Crizele Politico-Militare În Contextul Geopolitic Actual

Capitolul I.
CRIZELE POLITICO-MILITARE ÎN CONTEXTUL GEOPOLITIC

ACTUAL
1. Delimitări şi abordări conceptuale
Crizele diferă în funcţie de propriile caracteristici cât şi de domeniul de

manifestare sau acţiune.
Politologia interpretează criza ca o schimbare bruscă, urmare a unei puternice
dereglări în viaţa socială, caracterizată prin ascuţirea deosebită a contradicţiilor existente şi
prin ciocnirea forţelor antagoniste1. Criza este un moment de ruptură, de disfuncţionalitate,
în interiorul unui sistem organizat, ea este purtătoare de riscuri atât pentru securitatea
naţională, cât şi pentru securitatea internaţională.
Etimologic, termenul “criză” provine din limba greacă – krisis – “judecată” sau
“decizie”.
În dicţionarul explicativ al limbii române noţiunea de criză este definită ca o
„manifestare ascuţită a unor neconcordanţe sau contradicţii (economice, politice,
sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) în care
se manifestă acut neconcordanţa sau contradicţiile”. Tot în dicţionarul explicativ al
limbii române conflictul reprezintă „o neînţelegere, o ciocnire de interese, un
dezacord”2.
În altă ordine de idei, conflictul este „un diferend în care cel puţin una din cele
două părţi apelează la mijloacele de putere pentru a-şi apăra interesele în mod
coercitiv. Dacă una din cele două părţi îşi foloseşte mijloacele militare de putere, fie
pentru a le angaja, fie pentru a – l ameninţa pe oponent, vorbim de un conflict armat” .
Din punct de vedere politico-militar, criza reprezintă un fenomen de schimbare a
raportului de forţe, un moment tensionat care apare în evoluţia geopolitică, la un
moment dat, în raporturile dintre state, sau la nivelul unor uniuni sau alianţe
strategice3.
Potrivit unor specialişti în domeniu4 criza se referă la acele situaţii în care actorii
1
Barry Buzan – Popoarele, statele şi teama, Editura Cartier, Chişinău, 2002, p. 45 și urm
2
Chelaru, Mircea. Paradigmele crizelor. Biblioteca A.I.S.M., Bucureşti, 1995, p. 88
3
Mircea Mureşan, Gheorghe Văduva (coord.), Criza, conflictul, războiul,volumul I, Ed. UNAp „Carol I”,
Bucureşti, 2007,p. 76 - 81
4
Ion Iliescu, Integrare şi globalizare. Viziunea românească, Ed.Presa Naţională, Bucureşti, 2003,p. 144
internaţionali au percepţia unei ameninţări ce se poate concretiza în evenimente
neprevăzute în care există o mare probabilitate de utilizare a mijloacelor violente,
precum şi un timp scurt de reacţie politică.
În acest sens, atunci când există un anumit dezacord, o incompatibilitate între
interesele sau obiectivele între doi sau mai mulţi actori internaţionali avem de-a face
cu o situaţie conflictuală, cu un conflict. Altfel spus, atunci când apar disfuncţionalităţi
în comunicarea dintre diferiţi subiecţi avem de-a face cu „un diferend, deci cu o
situaţie în care apărarea intereselor unei părţi pune obstacole celorlalte părţi”5 .
În concepţia nouă, conflictele sunt socotite ca fiind procese naturale specifice
evoluţiei societăţii6. Criza prezintă o serie de caracteristici cu caracter general, precum7 :
 caracter relativ neaşteptat;
 derulare rapidă a evenimentelor;
 implică informaţii puţine;
 creează stare de incertitudine şi nesiguranţă;
 poate beneficia de mediatizare intensă şi agresivă prin care sunt exagerate de
cele mai multe ori efectele create;
 are o durată de desfăşurare nedeterminată şi produce consecinţe pe mai multe
planuri;
 gestionarea acestora implică de cele mai multe ori un ansamblu de măsuri ce
privesc în mod primordial factorul decident;
 are ca surse fie cauze de natură umană, fie cauze de natură non umană;
 presupune un timp de reacţie scurt şi determinat în mod direct de luarea unor
decizii, de cele mai multe ori de natură politico-militară.
Criza poate fi înţeleasă drept o situaţie manifestată la nivel naţional sau
internaţional, ce este caracterizată de existenţa unei ameninţări la adresa valorilor,
intereselor sau scopurilor principale ale părţilor implicate.
Criza este declanşată de apariţia unor situaţii critice, iar rolul principal în
gestionarea crizei în domeniului securităţii revine decidenţilor politici. Prin criză poate fi
definită o situaţie naţională, internaţională în contextul căreia se creează o ameninţare la
adresa valorilor, a intereselor sau la adresa valorilor prioritare ale părţilor implicate, prin
5
Mircea Mureşan, Ghe. Văduva (coord.), op.cit.volumul I, Ed. UNAp „Carol I”, Bucureşti, 2007,p. 76 - 81
6
Barry Buzan, op.cit., Ed. Cartier, Chişinău, 2002, p. 45 și urm
7
Chelaru, Mircea. op.cit.. Biblioteca A.I.S.M., Bucureşti, 1995, p. 88
urmare o stare de anormalitate, de excepţie. Viaţa unei societăţi cunoaşte şi situaţii de criză
şi conflicte.
Criza este definită ca o „perioadă extrem de tensionată, în care dificultăţile
economice, politice, sociale şi ideologice ating cote paroxistice şi, de aceea, necesită
soluţii imediate, ferme şi în general decisive în evoluţia unei societăţi, unei instituţii“8.
Crizele sunt conflictuale, cu intensităţi şi desfăşurări diferite cauzate de
