Crizele Berlinului

Cuprins:
Introducere:...............................................................................................................................2
Capitolul 1: Aspecte teoretice privind Crizele internaționale şi managementul

gestionării Crizelor Internaționale..........................................................................................5
1.1 Noţiunea de criză internaţională.......................................................................................5
1.2 Gestionarea crizelor internaţionale.................................................................................11
Capitolul 2. Crizele internaționale în timpul Războiului Rece...........................................20
2.1 Războiul din Coreea (1950 – 1953)..................................................................................21
2.2 Criza Suezului...................................................................................................................23
2.3 Criza rachetelor din Cuba................................................................................................24
Capitolul 3. Studiu de caz: Gestionarea crizelor Berlinului...............................................28
3.1 Berlinul subiect de dispută şi de generare a crizelor internaţionale în timpul

Războiului Rece.......................................................................................................................28
3.2 Criza din 1949...................................................................................................................29
3.4 Criza din 1961...................................................................................................................31
3.5 Căderea zidului.................................................................................................................37
Concluzii..................................................................................................................................38
Bibliografie..............................................................................................................................41
Introducere:
În anul 2009 s-au împlinit 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului. În toată această
perioadă, am asitat la transformarea sistemului de securitate internaţional, începând cu orbinea
bi-polară americano – sovietică din timpul Războiului Rece, ce s-a caracterizat în plan
strategic, prin echilibrul creat de descurajarea nucleară, cursa înarmărilor precum şi contrucţia
a două blocuri rivale, şi sfârşind cu o structură de securitate unipolară.
SUA încă domină, fără a avea rivali, scena de securitate şi politică de la nivel
internaţional, iar o astfel de concentrare inedită a puterii controlului relaţiilor internaţionale
stimulează unilateralismul, mai puţin sau mai mult marcat, în funcţie de administraţia Casei
Albe, ignorarea organizaţiilor internaţionale şi a unor principii de drept internaţional precum
şi multiplicare de intervenţii militare, ca de pildă războiul din Afghanistan şi Irak1.
Însă, cu toate acestea, chiar dacă avem de-a face cu o strctura unipolară, pentru
moment sistemul internaţional are tendinţa din ce în ce mai accentuată spre multicentrism –
impunerea Chinei ca şi actor politico- economic incontestabil, reformularea unui puternic stat
rus, ce contestă neîncetat unipolarismul american, dezvoltarea polilor de rezistenţă în America
Latina, ca de pildă Bolivia Preşedintelui Morales, îndelungatul război din Aghanistan,
recensiunea financiară mondială sau înlocuirea dolarului cu moneda euro ca monedă folosită
pentru rezervele naţionale2 – toate acestea sunt motive pentru care putem crede că tendinţa
policentrism va avea o tendinţă crescendă.
Această relocare a sistemului internaţional în jurul a unor noi poli regionali
relativizează putea SUA, însă făr să o pună încă sub semnul întrebării. Astfel că una dintre
ipotezele lucrării este aceea de a răspunde la întrebarea dacă încă putem să credem că
Războiul Rece nu s-a finalizat ci este într-o stare de tranziţie.
Ultima parte a secolului al XX-lea şi prima partea a secolului al XXI-lea sunt sub
semnul unei vizibile accelerări a procesului de globalizare, care constituie un fenomen
complex, de natură economico – financiară, mai ales, dar prezintă şi o multitudine de
implicaţii sociale, strategice, militare, dar nu în cele din urmă juridico – politice.
1
Barry Buzan ,Popoarele, statele şi teama, Ed. Cartier, Chişinău, 2002, p. 45 și urm.
2
Chelaru, Mircea. Paradigmele crizelor. Ed. Biblioteca A.I.S.M., Bucureşti, 1995, p. 88
2
Pe de altă parte, mondializarea ori globarizarea, aşa cum este denumită în doctrina
economică3, a generat şi va genera nenumărate posibilităţi în materia dezvoltării economice,
prosperităţii şi securităţii. Altfel spus, un proces de acest tip este însoţit de majorarea
interdependenţei între subiecţii sau actorii de pe piaţa internaţională. În acelaşi timp, în
contextul dinamicii ecuaţiei globalizare – insecuritate sau criză niciun stat ori regiune de pe
glob nu mai se poate replia în prezent între propriile graniţe, fiind preocupată doare de
dificultăţile de la nivel intern, fără riscul să rămână întrun con de umbră al sub-dezvoltării, ori
în situaţia unui scenariu şi mai pesimist, să cadă în nefasta spirală a disoluţiei, şi anume a
eşecului statal.
Cu privire la dimenisiunea de securitate a globalizării este nevoie de câteva scurte
reflecţii pe marginea istoricii dinamice a acestui fenomen. Din punct de vedere instituţional,
apariţia Societăţii Naţiunilor sau cum mai este denumită în literatura de specialitate 4 a Ligii
Naţiunilor, după Primul Război Mondial, a reprezentat începutul către o abordare în plan
mondial a problematicii războiului şi păcii.
Generoasele obiective ale asigurării păcii la nivel global şi al prezervării securităţii
statale, asumate de Societatea Naţiunilor, s-au preluat de către Organizaţia Naţiunilor Unitea
(ONU), creată de grupul statelor învingătoare în Al Doilea Război Mondial. Instituţiile
specializate ale ONU, mai ales Consiliul de Securitate, avea şi are şi în prezent, potrivit
Cartei, responsabilitate în mod direct cu privire la gestionarea securităţii şi a stabilităţii la
nivel global. În acest sens, instrumente specifice de natură diplomatică, juridică şi militară s-
au pus la dispoziţia ONU pentru a interveni în anumite cazuri de criză.
Dacă se priveşte globalizarea în domeniul securităţii şi în domeniul militar dintro
perspectivă tehnologică, trebuie menţionat impactul mijloacelor noi de comunicare şi al
descoperirilor din domeniul ştiinţelor asupra relaţiilor dintre grupurile interumane, inclusiv
interstatale. În acest sens, trebuie să avem în vedere pe parcursul lucrării faptul că războiul sau
conflictul constituie o anumită formă de relaţionare interumană. Totodată descoperirea
telegrafului şi mai târziu până în prezent a Internetului şi a reţelelor de staliţi a schimbat
întrun mod profund configurarea metodelor şi mijloacelor de comunicare interumane şi
interstatale. De asemenea dacă le coroborăm cu aplicaţii din domeniul militar ori domeniul
nuclear, sau al tehnologiilor balistice, acstfel de descoperiri duc şi vor duce în continuare la
3
Stanciu V.M, Economie mondială. Probleme globale, Ed. Universitară, Bucureşti, 2010, p. 173 - 176
4
Mircea Mureşan, Gheorghe Văduva (coord.), Criza, conflictul, războiul,volumul I, Ed. UNAp „Carol I”,
Bucureşti, 2007,p. 76 - 81
3
atenuarea importanţei factorilor timp şi spaţiu în economia desfăşurării conflictelor şi
ulterioarelor misiunii de gestiune a crizelor5.
Totuşi între actori de tip statal, ca şi subiecte ale dreptului internaţional şi al
comunităţii mondiale, reprezentată de ONU, are tendinţa de a se interpune, în ultima parte a
secolului, un nivel intermediar, ce este dublat de către un actor intermediar şi anume regiunea,
sau organizaţia de tip regional6. Aceasta constituie un fenomen din ce în ce mai consistent, ce
este demn de subliniat şi care merită să se supună cercetării şi reflecţiei în prima parte a
prezentei lucrării.
Luînd în seamă cele specificate anterior, după experienţele din ultimele decenii, putem
admite faptul că prezentul cadrul global de securitate, precum şi cel de la nivel regional, în
continuare, măcar pentru viitorul deceniu, este extrem de complicat, cu evoluţii frecvente
aleatorii, dificil de previzionat şi cu nenumărate focare de tensiuni.
În perioada Războiului Rece, ameninţarea ceea mai mare o reprezenta posibila
confruntare dintre cele două blocuri rivale. Însă după căderea Zidului Berlinului, operaţiunile
au avut ca obiectiv menţinerea sau restabilirea păcii ce a devenit în nenumărate situaţii un
obiectiv primordial pe agenda de securitate internaţională, şi a pus astfel la încercare
mecanismele de gestionare a crizelor prevăzute prin tratatele unor organizaţii de la nivel
regional ce prezentau atrbuţii în materia securităţii7.
Deoarece gestionarea crizei prin intermediul instituţiei sau instituţiilor internaţionale
destinate a o concretiza devine un scop în contextul complexităţii şi amploarei unei astfel de
crize, este nevoie să întreprindem pentru început o detaliată investigaţie care să delimiteze la
nivel teoretic şi conceptual noţiunea de griză şi conceptul de gestionare a crizei, urmând ca în
continuare să aprofundăm modalităţile în care au fost gestionate crizele din perioada
Războilui Rece punând accent pe crizele Berlinului.
Pe parcursul lucrării, unul dintre obiectivele de cercetare asumate este acela de a
evalua, întro manieră concisă şi consitentă, dinamica, esenţa şi dezvoltarea conceptului de
criză internaţională . Un alt obiectiv este cel de a urmări evoluţia şi dezvoltarea sau impactul
produs de crizele din timpul Războiului Rece. Accentul final dar şi preponderent al lucrării va
fi pus pe modurile în care s-au gestionat crizele Berlinului pentru a scoate în evidenţă modul
în care Berlinul a făcut faţă Războiului Rece.
5
Helena, Cornelius şi Shoshana, Faire. Ştiinţa rezolvării conflictelor. Ed.Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1996,p.12
și urm
6
Ionel Cloşcă, Conflictele armate şi dezintegrarea statelor, în RRDU, nr. 4 (14)/1996, p.1-9
7
Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap de Wilde, Security. A New Framework for Analysis, Lynne Reiner Publishers
Inc., Londra, 1998,p.95
4
Capitolul 1: Aspecte teoretice privind Crizele internaționale şi
managementul gestionării Crizelor Internaționale
În foarte multe situaţii auzim întrebarea următoare:”Ce anume leagă conceptul de pace
de conceptul de război?”. O astfel de întrebare poate automat să genereze şi reversul său, şi
anume ce anume separă conceptul de pace de conceptul de război.
Însă pentru a se putea răspunde la astfel de întrebări ar trbui să ştim ce este pacea. Un
răspuns în aces caz ar fi acela că pacea constituie reversul războiului. Însă în mod clar, este
imposibil să definim conceptul de război fără a utiliza termeni precum conflict, criză,
violenţă. Tocmai acesta este obiectul acestui capitol de a afla care este semnificaţia acestor
termeni şi cum se pot gestiona momentele de criză de conflict.
1.1 Noţiunea de criză internaţională
Conflictul ca şi parte fundamentală a vieţii umanităţii, alcătuieşte fondul invizibil aql

