grupul de egali (acestea nu puteau fi surprinse prin intermediul
chestionarului de exemplu). De asemenea, acest instrument permite surprinderea unor faţete
variate oferind şansa obţinerii unei imagini cât mai complete asupra modului în care se manifestă
influenţa grupului de egali asupra adoptării unui comportament delincvent de către adolescent.
Acest interviu este un interviu cu caracter deschis, ceea ce reprezintă un avantaj
important pentru relaţia dintre asistentul social şi persoana intervievată, făcând ca relaţia să fie
bazată pe participarea activă a asistatului, lucru cu atât mai important cu cât subiecţii intervievaţi
(deţinuţii minori) sunt într-un mediu marcat de absenţa iniţiativei personale şi a posibilităţii de a
lua decizii. Relaţia profesională e dificil de realizat de aceea acest tip de instrument de cercetare
asigură o bază mai serioasă pentru o relaţie de încredere.
Astfel, interviul centrat pe problemă este o metodă de culegere a datelor, care
accentuează interacţiunea dintre partenerii comunicării şi se bazează pe evaluarea datelor
obţinute, evaluare care se realizează cu ajutorul tehnicilor calitative interpretative. Acest tip de
interviu se înscrie în seria interviurilor semistructurate, ceea ce dă persoanei asistate libertate de
expresie, pentru a ajunge cât mai aproapre de situaţia unei discuţii deschise. Interviul este însă
centrat pe o anumită temă pe care asistentul social – operator de interviu o anunţă iniţial şi asupra
căreia revine mereu.
În cazul interviului centrat pe problemă este esenţial ca problema care constituie ideea
centrală a interviului să fie analizată şi aprofundată de către cel care întocmeşte ghidul de
interviu şi urmează să analizeze datele obţinute.
Interviul centrat pe problemă are la bază mai multe principii fundamentale: centrarea
asupra problemei ce urmează să fie abordată prin interviu, orientarea conform obiectului (ceea ce
înseamnă că funcţia concretă a interviului centrat pe problemă trebuie să se refere la obiectul
specific) şi principiul procesualităţii care afirmă că acest tip de interviu reprezintă o analiză
flexibilă a câmpului informative, acest lucru însemnând adunarea şi verificarea pas cu pas a
datelor. De această verificare se leagă caracterul deschis al interviului centrat pe problemă,
deschidere care din punctul de vedere al asistatului înseamnă că acesta trebuie să fie în situaţia
de a răspunde liber, fără a-i fi date alternativele de răspuns.
Avantajele acestui tip de interviu sunt, în cazul cercetării mele, următoarele: minorul
poate să ofere exact percepţia sa asupra modului în care grupul de egali l-a influenţat în
adoptarea comportamentului delincvent, în absenţa oricăror constrângeri; clientul poate dezvolta
conexiuni de mai mare amploare decât i-ar putea oferi un alt tip de interviu; prin folosirea
interviului centrat pe problemă am putut verifica dacă l-am înţeles pe minor şi am putut tematiza
47
condiţiile concrete ale situaţiei. Aceste avantaje au permis ca prin folosirea interviului centrat pe
problemă, să fie posibilă o relaţionare puternică între asistentul social şi asistat.
Desfăşurarea interviului centrat pe problemă a presupus parcurgerea următorilor paşi:
I. Formularea şi analiza problemei – am realizat acest lucru înainte de începerea
cercetării, prin studierea literaturii de specialitate din domeniu, care mi-a relevat
aspectele care există în ce priveşte delincvenţa juvenilă şi modul în care grupul de
egali ar putea influenţa pe adolescent să comită infracţiuni.
II. Compunerea ghidului de interviu centrat pe problemă în vederea identificării
valorilor adoptate de către adolescent prin influenţa grupului de egali;
III. Faza interviului propriu-zis, fază prin care am urmărit obţinerea informaţiilor.
Am folosit trei mari categorii de întrebări ale interviului centrat pe problemă: întrebări de
sondare, întrebări de ghidaj sau “fir roşu” şi întrebări ad-hoc. În formularea întrebărilor am luat
în considerare următoarele reguli de formulare: întrebarea trebuie să fie formulată cu simplitate,
claritate, într-un limbaj accesibl; întrebarea să fie scurtă, să nu se compună din mai multe
întrebări; întrebările nu trebuie să aibă o conotaţie axiologică, adică să nu fie valorizatoare
pozitiv sau negativ; din întrebări nu trebuie să reiasă aprecierile referitoare la nivelul intelectual
al clientului, aspect pe care l-am considerat cu atât mai important cu cât minorii cu care am
lucrat aveau o pregătire şcolară precară şi nu am dorit să creez suspiciuni, ci o atmostferă de
acceptanţă; de asemenea, întrebările trebuie să fie formulate în termeni clari, neechivoci; nu
trebuie să existe exprimare ambiguă, vagă, generală, ci întrebările trebuie să fie concrete; nu se
formulează întrebări ce sugerează răspunsul; se evită întrebările dihotomice. Având în vedere
aceste reguli am construit ghidul de interviu folosit în interviurile cu minorii delincvenţi, ghid pe
care l-am anexat la sfârşitul acestei lucrări (vezi Anexa).
În aplicarea interviului am încercat să iau în considerare şi alte aspecte care ţin de
realizarea acestuia: contextul în care are loc interviul, respectarea distanţei perceptive de
intimidate, precum şi faptul că clientul nu trebuie aşezat într-o postură de inferioritate. Fiecare
interviu a fost deschis prin prezentarea mea şi a intenţiilor mele, prezentarea scopului interviului
şi a duratei aproximative, solicitarea participării clientului la intervievare cu date autentice
asigurându-l că datele şi informaţiile pe care mi le oferă vor fi confidenţiale (numele lui nu va
apare în lucrare mea, va fi eventual specificat cu iniţiale). Interviul continua cu focalizarea pe
problematica ce constituie subiectul lucrării: influenţa pe care o are grupul de egali în adoptarea
de către adolescent a comportamentului delincvent. Fiecare ipoteză specifică a fost
operaţionalizată şi există întrebări concrete pentru fiecare dintre cele trei ipoteze.
În continuare aş dori să prezint câteva caracteristici ale studiului de caz, care este prin
excelenţă o metodă calitativă, utilizată şi de mine în această cercetare. Studiul de caz este o
48
metodă în înţelesul larg al cuvântului, fiindcă nu este o modalitate efectivă de culegere a
materialului empiric aşa cum se întâmplă cu observaţia sau interviul. El se constituie într-o
procedură de integrare a respectivelor modalităţi, prin abordarea unei entităţi sociale, de la
indivizi până la comunităţi cu scopul de ajunge la o imagine cât mai completă posibil despre
acea entitate.74
Studiile de caz pot fi clasificate în trei mari categorii: intrinseci, instrumentale şi
collective. Prin studiul de caz intrinsic se urmăreşte investigarea cât mai minuţioasă a unui caz
particular ca interes în sine, fără scopul de a desprinde trăsături generale sau de a “testa” o
ipoteză ori o idee. În studiul de caz instrumental, un caz particular este cercetat, la fel, foarte
detaliat, dar cu scopul de a lămuri o problemă (sau teorie) mai generală. Studiul de cazuri
multiple (colective) îşi pune cu şi mai mare acuitate ideea generalizării, a notelor şi
mecanismelor commune.
În ce priveşte etapele unui studiu de caz acestea sunt:
 selecţia şi delimitarea cazului
 selectarea în interiorul cazului, adică, dintr-un caz ales spre studiu ne oprim asupra unor
persoane, locuri, evenimnte pe care le observăm intens.
 în interpretarea cazului, este necesară efectuarea unei comparaţii cu alte cazuri
asemănătoare concrete şi, bineînţeles, când studiul este multicazuistic, să examineze
cazurile comparativ.
 ultima etapă constă în elaborarea textului final.
Pentru cercetarea de faţă, în elaborarea studiilor de caz am combinat informaţiile
obţinute prin completarea fişei de anamneză individuală şi prin interviurile realizate cu fiecare
dintre minorii studiaţi. În felul acesta am putut verifica dacă informaţiile pe care mi le oferă sunt
adevărate sau nu.