incompatibilităţi ale unor procese şi fenomene, ale unor situaţii sau stări.
Securitatea şi siguranţa naţională se definesc, în esenţa lor, pe gestionarea
situaţiilor de criză. Noul mediu internaţional de securitate cunoaşte în profunzime
dinamica conflictelor, manifestându-se astfel, tot mai pregnant tendinţa de a mondializa
astfel de situaţii.
Situaţiile de criză constituie9 o vulnerabilitate pentru securitatea naţională.
Lărgirea NATO şi a UE, deşi au creat premise pentru o mai bună gestionare a crizelor şi
conflictelor specifice, au creat premisele apariţiei unor game noi de riscuri şi
vulnerabilităţi, fapt ce a impus ca pentru fiecare tip de criză, să fie planificate strategii,
mecanisme şi proceduri adecvate.
Criza se poate defini10 ca o situaţie de anormalitate în care sunt ameninţate sau
perturbate semnificativ valorile fundamentale, echilibrul şi stabilitatea politică, economică
şi socială a ţării, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor,valorile materiale şi
culturale, mediul înconjurător, interesele şi obiectivele statului român, precum şi
îndeplinirea obligaţiilor internaţionale ale acestuia.
Într-o accepţiune foarte largă11, criza reprezintă acea situaţie naţională sau
internaţională prin care se creează o ameninţare la adresa valorilor, intereselor sau
obiectivelor fundamentale ale structurilor implicate, în consecinţă o stare de anormalitate.
Prin efectele pe care le creează criza, acestea pot consta în12:
 reducerea ritmului de dezvoltare a unui sistem în faţa ameninţărilor;
 afectează autoritatea şi credibilitatea sistemului decizional;
 perturbă desfăşurarea normală a activităţilor în principalele domenii ale statului;
8
Helena, Cornelius şi Shoshana, Faire. Ştiinţa rezolvării conflictelor. Ed.Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti,
1996,p.12 și urm
9
Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap de Wilde, Security. A New Framework for Analysis, Lynne Reiner
Publishers Inc., Londra, 1998,p.95
10
11
12
David, Aurel, Naţiunea. Între “starea de securitate” şi “criza politicomilitară”,Ed. Licorna, Bucureşti,
2000,p. 115 - 131
 afectează interesele fundamentale ale indivizilor, comunităţilor sau ale statelor;
 aduc prejudicii la toate nivelele economic, social, politic, militar, cultural, etc.;
 produc pierderi de vieţi omeneşti sau distrugerea unor obiective, bunuri, valori.
Forţele NATO acţionează în sprijinul procesului de pace într-o zonă de conflict rin
desfăşurarea de operaţii de menţinere şi impunere a păcii, prevenirea conflictelor,
construirea păcii şi umanitare.
Calitatea României de membru al organizaţiilor euroatlantice şi europene
„contribuie direct şi semnificativ la consolidarea şi asigurarea securităţii naţionale,
dezvoltării economice şi prosperităţii României”13.
Ca ţară membră a NATO şi a UE, România este obligată să-şi creeze propriul
Sistem Naţional de Management Integrat al Crizelor – SNMIC, compatibil şi interoperabil
cu cele existente la nivelul celor două organizaţii.
În acest sens, România a întreprins unele măsuri care au vizat înfiinţarea unor
structuri destinate planificării şi coordonării acţiunilor de intervenţie în situaţii deosebite şi
realizarea unei relaţionări corecte între principalele instituţii ale statului cu responsabilităţi
de securitate.
În domeniul terorismului, ca factor important generator de situaţii de criză, atât la
nivel internaţional, cât şi naţional, Serviciul Român de Informaţii – SRI reprezintă
instituţia care coordonează acţiunile specifice în domeniu.
În domeniul ordine publică, situaţiile de criză sunt coordonate de către MAI prin
Centrul Naţional de Conducere a Acţiunilor de Ordine Publică.
În legătură cu managementul crizelor externe de securitate14, ce pot afecta
interesele naţionale, ale NATO, ale UE sau ale altor organizaţii internaţionale la care
România este parte, Ministerul Apărării Naţionale trebuie să fie în măsură să pregătească,
să disloce şi să susţină, în diferite teatre de operaţii, contingente militare de mărimi şi
structuri variate, în funcţie de tipul operaţiilor multinaţionale planificate a fi executate în
zonele respective. Forţele armate participă la operaţii multinaţionale în cadrul Alianţei sau
al unor coaliţii, cu aprobarea Parlamentului, în baza unei solicitări oficiale adresate
României de către NATO, UE, ONU sau OSCE şi în funcţie de resursele financiare puse
la dispoziţie de Guvern.
13
14
Coordonarea integrată a măsurilor de prevenire, de înlăturare sau limitare a
efectelor crizelor, ca parte a domeniului securităţii naţionale, se realizează de către
autorităţile abilitate ale statului: Parlament, Preşedintele României, CSAT, Guvern.
Acestea stabilesc structura direct responsabilă de conducerea procesului de
management al crizelor, în funcţie de natura, complexitatea, amploarea şi intensitatea
acestora. În raport de nivelul intensităţii, crizele pot evolua spre conflicte violente şi
pot genera războaie.
2. Tipologia şi caracteristicile crizelor
Managementul crizelor a fost considerat pentru mult timp o problemă internă a