continuumului, şi anume cnflicte or să existe pretutindeni şi întotdeauna. Preocuparea în acest
caz este dacă aceste conflicte se pot soluţiona sau nu se pot soluţiona prin folosirea violenţei 8.
Continuumul se împarte în două de aşa numita „civilizare a conflictului” 9, ce alcătuieşte
pivotul central. Pacea şi războiul sunt cele două extreme. Factorul decizional îl constituie
gradul de violenţă: dacă aceasta este manifestată întro mai mare măsură atunic când apare
războiul. Dacă nonviolenţa este principala trăsătură – orice ar semnifica acest fapt, atunci
predomină pacea.
Dacă violenţa constiuie criteriul esenţial de delimitare a continuumului război – pace,
atunci putem defini pacea ca fiind aceea etapă în care se finalizează violenţa şi în care începe
cooperarea.
Conflictele constituie o trăsătură endemică a existenţei umane 10. Conflictele sunt vechi
de când există lumea, constituie un fenomen universal, ce poate să se întâlnească la toate
8
David, Aurel, Naţiunea. Între “starea de securitate” şi “criza politicomilitară”,Ed. Licorna, Bucureşti, 2000,p.
115 - 131
9
Mircea Mureşan, Gheorghe Văduva (coord.), op,cit, ,p. 76 - 81
5
nivelurile de convieţuire interumană. Însă nu prezenţa conflictului, este problematică, aceasta
nu reprezintă o ameninţare la adresa păcii, ci formele sale violente, ce propagă sisteme
nedrepte, ce avantajează doar una din părţile implicate, înclinate spre preluarea de putere şi
spre impunerea intereselor proprii şi care cred că doar aceste deţin adevărul absolut11.
Violenţa reprezintă un fenomen ce nu a fost definit ori delimitat în mod concis nici de
către ştiinţă şi nici în uzul cotidian al limbii. Atunci când mass- media utilizează acest termen,
de obicei, se discută despre următoarele aspecte ale violenţei12:
- Criminalitate;
- Vandalism, distrugere de bunuri,
- Scandaluri;
- Violenţă xenofobă;
- Violenţe între bande;
- Violenţă motivată politic.
Violenţa, definind o situaţie socială cuprinzând o serie de oportunităţi distincte de acţiune,
trebuie înţeleasă ca un concept – cheie aflat în toate discuţiile care au în vedere războiul şi
pacea. Violenţa despre care discutăm aici constiuie însă doar un segment din spectrul
contextual mult mai extins al conceptului de violenţă; discutăm în acest cau de violenţă fizică,
ce are în vedere rănirea unor oamnei ori distrugerea de bunuri.
Conceptul de criză este folosit cel mai frecvent. Fiind percepută ca şi o relativă dramă 13,
criza începe a ne preocupa cu adevărat când ne priveşte în mod personal. Astfel, ca termen,
continuă să întro zonă neclară dintre abstract şi concret, stârnind preocupări din punct de
vedere analitic doar atunci când apar situaţii interesante. Se consideră relevenat faptul că un
ultimii ani, la nivel mondial, din 10 manifestări cu temă politico – socială mai multe de
jumătate au în centul atenţiei crizele şi nevoia unei gestionării eficace a acestora.
De-a lungul timpului, abordarea fenomenului de criză a cunoscut nenumărate interpretări,
în accord deplin cu dradul evolutiv al sistemelor relaţiilor internaţionale şi cu aspiraţiile
istorice ale subiecţilor acestuia.
În literatura de specialitate14 se consideră drept criză o situaţie ce:
- Ameninţă scopurile cu ridicată prioritate pentru unitatea de decizie;
- Restrânge timpul disponibil pentru un răspuns înainte ca situaţia să se schimbe;
10
Helena, Cornelius şi Shoshana, Faire. Ştiinţa rezolvării conflictelor. Ed.Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1996,p.12
și urm
11
Werner Beauwens, Arta prevenirii conflictelor, Ed. Antet Luc Ecychler,Bucureşti, 1996, p. 256
12
Mircea Mureşan, Gheorghe Văduva (coord.), op,cit., p. 76 - 81
13
Alexandr Dughin, Bazele geopoliticii, Ed. Eurasiatica.ro,2011 p. 335 – 342
14
Ch.Herman, Crises in Foreign Policy.A simulation analysis, Indianapolis, 1969, p.30
6
- Când se produce surprinde pe membrii unităţii de decizie.
Conform unei alte opinii15 se arată că o criză constiuie o situaţie ce se caracterizează
prin patru cerinţe necesare şi suficiente, astfel cum sunt acestea percepute de către decidenţii
de la nivelul maxim al principalilor actorii internaţionali:
- O mutaţie înmediul intern sau extern;
- O ameninţare a valorilor de bază;
- O ridicată probabilitate de implicare în ositilităţi cu caracter preponderent militar;
- Un răspuns la ameniţarea valorilor.
În literatura de specialitate16 sunt semnalate trei proprietăţi ale unei crze internţionale,
şi anume:
- Perceperea din parte decidenţilor că acţiunile, în curs ori cele invocate ca şi
ameninţare, ale unui actor internaţional pot să afecteze sau afectează interesele
naţionale concrete, reputaţia de negociator de pace ori capacitatea de a rămâne la
putere;
- Perceperea din partea decidenţilor, că, indiferent de acţiunea menită a înfrunta o astfel
de amneninţare este amplificată de probabilitatea de a izbucni un conflict armat.
- Perceperea cu privire la acţiunea sub presiunea timpului.
La nivelul stategiilor naţionale a marilor puterii ale lumii criza primeşte diferite definiţii,
astfel17:
- În SUA o situaţie ori un incident care implică existenţa unei ameninţări la adresa
stabilităţii naţionale, a teritoriul naţional, al cetăţenilor, forţelor armete şi militare, ori
asupra interselor vitale naţionale, care se dezvoltă repede şi creează cerinţe de o
asemenea importanţă economic, diplomatică, militară şi politică, în aşa fel încât să
determine angajarea forţelor armate şi a resurselor SUA pentru a realiza obiectivele de
la nivel naţional;
- În Danemarca o situaţie în care statul se consfruntă cu o surprinzătoare tensiune şi
deasemena acută care poate să conducă la izbucnirea unui război;
- În Franţa criza constituie situaţia în care oamneii, grupurile sau enităţile îşi manifestă
dezacordul faţă de regulile, normele şi valorile sociale şi se organizează pentru a
schimba ordinea socială existentă;
15
M. Brecher, Studies in crisis behavior. Special Issue the Ierusalim of International relations, 1978, p. 238
16
R. Lebow,Between Peace and War. The nature of international crisis, Baltimore, 1981, pp. 75 - 89
17
C. Zamfir, Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1998, p,. 144
7
- În Germania politica externă are ca obiective principale prevenţia crizelor şi
gestionarea acestora, despre care se afirmă că nu se pot aborda separat ci doar
împreună ca un întreg.
Războiul constituie un conflict armat ce prezintă următoarele caracteristici:
- Două sau mai multe forţe armate particpă la lupte, unde minim una dintre forţe
dispune de o armată regulată ori de alte trupe guvernamentale;
- Demersurile celor două particpante se realizează întro formă organizată, condusă de la
centru, chiar dacă acestea nu sunt mai mult decât o defensivă armată sau atacuri
planificate, precum operaţiunile de gherilă, războiul de partizani etc.;
- Conflictul armat nu este constiuit din confruntări sporadice şi spontane;
- Amândouă părţile acţionează întrun mod sistematic18
Prevenirea conflictului19 constituie totalitatea măsurilor, acţiunilor şi procedurilor,
organizate şi executate de instituţii sau persoane abilitate, cu obiectivul de a evita ameninţarea
cu forţa sau utilizarea efectivă a acesteia, al evitării constrângerilor de orice tip la care pot să
recurgă stateşe ori grupurile sociale, dar şi a consecinţelor politice, sociale, economice
derivate din acestea. Prevenirea conflictul, face referire, totodată, la măsurile şi acţiunile
întreprinse în urma desfăşurării violente a unui conflicte, în scopul de a evita reizbucnirea
violenţelor.
Managementul crizelor constiuie totalitatea măsurilor, acţiunilor, procedurilor,
executate şi organizate de persoane sau insituţii abilitate, în scopul de a împiedica
transformarea situaţiilor de tensiune maximă sau confruntărilor deschise dintre părţi în
conflicte armate violente20.
Managementul conflictului constituie totalitatea de măsuri, proceduri, acţiuni,
organizate şi executate de instiuţii sau persoane abilitate în scopul de a menţine sub control, şi
în măsura oportunităţilor, al diminuării intensităţii conflictelor violente şi angajaării
dialogului pentru rezolvare paşnică a diferendelor dintre părţile conflictuale21.
Impunerea păcii în mod conceptual semnifică de multe ori întărirea păcii care
constituie utilizarea de forţă armată de către o a treia parte, cu obiectivul de a determina ori
contrânge una sau ambele părţi conflictuale să procedeze la stingerea ostilităţilor22.
18
19
Mircea Mândru, Managementul crizelor politico-militare, Ed. A.I.S.M., Bucureşti, 1999, p.. 8.
20
David, Aurel, Naţiunea. Op.cit.p. 115 - 131
21
Werner Beauwens, Arta prevenirii conflictelor, Ed. Antet Luc Ecychler, Bucureşti, 1996, p. 10.
22
Ioan Crăciun, Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor, Ed. U.N.A.P, Bucureşti, 2006, pp. 15 şi urm,.
8
Finalizarea conflictului constituie încetarea ostilităţilor între părţile implicate în
conflict23.
Menţinerea păcii constituie totalitate eforturilor de a menţine interdicţia de încetare a
violenţelor prin separare a forţelor armate ale părţilor conflictuale.
Conceptul de rezoluţie a conflictului24 se asociază cu conceptul de constucţie a păcii
post – conflict, care constituie ansamblul eforturilor îndreptate pentru a îmbunătăţi cooperarea
dintre părţile aflate în conflict, prin abordarea de pe poziţii avantajoare reciproc a diferendelor
în dispută, crelşterea încrederii şi stabilirea unui cadrul favorabil pentru reconciliere.
Rezoluţia conflictului trebuie utilizată pentru prevenirea de violenţe ori pentru a consolida
starea de încetare a violnţelor şi pentru a preveni reescaladarea.
Crizele se pot caracteriza şi clasifica în mai multe moduri. Cel mai frecvent acestea se
interpretează la modul general, ca fiind crize de securitate, crize de interese sau crize de
conştiinţă. Gh. Nicolaescu în lucrarea sa „Gestionarea crizelor politico – militare” 25 le
denumeşte pe acestea crize pentru supravieţuire pe înalte niveluri, raportate la ameniţări de tip
economic, politic şi chiar cultural. Alţi autori26 raportează crizele la mediul de securitate din
cadrul ţărilor, dar mai ales la mediul extern, clasificînd crizele ca fiind interne, şi
internaţionale. Fără să avem în vedere o clasificare exhaustivă, încercăm să delimităm tipurile
de crize în funcţie de factorii lor determninaţi şi de domeniile în care aceştia se manifestă.
Astfel că, după domeniul în care se manifestă şi factorii determinanţi, crizele pot sp fie, de
natură politică, de natură diplomatică, economică, socială, finanicară, militară, psihologică,
informaţională şi ecologică.
Criza politică constituie o situaţie nou creată, naţională ori internaţională, ce se
caracterizează prin existenţa unei amneinţări la adresa scopurilor ori intereselor politice şi a
valorilor prioritare ale partidelor politice implicate27.
Criza diplomatică de caracterizează prin situaţia ce poate să apară în relaţiile
internaţionale, drept urmare a unei conjuncturi create la nivel naţional ori internaţional, prin
declaraţii, activităţi ori măsuri de natură diplomatică, care pot afecta obiectivele şi interesele
diplomatice, politice, economice militare etc28.
23
Mureşan Mircea, Stăncilă Lucian, Enache Doru, Tendinţe în evoluţia teoriei şi practicii războiului, Ed.
U.N.Ap. “Carol I”, Bucureşti, 2006, p. 12 și urm
24
25
Gh. Nicolaescu, Gestionarea crizelor politico – militare, Ed. Top Form, Bucureşti, 2003, pp. 80 - 85
26
Ioan Crăciun, op.cit., pp. 15 şi urm,.
27
Mureşan Mircea, Stăncilă Lucian, Enache Doru, op.cit., p. 12 și urm
28
Kissinger, Henry , Diplomaţia, Traducere din lb. engleză: Mircea Ştefancu, Radu Paraschivescu, Bucureşti,
1998.,p. 57 - 62
9
După spaţiul în care se manifestă, crizele pot să fie: naţionale, regionale, continentale
sau internaţionale29.
Crizele internaţionale se caracterizează printro amploare spaţială dezvoltată întrum
domeniu de interes, şi se poate extinde la nivel internaţiona. Ameninţările teroriste, fenomenul
de încălzire globală, spargerea stratului de ozon constituie doar câteva din fenomenele ce pot
afecta toate statele globului pământesc.
Măsurile privitoare la prevenirea şi gestionare crizei 30, constiuie acele măsuri luate fie
cînd este încă posibilă evitarea agravării problemelor aflate în diferend şi a
incompatibilităţilor de interese, fie după izbucnirea acestora.
Realizarea păcii semnifică căutare de soluţii negociate a situaţiilor percepute drept
conflicte de interese între părţi şi cuprinde ca moduri de realizare:
- Impunerea unor soluţii de obligare;
- Soluţionarea pe cale juridică a crizei;
- Soluţionarea pe cale politico – diplomatică a crizei;
Sancţiunile fără a utiliza forţa armată constituie răspuns la actele de duşmănie sau
ilicite ale altui stat sau altor state. Acestea pot fi: retorsiunea, represaliile, embargoul, boicotul
sau blocada.
Retorsiunea31 constă în măsuri de retaliere ce se iau de un stat faţă de actele de
duşmănie, contrare uzanţelor internaţionale, comise de un alt stat: ruperea relaţiilor
dilomatice, încetarea comerţului, nerecunoaşterea actelor statului de la care provine actul
duşmănos.
Represaliile32 presupun măsuri de obligare luate contra unui stat de alt stat, cu
obiectivul de a îl determina să repare prejudiciul reieşit din acte sau omisiuni ilicite, contrare
dreptului internaţional, comise de statul respectiv ori pentru a preveni astfel de acte. Un
exemplu în acest sens ar fi clovarea de către SUA a bunurilor iraniene în urma luării de
ostaticii a personalului diplomatic din ambasada americană de la Teheran din anii 1979 –
1980.
Embargoul33 constituie o formă de represalii prin care un stat reţine navele comerciale
ale altui stat în portul sau marea teritorială împreună cu încărcătura acestora. Ca şi exemple
potum aminti embargoul tehnic şi retragerea clauzei naţiunii celei mai favorizat drept urmare
29
Mureşan Mircea, Stăncilă Lucian, Enache Doru, op.cit., p. 12 și urm
30
31
Helena, Cornelius şi Shoshana, Faire, op.cit..,p.12 și urm
32
Mircea Mureşan, Gheorghe Văduva (coord.), op,cit ,pp. 76 - 81
33
Helena, Cornelius şi Shoshana, Faire, op.cit..p.12 și urm
10
a măsurilor de represiune din Polonia, din anul 1981; embargoul pe cereale contra URSS,
drept urmare a intervenţiei în Afghanistan, etc.
Boicotul34 constituie întreruperea relaţiilor de tip comercial dintre state, a
comunicaţiilor feroviare, maritime. Un exemplu în acest caz îl constituie măsurile hotărâte de
Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate contra Republicii Sud Africane, pentru a o
determina să pună capăt politicii de apartheid ori cele contra Irakului.
1.2 Gestionarea crizelor internaţionale
Gestionarea crizei presupune identificarea riscurilor, a surselor potenţiale de criză,