3.2 Prezentarea, analiza şi interpretarea datelor

Studiile de caz prezentate în continuare vor evidenţia faptul că grupul influenţează

adolescentul prin promovarea unor valori pe care adolescentul le adoptă şi care pot fi valori de
natură delincventă. Adolescentul doreşte să facă parte dintr-un grup şi doreşte să fie acceptat de
acesta de aceea el va adopta, cel puţin în parte, valorile grupului de egali. De asemenea, pentru
că se află într-o perioadă în care structurarea identităţii personale se află în plină formare, el va
căuta un model şi va adopta din valorile şi comportamentul acestuia. Modelul găsit sau grupul de
prieteni pe care îi are adolescentul pot avea valori care să ducă la adoptarea unui comportament

74
Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iaşi, 1997
49
delincvent de către adolescent. Este evident faptul că deşi provin din acelaşi mediu, unii dintre
adolescenţi adoptă valorile delincvente ale grupului, pe când alţii nu fac acest lucru.
Numărul total al minorilor aflaţi în detenţie în perioada realizării cercertării, a fost de 26
iar studiile de caz au fost realizate cu un număr de 9 minori din cauza timpului limitat avut la
dispoziţie datorită accesului întârziat (obţinerea aprobării) pe care l-am avut în instituţie.
1. Minorul M.M. , în vârstă de 16 ani, de naţionalitate română, cu domiciliu în satul
Livada, judeţul Cluj, provine dintr-o familie dezorganizată în urma unui divorţ. A abandonat
cursurile şcolii reuşind să termine doar trei clase la Şcoala ajutătoare din Răscruci. Minorul a fost
condamnat pentru 4 furturi la 8 luni de închisoare. Relaţiile sale cu părinţii sunt tensionate, în
schimb, relaţiile cu grupul său de prieteni din sat sunt foarte bune.
Prietenii săi îi erau apropiaţi ca şi vârstă (între 13 şi 18 ani) şi împărtăşeau aceleaşi
preocupări. În mod obişnuit stăteau seara „la vrăjeală” pe nişte bănci din parc, povesteau,
spuneau bancuri, apoi mergeau la discotecă unde nu lipsea consumul de alcool, de obicei bere
sau lichior, şi uneori, consumul de droguri (în special marijuana). Prietenul cel mai bun al lui
M.M. avea 18 ani şi practica culturismul. G.I. era cel care „îi educa” pe ceilalţi spunându-le unde
să mergă, cât să stea, ce să facă etc.. Era liderul grupului pentru că era cel mai mare.
Deseori se iveau ocazii de ceartă între grupul lui M.M. şi alţi tineri, care sfârşeau prin
bătăi violente. M.M. dovedea un comportament deosebit de violent şi o labilitate emoţională
ridicată. L-a lovit pe un altul cu o sticlă de bere în cap pentru că dansa cu prietena lui şi l-a făcut
gelos. Unii dintre actorii lui preferaţi sunt Jean Claude van Damme, Bruce Lee şi Arnold
Swartzenneger cunoscuţi pentru rolurile lor din filme foarte violente.
M.M. a comis furturile pentru că îşi dorea să fie „tare”.Îşi spunea că e „şmecher şi că
rupe tot”. Înainte de a comite fapta a băut „ca să prind curaj” apoi a spart parbrizul maşinii cu
cotul şi a furat tot ce a găsit de valoare în timp ce un prieten „stătea de şase”
Minorului îi plăcea acest stil de viaţă pentru că aparea în faţa celorlalţi ca fiind „cel mai
şmecher”. Mergea la discotecă cu haine, celulare şi bani şi petrecea până dimineaţa.
Se consideră vinovat pentru furturi şi işi doreşte ca după ce iese din închisoare să se
angajeze ca să-şi câştige pâinea muncind cinstit.
Luând în considerare ipotezele specifice enunţate mai sus putem să tragem următoarele
concluzii în cazul minorului M.M.: valorile însuşite în cadrul grupului său de prieteni: libertatea
necondiţionată, distracţia la discotecă până noaptea târziu, irosirea timpului, importanţa acordată
celui care avea bani, celulare şi se îmbrăca bine, toate acestea l-au făcut pe M.M să considere că
având parte de toate acestea atunci e văzut ca fiind „cel mai şmecher”. Nu a existat o dorinţă mai
mare pentru el aşa că a recurs la furturi pentru a avea parte de imaginea acesta printre ceilalţi. De
asemenea modelul pe care M.M. l-a avut în persoana lui G.I. a avut un rol important în modul
50
violent de a fi al lui M.M. Îşi câştiga respectul pentru că era cel mai tare şi putea să bată pe
oricine.
2. Minorul N.D., în vârstă de 14 ani, rom, cu domiciliu în comuna Cetate, judeţul
Bistriţa-Năsăud, a fost condamnat la 1 an şi 8 luni de închisoare pentru furt. A absolvit 3 clase şi
a abandonat şcoala în timpul clasei IV (Şcoala Specială Nedelea şi o şcoală ajutătoare din
Bistriţa). Provine dintr-o familie dezorganizată, cu un tată vitreg şi o mamă alcoolică. A plecat de
acasă pentru că nu era bine primit de nici unul dintre părinţi. A declarat că mama lui, aflându-se
în stare de ebrietate, a încercat chiar să-l omoare.
A ajuns în Cluj-Napoca adus de un infractor adult cu care obişnuia să fure prin trenuri şi
gări. În oraş a intrat într-o bandă condusă de C.I. în vârstă de 18 ani. Erau bine organizaţi: fiecare
avea zona lui de acţiune, aveau leviere şi lanterne, lucrau câte doi şi numai în timpul nopţii. În
timpul zilei se plimbau prin oraş, „filau” magazine, baruri, restaurante care puteau fi sparte şi îşi
pregăteau spargerile.
Deşi prietenii lui consumau alcool, inhalau aurolac sau prenandez şi fumau, el nu făcea
asta pentru că se consideră un bun creştin.
Pe C.I. îl considera ca fiind cel mai apropiat prieten al lui. El a fost ales de toţi ca să fie
liderul grupului pentru că ştia să scrie, era mai inteligent şi pentru că din tot ce avea împărţea cu
ceilalţi.
Furtul în urma căruia a fost prins l-a comis singur pentru că avea nevoie de bani. Minorul
spune că îi plăcea să fie singur pentru că avea mai mult noroc şi, „oricum era o spargere uşor de
făcut”.
N.D. se consideră vinovat pentru faptele comise dar cu toate acestea după ce iese din
închisoare doreşte să îşi găsească „nişte profesionişti, prieteni, cu care să spargă tot oraşul” fără
ca cineva să-i prindă vreodată.
În acest caz putem lua în considerare următoarele concluzii: minorul respins de către
familie a aderat la banda de delincvenţi pentru că era un loc în care a găsit nişte prieteni ce
împărtăşeau aceleaşi valori; modelele pe care N.D. le-a găsit în persoana adultului infractor care
l-a adus în Cluj, precum şi în persoana lui C.I. aveau, în mod sigur, valori delincvente; valorile
pe care minorul le-a acceptat au fost cele care l-au condus spre adoptarea comportamentului
delincvent.
3. Minorul I.A., în vârstă de 16 ani, maghiar, cu domiciliu în Cluj-Napoca, în cartierul
Mănăştur a fost condamnat pentru 25 de furturi la 2 ani şi 7 luni de închisoare. Familia din care
provine este dezorganizată din pricina divorţului şi era caracterizată de o atmosferă tensionată
datorită deselor conflicte dintre minorul I.A. şi tatăl acestuia. A absolvit 4 clase la şcoli speciale
din Răscruci, Găieşti şi Nedelea.
51
 De la vârsta de 9 ani a decoperit că poate să facă uşor rost de bani prin furturi. Prima dată
a spart singur un chioşc cu dulciuri, ţigări şi băutură apoi a cunoscut pe alţii ca el şi a început „să
lucreze” în echipă. Mai târziu îl cunoaşte pe un mare „barosan” al Clujului (G.I.), un recidivist
bine cunoscut printre infractori, care îl ia sub protecţia lui. Prin acesta cunoaşte o viaţă de
hoinăreală prin baruri şi cluburi de streeptease, la fete, chefuri şi, de multe ori ajunge să fie
implicat în furturi. Noii lui prieteni, cunoscuţi prin G.I.(cu vârste cuprinse între 18 şi 30 de ani),
erau cu adevărat pe gustul lui pentru că aveau maşini „barosane”, bani mulţi şi erau „şmecheri”.
Se consideră vinovat pentru toate furturile şi regretă stilul de viaţă pe care l-a avut. Îşi
doreşte ca după liberare să se angajeze, să fie un om cinstit. A declarat că nu mai vrea să umble
prin discoteci cu vechii lui prieteni pentru că „dacă rămân în acelaşi anturaj ajung tot aici”.
Concluzii: influenţa grupului de prieteni s-a concretizat în dorinţa lui I.A. de a deveni
„un şmecher” cu bani şi maşină într-un interval de timp cât mai scurt şi fără prea mult efort; este
evident rolul pe care l-a avut G.I., modelul lui I.A., în adoptarea de către acesta a unui
comportament delincvent; valorile promovate de grupul în care I.A. a ajuns să fie implicat, pe
măsură ce au fost adoptate de către minor, l-au dus pe acesta la săvârşirea unor fapte delincvente;
declaraţia lui „dacă rămân în acelaşi anturaj ajung tot aici”, dovedeşte faptul că el recunoaşte
influenţa negativă pe care grupul de prieteni a avut-o asupra sa.
4. Minorul S.M.G., în vârstă de 18 ani, român, cu domiciliu în Gilau, a fost condamnat
pentru viol la o pedeapsă de 1 an şi 10 luni. A absolvit 11 clase la o şcoală profesională ca
mecanic-şofer şi a lucrat ca şi gaterist în satul său. Relaţiile din familie, atât între părinţi, cât şi
între aceştia şi S.M.G. sunt foarte bune.
Obişnuia să îşi petreacă timpul liber cu prietenii săi în centru, la cofetărie, la discotecă
sau se plimbau pe dealuri cu două maşini, una condusă de el iar cealaltă de un prieten, deşi nici
unul dintre ei nu deţine un permis de conducere. A fost prins o singură dată când circula cu
maşina, dar a scăpat pentru că a intervenit tatăl său şi a vorbit cu poliţistul care i-a dat doar un
avertisment. În mod obişnuit după ce se întorcea de la şcoală sau, mai târziu, de la servici, îşi
ajuta părinţii pe lângă casă iar cu prietenii se întâlnea mai mult la sfârşitul săptămânii la
discotecă. În grupul de prieteni era foarte bine văzut mai ales pentru că avea maşină şi de multe
ori, dacă nu era el nu se făcea nimic.
A ajuns să comită această infracţiune pentru că s-a lăsat convins de doi cunoscuţi să
meargă împreună la o fată. Cei doi erau băuţi şi petrecuseră câteva ore la bar. S.M.G. îi cunoştea
dar nu erau din grupul lui de prieteni. El susţine că nu este vinovat de ce s-a întâmplat şi că fata a
încercat să-l şantajeze cerându-i bani ca să nu-l denunţe la Poliţie. Îi este ruşine de părinţii săi şi
aşteaptă să iasă cât mai repede din închisoare ca să se angajeze ca şofer pe un camion de curse
internaţionale, despre care spunea „sunt viaţa mea, asta e ce-mi doresc cel mai mult”.
52
 Concluzii: în cazul lui S.M.G. nu se poate vorbi despre o influenţă a prietenilor săi în
sensul adoptării unui comportament delincvent. Cu toate acestea, faptul că a comis fapta după ce
a fost convins de alţii doi, putem trage concluzia că, cel puţin pentru acel moment, S.M.G. a
adoptat valorile celor doi şi nu s-a gândit la consecinţele pe care le poate avea fapta lui.
5. Minorul F.F.A., în vârstă de 17 ani, rom, cu domiciliu în Cluj-Napoca, în cartierul
Dâmbu-Rotund, este închis pentru 16 furturi şi se află în aşteptarea sentinţei. A terminat 7 clase
iar în timpul clasei a VIII-a a renunţat la şcoală. Provine dintr-o familie dezorganizată datorită
divorţului, între el şi părinţii lui existând numeroase certuri şi conflicte. Cu toate acestea ei îl
atenţionau cu privire la prietenii pe care îi are dar pe el nu îl interesa părerea lor.
El consideră că are un singur prieten adevărat, tovarăşul lui de faptă aflat şi el în
detenţie (Z.L.) Îl apreciază pentru faptul că e foarte inteligent, deşi a terminat doar clasa I, şi
pentru că ştia metodele cele mai bune pentru furturi. Locuia în aceeaşi curte cu el şi îşi petreceau
timpul împreună cu alţi băieţi din cartier pe o placă de beton din zona Şcolii generale nr.7,
povestind „prostii” despre fete, jucând cărţi pe bani sau organizând lupte de câini unde pariau
bani mulţi. Seara aprindeau cauciucuri, se îmbătau şi apoi mergeau acasă.
Uneori existau conflicte serioase urmate de bătăi violente între grupul de prieteni al lui
F.F.A. şi alţi tineri din cartierul lor ca şi din alte cartiere precum Iris, sau din satul Baciu.
Conflictele din cadrul grupului le rezolvau tot cu bătaie. Cel care pierdea nu mai avea nici o
pretenţie din parte celuilalt.
Lucrurile pe care le făcea cu plăcere au de-a face cu distracţia împreună cu prietenii,
mersul la discotecă şi furturile din maşini. Astfel că, după o seară petrecută la dicotecă, in jurul
orei 2, era împreună cu prietenul său, amândoi foarte plictisiţi şi, la sugestia prietenului său au
spart un magazin din imediata apropiere a discotecii. De obicei el intra iar prietenul său „stătea
de şase”.
Se consideră vinovat pentru faptele comise. Nu s-a gândit ce o să facă după ce iese din
penitenciar pentru că crede că pot să apară multe probleme până atunci şi preferă să nu se
gândească.
Luând în considerare ipotezele specifice enunţate mai sus putem să tragem următoarele
concluzii în cazul minorului F.F.A.: valorile pe care grupul său de prieteni le împărtăşea erau:
câştigul de bani rapid şi fără efort, libertatea necondiţionată, distracţia continuă şi violenţa;
prietenul cel mai apropiat al minorului în cauză cunoştea bine metodele de spargeri şi îşi folosea
inteligenţa pentru astfel de activităţi; motivul care i-a determinat pe cei doi să săvârşească
această faptă a fost plictiseala, un motiv extrem de copilăresc şi lipsit de sens; sistemul de valori
pe care l-a construit nu exclude folosirea furturilor pentru a avea un câştig sigur.