statelor, iar începând cu anii 1990 acest concept a fost inclus în Politica Externă şi de
Securitate Comună (PESC) a Uniunii Europene.
Acest concept presupune intervenţia pentru soluţionarea unui conflict armat, pentru
protejarea populaţiei civile. Iniţial aceste intervenţii au avut un caracter militar dar în
prezent acţiunile militare sunt coroborate cu cele de natură civilă.
Conflictologia analizează stările de conflict ca stări de criză. Astfel, criza este privită
nu numai ca disfuncţie ci şi ca oportunitate, conflictul fiind privit ca fenomen firesc al
interacţiunilor sociale. În acest sens conflictologia pune în evidenţă etapele ce le parcurge
conflictul în evoluţia sa15:
 dezacordul;
 confruntarea
 escaladarea;
 de-escaladarea;
 rezolvarea.
Dezacordul16 debutează cu simple neînţelegeri, scoţând în evidenţă diferenţierea
indivizilor sau grupurilor prin modul lor de a fi şi a gândi.
Confruntarea17 adânceşte diferenţele dintre indivizi şi grupuri prin faptul că fiecare
parte îşi susţine poziţia, accentuând pe erorile de gândire şi comportamentul celorlalţi.
Escaladarea18 se caracterizează prin faptul că tensiunile şi ostilităţile din grup
sunt scăpate de sub control, reacţiile de autoapărare ale fiecărei părţi determinând
15
16
Werner Beauwens, Arta prevenirii conflictelor, Ed. Antet Luc Ecychler,Bucureşti, 1996, p. 256
17
David, Aurel, op.cit.,Ed. Licorna, Bucureşti, 2000,p. 115 - 131
18
agresiune maximă.
De-escaladarea19 marchează etapa în care grupul face eforturi reale pentru a ajunge
la un acord în ceea ce priveşte rezultatele discuţiilor.
Rezolvarea20 vine atunci când starea conflictuală dispare datorită unor intervenţii
legale de tip instituţional, demarării unor negocieri şi realizării unor compromisuri şi
deschiderii posibilităţilor de comunicare între părţi.
Orice criză ajunge să parcurgă gradual etapele sale pe o scară proprie de
escaladare, dar se constată disfuncţionalităţi frecvente în procesul normal de luare a
deciziilor.
Capacitatea de reacţie în contextul fiecărei crize, revine în primă fază părţilor
implicate în fenomenul de criză şi reprezintă principalele măsuri, decizii şi activităţi pe
care le iau acestea folosindu-se de mijloacele pe care le au la dispoziţie.
Diminuarea din intensitate a cauzelor care produc fenomenul de criză,gestionarea
în mod eficient a crizelor politico-militare indiferent de intensitatea şi sfera de extindere a
acestora, se realizează prin intervenţia structurilor specializate ale statului, a factorului
decizional şi prin demersul şi acţiunea nemijlocită a instituţiilor politice, juridice,
economice, diplomatice, militare, etc.
Un element extrem de important care trebuie avut în vedere pe timpul crizei constă
în elaborarea scenariilor şi a variantelor de acţiune pentru gestionarea acesteia, în
concordanţă cu evaluarea costurilor şi a necesarului de resurse umane, tehnologice,
financiare şi informaţionale, fiind cunoscut faptul că fiecare tip de criză are caracteristicile
ei distincte şi trebuie tratată în mod corespunzător, neexistând de dinainte soluţii
fundamental valabile.
Se poate aprecia faptul că, în funcţie de domeniul în care se manifestă crizele, la fel
ca şi conflictele, pot fi21:
 politice;
 economice;
 financiare;
 tehnologice;
 sociale;
 informaţionale;
19
20
21
 culturale;
 financiare;
 etnice;
 religioase;
 militare;
 politico-militare, etc.
În ceea ce priveşte criteriile stabilite pentru clasificarea crizelor, acestea pot fi22:
criteriul geografic şi cronologic, numărul de părţi implicate (mondiale, bilaterale), în
funcţie de cauzele declanşatoare ale crizelor (fortuite sau voluntare), în funcţie de influenţa
crizelor asupra evoluţiilor geopolitice (crize induse, crize calculate, crize
accidentale).
În funcţie de originile şi cauzele acestora, crizele se clasifică astfel23:
 crizele progresive care se derulează în stare latentă, evoluând gradual (fenomenul
migraţiei ilegale a populaţiei);
 crizele punctuale care sunt declanşate de evenimentele greu de prevăzut,într-un
domeniu sau o zonă bine determinată;
 criza accidentală care izbucneşte aproape spontan şi fără provocare (accident,
calamitate ).
În funcţie de zona (aria) de manifestare, de implicaţiile politice şi de entităţile
angajate, crizele şi conflictele pot fi24:
 naţionale (în interiorul graniţelor unui stat);
 de frontieră (atunci când sunt implicate două state care au graniţa comună);
 regionale (când se manifestă într-o anumită regiune geografică);
 globale (depăşesc aria unei regiuni geografice);
 crize individuale;
 crize continentale.
În funcţie de intensitatea cu care se produc, crizele şi conflictele pot fi25:
 de joasă intensitate;
 de intensitate medie;
 de mare intensitate.
22
23
24
Alexandr Dughin, Bazele geopoliticii, Ed. Eurasiatica.ro,2011 p. 335 – 342,
25
Crizele trec, de regulă, prin următoarele etape26: anormalitate, pre-criză, criză şi
conflict (război), în timp ce conflictele trec prin următoarele etape: pre-conflict;conflict;
post-conflict.
Criza politică se caracterizează27 prin existenţa unei ameninţări la adresa
obiectivelor sau a intereselor politice ale unui stat sau grupuri de state, şi poate lua forme
latente sau manifeste. Practic, toate operaţiile militare care au urmat după 1991au accelerat
perfecţionarea noilor oportunităţi pentru crearea de conflicte şi în consecinţă, de gestionare
a acestora în special prin dezvoltarea tehnologiilor.
Globalizarea a scos în evidenţă faptul că fiecare stat aparţinând unei coaliţii