monitorizarea situaţiei, elaborarea variantelor de acţiune, implementarea acestora şi
restabilirea situaţiei de normalitate. Orice organizaţie se poate confrunta cu o situaţie de criză,
în măsură să pună în pericol funcţionarea ei normală.
Pe plan naţional, managementul situaţiilor de criză cuprinde ansamblul de măsuri şi
acţiuni stabilite de decidentul politic, ministere, prefecturi, primării şi alte instituţii ale
statului, în vederea garantării securităţii naţionale şi a stării de normalitate socială, politică,
militară, economică, religioasă, ecologică etc.
În esenţa sa, managementul situaţiilor de criză presupune capacitatea de a acţiona în
acelaşi spaţiu, împreună cu alţi participanţi, chiar dacă aceştia sunt considerabil diferiţi din
punct de vedere al capacităţilor35.
Înţelesul conceptului de conflict este redus, în general, la conflictul armat – luptă
armată sau ciocnire între grupări organizate în cadrul unei naţiuni sau între naţiuni în scopul
atingerii unor obiective politice sau militare limitate36.
În speţă, crizele şi conflictele sunt mecanisme evidente care există datorită
interacţiunilor sistemelor de-a lungul evoluţiei societăţii şi pot avea amploare mai
mare sau mai mică cu impact major asupra populaţiei 37. Aceste realităţi au făcut ca
problematica gestionării crizelor să constituie o preocupare permanentă pentru factorii
cu responsabilităţi în domeniul securităţii.
Această preocupare este cu atât mai importantă cu cât complexitatea şi amploarea
ameninţărilor la adresa securităţii cresc de la o etapă istorică la alta, constatându-se apariţia
34
35
Chelaru, Mircea. op.cit., p. 88
36
Barry Buzan, op.cit., p. 45 și urm
37
Alexandr Dughin, op.cit., pp. 335 – 342
11
unor noi tipuri de ameninţări care se intercondiţionează reciproc, a căror intensitate se
amplifică şi al căror caracter se internaţionalizează.
Aceste aspecte determină crearea unor sisteme operative de acţiune bazate pe
cooperare internaţională. Crizele şi conflictele actuale au în majoritatea cazurilor un caracter
regional, dar cu implicaţii asupra securităţii internaţionale.
Conform opiniilor specialiştilor în domeniu 38, „operaţiile de management al crizelor
cuprind, în esenţă, următoarele faze39: prevenţia –încercarea de a preveni declanşarea
conflictelor interne şi colapsul autorităţilor centrale; intervenţia – cu scopul de a încheia
conflictul odată ce acesta s-a declanşat; stabilizarea – fază care urmează intervenţiei;
reconstrucţia instituţională şi materială a cărei scop constă înrestabilirea autorităţii legitime şi
efective a statului”40.
Gestionarea (managementul) crizelor constă în descoperirea şi utilizarea
instrumentelor de acţiune şi a metodelor de prevenire, amorsare sau transformare a situaţiilor
de criză în situaţii mai puţin distructive pentru subiecţii afectaţi sau părţile implicate. Prin
gestionarea conflictelor care afectează securitatea, se urmăreşte41:
 cunoaşterea factorilor şi a mecanismelor de declanşare a conflictelor;
 identificarea caracteristicilor specifice ale actorilor potenţiali implicaţi în conflicte;
 stabilizarea conflictelor prin încheierea unor acorduri între părţile aflate în conflict, în
scopul încetării violenţelor şi a ostilităţilor de orice natură;
 elaborarea de strategii care să elimine elementele de violenţă directă din conflicte;
 transformarea fundamentală a relaţiilor dintre actorii implicaţi în conflict,astfel încât
să conducă la o soluţie pozitivă a acestora;
 elaborarea de strategii prin care să se consolideze pacea regională sau globală.
Modificările apărute în planul gestionării crizelor au condiţionat şi percepţia acestora
de către comunitatea internaţională.
Rolul principal în gestionarea crizelor de securitate 42, revine factorului de decizie.
Conflictul poate apare în orice moment şi, în general, sunt inevitabile într-o societate.
Gestionarea crizelor se poate face prin măsuri non coercitive sau măsuri coercitive, prin care
se urmăreşte încheierea unui acord prin care să se oprească violenţele, soluţionarea definitivă
38
David, Aurel, op.cit.,pp. 115 - 131
39
40
41
Alexandr Dughin, op.cit., pp. 335 – 342,
42
Mureşan Mircea, Stăncilă Lucian, Enache Doru, op.cit.,pp. 12 și urm
12
a diferendelor dintre actorii implicaţi cât şi transformarea relaţiilor conflictuale dintre actorii
implicaţi.
Carta ONU consideră că principala modalitate de rezolvare a oricăror diferende o
constituie dialogul, mai exact, dialogul politic. În relaţiile dintre state şi în interiorul acestora,
dialogul se consideră a fi mijlocul cel mai util şi efficient pentru soluţionarea oricăror
probleme conflictuale. Sistemul ONU de gestionare al conflictelor presupune desfăşurarea
următoarelor strategii43:
1. prevenirea conflictelor – evitarea escaladării conflictului (gestionarea paşnică a
conflictelor, înainte de o posibilă escaladare violentă);
2. menţinerea păcii – prin misiuni de monitorizare, interpunerea şi menţinerea activă a unei
terţe părţi (forţe militare sau de poliţie) în zona de conflict (stoparea declanşării de noi
violenţe şi crearea pârghiilor de dialog între actorii implicaţi în conflict pentru a cunoaşte
sursele conflictului);
 reconciliere – facilitarea, medierea unui dialog între actorii implicaţi între care există o
incompatibilitate de interese şi se adresează în speţă structurilor politico-diplomatice;
 consolidarea procesului de pace – prin derularea unor programe de sprijin financiar,
social, politic, militar şi de creare de noi instituţii pentru eliminarea cauzelor care
generează conflicte.
ONU a intervenit în peste 50% din situaţiile de criză din timpul războiului rece
majoritatea acestora fiind politice, căutându-se soluţionarea paşnică a conflictelor conform şi
prevederilor Cartei Naţiunilor Unite. După încheierea Războiului Rece
apar noi tendinţe care influenţează procesul de gestionare a crizelor, cum ar fi44:
 extinderea procesului de globalizare;
 crearea de blocuri economice regionale;
 transformarea conflictelor din conflicte interstatale în conflicte intrastatale;
 persoanele civile devin ţinta agresiunilor şi violenţelor;
 declanşarea acţiunilor de purificare etnică, religioasă şi culturală;
 apariţia diplomaţiei coercitive pentru a stopa sau limita efectele produse de crizele
umanitare.
43
Chelaru, Mircea. op.cit.., p. 88
44
Alexandr Dughin, op.cit.,pp. 335 – 342,
13
Misiunile ONU capătă un caracter multinaţional, multicultural fiind numite
„operaţiuni multidimensionale„45 bazate în special pe apărarea drepturilor omului şi a
democraţiei inclusiv şi în afara teritoriului statelor membre.
În Europa, organizaţia implicată activ în plan preventiv este OSCE care dispune de un
Centru pentru Prevenirea Conflictelor cu misiuni de monitorizare şi intervenţie structurală în
unele zone de tensiuni. Prin Carta de la Paris, semnată la nivel înalt în noiembrie 1990, s-a
stabilit obiectivul edificării unei Europe a democraţiei, păcii şi unităţii, constând în asigurarea
securităţii, dezvoltarea unei cooperări largi între toate statele participante şi promovarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. În prezent OSCE acţionează pentru46:
 consolidarea valorilor comune şi al asistării statelor membre în edificarea unor
societăţi democratice bazate pe statul de drept;
 prevenirea conflictelor locale, al restaurării păcii în zonele de tensiune;
 eliminarea unor deficite reale şi perceptibile de securitate;
 evitarea creării de noi diviziuni politice, economice sau sociale, prin promovarea unui
sistem de securitate prin cooperare.
La momentul actual, în planul gestionării conflictelor în domeniul securităţii, s-a
dezvoltat conceptul de „consolidare a păcii – peacebuilding”47, care implică atât acţiuni de
prevenire cât şi acţiuni de soluţionare a conflictelor, unde se regăsesc acţiuni ale forţelor
armate combinate cu componente civile.
Managementul situaţiilor de criză a fost considerat multă vreme ca fiind o problemă
internă a statelor, dar începând cu anii 1990 acest concept a fost inclus în Politica Externă şi
de Securitate Comună (PESC) a Uniunii Europene, unde Uniunea Europeană, prin Politica
Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) încearcă să-şi asigure acele instrumente şi
mijloace necesare pentru a interveni în scopul soluţionării unui conflict armat, şi pentru
implementarea păcii în zonele afectate prin combinarea acţiunilor militare cu cele nonmilitare.
Acest aspect a făcut ca începând cu anul 1992, la nivelul Uniunii Europene să se
constituie capabilităţi pentru managementul crizelor, astfel încât Statele Membre UE să fie
capabile să desfăşoare misiuni de asistenţă umanitară şi salvare-evacuare, misiuni de
menţinere a păcii, cât şi acţiuni pentru construirea păcii48.
45
46
47
Mircea, Mureşan. Războiul viitorului. Ed. Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004,p.167
48
14
S-a constatat astfel, la nivelul UE, că securitatea europeană nu poate fi separată de
strategia statelor de a-şi menţine ordinea şi securitatea în propriile teritorii, fapt pentru
care UE a extins misiunile Petersberg şi a constituit 9 Grupuri Tactice de Luptă. Uniunea
Europeană, prin PESA, poate oferi statelor membre atât sprijin politic cât şi financiar pentru
toate fazele şi formele unei situaţii de criză, atât în plan militar cât şi nemilitar.
Între Grupurile Tactice de Luptă ale UE şi Forţa de Răspuns NATO (NRF) există o serie de
diferenţe, astfel Forţa de Răspuns NATO este o forţă întrunită (are în compunere structuri de
forţe terestre, aeriene şi maritime) pe când Grupul Tactic de Luptă al UE este o structură de
forţe terestre sprijinită de la nivel strategic de elemente de forţe aeriene şi forţe maritime.
Ambele însă, sunt în măsură să fie dislocate în teatrul de operaţii în termen de 5 zile de la
luarea deciziei politico-militare şi au asigurat sprijinul logistic necesar pentru 30 de zile de
misiune. Ca şi în celelalte state membre UE, în România se dezvoltă şi se perfecţionează un
sistem de management al situaţiilor de criză unde se regăsesc, de regulă,următoarele etape49:
 prevederea sau previziunea, cu rolul de a anticipa riscurile şi ameninţările generatoare
de criză şi de a elabora un plan de acţiune în acest sens;
 organizarea50 – care constă în acel proces de repartizarea şi stabilirea obiectivelor şi
resurselor în vederea gestionării crizei;
 comanda (conducerea) este o activitate prin care este delegată autoritatea de decizie în
gestionarea fenomenului respectiv cât şi asumarea în consecinţă a responsabilităţilor;
 decizia este strâns legată de actul de comandă şi constă în adoptarea,transmiterea,
aplicarea şi asumarea responsabilităţii planului de acţiune;
 coordonarea este activitatea de a armoniza şi de a asigura desfăşurarea tuturor
activităţilor conform planului de acţiune implementat, de a face corecţii sau de a
interveni cu remedieri;
 controlul reprezintă pe de o parte activitatea operativă de verificare şi îndrumare în
scopul îndeplinirii obiectivelor prevăzute în planul de acţiune, iar pe de altă parte o
activitate finală post operativă, de evaluare a eficienţei activităţilor desfăşurate.
Controlul pe timpul activităţii de gestionare a situaţiilor de criză este de regulă, un
control previzional,
 operativ şi foarte rar, post operativ.
49
Barry Buzan, op.cit., pp. 45 și urm
50
15
În concluzie, referitor la tipologia măsurilor de gestionare a crizelor, se impune a lua
în consideraţie măsurile de prevenire a acestora, pe domeniile lor de manifestare şi de a se
adopta un proces decizional de tip pro-activ.
Atunci când starea de criză se amplifică, se instituie starea de asediu, şi starea de
urgenţă,,acestea sunt măsuri excepţionale, care se instituie în cazuri determinate de apariţia
unor pericole grave la adresa apărării ţării, siguranţei naţionale, a democraţiei constituţionale
ori pentru prevenirea, limitarea şi înlăturarea unor dezastre 51. Starea de asediu sau starea de
urgenţă se instituie de Preşedintele României prin decret contrasemnat de primul-ministru şi
publicat în Monitorul Oficial al României. Coordonarea aplicării măsurilor dispuse prin
decretul de instituire a stării de asediu revine, în principal, Ministerului Apărării Naţionale, iar
în cazul stării de urgenţă, coordonarea aplicării măsurilor dispuse prin decret revine, în
principal, Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Caracterul interconex şi transfrontalier al crizelor impun armonizarea strategiilor de securitate
naţionale cu al celorlalte state membre în alianţele strategice şi dezvoltarea cooperării în
gestionarea crizelor. În acest context, principalele activităţi desfăşurate de România pentru
gestionarea crizelor politico-militare sunt52:
 identificarea elementelor generatoare de criză, precum şi a tendinţelor acestora
(activitate ce se desfăşoară pe timpul stărilor de pace şi de diferend);
 aplicarea deciziilor luate (implică stabilirea explicită a obiectivelor naţionale
/instituţionale);
 elaborarea şi adoptarea strategiilor sau opţiunilor alternative de acţiune;
 stabilirea variantei optime;
 evaluarea rezultatelor şi revizuirea scopurilor fixate anterior;
 dezangajarea (presupune elaborarea unui program pentru aplicarea unor măsuri
specifice de detensionare a situaţiei);
 evaluarea riscurilor şi elaborarea unor planuri de acţiune de rezervă;
 restabilirea păcii;
 organizarea acţiunilor destinate să asigure menţinerea stabilităţii post criză;
 monitorizarea situaţiei prin culegerea de informaţii şi procesarea acestora.
51
52
16
Datorită globalizării, dimensiunile nonmilitare ale securităţii privesc, din ce în ce mai
mult, întreaga comunitate internaţională, efectele acestor ameninţări extinzându-se în zone tot
mai îndepărtate şi nelimitându-se strict la un stat sau altul dintre cele direct vizate.
Cea mai mare parte a conflictelor secolului XXI continuă să fie conflicte
intrastatale,care au izbucnit în regiuni unde neputinţa guvernelor statelor s-a accentuat,
determinate de un cadru de securitate nou, unde graniţele dintre acţiunile guvernelor,
popoarelor, forţelor militare şi populaţiei civile, sectorului public şi celui privat au devenit
mult mai neclare. Transparenţa frontierelor va complica procesul de gestionare a securităţii
naţionale şi internaţionale, permiţând acestora să se propage şi să se dezvolte cu uşurinţă
dintr-o ţară în alta. Soluţiile nonmilitare în gestionarea crizelor şi soluţionarea conflictelor
constituie instrumente politico-diplomatice de impor tanţă capitală pentru securitatea
regională şi globală.
În Europa, cele mai importante organizaţii internaţionale care activează sau au
activat în trecutul apropiat sunt53:
 Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU),
 Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO),
 Uniunea Europeană (UE),
 Organizaţia pentru Cooperare și Securitate în Europa (OSCE),
 Pactul de Stabilitate pentru Europa de SE şi
 fosta Uniune a Europei Occidentale (WEU).
În condiţiile actuale ale mediului securitate, NATO îndeplineşte rolul de organizaţie
politico-militară de securitate şi apărare colectivă, care contribuie la pacea şi stabilitatea
spaţiului euro-atlantic şi a celui global, prin acţiuni militare şi alte acţiuni de management al
crizelor, în nume propriu sau sub egida ONU, ori în colaborare cu alte organisme
internaţionale de securitate. NATO şi ONU au devenit parteneri în iniţiativa de construire a
securităţii la nivel global54.
Tratatul de la Maastricht (1992) a pus bazele Politicii Externe si de Securitate Comuna
(PESC) .
În urma Tratatului de la Maastricht, în februarie 1992, prin care se conferee Uniunii
Europene cadrul legal pentru politica de securitate comună, incluzând formularea ca „politică
de apărare comună”, compatibilă cu politica promovată de NATO, Uniunea Europeană
53
54
17
vizează să edifice o societate echitabilă, în interiorul său şi să joace un rol activ şi responsabil
pe scena mondială.
Prin Tratatul de la Amsterdam, din 1 mai 1999, s-a stabilit crearea unei unităţi de
planificare politică şi de alertă rapidă în cazul crizelor noi ce pot apărea în Europa.
Se poate observa că Rolul Alianţei Nord-Atlantice în materie de securitate
continentală este definit de conceptul strategic al NATO prin care se reafirmă obiectivul
esenţial al acesteia care constă în apărarea libertăţii şi securităţii tuturor membrilor săi prin
mijloace politice şi militare.
Ameninţările reprezentate de terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă,
diferitele tipuri de trafic, conflictele îngheţate, impun NATO şi PESA să dea răspunsuri
comune viabile, capabile să gestioneze în condiţii optime orice tip de criză.
Principala organizaţie care are în responsabilitate şi este mandatată de comunitatea
internaţională să se ocupe de conflictele îngheţate din regiunea Mării Negre este OSCE,
datorită capacităţii sale în domeniul diplomaţiei preventive, prevenirii conflictelor şi
gestionării crizelor, consolidării respectării drepturilor omului, a democraţiei şi statului
de drept.
Consiliul de Securitate funcţionează permanent, fiecare stat membru având un
reprezentant permanent la sediul O.N.U., funcţiile şi competenţa Consiliului de Securitate în
ceea ce priveşte gestionarea crizelor politico-militare fiind următoarele55:
 reglementarea paşnică a diferendelor;
 în caz de ameninţare a păcii, încălcarea păcii sau agresiune, poate să adopte
următoarele măsuri56:
a. măsuri provizorii (hotărâri de încetare a focului);
b. măsuri de constrângere, fără folosirea forţei armate – întreruperea totală sau parţială a
relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime,aeriene;
c. ruperea relaţiilor diplomatice;
d. măsuri de constrângere cu folosirea forţei armate constând în operaţiuni executate cu
forţele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Organizaţiei.
Pentru realizarea măsurilor de constrângere, membrii O.N.U. s-au obligat să pună la
dispoziţia Consiliului de Securitate, la cererea sa şi pe baza de acorduri speciale, forţele
armate necesare.
55
Alexandr Dughin, op.cit., pp. 335 – 342
56
18
În Declaraţia Comună asupra Apărării Europene (1998, St. Malo, Franţa) se afirma
că57: Uniunea trebuie să aibă capacitatea de a acţiona autonom, susţinută de o credibilă forţă
militară, mijloacele de decizie în privinţa acestora şi pregătirea să o facă pentru a fi gata să
răspundă crizelor internaţionale.
În ceea ce priveşte rolul celor două organizaţii în gestionarea crizelor politico-
militare, la summit-ul de la Copenhaga, a fost semnat acordul conform căruia UE poate folosi
mijloace NATO, având acces la informaţii şi coordonarea planificării operaţiilor din partea
NATO.
În teatrul de operaţii, cele două organizaţii cooperează încă din anul 2001, în efortul de
a pune capăt conflictului din FYROM, iar din 31 martie 2003, misiunea NATO din această
ţară a fost încredinţată UE58.
NATO şi UE vor trebui să realizeze o diviziune a sarcinilor mai sistematică, care va
face necesară coordonarea mai strânsă a politicilor şi priorităţilor de securitate ale celor două
organizaţii.
Încă din 1996, NATO şi OSCE s-au angajat într-o acţiune comună de monitorizare şi
implementare a sancţiunilor şi de verificare a controlului armelor în Balcani. UE a dezvoltat
Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) într-o manieră consolidată, permiţând
crearea cadrului instituţional necesar generării de capacităţi militare şi civile (Comitetul
Politico-Militar, Comitetul Militar şi Statul Major) capabile de angajare în operaţiuni de
sprijin al păcii.
Consiliul European din iunie 2004 a adoptat un plan de acţiune în domeniul
managementului crizelor civile care vizează constituirea unor echipe multifuncţionale rapid
dislocabile, îmbunătăţirea interoperabilităţii, a procedurilor privind susţinerea tehnică a unei
operaţii ( financiar, juridic), precum şi dezvoltarea unui nou obiectiv global în domeniul civil
(Obiectivul Global Civil 2008)59.
Astfel, extinderea conceptului misiunilor de tip „Petersberg”, prin abordarea
aspectelor referitoare la resursele militare pe care fiecare ţară le poate pune la dispoziţie în
scopul apărării europene – prevenirea conflictelor, operaţiuni comune de dezarmare, asistenţa
militară, stabilizare post-conflict, sprijinul acordat autorităţilor ţărilor terţe, la cererea
acestora, combaterea terorismului – determină o mai bună interoperabilitate şi o cooperare
mai strânsă în domeniul asigurării securităţii regionale.
57
Brecher, M., Wilkenfeld, J., Crisis, Conflicts and Instability, Pergamon Press,New York,p. 77
58
59
19
În acest sens PESA va permite utilizarea mai eficientă a tuturor capacităţilor de care
dispune UE, inclusiv a mijloacelor militare şi non militare, a structurilor destinate misiunilor
de tip „Petersberg”60, cooperarea poliţienească şi judiciară, protecţia civilă etc., pentru
gestionarea eficientă a crizelor care afectează securitatea şi stabilitatea la nivelul comunităţii
europene.
Capitolul 2. Crizele internaționale în timpul Războiului Rece
Noţiunea de “război rece” aparţine omului de afaceri şi consilierul lui Roosevelt,