53
 6. Minorul P.S., în vârstă de 15 ani, rom, cu domiciliu în Huedin, a fost condamnat la 5
ani de închisoare pentru furt şi tentativă de omor. Provine dintr-o familie fără probleme
deosebite, între el şi părinţii lui existând o relaţie bună care se menţine şi acum. A absolvit 2
clase iar ocupaţia lui este cea de cioban.
Obişnuia să petrecă mult timp cu pritenii lui prin discoteci, baruri sau la biliard. Nu de
puţine ori a fost implicat, din motive nesemnificative („la disco s-a împins unul în prietena
mea”), în conflicte cu alţi tineri, care se sfârşeau prin bătăi violente sau prin intervenţia
serviciului de pază din discotecă. În grupul său de prieteni era foarte respectat („eu eram şef”)
din cauza comportamentului său violent („nu comentau în faţa mea că le dădeam în gură”).
A comis infracţiunea de tentativă de omor împreună cu un prieten la o petrecere. A cerut
unei fete să-i dea nişte bani împrumut iar la refuzul acesteia, prietenul lui P.S. a împins-o, după
care P.S. i-a aplicat o serie de lovituri care au adus-o pe fată într-o stare gravă.
Consideră că este vinovat de fapta comisă şi îşi doreşte ca după ce iese din închisoare să
se angajeze undeva şi să-şi întemeieze o familie.
Concluzii: hoinăreala şi distracţiile prin baruri sau discoteci i-au dat ocazia lui P.S. să îşi
manifeste agresivitatea; el a dovedit un comportament violent şi printre prietenii săi ceea ce
pentru el însemna o valoare. În final acest mod de a „gândi” prin forţă l-a dus la ieşirea în
ilegalitate.
7. Minorul V.L.S., în vârstă de 16 ani, român, cu domiciliu în Turda, a fost condamnat la
3 ani de închisoare pentru furt calificat şi tâlhărie. Provine dintr-o familie dezorganitată prin
divorţ caracterizată de agresivitate şi numeroase certuri între părinţi sau între aceştia şi minor. A
absolvit 6 clase şi a stat de multe ori prin Centrele de minori de la Oradea şi Cluj-Napoca.
Prietenii cu care îşi petrecea de obicei ziua, jucând fotbal sau cu care se plimba prin
cartier nu ştiau ce fel de preocupări avea el după ce se despărţea de ei, seara. A ajuns să fie
implicat în furturi pe la vârsta de 13 ani pentru că a ascultat de vorbele unor verişori de-ai lui
(V.S. şi L.A. care se află amândoi în detenţie). Aceşti l-au învăţat cum să fure. El participa la furt
fie în mod direct, intrând în magazine, fie indirect stând „de şase”.
Deşi părinţii lui îi mai spuneau să nu mai umble cu cei doi, el a continuat să meargă la
furat pentru că „am văzut că nu ne prinde şi am mers până la capăt”.
Când liberează vrea să ajungă acasă lângă fraţii săi şi să lucreze oriunde numai să nu
mai ajungă în închisoare.
Luând în considerare ipotezele specifice enunţate mai sus putem să tragem următoarele
concluzii în cazul minorului V.L.S.:
- minorul a recunoscut că a învăţat să fure de la verişorii săi şi pe măsură ce se deprindea cu
acest comportament şi-a însuşit şi valorile care îl însoţeau: câştig rapid şi fără efort, distracţie etc.
54
 8. Minorul L.A., în vârstă de 16 ani, rom, cu domiciliu în Turda, a fost condamnat pentru
furt şi tâlhărie la 2 ani şi 7 luni de închisoare. Familia din care provine este dezorganizată din
pricina divorţului şi este caracterizată de un nivel scăzut al instrucţiei şi lipsa unor elementare
conduite aducative. A absolvit 5 clase la şcoli speciale şi a stat de multe ori prin Centrele de
minori de la Oradea şi Cluj-Napoca.
A ajuns să renunţe la şcoală pentru că a ascultat vorbele prietenului său O.I. El îi spunea
că nu are rost să facă atâta şcoală. O.I., în vârstă de 17 ani era şeful unui grup de adolescenţi în
care şi-a făcut intrarea şi minorul L.A. Era „cel mai tare, nu se temea de nimeni” şi „ne învăţa
cum să dăm cu picioarele cu pumnii”. Se pare că influenţa prietenului său cel mai bun, C. de 15
ani, a fost mai puţin puternică decât aceea a lui O.I. Prietenul său îl avertiza în legătură cu O.I.
dar L.A. nu lua seama.
De obicei îşi petreceau ziua prin cartier la jocurile din baruri, la fetele de la o şcoală din
cartier, la fotbal sau pur şi simplu pe stradă ascultând muzică de la un castetofon pe care îl aveau.
Nu îşi aminteşte când a început să fure dar ştie că a fost învâţat de un băiat mai mare
decât el (I.V.). La început mergea cu ei până a prins gustul apoi a început să acţioneze singur şi
„nu mă mai puteam lăsa chiar dacă părinţii mei mă băteau pentru asta şi îmi spuneau că o să
ajung la închisoare”.
Ultima infracţiune la care a participat a comis-o împreună cu alţi trei prieteni printre
care şi o fată. Au zărit pe stradă un bărbat care avusese nişte conflicte cu unul dintre prietenii lui
L.A. şi au folosit ocazia ca să se răzbune. L-au bătut, au urinat pe el şi i-au luat tot ce avea de
valoare asupra lui. L.A. A fost al doilea dintre ceilalţi care a sărit asupra bărbatului.
Cu toate cele întâmplate L.A. se consideră nevinovat.
Luând în considerare ipotezele specifice enunţate mai sus putem să tragem următoarele
concluzii în cazul minorului L.A.: au existat cel puţin doi prieteni care l-ai influenţat în mod
direct spre adoptarea unui coportament delincvent: O.I. care i-a spus să abandoneze şcoala şi îl
învăţa cum să se bată, iar cel de-a-doilea care l-a dus la furat (I.V.); faptul că nu îşi aminteşte de
când a început să fure şi că practică furtul de la o vârstă mică dovedeşte că pentru L.A.
comportamentul delincvent a devenit un mod de viaţă, valorile delincvente devenind normalitate
pentru el şi prietenii săi. Era modul cel mai simplu de a câştiga ceva bani.
9. Minorul Z.L., în vârstă de 18 ani, rom, cu domiciliu în Cluj-Napoca, în cartierul
Dâmbu-Rotund, se afllă în detenţie dar încă nu i-a fost pronunţată sentinţa. Provine dintr-o
familie în care părinţii au trăit pentru o perioadă separaţi dar apoi s-au împăcat. Între el şi mama
lui există o relaţie foarte bună care se menţine şi acum dar cu tatăl său a avut serioase conflicte.
Încă îşi aminteşte cu groază de bătăile pe care le primea de la tatăl său. A absolvit doar 1 clasă
dar ştie să scrie şi să citească şi chiar are o preocupare deosebită pentru lectură.
55
 Nu a lucrat niciodată şi în mod obişnuit îşi petrecea vremea cu prietena lui sau cu alţi
băieţi cu care, mai ales seara, ieşea la billiard, cluburi de internet, baruri sau la discotecă. Pentru
el există mai multe categorii de prieteni. Dintre cei apropiaţi era şi F.F.A., tovarăşul lui, cu care a
făcut numeroase spargeri. Pe alţii nu îi considera prieteni dar petrecea mult timp cu ei, “eram
prieteni de gaşcă”. În grupul acesta el era considerat “creierul”, era văzut ca fiind cel mai
inteligent şi, de obicei el era întrebat în legătură cu diferite aspecte. Recunoaşte că îi făcea
plăcere să fie respectat şi să fie văzut în felul acesta dar prefera să aibă şi el ceva de învăţat de la
altul şi chiar aprecia o persoană de la care învăţa ceva.
A început să fure de la vârsta de 10 ani şi a continuat să facă asta pentru că nu a fost prins
şi era un mod simplu de a face rost de bani. Ori de câte ori planificau o spargere el se ocupa de
“chestiile de fineţe”, “stătea de şase” pentru că putea să simtă mai bine când se ivea vreun
pericol.
Crede că e vinovat pentru ce a făcut şi după ce liberează îşi doreşte să facă orice numai să
nu mai ajungă în închisoare.
Concluzii: a abandonat şcoala foarte devreme şi nu a fost angajat niciodată; el a trăit din
furturi şi ieşirea în afara legii a devenit un mod de viaţă pentru el; a adoptat valorile grupului de
prieteni sau poate chiar el, fiind lider, a promovat anumite valori care nu erau întodeuna în acord
cu legea; acceptarea valorilor grupului nu a fost în mod necesar un mijloc de a fi parte a unui
grup pentru că Z.L. nu îi vedea pe cei cu care îşi petrecea timpul ca pe nişte adevăraţi prieteni, ci
mai degrabă ca pe nişte cunoştinţe