strategice prezintă valoare pentru ceilalţi în marile jocuri politice ale lumii contemporane.
În actualul context geopolitic, adversarii căută să folosească toate avantajele oferite
de complexitatea, omogenitatea, disimetria şi asimetria mediului de securitate.
Perfecţionarea procesului de culegere a informaţiilor şi de analiză a lor constituie
una din priorităţile tuturor strategiilor de gestionare a potenţialelor crize în planul
securităţii. Supremaţia informaţională, ca rezultat al aplicării înaltelor tehnologii în
gestionarea conflictelor, va permite rezolvarea acestora dincolo de aspectele concrete ale
violenţelor armate.
Criza este un fenomen multidimensional, dar în majoritatea cazurilor este analizată
prin interdependenţele dintre efectele violente pe care le produce şi celelalte dimensiuni
ale sale28. Aceste conexiuni sunt definitorii azi în modelarea strategiei de gestionare a
crizelor şi se exprimă prin elaborări politice concrete care urmăresc, în esenţă, impunerea
unei anumite conduite.
3. Factori generatori de crize politico-militare
Procesul de tranziţie geopolitică din ultima perioadă de timp, prin care au trecut
mai multe state din Europa Centrală şi de Sud-est, a fost însoţit de o translatare spre
est a fostei frontiere ce diviza Europa pe timpul Războiului Rece. În acelaşi timp,
existenţa unor riscuri sau apariţia altora noi la adresa securităţii regiunii balcanice este
relevată şi de faptul că în această regiune au fost declanşate crize şi conflicte pe care
comunitatea internaţională s-a dovedit incapabilă să le prevadă sau să le soluţioneze
26
27
28
Alexandr Dughin, op.cit., Ed. Eurasiatica.ro,2011 p. 335 – 342,
oportun şi definitiv prin mijloace politice sau diplomatice29.
Terorismul internaţional30 poate deveni o armă politico-militară semnificativă în
menţinerea stărilor conflictuale, zonale şi naţionale, proliferarea acestuia reprezentând,
componenta de bază a războiului psihologic pentru destabilizarea unor state şi crearea
unei stări de haos general.
Amplificarea influenţei geopolitice a parteneriatelor strategice în actualul mediu de
securitate, schimbarea caracterului misiunilor desfăşurate de aceste coaliţii multinaţionale,
cât şi apariţia unor noi actori cu influenţă puternică în ceeea ce priveşte securitatea
internaţională, dovedesc că evoluţia ameninţărilor asimetrice determină ca statele să-şi
reanalizeze potenţialul pentru contracararea efectelor acestora.
În noul context internaţional, zona Mării Negre a câştigat o importanţă strategică
datorită unui concurs de factori obiectivi, care îi întăresc importanţa în plan geopolitic,
cum ar fi31 :
 campania internaţională împotriva terorismului;
 extinderea NATO şi a Uniunii Europene;
 impact pe termen lung asupra securităţii europene şi euro-asiatice;
 regiunea Mării Negre include apele teritoriale şi litoralul României,Bulgariei,
Georgiei, Federaţiei Ruse, Turciei şi Ucrainei;
 legătura strategică cu Marea Mediterană prin strâmtorile Bosfor şi
Dardanele;
 zonă tampon şi zonă de tranzit între Europa şi Asia;
 zonă unde au loc conflicte de joasă intensitate, trafic ilegal cu arme, cu fiinţe
umane, droguri, etc.;
 apariţia unui mare număr de state după dezmembrarea Uniunii Sovietice şi a fostei
Iugoslavii unde persistă disputele interne pentru obţinerea puterii politice;
 transferul radicalismului islamic spre Europa de Sud-Est;
 prezenţa în fostul spaţiu iugoslav de formaţiuni paramilitare precum Armata
Naţională Albaneză care promovează idei extremiste şi generează tensiuni în
zonă32;
29
30
31
32
 extinderea influenţelor reţelei teroriste Al Qaida care a declanşat Jihadul împotriva
SUA şi a aliaţilor săi;
 accentuarea fenomenului de migraţie ilegală a populaţiei din zonele unde se
desfăşoară războaie etnice sau din statele slab dezvoltate spre statele europene;
 vecinătatea geografică a României de zonele în care ameninţările sunt în plină
evoluţie, Kosovo, Bosnia, Transnistria, Macedonia etc.
 tranzitul elementelor teroriste prin zona Mării Negre către Europa şi Asia.
În concluzie, zona Mării Negre este direct conectată la imperativul necesităţii de
gestionare a riscurilor şi ameninţărilor de securitate emergente33.
De asemenea, NATO a devenit un organism de asigurare a stabilităţii şi securităţii
globale prin dezvoltarea capacităţii de intervenţie în situaţii de conflicte şi criză34.
Avem convingerea că în condiţiile actuale, UE are disponibilitatea de a continua
procesul de integrare economică şi politică la nivel continental, dar capacităţile de
materializare a politicii de securitate şi apărare comune rămân totuşi limitate.
Apartenenţa României la NATO şi UE implică şi asumarea riscurilor şi
ameninţărilor asimetrice cu care se pot confrunta statele partenere din cadrul alianţelor,
fiecare stat membru în parte, trebuind să-şi aducă în mod efectiv contribuţia la efortul
comun de prevenire şi contracarare a acestor riscuri şi ameninţări.
Situaţia politico-militară din Peninsula Balcanică a fost, este, şi greu de spus pentru
cât timp va fi, complicată, cu o imensă capacitate radiantă de insecuritate.
Un alt aspect al situaţiei geopolitice cu influenţe asupra securităţii României este
reprezentat de faptul că în multe zone de pe glob grupările criminale şi cele teroriste au
preluat controlul politic, administrativ şi economic.
4. Managementul situaţiilor de criză - Sisteme integrate de gestionare a crizelor
Gestionarea crizei presupune identificarea riscurilor, a surselor potenţiale de criză,