Bernard Baruch. Aceasta a fost folosită pentru prima dată într-un discurs susţinut în Carolina
de Sud la data de 16 aprilie 1947, în sensul de stare de ostilitate care se crease între SUA si
URSS.
La sfârşitul celui de-al doilea Război mondial lumea a intrat într-o nouă fază a
relaţiilor internaţionale, marcată de rivalitatea sovieto-americană. Europa a încetat sa fie
centrul în jurul căruia se organizează comerţul şi relaţiile internaţionale, aceasta devenind
miza luptei dintre cele două puteri: SUA si URSS61.
După anul 1945, Stalin dorea să extindă influenţa sovietică în toată Europa de Est.
Pentru aceasta “cine ocupa un teritoriu, îşi impunea, deopotrivă, prorpiul său sistem social.
Fiecare îşi impunea sistemul pe cât de departe înainta armata sa”62.
Pentru a păstra un control total, statele comuniste s-au izolat de restul lumii, iar
termenul de “Cortina de fier” ce a fost popularizat de Winston Churchill întrun discurs,
desemna frontierele acestora.
SUA era de accord să spijine ţările europene şi venea în ajutorul Europei
devastate de război cu un program de ajutorare, şi anume Planul Marshall (1948 – 1952), plan
ce grăbea procesul de reface postbelică şi făcea mai puţin posibilă exploatarea comunistă a
celor ce nu erau mulţumiţi.
60
61
Martin McCauley, Rusia, America şi Războiul Rece, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pp. 25 şi urm.
62
John Lewis Gaddis, Războiul Rece, Ed. RAO, Bucureşti, 2009, pp. 67 şi urm.
20
Pe data de 5 iunie 1947, generalul american Marshall, într-un discurs ţinut la
Harvard, se arăta îngrijorat de situaţia economiei din Europa. Aceasta preconiza un important
ajutor pentru continentul european, pentru a facilita crearea unei pieţe economice europene.
Acest plan era adresat tuturor statelor europene, însă a fost refuzat de Uniunea Sovietică
pentru toate ţările controlate de aceasta.
Odată cu acest refuz era realizată împărţirea Europei: în vest statele ce beneficiau
de ajutorul SUA, iar în partea de Est, statele – satelit ale Uniunii Sovietice. Ca şi reacţie a
sovieticilor la doctrina Truman şi la planul Marshall a fost contruit Cominformul, o
organizaţie comunistă concepută pentru a coordona acţiunile partidelor comuniste ce se aflau
de ambele părţi ale Cortinei de Fier, la data de 22 septembrie 1947.
În anul 1949, pe data de 4 aprilie, se semna Alianţa Nord - Atlantică. Astfel a luat
fiinţă organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) ce reunea SUA, Canada şi puterile
din vestul Europei într-o alianţă militară. Admiterea Germaniei de Vest în cadrul NATO, în
anul 1955, determina crearea unei alianţe asemănătoare în est, şi anume Pactul de la Varşovia.
Acesta era prezentat ca şi o ripostă la adresa adeziunii germane. Tratatul era iniţiat de Nikita
Hrusciov şi ss-a semnat la Varşovia pe 14 mai 195563.
Momentele de criză ale Războiului Rece au fost cele în care confruntările dintre
cele două mari puteri - SUA şi URSS – părea inevitabilă. Marile crize ale Războiului Rece au
fost64: cele două crize ale Berlinului din 1948 – 1949 şi din 1961 ( despre care vom discuta pe
larg într-un capitol viitor), Războiul din Coreea ( 1950 – 1953), Criza Suezului (1956), şi
Criza rachetelor din Cuba (1962).
2.1 Războiul din Coreea (1950 – 1953)
Acest război s-a considerat a fi cel mai devastator din perioada Războiului Rece.
La momentul divizării Coreei, secretarul de stat al SUA, Byrnes a înclinat spre ideea
împingerii graniţelor cât mai spre nord posibil. SUA a sugerat Paralela 38 ca şi linie de
demarcaţie şi propunera era acceptată de Stalin, pentru că chiar dacă lăsa 2/3 din populaţie în
partea sudică, plasa sub influenţă sovietică zona de nord, zonă ce era puternic industrializată65.
63
Kissinger, Henry, Diplomaţia, Traducere din lb. engleză: Mircea Ştefancu, Radu Paraschivescu, Bucureşti,
1998.,p. 256 şi rum.
64
Martin McCauley, op.cit., pp. 25 şi urm.
65
John Lewis Gaddis, op.cit., pp. 67 şi urm.
21
Drept urmare, URSS a instalat la guvernare un Partid Comunist, care servea
intereselor de la Moscova, suprimând în acelaşi timp o importanţă strategică diminuată, şi
anume decizia de a instala un guvern autohton şi de a retrage un minim de efecte negative.
A urmat organizarea alegerilor libere din luna mai a anului 1948, sub tutela
Organizaţiei Naţiunilor Unite, ce au fost urmate la timp scurt de adoptarea Constituţiei
Republicii Coreea.
În tot acest timp, în partea nordică, URSS a contraatacat prin instituţionalizarea
Republicii Democrate Populare Coreene şi şi-a retras trupele armate la finele anului, exemplu
ce a fost urmat şi de americani care de asemenea şi-au retras trupele armate din zonă.
Pentru că SUA nu dorea să ia parte la o prăbuşire a Coreei de Sud, furniza
guvernului de la Seul suficient suport economic şi militar deopotrivă, pentru a putea face faţă
provocărilor interne, precum şi atacurilor de guerilă.
Până în anul 1950, Coreea de Sud şi-a consolidat securitatea internă. Liderul nord
– coreean, Kim II Sung, era cel care îi propunea lui Stalin o invazie a Coreei de Sud motivând
că celulele care fac parte din Partidul Muncitoresc sunt prea active în partea sudică, iar
populaţia o să declanşţeze o revoltă atunci când Partidul va da semnalul.
Astfel că la data de 25 iunie 1950, două corpuri de armată nord – coreene invadau
sudul, trecând paralela 38. Decizia SUA de a se implica în conflict nu s-a luat în vitutea unor
sentimente de simpatie faţă de naţiunea coreeană ori datorită importanţei sale strategice, ci din
dorinţa de a amortiza tensiunile generate în sistemul internaţional66.
Iniţial, ajutorul SUA şi al Marii Britanii se materializa în suport naval şi aerian.
Însă mai târziu s-a conturat necesitatea unei concrete implicării, în aşa fel încât preşedintele
Truman autoriza trimiterea de trupe militare terestre 67. Astfel, că pe data de 7 octombrie 1950,
o rezoluţie britanică aprobată cu o covârşitoare majoritate de Adunarea Generală,
împuternicea forţele Organizaţiei Naţiunilor Unite să traverseze Paralela 38, si să
restabilească ordinea în Peninsula Coreeană, iar apoi să organizeze alegeri. La finalul lunii
noimebrie MacArthur lansa ofernsiva finală în dorinţa de a tinge malurile fluviului Yalu, însă
acţiunea sa coincidea cu contra – ofensiva chineză. La data de 6 decembrie, forţele comuniste
ocupau P’yongyang, iar a doua zi frontul era împins la doar 32 de km deasupra Paralelei 38.
La aporape 3 săptămâni de la începutul contra – ofensivei sud – coreeene, Corea de Nord, era
66
Kissinger, Henry, op.cit.,p. 256 şi urm.
67
http://www.britannica.com/event/Cold-War
22
eliberată de trupele inamice. În ajunul Anului Nou, forţele chineze şi cele nord – coreene
lansau o altă ofensivă majoră, capturând şi evacuând Seulul, capitala Coreei de Sud68.
În iulie 1951, URSS se arăta dispusă să negocieze, însă acestea au fost extrem de
dure întinzându-se pe o perioadă de doi ani. Un prim progres se înregistra în noimebrie 1951,
când se convenea ca asupra unei linii de armistiţiu de-a lungul frontului. În octombrie 1952,
Comandamentul Organizaţiei Naţiunilor Unite, făcea o ofertă finală de pace şi odată cu
respingerea acesteia de către URSS aceştia se retrăgeau şi de la negocieri pentru o perioadă
nedefinită.
Un factor important în reluarea negocierilor de pace, a fost, decesul lui Stalin din 5
martie 1953. Prezent la Moscova pentru funeralii, Zhou En – lai sugera reaşezarea la masa
tratativelor şi constatându-se accordul tuturor părţile implicate, negocierile s-au reluat. Însă şi
de această dată au fost extrem de dificile, fiind îngreunate şi mai mult de rezistenţa liderului
Coreei de Sud, Syngman Rhee, la orice tip de armistiţiu, ce ar lăsat Coreea divizată. Totodată,
negocierile au fost împovărătoare de intensitatea bombardamentelor SUA, dar şi de puternica
ofensivă venită din partea armatei chineze.
Armistiţiul a fost semnat la Pan Mun Jon pe data de 27 iulie 1953, la 5 luni după
moartea lui Stalin. Bilanţul războiului era unul înfiorător, şi anume peste 900000 de chinezi,
1,5 milioane de nord – coreeni şi 1,3 milioane de sud – coreeni ( mare parte a acestora fiind
civilii) au căzut victime în timpul conflictului69.
2.2 Criza Suezului
Criza Suezului constituie un episod al Războiului Rece ce constă în atacarea