3.3 Concluziile cercetării

În urma cercetării realizate s-a putut demonstra faptul că există o influenţă a grupului de
egali în adoptarea de către adolescent a comportamentului delincvent. Din cele 9 studii de caz
prezentate a existat un singur deţinut minor (N.D.) care a fost implicat în actul infracţional fără
să aibă vreun tovarăş de faptă. Toţi ceilalţi au fost implicaţi în infracţiune împreună cu un prieten
sau chiar mai mulţi.Totuşi, chiar şi în cazul lui N.D., a existat în mod sigur o influenţă a grupului
de egali, fapt observat şi prin această cercetare.
În ce priveşte existenţa unui grup de prieteni în viaţa fiecăruia dintre minorii prezentaţi
se poate spune că aceasta este un fapt real şi evident. Toţi minorii cu care am vorbit au fost parte
dintr-un grup cu care doar îşi petreceau timpul liber, sau în unele cazuri, comiteau infracţiuni.
Dorinţa de a fi parte dintr-un grup şi de a fi acceptat de acesta este un fapt demonstrat. Cel mai
uşor mod de a câştiga acceptarea din partea grupului a fost prin insuşirea de către cel nou venit a
valorilor grupului. În felul acesta integrarea minorului era rapidă. În studiile de caz prezentate
56
mai sus se poate observa că în grupul de egali au existat întotdeauna persoane care au împărtăşit
aceleaşi valori: începând de la modul de petrecerea a timpului liber şi până la mentalitatea
privind modul de câştig al banilor. Prin urmare cea de-a doua ipoteză specifică a cercetării este
validată.
De asemenea, în mod evident, în toate cazurile studiate se poate observa rolul negativ pe
care l-au avut anumite persoane din grupul de prieteni asupra minorilor. Considerate ca modele
ele au avut o importanţă deosebită pentru adolescent iar valorile pe care aceste modele le
promovau au fost în mod rapid însuşite de adolescentul aflat în plin proces de construire a
propriului sistem de valori. Prin urmare ipoteza care susţine că adolecentul îşi caută modele
printre membrii grupului de egali este validată prin cercetarea de faţă.
În final poate fi subliniat faptul că adolescentul adoptă valorile grupului de egali pentru
a fi mai uşor acceptat în grup şi caută modele pe care să le urmeze şi ale căror valori să le includă
în propriul sistem de valori, dar valorile însuşite de adolescent nu conduc în mod necesar la
adoptarea unui comportament delincvent. De exemplu, loialitatea de care dau dovadă membrii
unui grup în anumite situaţii nu este o valoare care duce în mod obligatoriu spre un
comportament delincvent dar poate să fie aşa, când, în cazul unui conflict între un membru al
grupului şi un altul din afară, tot grupul se implică într-o bătaie sau poat săvârşi acte infracţionale
grave, doar pentru a respecta această valoare.

3.4 Intervenţia

În urma rezultatelor cercetării prezentate anterior, am considerat că în cazul acestei

categorii de deţinuţi, ar fi potrivită o intervenţie de tip asistenţă socială, la nivel de grup. Tipul de
grup ales este cel de dezvoltare personală iar motivele pentru care am ales acest tip de intervenţie
au fost prezentate mai sus. Numărul persoanelor care au fost asistate este de 8 dintre cele 9 care
au fost cuprinse în cercetare (unul dintre deţinuţi fiind mutat la secţia tinerilor cu puţin înainte
de începerea intervenţiei).
Intervenţia a fost realizată sub forma unui grup de dezvoltare personală pentru deţinuţii
minori şi s-a desfăşurat pe o perioadă de cinci săptămâni, în 5 întâlniri de o oră până la o oră şi
jumătate. În continuare este prezentat planul de intervenţie şi activităţile propriu-zise realizate la
întâlnirile de grup.
SCOPUL: - realizarea unei creşteri şi dezvoltări personale a adolecenţilor pe dimensiunea
axiologică, în sensul conştientizării consecinţelor influenţei pe care o pot avea prietenii în

57
comiterea infracţiunilor. Cu alte cuvinte, conştientizarea felului în care preluarea de la grupul de
egali a unor valori delincvente va determina un comportament delincvent.
OBIECTIVE: - realizarea unei mai bune autocunoaşteri şi intercunoaşteri;
- recalibrarea atitudinală şi comportamentală conform unui stil de viaţă prosocial
prin conştientizarea valorilor personale prosociale;
- îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale şi dobândirea unor noi abilităţi de
relaţionare şi comunicare interpersonală, operaţionalizând astfel valorile
prosociale;
- conştientizarea problemelor specifice vârstei şi identificarea unor modalităţi de
rezolvare a lor prin prisma unor valori prosociale;
BENEFICIARI: un număr 8 deţinuţi minori, cu vârste cuprinse între 14 şi 18 ani, din Secţia
Exterioara Cluj-Napoca a Penitenciarului de Maximă Siguranţă Gherla.
PERIOADA: activitatea grupurilor a fost programată pe o perioadă de 5 săptămâni (27
mai – 1 iunie 2015) sub forma a 5 întâlniri cu o durată de o oră până la o oră şi jumătate.
LOCUL: sala de club din cadrul Penitenciarului
ACTIVITĂŢI: activitatea s-a desfăşurat sub forma unor întâlniri de grup, pe teme diferite, după
cum urmează:
1. Tema întâlnirii: “Valorile mele” - cunoaştere reciprocă şi autocunoaştere
 Prezentarea liderului şi prezentarea scopului şi a obiectivelor grupului;
 Prezentarea participanţilor: “Nume şi simbol” - joc
 Exerciţiu de dinamizare şi pregătire a grupului pentru activitate:
Cum te simţi azi?
Ce aşteptări ai de la grup?
 Stabilirea regulilor grupului.
 Joc de autocunoaştere: “Cine sunt eu?” şi “Valorile mele”
 Discuţie despre valorile personale.
 Evaluarea întâlnirii de grup: un lucru nou pe care l-ai învăţat despre tine. (sau o valoare
personală pe care crezi că ceilalţi o apreciază).
2. Tema întâlnirii: “Cum comunic ce simt?” - cunoaşterea şi exprimarea sentimentelor;
deprinderea de noi abilităţi de comunicare (ascultarea activă, exprimarea sentimentelor plăcute,
exprimarea sentimentelor neplăcute)
 Anunţarea temei;
 Exerciţiu de dinamizare şi pregătire a grupului pentru activitate: “Exerciţiul inimii” (auto-
cunoaştere)
 Bariere în comunicare: joc – “Desenul fără fir” şi “Oglinda”
 Abilităţi noi de comunicare: joc – “Ghicirea unui cuvânt”
 Joc: “Completaţi propoziţiile” – exprimarea sentimentelor
 Evaluarea întâlnirii de grup: “Un lucru pe care l-am învăţat azi este …”