monitorizarea situaţiei, elaborarea variantelor de acţiune, implementarea acestora şi
restabilirea situaţiei de normalitate. Orice organizaţie se poate confrunta cu o situaţie de
criză, în măsură să pună în pericol funcţionarea ei normală.
Pe plan naţional, managementul situaţiilor de criză cuprinde ansamblul de măsuri
şi acţiuni stabilite de decidentul politic, ministere, prefecturi, primării şi alte instituţii ale
33
34
statului, în vederea garantării securităţii naţionale şi a stării de normalitate socială, politică,
militară, economică, religioasă, ecologică etc.
În esenţa sa, managementul situaţiilor de criză presupune capacitatea de a acţiona
în acelaşi spaţiu, împreună cu alţi participanţi, chiar dacă aceştia sunt considerabil diferiţi
din punct de vedere al capacităţilor35.
Înţelesul conceptului de conflict este redus, în general, la conflictul armat – luptă
armată sau ciocnire între grupări organizate în cadrul unei naţiuni sau între naţiuni în
scopul atingerii unor obiective politice sau militare limitate36.
În speţă, crizele şi conflictele sunt mecanisme evidente care există datorită
interacţiunilor sistemelor de-a lungul evoluţiei societăţii şi pot avea amploare mai
mare sau mai mică cu impact major asupra populaţiei37. Aceste realităţi au făcut ca
problematica gestionării crizelor să constituie o preocupare permanentă pentru factorii
cu responsabilităţi în domeniul securităţii.
Această preocupare este cu atât mai importantă cu cât complexitatea şi amploarea
ameninţărilor la adresa securităţii cresc de la o etapă istorică la alta, constatându-se
apariţia unor noi tipuri de ameninţări care se intercondiţionează reciproc, a căror
intensitate se amplifică şi al căror caracter se internaţionalizează.
Aceste aspecte determină crearea unor sisteme operative de acţiune bazate pe
cooperare internaţională. Crizele şi conflictele actuale au în majoritatea cazurilor un
caracter regional, dar cu implicaţii asupra securităţii internaţionale.
Conform opiniilor specialiştilor în domeniu38, „operaţiile de management al
crizelor cuprind, în esenţă, următoarele faze39: prevenţia –încercarea de a preveni
declanşarea conflictelor interne şi colapsul autorităţilor centrale; intervenţia – cu
scopul de a încheia conflictul odată ce acesta s-a declanşat; stabilizarea – fază care
urmează intervenţiei; reconstrucţia instituţională şi materială a cărei scop constă în
restabilirea autorităţii legitime şi efective a statului”40.
Gestionarea (managementul) crizelor constă în descoperirea şi utilizarea
instrumentelor de acţiune şi a metodelor de prevenire, amorsare sau transformare a
35
36
37
38
39
40
situaţiilor de criză în situaţii mai puţin distructive pentru subiecţii afectaţi sau părţile
implicate. Prin gestionarea conflictelor care afectează securitatea, se urmăreşte41:
 cunoaşterea factorilor şi a mecanismelor de declanşare a conflictelor;
 identificarea caracteristicilor specifice ale actorilor potenţiali implicaţi în conflicte;
 stabilizarea conflictelor prin încheierea unor acorduri între părţile aflate în conflict,
în scopul încetării violenţelor şi a ostilităţilor de orice natură;
 elaborarea de strategii care să elimine elementele de violenţă directă din conflicte;
 transformarea fundamentală a relaţiilor dintre actorii implicaţi în conflict,astfel
încât să conducă la o soluţie pozitivă a acestora;
 elaborarea de strategii prin care să se consolideze pacea regională sau globală.
Modificările apărute în planul gestionării crizelor au condiţionat şi percepţia
acestora de către comunitatea internaţională.
Rolul principal în gestionarea crizelor de securitate, revine factorului de decizie.
Conflictul poate apare în orice moment şi, în general, sunt inevitabile într-o societate.
Gestionarea crizelor se poate face prin măsuri non coercitive sau măsuri coercitive, prin
care se urmăreşte încheierea unui acord prin care să se oprească violenţele, soluţionarea
definitivă a diferendelor dintre actorii implicaţi cât şi transformarea relaţiilor conflictuale
dintre actorii implicaţi.
Carta ONU consideră că principala modalitate de rezolvare a oricăror diferende o
constituie dialogul, mai exact, dialogul politic. În relaţiile dintre state şi în interiorul
acestora, dialogul se consideră a fi mijlocul cel mai util şi efficient pentru soluţionarea
oricăror probleme conflictuale. Sistemul ONU de gestionare al conflictelor presupune
desfăşurarea următoarelor strategii42:
1. prevenirea conflictelor – evitarea escaladării conflictului (gestionarea paşnică a
conflictelor, înainte de o posibilă escaladare violentă);
2. menţinerea păcii – prin misiuni de monitorizare, interpunerea şi menţinerea activă a
unei terţe părţi (forţe militare sau de poliţie) în zona de conflict (stoparea declanşării de
noi violenţe şi crearea pârghiilor de dialog între actorii implicaţi în conflict pentru a
cunoaşte sursele conflictului);
 reconciliere – facilitarea, medierea unui dialog între actorii implicaţi între care
există o incompatibilitate de interese şi se adresează în speţă structurilor politico-
diplomatice;
41
42
 consolidarea procesului de pace – prin derularea unor programe de sprijin
financiar, social, politic, militar şi de creare de noi instituţii pentru eliminarea
cauzelor care generează conflicte.
Carta Naţiunilor Unite, document fundamental pentru dreptul internaţional public,
formulează o serie de principii pentru evitarea elementelor de violenţă din disputele
potenţiale sau existente între statele membre43. Astfel în art. 2 se prevede că „toţi membrii
organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel
încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie. Toţi
membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la
ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori
independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile
Naţiunilor Unite”.
ONU a intervenit în peste 50% din situaţiile de criză din timpul războiului rece
majoritatea acestora fiind politice, căutându-se soluţionarea paşnică a conflictelor conform
şi prevederilor Cartei Naţiunilor Unite. După încheierea Războiului Rece
apar noi tendinţe care influenţează procesul de gestionare a crizelor, cum ar fi44:
 extinderea procesului de globalizare;
 crearea de blocuri economice regionale;
 transformarea conflictelor din conflicte interstatale în conflicte intrastatale;
 persoanele civile devin ţinta agresiunilor şi violenţelor;
 declanşarea acţiunilor de purificare etnică, religioasă şi culturală;
 apariţia diplomaţiei coercitive pentru a stopa sau limita efectele produse de crizele
umanitare.
Misiunile ONU capătă un caracter multinaţional, multicultural fiind numite
„operaţiuni multidimensionale„45 bazate în special pe apărarea drepturilor omului şi a
democraţiei inclusiv şi în afara teritoriului statelor membre.
În Europa, organizaţia implicată activ în plan preventiv este OSCE care dispune de