Egiptului de către Marea Britanie şi Franţa pentru ce cele două să îşi redobândească controlul
asupra Canalului Suez şi asupra Israelului.
Criza politico – militară izbucnea ca şi urmare directă a hotărârii lui Gamal Abdul
Nasser din 26 iulie 1956 de a naţionaliza Canalul Suez, respectiv de a respinge oferta
britanico – americană de a construi barajul de la Assuan, lucrare ce urma să permită irigarea
unui milion de hectare din Egipt şi să soluţioneze o parte din problemele de aprovizionare ale
ţării70. Hotărârea luată avea repercursiuni negative asupra Marii Britanii care era principala
beneficiară a canalului şi pentru Franţa. Negocierile nu au condus la nici un fel de accord, şi
68
69
70
23
astfel cele două ţări se pun de acord cu Israelul, stabilin în secret un plan la 22 octombrie
1956. Acest plan presupunea ca Israelul să atace Egiptul pe data de 29 octombrie, iar apoi
Marea Britanie şi Franţa, sub pretextul securităţii canalului, să adreseze un ultimatum
Egipului şi Israelului, solicitând retragerea trupelor armate la 15 km de canal, iar dacă acest
lucru nu se întâmpla cele două ţări să ocupe canalul pentru a îi asigura libertatea navigaţiei71.
Această operaţiune a fost văzută ca o operaţiune colonială de lumea a treia, iar
Uniunea Sovietică a profitat de aceasta pentru a încerca să înconjoare statele membre NATO
prin intermediul lumii a treia.
Americanii au fost nemulţumiţi de decizia pe care au luat-o Marea Britanie şi
Franţa fără consimţământul lor, şi le-a refuzat celor două state garantarea securităţii faţă de
URSS, care dădea un ultimatum referitor la finalizarea operaţiunii şi declara că este gata să
folosească arme moderne distructive, astfel că în final criza din Suez a avut doi învingători, şi
anume URSS şi Egipt72.
2.3 Criza rachetelor din Cuba
Această criză marchează un moment crucial în desfăşurarea relaţiilor

internaţionale, fiind apreciată ca fiind ceea mai gravă criză de după cel de-al doilea Război
Mondial.
Această criză a adus omenirea în pragul unui război nuclear. În secolul al XVI-lea
populațiile originale amerindiene au cădeaut sub dominația Spaniei, iar în mai puțin de 200
de ani, populația indigenă a fost practic exterminată total.
Lupta coloniei pentru independență a început în 1868 și a continuat de-a lungul
secolului al XIX-lea până la Războiul spaniolo-american din anul 1898.
Statele Unite au ocupat insula până când i s-a recunoscut independența în anul
1902, limitată totuși de Amendamentul Platt (revocat în anul 1934), SUA continuând să aibă o
influența majoră în politică cubaneză.
Che Guevara, Fidel Castro Ruz, Camilo Cienfuegos, Rassl Castro Ruz și armata de
rebeli a acestora a fost unul din nenumăratele grupuri de gherilă ce se opuneau dictatorului
Cubei, Fulgencio Batista.
71
72
Thomas Parish, Enciclopedia Războiului Rece, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşri, 2002, p. 234 - 246
24
“Mişcarea 26 iulie” a lui Castro absorbea rapid toate aceste mișcări și cucerea
puterea, alcătuind în anul 1959 Guvernul, după victoria împotriva forțelor militare loiale lui
Batista73.
În momentul în care Batista a fost înlăturat de la putere, 75% din terenul
cultivabil era proprietatea cetățenilor străini și a companiilor străine (în special nord-
americane). Noul guvern revoluționar a adoptat reforma agrară și a confiscat ceea mai mare
parte a proprietăților agricole ale companiilor străine. În scurtă vreme, relațiile cu SUA s-au
deteriorat. Castro s-a declarat comunist, explicând că încearcă să construiască socialismul în
Cuba. Astfel au fost stabilite relații deplomatice cu URSS. Guvernul a fost condus de Partidul
Comunist Cubanez, iar în anul 1976 s-a adoptat Constituția după modelul sovietic. În
următoarele decenii Cuba a primit ajutor de la URSS; în schimbul zahărului cubanez,
sovieticii livrând petrol. O parte din cantitatea aceasta de petrol era consumată de Cuba, iar
restul era vândut pe piața mondială pentru un profit de câteva miliarde de dolari74.
În schimbul acestui ajutor sovietic, Cuba sprijinea mișcările comuniste din toată
America Latină (printre altele: Nicaragua, El Salvador, Guatemala, Columbia și Chile) și din
Africa (Angola, Mozambic și Etiopia).
La începutul anului 1962 relațiile dintre cubanezi și sovietici s-au stricat. Ajutorul
acordat de sovietici nu mai compensa decât într-o foarte mică măsură economia cubaneză.
Castro a cerut URSS includerea Cubei în Pactul de Varșovia, însă cererea i-a fost refuzată sub
pretextul nevoii continuității geografice a pactului și arătându-i caracterul regional.
Președintele american John F. Kennedy anunţa într-un discurs televizat, că
avioanele americane de spionaj descopereau baze rusești de lansare a rachetelor SS-4 Sandal
în Cuba, în Cristobal, San Candelaria, Guanajay, Sagua la Grande și Remedios.
Aceste rachete, purtând focoase termo - nucleare, reprezentau un pericol iminent
pentru că , având rază de acțiune medie (2000 km), avea capacitatea de a lovi un un număr
mare de orașe americane foarte importante, precum Washington.
Kennedy anunţa că va ordona o "carantină" navală a Cubei, pentru a împiedica
navele sovietice să mai transporte pe insulă armament, și a explicat faptul că SUA nu va mai
tolera existența amplasamentelor de lansare a rachetelor.
73
74
25
Pe 14 octombrie 1962, personalul tehnic al spionajului american care analiza
datele avionului-spion U-2 descoperea că sovieticii construiau baze de lansat proiectile de
rază mijlocie în Cub75a.
În ziua următoare, președintele Kennedy convoca o întrunire de urgență cu
consilierii săi experimentați din domeniile militar, politic și diplomatic pentru a discuta aceste
gesturi ade ameninţare venite din partea URSS. Acest grup a devenit cunoscut sub numele de
ExCom, prescurtarea de la Comitetul Executiv. După respingerea propunerii unui atac aerian
pentru a extermina bazele proiectilelor, ExCom s-a decis pentru o carantină navală și s-a cerut
ca respectivele baze să fie dezmembrate și proiectilele să fie îndepărtate.
În noaptea zilei de 22 octombrie, Kennedy anunţa decizia sa pe postul național de
televiziune. În timpul următoarelor 6 zile, criza a crescut până la punctul în care era gata să
izbucnească un război nuclear între cele două super-puteri.
Pe 23 octombrie a început carantina Cubei, dar Kennedy a decis să dea mai mult
timp de gândire conducătorului sovietic Nikita Hrușciov cu privire la acțiunile SUA,
împingând linia limitrofă a carantinei înapoi cu 500 de mile. Până pe 24 octombrie, vasele
sovietice pe ruta spre Cuba, capabile de a transporta încărcături militare, îşi încetineau sau îşi
modificau cursul, sau chiar se întorceau atunci când se apropiau de linia de carantină
(blocada navală)76. La cererea a peste 40 de țări necombatante, Secretarul - General al SUA,
generalul U. Thant a trimis apeluri private lui Kennedy și omologului său rus Nikita Hrușciov,
insistând ca guvernele lor să se abțină de la orice acțiune care ar putea agrava situația și care
ar putea aduce riscul unui război. La ordinul șefilor Statului - Major, forțele militare
americane au intrat în DEFCON 2, gradul cel mai înalt de alertă atins vreodată în epoca
postbelică, pentru că comandanții militari se pregăteau pentru un război pe toate planurile cu
Uniunea Sovietică. Pe 26 octombrie, Kennedy a aflat că lucrările la bazele de proiectile din
Cuba continuă fără întreruperi, iar ExCom dezbătea autorizarea unei invazii americane în
Cuba. În aceeași zi, URSS au transmis o propunere de a încheia criza: bazele de proiectile se
vor demonata în schimbul promisiunii SUA de a nu invada Cuba77.
Pe 27 octombrie, totuși, Hrușciov s-a contrazis, cerând în public demontarea
bazelor americane de rachete din Turcia, presat fiind de comandanții militari sovietici. În timp
ce Kennedy și sfătuitorii săi din timpul crizei dezbăteau această întorsătură periculoasă a
negocierilor, un avion de spionaj U-2 a fost doborât în Cuba, iar pilotul care îl conducea,
75
76
Thomas Parish, op.cit.,pp. 234 - 246
77
26
maiorul Rudolf Anderson, a fost ucis. Kennedy a interzis o replică militară, exceptând cazul
în care mai multe avioane de supraveghere ar fi țintite deasupra Cubei. Pentru a detensiona
criza, Kennedy și sfătuitorii săi au fost de acord să dezarmeze în secret bazele de rachete din
Turcia, dar doar la o dată ulterioară, pentru a preîntâmpina protestele Turciei, un membru -
cheie al NATO. Pe 28 octombrie, Hrușciov a anunțat intenția guvernului său de a demonta și
îndepărta toate armele ofensive sovietice din Cuba.
Criza proiectilelor cubaneze s-a încheiat. În noiembrie, Kennedy a retras blocada
navală, și până la sfârșitul anului toate rachetele ofensive au fost luate din Cuba. Curând după
acestea, SUA și-a retras proiectilele şi din Turcia78.
Războiul Rece nu a fost un eveniment planificat sau anticipat de către principalii
actori ce au participat la el, cu toate acestea confruntarea politică, ideologică şi militară a
durat mai mult decât oricare dintre războaiele "calde" ce au avut loc în lume în ultima
jumătate de mileniu.
Chiar dacă este deja o pagină de istorie, Războiul Rece are consecinţe ce îşi pun
amprenta pe evenimentele ce i-au succedat.
Iată de ce acesta constituie un fenomen ce trebuie să fie studiat în continuare, lecţiile
învăţate din studierea sa fiind importante pentru desfăşurarea evenimentelor pe care le
parcurgem în prezent şi cu care ne vom confrunta în viitor.
Mediul internaţional de securitate conţine, în acelaşi timp, atât elemente de
continuitate, cât şi de discontinuitate, faţă de cel din timpul războiului rece. Cu toate acestea,
evenimentele ce au avut loc în arena internaţională în ultimii cincisprezece ani cât şi forţele şi
tendinţele ce acţionează în prezent par să pună în evidenţă o accentuare a schimbărilor şi o
reducere graduală a elementelor de continuitate79.
78
79
27
Capitolul 3. Studiu de caz: Gestionarea crizelor Berlinului
3.1 Berlinul subiect de dispută şi de generare a crizelor internaţionale în timpul