58
 3. Tema întâlnirii: “Prietenii noştri” – identificarea modului în care sunt influenţaţi de
prieteni
 Anunţarea temei
 Exerciţiu de dinamizare şi pregătire a grupului pentru activitate - Joc prin proverbe
 Prietenii sunt … (brainstorming)
 Discuţie liberă: Cum câştigăm prietenii şi cum îi păstrăm? (fiecare din grup spune dacă
adoptă mai degrabă un comportament care ajută/dăunează unei prietenii);
Ce ar trebui să schimbe în comportamentul lor pentru a-şi face prieteni mai uşor?
Care cred că a fost influenţa prietenilor lor în adoptarea unui comportament delincvent?
Cum poţi rezista influenţei grupului evitând o eventuală implicare într-o infracţiune?
Ce oferă şi ce aşteaptă de la o prietenie?
 Evaluarea întâlnirii de grup.
4. Tema întâlnirii: “E dificil să fii adolescent” - problemele adolescenţei
 Anunţarea temei.
 Exerciţiu de dinamizare şi pregătire a grupului pentru activitate: “Continuarea
propoziţiilor”
 Adolescenţa - de ce e dificilă perioada adolecenţei: (discuţii: “Modelul meu” şi “Stima
de sine”) - care e rolul prietenilor (în acest context)
 Imaginea de sine şi încrederea în sine – “Emoţiile şi stima de sine”
 Sumarizare
 Evaluarea întâlnirii de grup: “Un lucru nou învăţat azi este …”
 Evaluarea finală a întâlnirilor de grup
În cadrul primei întâlniri am urmărit realizarea unei mai bune autocunoaşteri şi
intercunoaşteri, precum şi recalibrarea atitudinală şi comportamentală conform unui stil de viaţă
prosocial prin conştientizarea valorilor personale prosociale.
La început le-am prezentat scopul întâlnirilor noastre şi obiectivele acestei prime
întâlniri. În continuare fiecare dintre ei s-a prezentat desenând pe o foaie un simbol care crede
că-l reprezintă spunându-şi apoi numele şi motivaţia alegerii acelui simbol (jocul 1 în Anexă). A
fost un joc la care am participat şi eu. A urmat apoi o evaluare iniţială în care fiecare a spus ce
aşteaptă de la aceste întâlniri de grup. Unele dintre aşteptări au fost formulate astfel: “să învăţăm
respectul unii faţă de alţii”, “să învăţ cum să nu mai ajung aici”, “să învăţ să nu-mi bat joc de
oameni”.
În continuare, am stabilit regulile de funcţionare a grupului. Menţionez că acestea au
fost stabilite de către membrii grupului, cu ajutorul meu. Aceste reguli au fost respectate de către
toţi membrii grupului, mai puţin cea legată de ascultarea celorlalţi fără a-i întrerupe, regulă
asupra căreia am revenit de fiecare dată când am considerat că este nevoie, uneori fiind necesară
chiar intervenţia gardianului de serviciu pentru a-i linişti pe unii dintre minori.