un Centru pentru Prevenirea Conflictelor cu misiuni de monitorizare şi intervenţie
structurală în unele zone de tensiuni. Prin Carta de la Paris, semnată la nivel înalt în
noiembrie 1990, s-a stabilit obiectivul edificării unei Europe a democraţiei, păcii şi
unităţii, constând în asigurarea securităţii, dezvoltarea unei cooperări largi între toate
43
44
45
statele participante şi promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. În
prezent OSCE acţionează pentru46:
 consolidarea valorilor comune şi al asistării statelor membre în edificarea unor
societăţi democratice bazate pe statul de drept;
 prevenirea conflictelor locale, al restaurării păcii în zonele de tensiune;
 eliminarea unor deficite reale şi perceptibile de securitate;
 evitarea creării de noi diviziuni politice, economice sau sociale, prin promovarea
unui sistem de securitate prin cooperare.
La momentul actual, în planul gestionării conflictelor în domeniul securităţii, s-a
dezvoltat conceptul de „consolidare a păcii – peacebuilding”47, care implică atât acţiuni de
prevenire cât şi acţiuni de soluţionare a conflictelor, unde se regăsesc acţiuni ale forţelor
armate combinate cu componente civile.
Managementul situaţiilor de criză a fost considerat multă vreme ca fiind o
problemă internă a statelor, dar începând cu anii 1990 acest concept a fost inclus în
Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) a Uniunii Europene, unde Uniunea
Europeană, prin Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) încearcă să-şi asigure
acele instrumente şi mijloace necesare pentru a interveni în scopul soluţionării unui
conflict armat, şi pentru implementarea păcii în zonele afectate prin combinarea acţiunilor
militare cu cele nonmilitare.
Acest aspect a făcut ca începând cu anul 1992, la nivelul Uniunii Europene să se
constituie capabilităţi pentru managementul crizelor, astfel încât Statele Membre UE să fie
capabile să desfăşoare misiuni de asistenţă umanitară şi salvare-evacuare, misiuni de
menţinere a păcii, cât şi acţiuni pentru construirea păcii48.
S-a constatat astfel, la nivelul UE, că securitatea europeană nu poate fi separată de
strategia statelor de a-şi menţine ordinea şi securitatea în propriile teritorii, fapt pentru
care UE a extins misiunile Petersberg şi a constituit 9 Grupuri Tactice de Luptă. Uniunea
Europeană, prin PESA, poate oferi statelor membre atât sprijin politic cât şi financiar
pentru toate fazele şi formele unei situaţii de criză, atât în plan militar cât şi nemilitar.
Între Grupurile Tactice de Luptă ale UE şi Forţa de Răspuns NATO (NRF) există o serie
de diferenţe, astfel Forţa de Răspuns NATO este o forţă întrunită (are în compunere
structuri de forţe terestre, aeriene şi maritime) pe când Grupul Tactic de Luptă al UE este o
46
47
Mircea, Mureşan. Războiul viitorului. Ed. Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004
48
structură de forţe terestre sprijinită de la nivel strategic de elemente de forţe aeriene şi
forţe maritime. Ambele însă, sunt în măsură să fie dislocate în teatrul de operaţii în termen
de 5 zile de la luarea deciziei politico-militare şi au asigurat sprijinul logistic necesar
pentru 30 de zile de misiune. Ca şi în celelalte state membre UE, în România se dezvoltă şi
se perfecţionează un sistem de management al situaţiilor de criză unde se regăsesc, de
regulă,următoarele etape49:
 prevederea sau previziunea, cu rolul de a anticipa riscurile şi ameninţările
generatoare de criză şi de a elabora un plan de acţiune în acest sens;
 organizarea50 – care constă în acel proces de repartizarea şi stabilirea obiectivelor şi
resurselor în vederea gestionării crizei;
 comanda (conducerea) este o activitate prin care este delegată autoritatea de
decizie în gestionarea fenomenului respectiv cât şi asumarea în consecinţă a
responsabilităţilor;
 decizia este strâns legată de actul de comandă şi constă în adoptarea,transmiterea,
aplicarea şi asumarea responsabilităţii planului de acţiune;
 coordonarea este activitatea de a armoniza şi de a asigura desfăşurarea tuturor
activităţilor conform planului de acţiune implementat, de a face corecţii sau de a
interveni cu remedieri;
 controlul reprezintă pe de o parte activitatea operativă de verificare şi îndrumare în
scopul îndeplinirii obiectivelor prevăzute în planul de acţiune, iar pe de altă parte o
activitate finală post operativă, de evaluare a eficienţei activităţilor desfăşurate.
Controlul pe timpul activităţii de gestionare a situaţiilor de criză este de regulă, un
control previzional,
 operativ şi foarte rar, post operativ.
În concluzie, referitor la tipologia măsurilor de gestionare a crizelor, se impune a
lua în consideraţie măsurile de prevenire a acestora, pe domeniile lor de manifestare şi de
a se adopta un proces decizional de tip pro-activ.
Atunci când starea de criză se amplifică, se instituie starea de asediu, şi starea de
urgenţă,,acestea sunt măsuri excepţionale, care se instituie în cazuri determinate de apariţia
unor pericole grave la adresa apărării ţării, siguranţei naţionale, a democraţiei
constituţionale ori pentru prevenirea, limitarea şi înlăturarea unor dezastre51. Starea de
49
50
51
asediu sau starea de urgenţă se instituie de Preşedintele României prin decret contrasemnat
de primul-ministru şi publicat în Monitorul Oficial al României. Coordonarea aplicării
măsurilor dispuse prin decretul de instituire a stării de asediu revine, în principal,
Ministerului Apărării Naţionale, iar în cazul stării de urgenţă, coordonarea aplicării
măsurilor dispuse prin decret revine, în principal, Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Caracterul interconex şi transfrontalier al crizelor impun armonizarea strategiilor de
securitate naţionale cu al celorlalte state membre în alianţele strategice şi dezvoltarea
cooperării în gestionarea crizelor. În acest context, principalele activităţi desfăşurate de
România pentru gestionarea crizelor politico-militare sunt52:
 identificarea elementelor generatoare de criză, precum şi a tendinţelor acestora
(activitate ce se desfăşoară pe timpul stărilor de pace şi de diferend);
 aplicarea deciziilor luate (implică stabilirea explicită a obiectivelor naţionale
/instituţionale);
 elaborarea şi adoptarea strategiilor sau opţiunilor alternative de acţiune;
 stabilirea variantei optime;
 evaluarea rezultatelor şi revizuirea scopurilor fixate anterior;
 dezangajarea (presupune elaborarea unui program pentru aplicarea unor măsuri
specifice de detensionare a situaţiei);
 evaluarea riscurilor şi elaborarea unor planuri de acţiune de rezervă;
 restabilirea păcii;
 organizarea acţiunilor destinate să asigure menţinerea stabilităţii post criză;
 monitorizarea situaţiei prin culegerea de informaţii şi procesarea acestora.
5. Rolul instituţiilor internaţionale în gestionarea crizelor politico-militare la început