Războiului Rece
Pe parcursul Războiului Rece, SUA şi URSS s-au confruntat indirect pe mai multe
fronturi, printer care Vietnam şi Coreea, însă niciodată în mod direct.
Însă au existat două moment extrem de tensionate între cele două mari puteri, şi
anume crizele Berlinului, din perioada 1948 – 1949, denumită şi Blocada Berlinului şi criza
Berlinului din 1962,acestea constituind puncte culminate ale Războiului Rece.
Statutul Berlinului a constituit o problem pentru aliaţi, încă din 1945, de la
Conferinţele de la Yalta din Postdam, când cei trei - Marea Britanie, SUA şi URSS – se
puneau de accord asupra împărţirii Germaniei învinse în 4 zone de ocupaţie ( fiind inclusă şi
Franţa)80.
Totodată acest accord, era aplicat şi Berlinului, chiar dacă acesta se afla la 170 km în
interiorul zonei sovietice – capital Germaniei fiind împărţită în patru sectoare, fiecare sector
fiind guvernat de un comandament militar al puterilor învingătoare.
80
28
Au apărut însă neînţelegeri între Aliaţi, cu privire la viitorul Germaniei, în general, şi
al Berlinului în particular. În loc să trateze Germania ca o unică entitate economic, aşa cum se
decisese la Postam, URSS administra zona care îi revenea ca şi cum ar fi fost o unitate
independent opunându-se la propunerile occidentale pentru reunificarea Germaniei81.
3.2 Criza din 1949
În vara anului 1948, în zorii izbucnirii Războiului Rece – un nou tip de confruntarea a
doctrinelor, discursurilorşi a gesturilor - , situaţia de la nivel internaţional a fost înfierbântată
într-un mod subit, când URSS hotăra să impună o totală blocadă a Berlinului administrat de
foştii aliaţi ai săi din perioada celui de-al Doilea Război Mondial82.
Blocada Berlinului avea să fie primul gest radical ce stabilea tonul relaţiilor dintre cele
două lumii – comunistă şi democrată – pentru apropae o jumătate de secol 83 . Blocada
Berlinului prevestea şi divizarea statului german din anul 1949, în Germania de Vest (RFG) şi
Germania de est (RDG), dar şi divizarea Berlinului, prin construcţia Zidului Berlinului.
Opiniile diametral opuse dintre SUA şi URSS începeau să apară rapid, sovieticii
urmărind obţinerea unor sume mari de la Germania în cuantumul unor reparaţii de război, şi
militând, în acelaşi timp pentru dezarmarea statului.
Partea americană, mai conciliatoristă şi realistă, considera că o pentru o refacere din
punct de vedere economic a Europei Occidentale, se necesita o Germanie unificată, puternică,
iar pentru a preveni o avalanşă a trupelor sovietice înspre vestul Europei, era necesară
reunificarea Germaniei.
Sentimentele ostile, s-au amplificat, de partea sovietică, prin începerea planului
Marshall pentru redresarea economică a Europei – ca şi o extensie financiară a doctrinei
Truman, potrivit căreia SUA „se angaja să sprijine popoarele libere ce se opuneau subjugării
de către minorităţi armate ori prin presiuni externe”84 şi de conferinţele de la Londra din anul
1948, unde a fosr cerută înfiinţarea unei Germanii de Vest unificate şi realizarea unei reforme
monetare pentru a uşura împlinirea acestui proiect.
În concluzie, blocada Berlinului venea ca o consecinţă a viziunilor şi atitudinilor
distincte ale fiecărei părţi, chiar dacă Programul de la Londea avea o pondere semnificativă
81
82
83
84
29
comparativ cu celelalte motive. Pe data de 6 martie 1948 se emitea comunicatul cu privire la
Program, iar din aprilie, sovieticii începeau să restricţioneze accesul ajutoarelor militare din
vest în Berlin prin zona sovietică.
Aşadar, statele occidentale erau nevoite să iasă din Berlinul de Vest după presiuni
politice ori să rămână şi să ducă la final planurile realizate la Londra. Aliaţii au decis să
rămână, după introducerea monedei Ost Mark prin reforma monetară în Germania de vest, în
timp ce în vestul Berlinului era instaurată panica cu privire la insuficienţa alimentelor şi a
medicamentelor, apropiaţii preşedintleui Truman începuseră să considere că vremea relaţiilor
diplomatice cu URSS era încheiată. Oamenii aşteptau îngrijoraţi, să vadă dacă va avea loc o
confruntare americano – sovietică. Aliaţii occidentlai nu s-au descurajat de critica situaţie în
care se aflau şi au efectuat o acţiune amplă de transport aerian ce a asigurat locuitorilor
sectoarelor occidentale bunurile necesare pentru a supraqvieţui. Transportul aerian s-a
menţinut pe o perioadă de 324 zile fiind livrate aproape 13 mii tone de ajutoare zilnic, în ceea
ce a devenit cunoscut în istorie ca fiind unul din marile eforturi logistice.
În primăvare anului 1949, devenea din ce în ce mai clar că obiectivele SUA, nu aveau
să cunoască materializare. SUA continuând măsurile contra blocadei, în Germania de vest era
pregătită înfiinţarea unei guvernări noi, şi la Washington era semnat tratatul pentru înfiinţarea
Organizaţiei Nord Atlantice. Aşadar, în mai 1949, după o întâlnire a consiliului de miniştri a
afacerilor externe, Stalin a aprobat încheirea blocadei Berlinului85.
Blocada Berlinului se încheia la 12 mai 1949, devenind însă evidentă ireconcilierea
conflictului dintre URSS şi SUA cu privire la problema Germaniei. Nu s-a putut încheia nici o
înţelegere cu privire la unificare economico – politică a Germaniei. Unicul aspect pozitiv, în
ciuda acestui impas, a fost acela că URSS nu intenţiona să reinstituie blocada, dreptul
libertăţii transporturilor fiind recunoscut de cele patru puteri.
Retragerea embargoului impus asupra transporturilor spre Berlin, de către URSS a
constituit o mare victorie a politicii SUA. În partea acesta fusese rezultatul norocului, în parte
datorită berlinezilor de a rezista la presiunile sovieticilor, oricât de mare ar fi fost sacrificiul
implicat. În mare măsură, la aces succes al diplomaţiei SUA a contribuit eficacitatea şi
eficienţa podului aerian.Podul aerian devenise parte a vieţii zilnice. În aceastã perioadã, de
aproape doisprezece luni, populaţia din sectorul vestic al Berlinului, inclusiv personalul aliat,
a fost ţinutã în viaţã de podul aerian americano-britanic, care din ziua impunerii blocadei a
transportat 1.402.644 metri cubi de hranã, cãrbuni şi alte produse esenţiale.86
85
86
30
3.4 Criza din 1961
Criza Berinului din anul 1961 a marcat ultimul incident major de natură politico -
militară pe plan european din timpul Războiului Rece. Cauza acestui conflict s-a datorat
cerințelor oficialilor sovietici adresate aliaților de a-și retrage trupele din Berlinul de Vest și a
culminat chiar cu divizarea capitalei germane și construirea Zidului Berlinului87.
După ocuparea de către sovietici a Europei de Est la sfârșitul celei de-a doua
conflagrații mondiale și instaurarea Cortinei de Fier, un val de nemulțumire față de ocupația
străină a fost simțit în toate țările controlate de URSS. Această nemulțumire a determinat un
val masiv de emigrări a peste 15 milioane de locuitori ai țărilor blocului comunist spre țările
vest europene. Astfel, începând cu anul 1950, până în 1953 peste 1 milion de oameni au cerut
azil politic în Germania de Vest.
Începutul anilor 1950 marchează o schimbare a politicii sovietice în legătură cu
mișcările de populație, respectiv înăsprirea restricțiilor de emigrare, schimbare ce se va
resimți în întregul bloc comunist, inclusiv în Germania de Est. Până în 1953, frontierele dintre
Germania de Est și zona vestică ocupată de aliați, nu erau dificil de trecut, fapt ce a dus la
construirea unui gard de sârmă ghimpată. Această măsură nu a oprit exodul populației spre
vest, așa că după ce sovieticii au predat controlul granițelor noului guvern est - german aceștia
au fost nevoiți să interzică orice tranzitare a granițelor de la est la vest în 195688.
Din momentul închiderii oficiale a granițelor în interiorul Germaniei, granița Berlinului
rămâne singurul punct cu adevărat accesibil de tranzitare, în comparație cu restul frontierei,
deoarece se află sub administrarea tuturor celor patru puteri ocupante, Statele Unite ale
Americii, Anglia, Franța și URSS. Cei peste 3.5 milioane de oameni care au părăsit RDG
până în anul 1961 reprezentau aproximativ 20% din totalul populaţiei Germaniei de Est,
majoritatea dintre cei care au reușit să scape fiind ingineri, tehnicieni, fizicieni, profesori,
avocați și muncitori specializați.Această pierdere masivă suferită de comunitatea
intelectualilor din RDG a devenit o problemă presantă ce apăsa pe credibilitatea sistemului
politic și economic al acestei țări, iar închiderea acestei portițe de scăpare din Berlin era
considerată imperios necesară89.
87
88
89
31
Astfel, în noiembrie 1958, conducătorul sovietic, Nikita Khrushchev dă un ultimatum
cu termen de 6 luni prin care dorea să oblige Anglia, Franța și SUA să își retragă trupele din
Berlin, pentru ca orașul să devină o zonă liberă și demilitarizată. Khrushchev dorea ca URSS
să predea controlul total asupra liniilor de comunicație cu Berlinul de Vest guvernului din
RDG , astfel puterile vestice ar fi avut acces în Berlin doar cu permisiunea guvernului est -
german. SUA, Marea Britanie și Franța au răspuns acestui ultimatul cu o declarație fermă
prin care își arată intenția de a rămâne în partea vestică a Berlinului și de a-și păstra dreptul
legal de acces liber la oraș90.
În luna mai a anului 1959, Uniunea Sovietică își retrage ultimatumul și respectiv data
limită stabilită și organizează o conferință unde cei 4 miniștrii de externe ai statelor implicate
au discutat timp de 3 luni problema Berlinului. Deși această conferință s-a dovedit a fi un
eșec, aceasta a lăsat loc unor noi negocieri fapt ce va duce la vizita oficială a liderului rus
Khrushchev în SUA în septembrie 1959. La sfârșitul acestei vizite, Khrushchev și
președintele american Dwight Eisenhower au declarat că cea mai importantă problemă pe
plan internațional este reprezentată de dorința de dezarmare și că problema pe care o pune
situația din Berlin, ar trebui rezolvată printr-un conses și nu prin folosirea forței91.
Khrushchev și Eisenhower au petrecut câteva zile împreună la reședința de vacanță a
președintelui american de la Camp David, unde liderii celor două super-puteri mondiale au
purtat un dialog sincer în urmă căruia au ajuns la concluzia că situația Berinului este una total
anormală și că abordările de genul ultimatumurilor nu sunt necesare, fiind nevoie doar de o
bună comunicare între foștii aliați.
Liderul sovietic și-a terminat vizita pe teritoriu american având impresia că o
rezolvare în legătură cu criză iscată în jurul situației berlineze va fi posibilă, cei doi
conducători înțelegându-se că vor continuă discuțiile la summitul de la Paris din 1960. Criza
iscată în urmă incidentului în care un avion de spionaj american a fost doborât pe teritoriul
sovietic pe 1 mai 1960, a dus la anularea conferințelor de la Paris ce aveau ca principal punct
de dezbatere situația Berlinului.
După alegerea în fruntea SUA a lui John F. Kennedy, întâlnirea cu liderul comunist
al URSS s-a produs în cadrul summitului de la Viena pe 4 iunie 1961, unde poziția lui
Khrushchev în legătură cu situația berlineză provoca o nouă criză după ce acesta amenința că
va semna un tratat de pace separat cu Republica Democrată Germană, fapt ce va anula orice
înțelegere anterioară între cele patru puteri prin care americanii, francezii și britanicii aveau
90
91
32
acces liber în Berlinul de Vest. Khrushchev lansează un nou ultimatum ce avea termen până
pe 31 decembrie 1961, dar cele trei puteri iau o poziție fermă declarând că niciun tratat
unilateral între Uniunea Sovietică și RDG nu va putea abroga drepturile și responsabilitățile
pe care acestea le aveau asupra Berlinului de Vest.
Totuși, în timpul acestui summit liderul american John F Kennedy care fusese
învestit în funcția de președinte cu numai 3 luni înainte își arată lipsa de experiență
diplomatică după ce din declarațiile sale reiese că ar fi de acord pentru o diviziune permanentă
a Berlinului. Deși toate declarațiile sale ulterioare au redevenit extrem de acide în legătură cu
o posibilă separare a Berlinului, acestea nu au mai avut credibilitate deplină în ochii
diplomaților sovietici92.
Confruntarea privind Berlinul redevine o problemă importantă pe scena relațiilor
internaționale, astfel președintele Kennedy declară printr-un discurs televizat la nivel național
pe 25 iulie 1961 că poziția SUA nu reprezintă niciun pericol pentru securitatea URSS în
centrul și estul Europei și că este dispus să poarte noi discuții. Totuși, președintele american
cere Congresului fonduri suplimentare de 3.25 miliarde de dolari pentru finanțarea apărării,
fonduri ce vor fi folosite în special pentru îmbogățirea arsenalului de arme convenționale.
Această reacție întărea declarația lui Kennedy „ Vrem ca acest conflict să se termine în
condiții de pace, dar nu ne vom preda”93.
Reacția liderului sovietic Nikita Khrushchev la acest discurs vine în urmă unei
discuții pe care acesta o poartă cu un înalt oficial american aflat într-o vizită în URSS, John
Jay Mccloy, spunându-i consilierului pe probleme de dezarmare a președintelui american că
discursul vine că o amenințare iminentă de război.
Pe fondul acestor ciocniri diplomatice, primele luni ale anului 1961 ne amintesc de
încercările tot mai vizibile ale guvernului RDG-ului de a opri exodul populației spre Vest.
Astfel, până la începutul verii anului 1961, președintele german Walter Ulbricht va încerca să-
i convingă pe sovietici că o soluție imediată este necesară pentru rezolvarea acestei probleme
și că doar o abordare în forță va avea efectul scontat. Totuși, nici măcar cu sprijinul sovietic,
liderul german nu putea interveni cu trupe în zonă, deoarece pactul demnat de cele 4 mari
puteri stipula interzicerea accesului trupelor germane în Berlin.
Deși încă din primăvară aceluiași an, regimul est-german a început strângerea de
materiale pentru realizarea unui zid ce va diviza Berlinul, puțin oficiali germani și sovietici
credeau într-adevăr că se va realiză cu adevărat închiderea eficientă a granițelor est-germane.