59
 După stabilirea regulilor a urmat un joc de autocunoaştere, “Cine sun eu?” (jocul 2 în
Anexă), în care participanţii trebuiau să completeze nişte propoziţii neterminate. Acest exerciţiu
a fost o alegere bună, deoarece a destins atmosfera, fiecare se simţea puţin mai bine pentru că
ştia ceva despre celălalt, sau chiar au descoperit anumite lucruri pe care le aveau în comun. În
exerciţiu următor, “Valorile mele” (jocul 3 în Anexă), fiecare a avut ocazia să identifice care sunt
valorile cele mai importante în viaţa lui. Dintre cei cinci care au participat la acest joc, patru au
avut pe primul loc ca valoare, banii (“A avea bani să-mi cumpăr ceea ce-mi doresc”).
Trebuie să menţionez faptul că la aceste două exerciţii trei membrii nu au putut participa
pentru că nu ştiu să scrie şi să citească. Cu toate aceste ei s-au arătat foarte interesaţi să participe
încercând să “scrie” câte ceva, măcar numele lor.
După acest joc a urmat o discuţie în care am încercat să identificăm în ce fel valorile pe
care le avem ne determină comportamentul. Mai concret am discutat în ce fel dorinţa de a avea
bani, pusă deasupra a orice altceva, poate duce la comiterea de infracţiuni. Deţinuţii au
recunoscut că este foarte periculos să îţi doreşti mai mult decât orice să ai bani mulţi, pentru că
ajungi să nu te mai intereseze modul în care câştigi acei bani.
La final am stabilit tema întâlnirii următoare şi am făcut o scurtă evaluare a întâlnirii.
Apreciez că pe parcursul acestei întâlniri, membrii grupului au fost deschişi şi
cooperanţi. Cred că acest lucru se datorează, pe de o parte, numarului relativ mic de membrii, iar
pe de altă parte, faptului că am avut întâlniri individuale cu ocazia interviurilor şi întâlniri de
grup la care am participat ca voluntar al Organizaţiei Prison Fellowship Romania.
Cea de a doua întâlnire a avut ca obiectiv cunoaşterea şi exprimarea sentimentelor
precum şi încercarea identificării unor noi abilităţi de comunicare.
La începutul întâlnirii am anunţat tema, după care am făcut un joc de autocunoaştere
care să contribuie, în acelaşi timp, la crearea unei atmosfere de deschidere (“Exerciţiul inimii”-
jocul 4 în Anexă). Prin acest joc participanţii au reuşit să identifice fiecare câte trei calităţi
personale care îi plac cel mai mult, trei lucruri pe care le face bine, trei lucruri care i-ar place să
fie spuse despre el şi trei lucruri din viaţă pe care ar dori să le schimbe.
După aceasta am făcut împreună două jocuri prin care am încercat să dezvolt
capacitatea de reflectare a ceea ce comunică ceilalţi şi chiar a empatiei prin exerciţiul numit
„Oglinda” (jocul 5 în Anexă), precum şi să identificăm barierele care pot să apară în comunicare:
„Desenul fără fir” (jocul 6 în Anexă). Efectuarea exerciţiilor a fost destul de dificilă. La început
s-au găsit cu greu doi voluntari care să înceapă jocul dar, pe măsură ce primii doi erau implicaţi
în exerciţiu, atmosfera s-a destins şi participanţii au început să se distreze, să facă glume şi au
dorit cu toţii să participe. O altă dificultate întâmpinată a venit din faptul că cei doi care trebuiau
să participe la joc ajungeau în centrul atenţiei, toţi ochii fiind îndreptaţi asupra lor în timp ce ei
60
încearcă să se imite unul pe altul. Dificultatea întâmpinată în efectuarea celui de-al doilea
exerciţiu s-a datorat faptului că au fost cu greu înţelese explicaţiile jocului.
În urma acestor exerciţii minorii au înţeles cât de greu poate fi să comunici când nu ai
voie să pui nici o întrebare sau când trebui să simţi ce simte celălalt. În felul acesta au realizat că
e necesar un anumit efort ca să-ţi faci înţelese sentimentele şi gândurile iar folosirea violenţei
pentru impunerea acestora nu este o soluţie. De asemenea au înţeles că victimele furturilor sau
ale tâlhăriilor sunt oameni ca şi ei, cu emoţii, gânduri şi vise.
Prin următorul joc pe care l-am realizat („Ghicirea unui cuvânt” – jocul 7 în Anexă)
participanţii au înţeles că au la dispoziţie mai multe metode pentru a afla ce gândeşte sau simte o
persoană. Minorii şi-au dezvoltat noi abilităţi de comunicare prin folosirea întrebărilor deschise
şi închise.
La sfârşitul întâlnirii am făcut un exerciţiu de exprimare a sentimentelor plăcute vis-a-
vis de propria persoană prin răspunsurile date unor afirmaţii despre sine. („Sentimentele plăcute
şi stima de sine” – jocul 8 în Anexă), după care am anunţat tema următoarei întâlniri.
A treia întâlnire s-a centrat în jurul temei ”Prietenii noştri”. A fost o întâlnire în care s-a
discutat deschis despre ce credem că sunt prietenii, care sunt prietenii adevăraţi şi ce anume cred
despre influenţa pe care o au prietenii în adoptarea unui comportament delincvent şi modul în
care pot să reziste influenţelor negative ale grupului de prieteni.
La începutul întâlnirii am încercat să ne amintim câteva proverbe care vorbesc despre
prietenie iar în felul acesta am reuşit să creez o atmosferă relaxantă, de deschidere. După aceea
am continuat cu un brainstorming încercând să definim ce sunt prietenii. A fost interesantă
reacţia pe care au avut-o chiar de la început minorii când le-am anunţat tema întâlnirii. Primul
lucru pe care au ţinut să mi-l spună, unii dintre ei, a fost că din cauza pritenilor au ajuns ei aici,
în sensul că au fost turnaţi la Poliţie de aceştia. Alţii însă, au spus aceasta pentru că prietenii au
fost cei care i-au învăţat să fure şi de aceea au ajuns în închisoare.
Următorul punct al întâlnirii a fost o discuţie liberă despre ce însemnă să îţi câştigi
prietenii şi cum îi păstrezi, despre ce aşteaptă şi ce sunt gata să ofere într-o prietenie, precum şi
despre influenţa pe care au avut-o prietenii lor în adoptarea unui comportament delincvent.
Minorii au considerat că prietenii se câştigă petrecând mult timp cu ei, oferindu-le ajutorul când
au nevoie de acesta şi se păstrează dovedind încredere şi susţinere continuă. De asemenea au
recunoscut că, de multe ori, ca să îţi faci prieteni, faci lucruri care nu îţi plac sau cu care nu eşti
de acord. De aceea au adoptat uneori un comportament care să-i ajute să câştige încrederea şi
prietenia celorlalţi, deşi ştiau că ceea ce fac nu e un lucru bun.
La finalul discuţiei am sumarizat punctele care mi s-au părut mai importante, în ceea ce
priveşte subiectul discuţiei. Am constatat că majoritatea participanţilor nu-i mai recunosc ca şi
61
prieteni pe cei cu care obişnuiau să îşi petreacă timpul. Unul dintre ei a spus: „Eu nu mai am nici
un prieten. Ăştia nu pot fi numiţi prieteni. De când sunt închis nu am primit nici o scrisoare de la
ei”. Sau alţii, recunoşteau că erau înconjuraţi de „prieteni” doar atunci când aveau bani dar când
erau la greu rămâneau singuri.
De asemenea, minorii afirmau că experienţa închisorii i-a marcat suficient de mult
pentru a nu mai ceda atât de uşor influenţelor grupului (atunci când ele sunt negative): „...acum
am înţeles că prietenii te pot îndemna la rău; îmi doresc un alt grup de prieteni”. Consider că,
deşi experienţa închisorii i-a marcat, totuşi ea nu este suficientă, pentru ca atunci când vor fi în
libertate să nu cedeze presiunii grupului şi să aibă curajul să-şi spună părerea personală în
situaţiile cu care se vor confrunta.
Următoarea întâlnire a avut ca obiectiv conştientizarea problemelor specifice vârstei şi
identificarea unor modalităţi de rezolvare a acestora prin prisma unor valori prosociale.
După anunţarea temei întâlnirii a urmat un exerciţiu de deschidere care a presupus
completarea unor propoziţii începute şi neterminate în vederea identificării unor caracteristici
personale (“Completarea propoziţiilor” – jocul 9 în Anexă). Fiecare s-a implicat şi au arătat mult
entuziasm în participarea la exerciţiu.
A urmat apoi o discuţie liberă în care am încercat să identificăm care ar fi câteva dintre
problemele cu care se confruntă la vârsta adolescenţei şi care ar putea fi influenţa acestora în
adoptarea unui comportament delincvent. Am constatat că un rol important în viaţa
adolescentului îl are un model, oricare ar fi acesta, de la părinte, prieten şi până la anumiţi actori.
Minorii au înţeles că există o legătură între modul în care se comportă oamenii cu care ei se
identifică şi faptele lor.
Pe lângă existenţa unui model cu care să se identifice, un alt element care face perioada
adolecenţei dificilă este formarea stimei de sine. Adolescenţii care au o imagine de sine scăzută
nu-şi pot identifica abilităţile, calităţile pe care le au, le minimalizează sau consideră că nu sunt
suficient de valoroase. În discuţia pe care am avut-o, deţinuţii au constatat că prietenii au o
influenţă în formarea imaginii de sine şi că, de multe ori, datorită unora, imaginea care se
formează este una negativă, marcată de complexe de inferioritate şi de anumite caracteristici cum
ar fi: se simt nevaloroşi, se lasă folosiţi, umiliţi, nu au iniţiativă, aşteaptă să li se spună ce să facă,
le e temă să-şi asume responsabilităţi de teama de a nu greşi, de a fi criticaţi sau sunt uşor
influenţabili. În acest context este destul de uşor ca imaginea de sine să crească apelând la
comportamente infracţionale.
În continuare, pentru a identifica legătura care poate să existe între sentimentele noastre
şi ce credem despre noi înşine, am făcut un exerciţiu “Emoţiile şi stima de sine” (jocul 10 în
Anexă).
62
 Spre finalul întâlnirii am sumarizat punctele care mi s-au părut mai importante din
discuţia avută. Minorii au înţeles că în formarea lor ca şi persoane, în această perioadă a
adolescenţei, un rol important îl au modelele pe care le au, precum şi imaginea pe care o au
despre ei înşişi. Adoptarea unor modele negative precum şi formarea încrederii în sine prin
adoptarea unor comportamente delincvente sunt căi greşite care nu trebuie urmate.
Ultima întâlnire a fost o ocazie pentru a evalua rezultatele intervenţiei pe care am
realizat-o cu acest grup de deţinuţi până în acest moment. Deşi la început, membrii grupului
obişnuiau să vină la întâlnire, doar pentru că aceste întâlniri reprezentau o ocazie de a ieşi din
monotonia de fiecare zi, pe parcurs au devenit motivaţi să participe la discuţii, implicându-se în
activitatea grupului.
De asemenea, au considerat utile discuţiile pe care le-au avut în cadrul grupului, acestea
fiind altfel decât ce discutau ei zilnic, cu tovarăşii de cameră. Membrii grupului consideră că
discuţiile şi exerciţiile pe care le-au făcut i-au ajutat să se gândească la numite lucruri la care nu
s-au mai gândit (de exemplu, faptul că valorile pe care le am în viaţă determină comportamentul
meu), dar consideră că ar fi necesară o intervenţie de acest tip, dar pe o perioadă mai lungă de
timp. Acest lucru va fi posibil pentru că după terminarea şcolii voi continua să fac voluntariat în
cadrul Organizaţiei Prison Fellowship Romania şi voi avea ocazia să-i mai întâlnesc pe minorii
cu care am lucrat acum. Deci, intervenţia va continua prin abordarea unor alte teme cum ar fi:
influenţa pe care o au prietenii în consumul de alcool, droguri şi tutun, modalităţi de rezolvare a
conflictelor, dezbaterea valorilor sexuale, familia/relaţia părinte-copil.
Ţinând cont de timpul limitat pe care l-am avut la dispoziţie şi de condiţiile existente
pentru desfăşurarea întâlnirilor de grup, consider că, în mare, am atins obiectivele pe care mi le-
am propus pentru această intervenţie. Astfel, discuţiile pe care le-am avut pe parcursul
întâlnirilor de grup au reprezentat pentru membrii grupului o ocazie de a se gândi la diferite
aspecte legate de valorile personale şi cele ale prietenilor lor, modul în care acestea i-au
influenţat în adoptarea unor comportamente delincvente, precum şi la consecinţele pentru viaţa
lor, pe care le au faptele comise.
De asemenea, jocurile folosite în cadrul întâlnirilor au fost utile pentru o mai bună
cunoaştere de sine şi interpersonală, o mai bună înţelegere a problemelor abordate, cât şi pentru
îmbunătăţirea unor deprinderi de relaţionare şi comunicare prin identificare unor modalităţi
eficiente de exprimare a gândurilor şi emoţiilor sau prin conştientizarea barierelor de
comunicare. Tot legat de comunicare, consider această intervenţie ca fiind utilă şi în ceea ce
priveşte îmbunătăţirea deprinderii de a-l asculta pe celălalt, fără a-l întrerupe şi de a-ţi spune şi
asuma părerea cu privire la o anumită problemă.

63
 În urma intervenţiei realizate am reuşit să constat că asistarea acestei categorii de clienţi
însemnă o muncă dificilă cel puţin din două motive: unul ar fi faptul că aceşti clienţi sunt închişi,
privaţi de libertate, se află într-un mediu în care viaţa devine greu de suportat, iar al doilea motiv
ar fi vârsta clienţilor, aceştia aflându-se în perioada adolescenţei în care “au multe de
demonstrat” şi nu au încă formate convingeri serioase în legătură cu viaţa, în general.
În unele situaţii am simţit că ce le spun nu are nici un efect asupra lor şi probabil că nu
se va schimba nimic în gândirea lor, pentru ca apoi să schimbe ceva în comportament. Am avut
acest sentiment, mai ales, în ultima întâlnire în care am discutat despre liberarea unuia dintre
minorii aflaţi în grupul nostru. Singurul lucru cu adevărat important pe care dorea să-l facă era
să-şi răzbune mama care a suferit un accident din cauza unui bărbat, indiferent dacă această faptă
l-ar fi adus din nou în închisoare sau nu.
În cadrul acestor întâlniri de grup am avut ocazia să folosesc multe dintre informaţiile şi
abilităţile obţinute pe parcursul facultăţii: transmiterea informaţiilor, stilul de conducere a
grupului, răspunsurile empatice, sumarizări, ascultarea activă. Folosirea acestor abilităţi îmbinate
cu informaţiile pe care le-am oferit deţinuţilor, precum şi feedback-ul primit de la aceştia, m-au
făcut să simt că anii de facultate nu au fost în zadar, ci au construit un anumit stil de lucru şi, de
ce nu, chiar un caracter.

64
 Concluzii

Lucrarea de faţă a evidenţiat faptul că un factor determinant al comportamentului delincvent al

tânărului îl reprezintă influenţa grupului de egali prin valorile pe care le promovează, multe
dintre acestea fiind de natură delincventă.