de secol XXI
Datorită globalizării, dimensiunile nonmilitare ale securităţii privesc, din ce în ce

mai mult, întreaga comunitate internaţională, efectele acestor ameninţări extinzându-se în
zone tot mai îndepărtate şi nelimitându-se strict la un stat sau altul dintre cele direct vizate.
Cea mai mare parte a conflictelor secolului XXI continuă să fie conflicte
intrastatale,care au izbucnit în regiuni unde neputinţa guvernelor statelor s-a accentuat,
determinate de un cadru de securitate nou, unde graniţele dintre acţiunile guvernelor,
52
popoarelor, forţelor militare şi populaţiei civile, sectorului public şi celui privat au devenit
mult mai neclare. Transparenţa frontierelor va complica procesul de gestionare a
securităţii naţionale şi internaţionale, permiţând acestora să se propage şi să se dezvolte cu
uşurinţă dintr-o ţară în alta. Soluţiile nonmilitare în gestionarea crizelor şi soluţionarea
conflictelor constituie instrumente politico-diplomatice de impor tanţă capitală pentru
securitatea regională şi globală.
În Europa, cele mai importante organizaţii internaţionale care activează sau au
activat în trecutul apropiat sunt53:
 Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU),
 Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO),
 Uniunea Europeană (UE),
 Organizaţia pentru Cooperare și Securitate în Europa (OSCE),
 Pactul de Stabilitate pentru Europa de SE şi
 fosta Uniune a Europei Occidentale (WEU).
Aceste organizaţii de securitate acţionează în strânsă cooperare cu cele implicate în
teatrul de operaţii, fără a altera voinţa politică specifică şi fără a eluda normele
internaţionale.
În condiţiile actuale ale mediului securitate, NATO îndeplineşte rolul de
organizaţie politico-militară de securitate şi apărare colectivă, care contribuie la pacea şi
stabilitatea spaţiului euro-atlantic şi a celui global, prin acţiuni militare şi alte acţiuni de
management al crizelor, în nume propriu sau sub egida ONU, ori în colaborare cu alte
organisme internaţionale de securitate. NATO şi ONU au devenit parteneri în iniţiativa de
construire a securităţii la nivel global54.
NATO a demonstrat că poate fi flexibilă şi adaptabilă, iar cu o ghidare politică
clară, partea militară poate realiza cu succes sarcinile ce i se dau de către autoritatea
politică. Cazul Kosovo, spre exemplu a scos în evidenţă capabilităţile şi tehnologiile de
care dispun Statele Unite ale Americii în comparaţie cu celelalte state membre NATO55.
Cadrul în care UE abordează relaţiile cu Europa de Sud-est este reprezentat de Procesul de
Stabilizare şi Asociere, destinat încurajării şi sprijinului procesului de reforme interne din
statele regiunii şi a cărui finalitate este oferirea posibilităţii integrării depline în Uniune.
53
54
55
Tratatul de la Maastricht (1992) a pus bazele Politicii Externe si de Securitate Comuna
(PESC) .
În urma Tratatului de la Maastricht, în februarie 1992, prin care se conferee
Uniunii Europene cadrul legal pentru politica de securitate comună, incluzând formularea
ca „politică de apărare comună”, compatibilă cu politica promovată de NATO, Uniunea
Europeană vizează să edifice o societate echitabilă, în interiorul său şi să joace un rol activ
şi responsabil pe scena mondială.
Prin Tratatul de la Amsterdam, din 1 mai 1999, s-a stabilit crearea unei unităţi de
planificare politică şi de alertă rapidă în cazul crizelor noi ce pot apărea în Europa.
Se poate observa că Rolul Alianţei Nord-Atlantice în materie de securitate
continentală este definit de conceptul strategic al NATO prin care se reafirmă
obiectivul esenţial al acesteia care constă în apărarea libertăţii şi securităţii tuturor
membrilor săi prin mijloace politice şi militare.
Ameninţările reprezentate de terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă,
diferitele tipuri de trafic, conflictele îngheţate, impun NATO şi PESA să dea răspunsuri
comune viabile, capabile să gestioneze în condiţii optime orice tip de criză.
Principala organizaţie care are în responsabilitate şi este mandatată de comunitatea
internaţională să se ocupe de conflictele îngheţate din regiunea Mării Negre este OSCE,
datorită capacităţii sale în domeniul diplomaţiei preventive, prevenirii conflictelor şi
gestionării crizelor, consolidării respectării drepturilor omului, a democraţiei şi statului
de drept.
Consiliul de Securitate funcţionează permanent, fiecare stat membru având un
reprezentant permanent la sediul O.N.U., funcţiile şi competenţa Consiliului de Securitate
în ceea ce priveşte gestionarea crizelor politico-militare fiind următoarele56:
 reglementarea paşnică a diferendelor;
 în caz de ameninţare a păcii, încălcarea păcii sau agresiune, poate să adopte
următoarele măsuri57:
a. măsuri provizorii (hotărâri de încetare a focului);
b. măsuri de constrângere, fără folosirea forţei armate – întreruperea totală sau
parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime,aeriene;
c. ruperea relaţiilor diplomatice;
56
57
d. măsuri de constrângere cu folosirea forţei armate constând în operaţiuni executate
cu forţele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Organizaţiei.
Pentru realizarea măsurilor de constrângere, membrii O.N.U. s-au obligat să pună
la dispoziţia Consiliului de Securitate, la cererea sa şi pe baza de acorduri speciale, forţele
armate necesare.
În Declaraţia Comună asupra Apărării Europene (1998, St. Malo, Franţa) se afirma
că58: Uniunea trebuie să aibă capacitatea de a acţiona autonom, susţinută de o credibilă
forţă militară, mijloacele de decizie în privinţa acestora şi pregătirea să o facă pentru a fi
gata să răspundă crizelor internaţionale.
În ceea ce priveşte rolul celor două organizaţii în gestionarea crizelor politico-
militare, la summit-ul de la Copenhaga, a fost semnat acordul conform căruia UE poate
folosi mijloace NATO, având acces la informaţii şi coordonarea planificării operaţiilor din
partea NATO.
În teatrul de operaţii, cele două organizaţii cooperează încă din anul 2001, în
efortul de a pune capăt conflictului din FYROM, iar din 31 martie 2003, misiunea NATO
din această ţară a fost încredinţată UE59.
NATO şi UE vor trebui să realizeze o diviziune a sarcinilor mai sistematică, care
va face necesară coordonarea mai strânsă a politicilor şi priorităţilor de securitate ale celor
două organizaţii.
Încă din 1996, NATO şi OSCE s-au angajat într-o acţiune comună de monitorizare
şi implementare a sancţiunilor şi de verificare a controlului armelor în Balcani. UE a
dezvoltat Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) într-o manieră consolidată,
permiţând crearea cadrului instituţional necesar generării de capacităţi militare şi civile
(Comitetul Politico-Militar, Comitetul Militar şi Statul Major) capabile de angajare în
operaţiuni de sprijin al păcii.
Consiliul European din iunie 2004 a adoptat un plan de acţiune în domeniul
managementului crizelor civile care vizează constituirea unor echipe multifuncţionale
rapid dislocabile, îmbunătăţirea interoperabilităţii, a procedurilor privind susţinerea
tehnică a unei operaţii ( financiar, juridic), precum şi dezvoltarea unui nou obiectiv
global în domeniul civil (Obiectivul Global Civil 2008)60.
58
Brecher, M., Wilkenfeld, J. –Crisis, Conflicts and Instability, Pergamon Press,New York,p. 77
59
60
Astfel, extinderea conceptului misiunilor de tip „Petersberg”61, prin abordarea
aspectelor referitoare la resursele militare pe care fiecare ţară le poate pune la dispoziţie în
scopul apărării europene – prevenirea conflictelor, operaţiuni comune de dezarmare,
asistenţa militară, stabilizare post-conflict, sprijinul acordat autorităţilor ţărilor terţe, la
cererea acestora, combaterea terorismului – determină o mai bună interoperabilitate şi o
cooperare mai strânsă în domeniul asigurării securităţii regionale.
În acest sens PESA va permite utilizarea mai eficientă a tuturor capacităţilor de
care dispune UE, inclusiv a mijloacelor militare şi non militare, a structurilor destinate
misiunilor de tip „Petersberg”62, cooperarea poliţienească şi judiciară, protecţia civilă etc.,
pentru gestionarea eficientă a crizelor care afectează securitatea şi stabilitatea la nivelul
comunităţii europene.
6. Participarea României la gestionarea crizelor politico-militare regionale şi