92

93
33
Pe data de 15 iunie 1961, cu doar două luni înainte de începerea lucrărilor pentru
construirea Zidului Berlinului, prim-secretarul Partidului Socialist,Walter Ulbricht a declarat
într-o conferința de presă internațională că nu există inentia de a se construi un zid pentru
împărțirea Berlinului. Această ocazie reprezintă prima data când termenul de „Zid al
Berlinului” este vehiculat într-o discuție oficială94.
Că răspuns la efervescenţa tot mai crescută din capitala germană, între 4 și 7 august
1961, miniștrii de externe ai Statelor Unite, Angliei, Franței și Germaniei de Vest se întâlnesc
în secret la Paris pentru a discuta o posibilă reacție ca răspuns pentru implicarea sovietică în
Berlin. În cadrul acestor discuții, liderii vestici au convenit că nu se pune problema începerii
unui nou conflict armat și că înțeleg natura defensivă a acțiunilor sovietice.
În mai puțin de trei săptămâni după încheierea discuțiilor de la Paris, conducătorului
rus, Khrushchev i-au fost prezentate rapoartele detaliate din partea KGB-ului care notau, în
conformitate cu adevărul, că spre deosebire de reprezentanții Westdeutschland-ului,
Secretarul de Stat american, Dean Rusk susținea nevoia unor noi discuții cu diplomații
sovietici pentru a se încerca menținerea situației existențe. Totuși, agenții KGB îl avertizează
pe Khrushchev că presiunile din interiorul alianței îi determină pe americani să considere și
în același timp grăbirea planurilor de înarmare nucleară a aliaților lor din vestul Europei,
inclusiv a Germaniei de Vest.
Pe data de 12 august 1961, liderii est-germani au ținut o întâlnire unde s-a decis
închiderea graniței și începerea lucrărilor pentru construirea Zidului Berlinului, Walter
Ulbricht semnând ordinul în acest sens.
Unități ale armatei est-germane împreună cu membrii ai poliției au reușit închiderea
graniței cu Berlinul de Vest în noaptea de 12 spre 13 august 1961. Armata a început prin
distrugerea drumurilor de – a lungul frontierei, făcând accesul vehiculelor imposibil, și
instalarea gardurilor de sârma ghimpată în jurul celor trei sectoare vestice și celor 43 de
kilometrii ce practic divizau Berlinul de Est de cel de Vest. În jur de 32.000 oameni, atât din
rândul armatei cât și ingineri au fost folosiți pentru construirea zidului și de îndată ce efortul
lor a fost finalizat Poliția de frontieră și-a intrat în funcție, continuând îmbunătățirea zidului și
asigurând respectarea integrității frontierei. În tot acest timp, trupele sovietice s-au aflat în
apropierea zidului pentru a descuraja și pentru a interveni în cazul unei potențiale revolte
masive a populației95.
94
95
34
Imediat după începerea acestei operațiuni, pe scenă politicii internaționale, s-au
simțit încercările din ce în ce mai evidente ale rușilor, orchestrate de șeful KGB-ului,
Alexander Shelepin de a descuraja o potențială acțiune armată a aliaților în Berlin. Acesta a
folosit o serie de conexiuni diplomatice pentru a arată în special americanilor că o intervenție
armată ar putea declanșă numeroase schimbări în contextul internațional în diferite zone ale
mapamondului precum America de Sud, unde Shelepin urmărea finanțarea unor revolte în
Guatemala și El Salvador, în Africa unde promitea susținerea revoltelor din Kenya britanică,
dar și în zonă Asiei unde în cazul unui conflict armat în Germania, URSS propunea Chinei,
Koreei de Nord și Vietnamului de Nord, o acțiune militară menită să „elibereze” Korea de
Sud, Vietnamul de Sud și Taiwanul96.
Această violentă campanie URSS era menită să creeze un puternic sentiment de
nesiguranța în rândul aliaților.
Cele patru mari puteri sub administrația cărora se află Berlinul au hotărât în 1945 la
conferința de la Postdam că trupele și personalul aliat au acces liber în orice sector al orașului.
Totuși, pe 22 octombrie 1961, la doar două luni după construirea Zidului, șeful misiunii
armate în Berlin, Allan Lightner, a fost oprit în timp ce trecea prin punctul de control Charlie
pentru a ajunge la un teatru ce se află în estul orașului. Din acel moment, Lucius Clay,
consilierul președintelui Kennedy din Berlinul de Vest a decis că va încerca rezolvarea
problemelor de acest gen.
Clay, îl trimite pe diplomatul american, Albert Hemsing să probeze gradul de liberă
circulare a graniței. În timp ce acesta se află într-un vehicul cu numeroase însemne ce atestatu
apartenență să la misiunea americană în Berlin, Hemsing a fost oprit de către polițiștii est-
germani care i-au cerut să se legitimeze. De îndată ce identitatea să a devenit evidența, Poliția
Militară Americană a intervenit și l-a escortat pe demnitar în estul Berlinului și apoi înapoi în
vest.
La a două încercare de acest gen, pe 27 octombrie 1961, în timp ce Hemsing se
îndreptă spre o nouă vizită în Berlinul de Est, Clay a ordonat mobilizarea unui batalion de
infanterie și a câtorva tancuri în zonă aeroportului militar Tempelhof. Spre ușurarea tuturor,
misiunea a fost dusă la final fără incidente și fără a fi nevoie de intervenția trupelor aflate în
așteptare.
Ca răspuns la această mobilizare de trupe americane, 33 de tancuri sovietice au fost
trimise la Poarta Brandenburg și încă 10 pe strada Friedrichstabe oprindu-se la doar 100 de
96
35
metrii de granița cu vestul. De pe data de 27 octombrie, oră 17.00 până pe 28 octombrie, la
oră 11.00, tancurile americane aflate la aceeași distanță de 100 de metrii de graniță și tancurile
sovietice au așteptat înarmate un ordin de începere a ostilităților. Ambele grupuri aveau ordin
de a ripostă în cazul unui atac inamic97.
În acestt moment, Secretarul de Stat american, Dean Rusk îl convinge pe Lucius
Clau că Berlinul nu reprezintă un punct vital în planurile americane și că nu merită folosirea
unor resurse vaste pentru susținerea unui conflict armat. În schimb, acesta propune că
tancurile americane doar să dărâme părți ale Zidului, astfel încheind criză în avantajul
aliaților, fără a-i determină pe sovietici să răspundă printr-un atac militar. Analiză lui Dean
Rusk și dovezile legitime că sovieticii s-ar retrage în urmă unei astfel de acțiuni au dus la
decizia lui Kennedy de a acceptă că poate Zidul Berlinului este o soluție viabilă pentru
contextul dat98.
Folosindu-l că liant între Casa Albă și Kremlin pe spionul KGB, Georgi Bolshakov,
Khrushchev și Kennedy au decis detensionarea situației prin retragerea tancurilor. Kennedy i-
a oferit omologului sau rus garanția că atitudinea americană în privință problemei Berlinului
se va schimbă în viitor, condiționând însă această reconciliere de retragerea mai întâi a
tancurilor rusești din zonă de conflict ceea ce Khrushchev a acceptat. În realitate, atitudinea
lui Kennedy a fost una extrem de pragmatică acesta declarând că Zidul Berlinului, întradevăr
nu este cea mai bună soluție, dar este cu mult mai bună decât un eventual război.
Pe parcursul lui 1961 și primele luni ale lui 1962, Berlinul a rămas principalul
subiect de corespondență dintre Hrușciov și Kennedy, Uniunea Sovietică întrebând constant
care sunt intențiile americanilor. Însă în luna octombrie a izbucnit o criză încă și mai gravă
decât cea berlineză, criză care a adus cele două puteri în pragul unei confruntări nucleare, şi
anume conflictul din Cuba.
3.5 Căderea zidului
Zidul Berlinului, constituie un symbol al Războiului Rece, fiind construit, la început,

pe 13 august 1961, şi fiind dărâmat după 9 noimebrie 1989. Partea a Cortinei de Fier, Zidul
Berlinului a constituit ceea mai cunoscută parte a frontierelor RDG.
97
98
36
Conceput de către administraţia liderului communist al Germaniei Răsăritene, şi fiind
aprobat de liderul URSS, Nikita Hruşciov, Zidul Berlinului a reprezentat o barieră de separe
între Berlinul de Vest şi RDG timp de irca 28 ani99.
Crearea Zidului Berlinului a fost un dezastru propagandistic pentru Germania
Răsăriteană și pentru blocul comunist ca un tot. Zidul a reprezentat un simbol al tiraniei
comuniste, insistent afișat în lumea occidentală, în special după împușcarea, intens
mediatizată de mass media occidentale, a câtorva evadați. Liberalizarea politică de la
sfârșitul deceniului al nouălea, asociată cu declinul Uniunii Sovietice, a dus la relaxarea
restricțiilor la trecerea frontierei est-germane, care au dus, în cele din urmă, la demonstrații de
masă și căderea guvernului comunist. În momentul când a fost dat publicității, la 9
noiembrie 1989, un decret al oficialităților est-germane care permitea trecerea liberă a
frontierei, mase uriașe de est-berlinezi s-au apropiat de zid și, în cele din urmă, au traversat
prin toate punctele de trecere, unindu-se, într-o atmosferă sărbătorească, cu mulțimea din
Berlinul Occidental. După câteva săptămâni, Zidul a fost, în cele din urmă, distrus în
totalitate, căderea acestei bariere fiind primul pas către reunificarea Germaniei, care a fost
încheiată, în mod oficial, pe 3 octombrie 1990.
Căderea Zidului Berlinului a fost primul pas către reunificarea Germaniei, care s-a
încheiat, în mod oficial, la 3 octombrie 1990.
În 25 decembrie 1989, Leonard Bernstein a dat un concert, sărbătorind, astfel, sfârșitul
Zidului. El a dirijat, printre altele, Simfonia a IX-a a lui Ludwig van Beethoven (Oda
bucuriei), având schimbat cuvântul cântat de cor "bucurie" (Freude) în
"libertate" (Freiheit). Roger Waters a cântat albumul formațieiPink Floyd The
Wall în Potsdamer Platz pe 21 iulie 1990, având ca oaspeți pe Scorpions, Bryan Adams și Van
Morrison. David Hasselhoff a interpretat cântecul său "Looking for Freedom", care era foarte
popular în acel moment, stând pe creasta Zidului.
Unii germani au considerat că ziua de 9 noiembrie este potrivită pentru a fi decretată
sărbătoare națională în Germania, pentru faptul că a marcat atât apogeul revoluției pașnice
est-germane, cât și proclamarea primei republici germane, Republica de la Weimar, în 1918.
Totuși, 9 noiembrie este ziuapogromului mârșav Kristallnacht din 1938 și, de aceea, a fost
aleasă ziua de 3 octombrie. În parte, această decizie a fost luată deoarece guvernul est-german
dorea să încheie reunificarea mai înainte de a 41-a aniversare a înființării Republicii
Democrate Germane – 7 octombrie 1990.
99
37
Concluzii
Pacea nu se reduce la absenţa războiului. Dezordinea de după unipolarism nu este o