Mecanismul formării şi structurării acestor grupuri este în general cunoscut, majoritatea

lor fiind alcătuită din colegii de şcoală, de clasă, de stradă, de cartier sau de oraş. Asocierea şi
participarea la activităţile grupului de prieteni este considerată ca fiind o modalitate importantă
de socializare a tânărului, întrucât în această perioadă el are o atitudine ambivalentă: obedienţă şi
revoltă, independenţă şi imitaţie, anticonformism şi criză de originalitate. El simte nevoia să fie
recunoscut, acceptat şi stimulat de către cei de o vârstă cu el, soluţia grupului reprezentând o
posibilitate sigură de a-şi manifesta şi realiza dorinţele şi aspiraţiile.

Prin contacul cu aceste grupuri, aşa cum sublinia Sutherland în teoria “asocierilor
diferenţiale”, tânărul îşi dezvoltă limbajul, capacităţile si aptitudinile, asimilând şi interiorizând
o serie de valori şi norme proprii specifice grupului. Deşi el realizează care anume dintre
conduite sunt considerate “bune” şi care “rele” de către un anumit grup social, prin “asociaţie
diferenţială” va învăţa şi asimila pe cele aparţinând grupului cu care vine mai mult în contact sau
pe cele considerate ca fiind favorabile îndeplinirii intereselor şi a scopurilor personale.

Astfel, pe parcursul socializării treptate a adolescenţilor, chiar dacă ei asimilează şi

interiorizează exigenţele, interdicţiile sociale, precum şi valorile transmise de familie şi scoală, ei
pot “învăţa” anumite comportamente nonconformiste şi deviante în cadrul grupului stradal sau
de prieteni.

Prin cercetarea efectuată de mine în cadrul Secţiei Exterioare Cluj-Napoca a

Penitenciarului Gherla, s-a putut verifica parţial ipoteza conform căreia adolescenţii care
“asimilează” normele şi valorile unui grup delincvent prin natura lui, tind să devină şi ei
delincvenţi. Ipoteza nu explică însă de ce alţi minori, provenind din acelaşi mediu nu devin şi ei
delincvenţi, sau de ce tinerii care beneficiază de condiţii economice, sociale şi culturale
favorabile comit acte cu caracter penal.

65
 Prin intervenţia realizată în grup am încercat să lucrez la identificarea valorilor personale
ale fiecărui partipant şi la încurajarea spre schimbare a acestora în cazul în care valorile însuşite
duceau la adoptarea unui comportament delincvent. În mare, am atins obiectivele pe care mi le-
am propus pentru această intervenţie. Discuţiile pe care le-am avut pe parcursul întâlnirilor de
grup au reprezentat pentru membrii grupului o ocazie de a se gândi la diferite aspecte legate de
valorile personale şi cele ale prietenilor lor, modul în care acestea i-au influenţat în adoptarea
unor comportamente delincvente, precum şi la consecinţele pe care le au faptele comise, pentru
viaţa lor.

Influenţa grupului de egali poate fi cea mai pozitivă experienţă de care poate beneficia un
adolescent, prin urmare nu trebuie neglijată această resursă în munca de reintegrare socială a
minorilor delincvenţi. Asistentul social are un rol important în identificarea acelor grupuri de
adolescenţi care promovează valori prosociale ce duc la dezvoltarea unui comportament acceptat
de societate şi încadrat în normele sociale şi legale.

66
 Bibliografie

1. A.T.Harland, Choosing correctional options that work: Definind the demand and
evaluating the supply, Sage Publications, Thousand Oaks, 1996
2. Astărăstoae Vasile, Scripcaru Ghe., Criminologie clinică, Editura Polirom, Bucureşti,
2003
3. Ban E. , Problemele sociale în România şi delincvenţă juvenilă, Editura Pro
Universitaria,2014
4. Ban E., Problemele sociale în România şi delincvenţă juvenilă, Editura Pro Universitaria,
2014,
5. Banciu, D., Crima si Criminalitatea-repere si abordari juris-sociologice, Editura Lumina
Lex, Bucureşti,2005
6. Berindei A.R, Criminalitatea juvenilă, Editura Lumen,
7. Bocancea Cristian, Neamţu George, Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi,
1999
8. Boroi Alexandru, Drept penal.Partea generală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2014
9. Butoi Tudorel, Psihologie judiciară, Tratat universitar, Editura Solaris, 2011
10. Cosomovici Andrei , Iacob Luminiţa, Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 2008
11. D. Banciu, S. Rădulescu ,V. Teodorescu, Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în
România, Editura Lumina, Lex, Bucureşti,2000
12. Dobrica P., Control social si sanctiuni penale-note de curs, Bucureşti,2005
13. Dumitraşcu Hanibal, Consilierea în asistenţa socială, Ed. Polirom, Iaşi, 2012
14. Durnescu Ioan, Probaţiunea, teorii, legislaţie şi practică, Editura Polirom, Iaşi, 2011
15. Durnescu Ioan, Probaţiunea.teorii, legislaţie şi practică, Ed. Polirom, Iaşi, 2011
16. Durnescu Ioan., Asistenţa socială în penitenciar, Ed. Polirom, Iaşi, 2009
17. Duţu Adelina Oana, Psihologie judiciară, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013

67
18. Gheorghe Diaconescu, Constantin Duvac, Drept penal. Partea speciala. Noul Cod penal,
Curs universitar, vol. II, Ed. Fundatiei „România de Mâine”,Bucuresti, 2006
19. Jurcanu G., Manualul lucrătorului social stradal, Editura Unicef, Bucureşti,2000, p.199.
20. Lazăr Vlăsceanu, Sociologie, Editrua Polirom, Iaşi, 2010
21. Mihăilă Arthur, Sociologia dreptului, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010
22. Neamţu C., Devianţa şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 2003
23. Neamţu Cristina, Devianţa şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 2003
24. Ogien Albert, Sociologia devianţei, Editura Polirom, Iaşi, 2002
25. Pasca Maria Dorina, Infractorul minor şi reintegrarea sa în comunitate, Editura
Ardealul, 2005
26. Pasca Maria Dorina, Infractorul minor şi reintegrarea sa în comunitate, Editura
Ardealul, 2005
27. Păsărică R., Mitricună B., Manual de probaţiune, Ed. EuroStandard, Bucureşti, 2008
28. Pânişoară Georgeta, Copilăria şi adolescenţa. Provocări actuale în psihologia educaţiei
şi dezvoltării, Editura Polirom, Iaşi, 2016
29. Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iaşi, 1997
30. R.Canton, D.Hancock, Dictionary of Probation and Offender Management, Willan
Publishing, Cullompon, 2007
31. Stancu Emilian, Aleca Carmina – Elena, Elemente de criminologie generală, Editura Pro
Universitaria, Bucureşti, 2014
32. Stănişor Emilian, Delincvenţa juvenilă, Editura Oscar Print, 2003
33. Stănişor Emilian, Delincvenţa juvenilă, Editura Oscar Print, 2003
34. Stănoiu Rodica M., Stănişor Emilian, Teodorescu Vasile, Criminologie – criminalistică –
penologie, vol I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015
35. Stănoiu Rodica Mihaela (colectiv), Marea criminalitate în contextul globalizării, Editura
Universul Juridic, Bucureşti
36. Tănăsescu Camil, Criminologie, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013
37. Udroiu Mihail., Drept penal. Partea specială, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2014
38. Vasile Alina Sanda, Psihologia delicvenţei juvenile, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2010
39. Veleanovici A., Marc G,Copii şi adolescenţi - Probleme, tulburări, evaluare şi intervenţie
psihoterapeutică, Editura SPER, 2014
40. Vlăduţ I., Evaluarea fenomenului de delincventa juvenila-note de curs, Bucureşti, 2004
41. Vlăduţ I., Evaluarea fenomenului de delincventa juvenila-note de curs, Bucureşti,2004

68
 42. Yablonsky L., Juvenile Delinquency into 21-st Century, Belmont California, Wadsworth,
Thomas Learning, 2000

Anexe
Anexa nr. 1.
FIŞĂ DE ANAMNEZĂ INDIVIDUALĂ

A. Date personale:
1. Nume:
2. Vârstă:
3. Naţionalitate:
4. Domiciliu:
5. Apartenenţa etnică:
6. Religie:
7. Mediu de provenianţă:
- urban: - rural:
8. Şcolarizare:
9. Alte instituţii frecventate:

B. Date medicale:
1. Afecţiuni psihice:
2. Traumatisme cranio cerebrale:
3. Consumul de alcool:
- sporadic: - obişnuit: - frecvent:
4. Consumul de droguri sau alte substanţe psihotrope:
- sporadic: - obişnuit: - frecvent:
5. Tulburări psihice manifeste:
- iritabilitate şi explozivitate: - vâscozitate psihoafectivă:
- infantilism: - exhibiţionism emoţional:

C. Evenimente socio-familiale cu rezonanţă negativă pentru deţinut

69
I. Carenţe de structură a familiei:
- dezorganizarea familiei (divorţ, deces, detenţie)
- concubinaj
- abandon
II. Carenţe educative ale familiei
- neînţelegeri frecvente
- conflict, agresivitate
- nivel scăzut al instrucţiei şi lipa unor elementare conduite educative
- disconfort psihic generat de tensiuni intrafamiliale
- dezinteres pentru familie manifestat de către deţinut
* Aprecierea deţinutului privind raporturile cu grupurile semnificative:
- cu părinţii: - cu personalul închisorii: - cu ceilalţi deţinuţi:

D. Factorii extrafamiliali
- participarea la grupul de prieteni cu antecedente penale:
- frecventarea unui grup de cartier (“gaşcă”):
- participarea la bande cu săvârşirea de delicte în colectiv:
- tolerarea unor conduite deviante anticipând fapte delictuale:
- abandonul şcolii:

E. Date speciale
- tipul infracţiunii:
- numărul de infracţiuni pentru care a fost condamnat:
- durata pedeapsei:
- cum se consideră în raport cu fapta comisă:
- cum se apreciază din punctul de vedere al temperamentului, caracterului:

F. Influenţarea psiho-educaţională
- programe de intervenţie socio-educaţională:
- psihoterapie individuală/de grup:
- consiliere individuală
- alte tipuri de activităţi

COMPLETAT DE:
DATA:
70
Anexa nr. 2
GHID DE INTERVIU
SCOP: identificarea valorilor însuşite de adolescent prin influenţa grupului

I. Întrebări de identificare (informaţiile pot fi extrase din fişa de anamneză individuală)

1. Nume:
2. Vârstă:
3. Sex:
4. Şcolarizare (ultima şcoală absolvită):
5. Apartenenţa etnică:
6. Religie:
7. Mediul de provenienţă: urban -
rural –
II. Întrebări privind ipotezele specifice:
A.
1. Ai prieteni?
2. Câţi?
3. Cam ce vârstă au?
4. De când îi cunoşti?
5. Cum ţi s-au părut când i-ai cunoscut?
6. Unde vă întâlniţi de obicei?
7. Ce obişnuiaţi să faceţi atunci când eraţi împreună?
8. Dar cu plăcere ce anume făceaţi?
9. Poţi să-mi spui, te rog, ce ştii despre prietenii tăi acum?

B.
1. Ce ţi s-a părut interesant
deosebit la prietenii tăi?
distractiv
2. A existat vreo persoană anume care ţi-a plăcut mai mult sau de care te-ai simţit mai
71
apropiat?(din grup)
3. Vrei să-mi spui, te rog, ce ţi-a plăcut?
4. Aţi avut un şef al grupului?
5. Cum a ajuns el să fie şef?
6. Ce a făcut?
7. Câţi ani are?
8. El spunea la toată lumea ce trebuie să facă sau doar era cel mai “tare” şi atât?
9. Care era rolul tău în grup?
10. Cum erai privit de ceilalţi?
11. Îţi făcea plăcere să fii văzut în felul acesta, cel pe care mi l-ai descris?
______________________________________________
12. Îţi plac filmele?
13. Ce fel de filme îţi plac?
14. Poţi să-mi enumeri câteva dintre personajele de film (sau actori) care îţi plac?

C.
1. Descrie-mi, te rog, în câteva cuvinte, cum era o întâlnire de-a voastră (în grup) dintr-o zi
obişnuită.
2. Descrie-mi un conflict din cadrul grupului.
3. Cum se rezolvau conflictele din cadrul grupului?
4. Descrie-mi un conflict între grupul tău şi alt grup sau diferite personae. (dacă a existat)
5. Cum obişnuiaţi să vă adresaţi unii altora?
6. Ce gen de distracţii aveaţi?
7. Ce locuri de distracţii aveaţi?
8. Ce fel de muzică vă plăcea să ascultaţi?
9. Ce fel de îmbrăcăminte aveaţi? Era la fel?
10. Ce fel de băutură se consuma în situaţiile descrise mai sus?
______________________________________________
11. Care a fost prima ta infracţiune?
12. Cum s-a întâmplat să fii implicat într-o faptă penală?
13. Cum te-ai gândit să o faci?
14. Cam ce motive ai avut?
15. Cu cine erai?
16. A fost la întâmplare?
17. Care era rolul tău în faptă? (în cazul în care deţinutul nu specifică aceasta)
72
18. Are vreo legătura fapta comisă cu ce obişnuiaţi să faceţi în grup? (întrebare de
clarificare)
______________________________________________
19. Care e legătura ta cu părinţii tăi?
20. Cum este ea?
21. Care e opinia ta privind rolul părinţilor în viaţa ta? (aceeaşi întrebare pentru şcoală şi
prieteni)
22. Ce spuneau părinţii despre prietenii tăi?
______________________________________________
23. Ce vrei să faci în viaţă?
24. Cum te vezi pe tine peste 2-3 ani?

COMPLETAT DE:
DATA:

73
Anexa nr. 3
JOCURI ŞI EXERCIŢII

1. “Nume şi simbol”: este un joc de spargere a gheţii – se cere paricipanţilor, ca pe o

bucată de hârtie să-şi scrie numele (sau cum vor să li se spună) şi să deseneze un simbol
care consideră că îi reprezintă (un animal, o plantă, un obiect, orice), după care să se
prezinte cu voce tare.

2. “Cine sunt eu?”:

Completează următoarele fraze:
- Oamenii de care îmi pasă cel mai mult sunt …
- Mă simt mândru de mine pentru că …
- Oamenii pe care îi admir cel mai mult sunt …
- Îmi place mult să …
- Îmi doresc să …
- Unul dintre cele mai bune lucruri făcute de mine este …
- Mi-ar plăcea să devin …
- Îmi propun să …
- Prefer să …
- Ştiu că pot să …

3. “Valorile mele”:
Aşează în ordine importanţei (de la cea mai importantă la cea mai puţin importantă) cele
10 valori prezentate mai jos. Care este cea mai importantă valoare pentru tine?
- A avea o prietenă/un prieten
- A merge în excursii la munte
- A avea mulţi prieteni
- A avea bani să-mi cumpăr ceea ce-mi doresc
- A citi multe cărţi
- A avea note mari
- A fi un bun sportive

74
 - A fi în pas cu moda
- A fi de ajutor celor apropiaţi
- A-mi dedica timpul dezvoltării mele spirituale

4. “Exerciţiul inimii – cunoaşte-te pe tine însuţi”

În interiorul unei inimi desenate trebuie srise, în patru cadrane diferite:
A – trei calităţi personale care îţi plac cel mai mult
B – trei lucruri pe care le faci bine
C – trei lucruri care ţi-ar plăcea să fie spuse despre tine
D – trei lucruri din viaţa ta, pe care ai vrea să le schimbi

5. “Oglinda”: este un joc prin care se dezvoltă capacitatea de reflectare a ceea ce

comunică ceilalţi şi chiar a empatiei. Participanţii sunt împărţiţi pe perechi, unul se mişcă,
iar celălalt încearcă să fie oglinda lui.

6. “Desenul fără fir”: patru membrii se oferă voluntari. Unul dintre rămâne în sală şi
memorează un desen (spre exemplu o găleată cu o floare pe ea; o seringă; o casă, pe o foaie
împărţită în trei). Unul din ceilalţi trei voluntari revine în sală şi desenează după indicaţiile
voluntarului care a memorat desenul. Cei doi participanţi stau spate în spate iar cel care
desenează nu are voie să pună nici o întrebare. Vor intra, apoi, în sală, pe rând, ceilalţi doi
voluntari, fiecare desenând după indicaţiile celui care tocmai a desenat. Comunicarea este
în toate cazurile unidirecţională, cel care desenează neavând voie să pună nici o întrebare.
La sfârşit se compară desenele. (Scopul: identificarea barierelor în comunicare)

7. “Ghicirea unui cuvânt”: este un joc care reflectă importanţaa preciziei în

comunicare şi importanţa folosirii întrebărilor închise şi deschise. Un participant se
gândeşte la un cuvânt, iar ceilalţi trebuie să-l ghicească.

8. “Sentimentele plăcute şi stima de sine”:

ÎNTREBĂRI/RĂSPUNSURI Sunt în Nu sunt de De Foarte de

total accord accord acord
dezacord
Simt că am multe calităţi
Câteodată mă simt nefolositor

75
 Aş dori să am mai mult respect faţă
de mine însumi
Sunt capabil să fac lucruri la fel de
bine ca şi ceilalţi oameni
Câteodată mă gândesc că nu sunt
bun deloc
Am o atitudine pozitivă faţă de
persoana mea
Simt că am prea multe motive să
fiu mândru de mine
În general sunt satisfăcut de mine
însumi
În general sunt înclinat să cred
despre mine că dau greş în ceea ce
întreprind

9. “Completarea propoziţiilor”
Când erammic îmi plăcea să ……………………………………………
Mă simt prost când ……………………………………………………..
Nimeni nu va putea să creadă asta dar …………………………………..
Lucrurile ar sta mult mai bine dacă eu nu aş fi aşa de ……………………
Mama îmi aminteşte de ………………………………………………….
De fiecare dată când aud cuvântul tată, eu ………………………………
Mă simt vinovat atunci când …………………………………………….
Eu voi putea să trec peste orice dacă …………………………………….
Sunt cu adevărat bun la ………………………………………………….
Simt că pierd controlul atunci când ……………………………………...
Devin gelos atunci când …………………………………………………
Mă simt cu adevărat mândru atunci când ……………………………………
Mă sperie ……………………………………………………………………
Să nu-mi spui niciodată ……………………………………………………...
Când văd flori mă gândesc la ………………………………………………..
Culoarea rosie mă face să mă gândesc la ……………………………………..
O, mă înfurie gândul că ………………………………………………………
Întotdeauna mă simt bine când ……………………………………………….
De obicei nu-mi place să ………………………………………………………
S-ar putea să râdeţi de asta dar ………………………………………………...
76
Eu fac …………………………………………………………………………
Eu sunt ………………………………………………………………………..

10. “Emoţiile şi stima de sine”:

CÂND MĂ SIMT … CRED DESPRE MINE …
1. Bucuros 1.
2. Supărat 2.
3. Nervos 3.
4. Încântat 4.
5. Nemulţumit 5.
6. Izolat 6.
7. Când mi-e frică 7.

77