internaţionale
România, ca membră NATO şi UE, trebuie să respecte prevederile în privinţa

securităţii internaţionale, la fel ca toate ţările membre ale acestora.
Aşezarea geografică a României la intersecţia unor deschideri majore către
Orientul Apropiat, Asia Centrală şi teritoriul Rusiei, oferă Alianţei Nord Atlantice
capacitatea de a dezvolta colaborarea şi parteneriatele cu statele din aceste zone pentru
gestionarea comună a crizelor şi a conflictelor la adresa securităţii regionale sau globale.
România este implicată în managementul situaţiilor de criză, preocupându-se permanent
atât de siguranţa naţională cât si de participarea la stingerea conflictelor internaţionale,
pentru menţinerea securităţii şi a păcii la nivel zonal, continental.
Acest lucru rezultă din statutul României de stat membru NATO şi UE şi se
materializează în participarea la operaţiuni multinaţionale pentru pace şi de gestionare a
crizelor la nivel regional si internaţional63.
Politica de cooperare şi bună vecinătate reprezintă un obiectiv prioritar al politicii
externe a României, fiind concepută ca o dimensiune complementară demersurilor
diplomatice pentru aderarea la NATO şi UE.
61
62
63
Strategia de securitate naţională a României, 2008
La început de secol XXI, odată cu extinderea globalizării, conflictele generatoare
de crize încep să aibă însă puternice consecinţe geopolitice determinate de implicarea
pluridimensională a autorităţilor statale, restricţionări ale unor drepturi şi libertăţi, în
detrimentul gestionării eficiente a unei situaţii de criză.
Odată cu aderarea și integrarea în structurile NATO şi UE, țara noastră ia parte în
mod activ la rezolvarea marilor diferendumuri care preocupă în prezent UE şi NATO,
precum64:
- Disparitățiile socio – economice
- Conflicte etnico – religioase
- Armele de distrugere în masă și terorismul
- Criminalitatea organizată
- Drepturile omului și corupția
La nivel regional România participă în cadrul următoarelor iniţiative de
cooperare65:
- Forţa Multinaţională de Pace din Sud-estul Europei (MPFSEE) (Sofia,1997);
- Brigada multinaţională în aşteptare, cu capacitate de luptă ridicată, pentru
operaţiuni ONU (SHIRBRIG) (România a aderat la SHIRBRIG în 1999);
- Grupul de cooperare navală la Marea Neagră (BLACKSEAFOR);
- Cooperarea naţiunilor central-europene în sprijinul păcii (CENCOOP)66- la această
iniţiativă România a aderat în 1998;
- Parteneriatul strategic cu Ungaria si Parteneriatul strategic cu Polonia contribuie la
creşterea stabilităţii şi securităţii regionale şi la dezvoltarea cooperării cu aceste
state atât în plan regional, cât şi global;
România este parte a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-est şi, în spiritul
prevederilor acestui pact, facilitează aplicarea unui nou model de cooperare cu vecinii săi.
România sprijină şi participă activ, în cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-
est, la proiectele dezvoltate în cadrul Iniţiativei Anticorupţie (SPAI), pentru promovarea
unei bune guvernări şi a programelor din cadrul Iniţiativei împotriva Crimei Organizate
(SPOC).
România contribuie semnificativ la securitatea Zonei Mării Negre, care este
considerată graniţa de nord a NATO şi spaţiul care se situează în apropierea unor
64
65
66
zone „fierbinţi” ale Orientului Apropiat şi Mijlociu, fiind considerat traseul de transport al
hidrocarburilor din regiuniea Mării Caspice şi Asiei Centrale către Europa Occidentală,
şi oferă totodată vaste posibilităţi de cooperare economică şi turistică.
În cadrul iniţiativei regionale BLACKSEAFOR, ţara noastră are un aport
important la întărirea încrederii şi bunei înţelegeri între statele riverane, în dezvoltarea
cooperării între forţele navale şi este pregătită să desfăşoare operaţiuni asistenţă umanitară
şi operaţii în sprijinul păcii.
Printre atribuțiile militare (military tasks) care revin țării noastre , pe plan
regional, se numără şi contribuţia acesteia la securitatea regională, România fiind astfel,
garantul stabilităţii politice şi securităţii energetice a Occidentului.
Parteneriatul pentru Pace sub egida NATO a avut un impact profund în întreaga
regiune, declanşând un proces de reforme a forţelor armate şi a agenţiilor de siguranţă
internă, fenomen resimţit şi în România. Ca şi consecinţă a acestui fapt în România s-a
realizat consolidarea controlului politic civil, reformularea doctrinelor de apărare şi
însuşirea unor noi deprinderi de conlucrare internaţională67.
Începând din aprilie 1991 şi până în prezent, misiunile de menţinere a păcii şi
umanitare la care România a participat au scos în evidenţă credibilitatea forţei de acţiune a
structurilor româneşti şi au confirmat faptul că România este un participant activ la
procesul de menţinere a păcii şi a securităţii pe plan mondial şi în acelaşi timp constituie
un generator de securitate la nivel regional şi subregional. Semnificativ din acest punct de
vedere este faptul că România este stat semnatar, la 26 ianuarie 1994, al Programului
Parteneriatului pentru Pace, cât şi ţara care a încheiat într-un singur an (septembrie 1995 -
octombrie 1996) întreg ciclul de aplicaţii NATO/PfP, în 28 care Armata Română a
întrebuinţat toate cele trei categorii de forţe armate68: trupe de uscat, aviaţie şi marină.
România şi-a propus să eficientizeze contribuţia sa cu forţe şi mijloace la Forţa de Reacţie
Rapidă europeană a UE.
Această contribuţie presupune un număr de 3500 militari din cadrul tuturor
categoriilor de forţe armate, precum şi o serie de capabilităţi militare (nave şi aeronave)
care să contribuie la constituirea capacităţilor strategice ale FRR.
La nivelul iniţiativei regionale BLACKSEAFOR, România prezintă un aport
important la încrederea și înțelegerea la o cotă ridicată între statele riverane, dezvoltarea
cooperării şi interoperabilităţii între forţele navale, este pregătită să desfăşoare operaţiuni
67
68
Securitatea naţională la început de secol XXI, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2001
de căutare şi salvare, asistenţă umanitară, deminări, protecţia mediului, operaţii în sprijinul
păcii.
La nivelul Uniunii Europene s-au înfiinţat un număr de structuri responsabile
pentru dezvoltarea dimensiunii de securitate şi apărare la nivelul UE, astfel România a pus
la dispoziţia Forţei de reacţie rapidă a UE acelaşi pachet general de forţe care se regăseşte
şi în oferta pentru NATO. România se pronunţă pentru intensificarea complementarităţii şi
asigurarea sprijinului reciproc între abordările NATO şi UE în domeniul managementului
crizelor.
Noua situaţie geopolitică necesită o atitudine pro-activă a României în politica
„noii vecinătăţi” 69a UE, inclusiv în ceea ce priveşte gestionarea „conflictelor îngheţate”70
din spaţiul Balcanic, precum cel din Transnistria. Dar totodată, România dezvoltă relaţii de
cooperare politico-militară şi cu ţări din alte zone geografice (Japonia, China, America
Latină, Ucraina). România, ca membru al NATO şi al UE, este interesată să-şi aducă
aportul la securitatea şi stabilitatea regiunilor din Asia centrală, regiunile mediteraneene,
precum şi din Orientul Mijlociu.
În planul relaţiilor de colaborare militară multilaterala, direcţiile de realizare a
obiectivelor de securitate ale României vor avea în vedere participarea cu efective la
constituirea de către N.A.T.O. a structurilor multinaţionale de menţinere a păcii sau de tip
CJTF, totodată România îşi rezervă dreptul de a controla forţele sale pe timpul îndeplinirii
misiunilor şi de a le retrage dacă situaţia impune acest lucru (conform prevederilor
acordurilor internaţionale).
În concluzie, ONU va avea în continuare rolul decisiv în legitimarea utilizării
forţei, însă, în acelaşi timp, organizaţiile regionale vor trebui să îşi dezvolte propriile
mijloace de acţiune credibile şi eficiente pentru a răspunde de o manieră promptă şi
eficientă oricărui tip de criză.
69
Securitatea naţională la început de secol XXI, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2001
70

Crizele Politico-Militare În Contextul Geopolitic Actual

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Crizele Politico-Militare În Contextul Geopolitic Actual

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul I.

CRIZELE POLITICO-MILITARE ÎN CONTEXTUL GEOPOLITIC

1. Delimitări şi abordări conceptuale

Crizele diferă în funcţie de propriile caracteristici cât şi de domeniul de

2. Tipologia şi caracteristicile crizelor

Managementul crizelor a fost considerat pentru mult timp o problemă internă a

3. Factori generatori de crize politico-militare

4. Managementul situaţiilor de criză - Sisteme integrate de gestionare a crizelor

Gestionarea crizei presupune identificarea riscurilor, a surselor potenţiale de criză,

5. Rolul instituţiilor internaţionale în gestionarea crizelor politico-militare la început

Datorită globalizării, dimensiunile nonmilitare ale securităţii privesc, din ce în ce

6. Participarea României la gestionarea crizelor politico-militare regionale şi

România, ca membră NATO şi UE, trebuie să respecte prevederile în privinţa

S-ar putea să vă placă și