formă a păcii. Ea este un ansamblu haotic de confruntări geopolitice la nivel global, care au
loc între centre de putere asimetrice şi cu identitate fluctuantă, într-un mediu internaţional
nereglementat (căci vechiul drept internaţional, chiar dacă nu a primit certificat de deces, este
în moarte clinică, iar ordinea economică neo-liberală nu mai corespunde sfidărilor actuale) în
care unilateralismele intră spontan în coliziune. Căutarea echilibrului este o tendinţă firească a
oricărei entităţi. Găsirea lui pe cale naturală într-o lume cu structuri asimetrice presupune
încercări şi reiteraţii dureroase multiple, succesul final integrând suma unor eşecuri tragice.
Alternativa este un process politic negociat şi condus care să îi implice, în fiecare din fazele
sale, pe toţi actorii globali, regionali şi locali interesaţi.
Obiectivul actorilor internaţionali ar trebui să fie gestionarea macro-echilibrelor
dinamice prin politici flexibile de concentrare a resurselor, cu scopul de a ordona acţiunea
factorilor statali şi nestatali, politici şi apolitici. În acest sens se impune o redefinire a
conceptelor de „echilibru” şi de „resurse”. Astfel, echilibrul nu mai poate fi conceput în
statică, ci numai în dinamică, ca mecanism al conservării macroproporţiilor în condiţiile
schimbării permanente a valorilor puse în balanţă. Pe cale de consecinţă, valoarea resurselor
va fi dată de măsura în care acestea răspund nevoilor de adaptabilitate la exigenţele unui
mediu în schimbare. Întrucât, însă, fără coerenţă şi predictibilitate nu există încredere iar fără
încredere nu există cooperare şi securitate, va fi esenţial să se răspundă întrebării „cum poţi fi
flexibil rămânând coerent?” precum şi celei „cum poţi fi dinamic şi adaptabil rămânând
predictibil?”.
Identificarea soluţiilor este un proces complex şi dificil, deoarece implică provocări de
ordin axiologic, conceptual şi, nu mai puţin important, al realismului propunerilor.
38
Reorganizarea sistemului internaţional trebuie realizată, din erspectiva noastră, plecând de la
valorile pe care dorim să le apărăm. Sistemul internaţional post-unipolar trebuie să asigure
securitate economico-socială cât mai mare pentru cât mai mulţi oameni, stabilitate şi
predictibilitate, evitarea războaielor. De asemenea, ansamblul de reguli efective care ar trebui
să guverneze sistemul internaţional trebuie să asigure prezervarea echilibrului ecologic,
deoarece intrarea pe panta încălzirii ireversibile a Planetei va pune toate statele în situaţia de a
nu aveainstrumente de apărare eficiente împotriva consecinţelor creşterii temperaturii globale
cu 4 grade Celsius (de exemplu, deşertificarea unor zone largi, reducerea spaţiului de habitat,
apariţia unor noi boli, foamete şi migraţie masivă, generatoare de conflicte).
Lumea se află într-o situaţie inedită, în care trebuie organizat transferul cu cât mai
mici costuri de la ordinea unipolară, fără a avea precedente în istorie pentru organizarea
paşnică a unui atare proces. Dilemele epistemologice sunt semnificative, deoarece
majoritatea conceptelor cu care operează teoria relaţiilor internaţionale sunt realizate în epoca
războiului rece. Vechile concepte juridice şi economice vor trebui, astfel, adaptate la noile
realităţi.
Atunci când, la sfârşitul anilor `60 ai secolului trecut, după experienţa Războiului de
şase zile şi cea a „Primăverii de la Praga”, cele două blocuri adverse în Războiul Rece au
constatat că nu pot controla perfect disidenţele interne şi nici nu potsprijini eficient disidenţele
din tabăra adversă, s-a ajuns la concluzia că inamicii trebuie să se întâlnească spre a negocia,
dacă nu pacea, cel puţin un cvasi-armistiţiu, precum şiregulile luptei, astfel încât fiecare să
poată urmări obţinerea câştigurilor dorite fără a periclita esenţial existenţa şi proiectele
celuilalt. O pace rece era preferabilă unui Război Rece. Aşa s-a ajuns la Actul Final de la
Helsinki şi la ceea ce s-a numit „destindere”. Aceasta a fost un mecanism complex pentru
garantarea echilibrului universal al puterilor adverse, în condiţiile în care dinamica fiecăreia în
promovarea intereselor specifice nu a fost oprită.
Experienţa Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa ar trebui să-I inspire
pe cei care caută acum cu responsabilitate şi realism să transforme noua „supă primordială”
reprezentată de dezordinea consecutivă unipolarismului eşuat, într-o ordine globală nouă.
Întrucât de undeva trebuie început şi ţinând seama că iniţiativele grandioase riscă să nu
depăşească fazele pregătitoare, s-ar putea imagina o „conferinţă-pilot” care să includă cercul
actorilor principali. Indiferent de opţiune, invitarea tuturor membrilor permanenţi ai
Consiliului de Securitate al ONU – spre a se asigura şi participarea Chinei – este obligatorie,
alături de includerea noilor puteri emergente, reprezentate de BRICS, dar şi a puterilor
39
economice regionale prezente în cadrul G20. O asemenea conferinţă internaţională ar trebui
să redefinească principiile de bază ale dreptului internaţional, economiei şi relaţiilor
internaţionale, în condiţiile în care cele introduse în Carta ONU, tratatele cu vocaţie
universală şi Actul final de la Helsinki nu mai funcţionează. Egalitatea suverană, neamestecul
în treburile interne, nerecurgerea la forţă şi proporţionalitatea reacţiei faţă de ameninţări
sau agresiuni, au fost subminate: prin recunoaşterea unor entităţi nestatale (persoane fizice sau
comunităţi umane – titularii „drepturilor omului” sau cei ai „drepturilor minorităţilor”) ca
subiecţi de drept internaţional, practic purtători de suveranitate; prin afirmarea unui drept la
intervenţie (nu numai în scopuri umanitare, ci şi pentru raţiunide securitate ţinând de natura
unor regimuri politice); prin formularea unor doctrine neo-conservatoare precum cea a
„loviturii anticipative” (sau „preventive”) etc. Dreptul la autodeterminare, înainte recunoscut
exclusiv popoarelor, a fost extins nu numai la minorităţi ci şi la comunităţi cu identitate civic-
culturală discutabilă. Securitatea nucleară nu mai este apărată prin caracterul închis al clubului
puterilor îndreptăţite a deţine arma nucleară, progresul şi globalizarea tehnologică făcând ca
de capacitatea de a accede la acest tip de armament să beneficieze, în fapt, state din afara
clubului şi chiar persoane private. În acelaşi timp, persistenţa unor zone importante în afara
controlului fiscal al autorităţilor alese în mod democratic nu poate decât mări riscul apariţiei
unor crize economice de durată. În faţa acestor evoluţii, revenirea la preceptele dreptului
postbelic şi ale ordinii bipolare nu este o soluţie realistă. Păstrarea regulilor şi practicilor
impuse de unipolarism, mai ales în lipsa unui jandarm global ascultat, respectat, luminat,
democrat şi responsabil (figură imposibil de realizat) nu este,însă, nici ea admisibilă.
Soluţia pare a fi, în condiţiile imposibilităţii de a mai apela la vechea filosofie a
alianţelor tradiţionale, constituirea unor democraţii transnaţionale capabile să pună în
sincronie geografia cu istoria (la nivel regional) şi să concilieze globalizarea cu glocalizarea
salvând totodată ceea ce este pozitiv în experienţa naţională, inclusive securitatea socială.
Alianţele cu geometrie variabilă a acestor poli de putere relative simetrici sau, în orice caz, cu
capacitate competitivă globală, va crea mecanismul de contraponderi apt să garanteze
echilibrul, securitatea şi stabilitatea universale. Odată adoptată o astfel de cale, vor putea fi
operate schimbările fundamentale necesare în concepţia politicilor comprehensive de
securitate.
40
Bibliografie
1. Alexandr Dughin, Bazele geopoliticii, Ed. Eurasiatica.ro,2011

2. Barry Buzan ,Popoarele, statele şi teama, Ed. Cartier, Chişinău, 2002
3. Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap de Wilde, Security. A New Framework for Analysis,
Lynne Reiner Publishers Inc., Londra, 1998
4. Brecher, M., Wilkenfeld, J., Crisis, Conflicts and Instability, Pergamon Press,New
York,
5. C. Zamfir, Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1998
6. Ch.Herman, Crises in Foreign Policy.A simulation analysis, Indianapolis, 1969
7. Chelaru, Mircea. Paradigmele crizelor. Ed. Biblioteca A.I.S.M., Bucureşti, 1995
8. David, Aurel, Naţiunea. Între “starea de securitate” şi “criza politicomilitară”,Ed.
Licorna, Bucureşti, 2000
9. Gh. Nicolaescu, Gestionarea crizelor politico – militare, Ed. Top Form, Bucureşti,
2003
10. Helena, Cornelius şi Shoshana, Faire. Ştiinţa rezolvării conflictelor. Ed.Ştiinţă şi
Tehnică, Bucureşti, 1996
11. Helena, Cornelius şi Shoshana, Faire. Ştiinţa rezolvării conflictelor. Ed.Ştiinţă şi
Tehnică, Bucureşti, 1996
12. http://www.britannica.com/event/Cold-War
13. Ioan Crăciun, Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor, Ed. U.N.A.P,
Bucureşti, 2006
14. Ionel Cloşcă, Conflictele armate şi dezintegrarea statelor, în RRDU, nr. 4 (14)/1996
15. John Lewis Gaddis, Războiul Rece, Ed. RAO, Bucureşti, 2009
16. Kissinger, Henry , Diplomaţia, Traducere din lb. engleză: Mircea Ştefancu, Radu
Paraschivescu, Bucureşti, 1998
41
17. M. Brecher, Studies in crisis behavior. Special Issue the Ierusalim of International
relations, 1978
18. Martin McCauley, Rusia, America şi Războiul Rece, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
19. Mircea Mândru, Managementul crizelor politico-militare, Ed. A.I.S.M., Bucureşti,
1999
20. Mircea Mureşan, Gheorghe Văduva (coord.), Criza, conflictul, războiul,volumul I, Ed.
UNAp „Carol I”, Bucureşti, 2007
21. Mircea, Mureşan. Războiul viitorului. Ed. Universităţii Naţionale de Apărare,
Bucureşti, 2004
22. Mureşan Mircea, Stăncilă Lucian, Enache Doru, Tendinţe în evoluţia teoriei şi
practicii războiului, Ed. U.N.Ap. “Carol I”, Bucureşti, 2006
23. R. Lebow,Between Peace and War. The nature of international crisis, Baltimore, 1981
24. Stanciu V.M, Economie mondială. Probleme globale, Ed. Universitară, Bucureşti,
2010
25. Thomas Parish, Enciclopedia Războiului Rece, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşri,
2002
26. Werner Beauwens, Arta prevenirii conflictelor, Ed. Antet Luc Ecychler,Bucureşti,
1996
42

Crizele Berlinului

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Crizele Berlinului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins:

Capitolul 1: Aspecte teoretice privind Crizele internaționale şi managementul

1.1 Noţiunea de criză internaţională.......................................................................................5

1.2 Gestionarea crizelor internaţionale.................................................................................11

Capitolul 2. Crizele internaționale în timpul Războiului Rece...........................................20

2.1 Războiul din Coreea (1950 – 1953)..................................................................................21

2.2 Criza Suezului...................................................................................................................23

2.3 Criza rachetelor din Cuba................................................................................................24

Capitolul 3. Studiu de caz: Gestionarea crizelor Berlinului...............................................28

3.1 Berlinul subiect de dispută şi de generare a crizelor internaţionale în timpul

3.2 Criza din 1949...................................................................................................................29

3.4 Criza din 1961...................................................................................................................31

3.5 Căderea zidului.................................................................................................................37

1.1 Noţiunea de criză internaţională

Conflictul ca şi parte fundamentală a vieţii umanităţii, alcătuieşte fondul invizibil aql

1.2 Gestionarea crizelor internaţionale

Gestionarea crizei presupune identificarea riscurilor, a surselor potenţiale de criză,

Capitolul 2. Crizele internaționale în timpul Războiului Rece

Noţiunea de “război rece” aparţine omului de afaceri şi consilierul lui Roosevelt,

2.1 Războiul din Coreea (1950 – 1953)

2.2 Criza Suezului

Criza Suezului constituie un episod al Războiului Rece ce constă în atacarea

2.3 Criza rachetelor din Cuba

Această criză marchează un moment crucial în desfăşurarea relaţiilor

3.1 Berlinul subiect de dispută şi de generare a crizelor internaţionale în timpul

3.2 Criza din 1949

Martin McCauley, op.cit., pp. 25 şi urm.

Kissinger, Henry, op.cit.,p. 256 şi urm.

3.5 Căderea zidului

Zidul Berlinului, constituie un symbol al Războiului Rece, fiind construit, la început,

Pacea nu se reduce la absenţa războiului. Dezordinea de după unipolarism nu este o

1. Alexandr Dughin, Bazele geopoliticii, Ed. Eurasiatica.ro,2011

S-ar putea să vă placă și