ACADEMIA DE POLIȚIE

,,ALEXANDRU IOAN CUZA’’

MASTERAT
MANAGEMENTUL ACTIVITĂȚILOR INFORMATIVE

REFERAT

POLITICI ȘI STRATEGII DE SECURITATE

CURSANT,
VIȘOIU ADRIAN
 POLITICA EXTERNĂ ŞI DE SECURITATE COMUNĂ. ORIGINI,
PREZENT ŞI VIITOR.

I. Introducere
Pornind de la ideea conform căreia dimensiunea de politică de securitate a
fost intrinsecă ideii de Uniunea Europeană încă de la începuturile acesteia şi că
motivul principal al formării Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului a fost numai în
subsidiar economic, în esenţă de politică de securitate (prevenirea izbucnirii
unui alt război în Europa), merită să acordăm o atenţie sporită acestui ,,domeniu
atât de sensibil“, cel al securităţii.
Dinamismul economic al Uniunii Europene trebuia acompaniat de unul
politic pe măsură. Imaginea Uniunii Europene de actor pe scena mondială se
cerea întărită, Uniunea Europeană avea nevoie de o mai mare vizibilitate.
Apariţia Politicii Externe de Securitate Comună a fost momentul care i-a întărit
identitatea şi i-a permis să vorbească cu o singură voce.

II. Trecerea de la economic la politic. Apariţia şi dezvoltarea PESC

Mediul de securitate internaţional se află într-o rapidă schimbare. Vechea
ordine mondială, bazată pe o logică bipolară a dispărut, în timp ce germenii
construcţiei unei noi arhitecturi globale de securitate ocupă un loc tot mai
important în cadrul preocupărilor comunităţii internaţionale. Unele schimbări
sunt lineare şi previzibile, fie că decurg din evoluţia obiectivă a mediului de
securitate, fie că reprezintă rezultatul unor strategii şi programe. Altele au
caracter surprinzător, seismic sau de discontinuitate strategică şi sunt însoţite de
o doză de incertitudine semnificativă ca natură, amploare şi durată.
În Uniunea Europeană, politicile sunt caracterizate de mecanismele care
stau la baza lor. O politică există prin felul în care ea este construită.
Dimensiunea de politică de securitate a fost intrinsecă ideii de Uniune
Europeană încă de la începuturile acesteia. Însuşi motivul principal al formării
Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului a fost numai în subsidiar economic, şi în
esenţă de politică de securitate – prevenirea izbucnirii unui alt război în Europa.
Politica Externă şi de Securitate Comună este succesoarea Cooperării
Politice Europene. Aceasta din urmă era un sistem de consultări şi coordonare a
aspectelor concrete de politică externă a statelor membre, născut cu 30 de ani
înainte şi care a contribuit la apropierea poziţiei statelor membre pe scena
internaţională. Noul context internaţional determinat de sfârşitul Războiului
Rece, a pus în evidenţă unele deficienţe ale acestei Cooperări Politice Europene:
a) caracterul interguvernamental (decizii prin consens ale statelor membre şi
nu ale Consiliului, lipsa dreptului de iniţiativă al Comisiei),
b) caracterul voluntar,
c) accentul pe declaraţii şi nu pe acţiuni,

1
 d) tratarea insuficientă a aspectelor legate de securitate şi absenţa în totalitate
a celor de apărare.
Pentru a face faţă acestor limitări, dar şi necesităţii Uniunii de a acţiona ca « o
singură voce» în viaţa internaţională, Tratatul de la Maastricht a creat Politica
Externă şi de Securitate Comună înţeles ca unul dintre cei trei pilieri de bază ai
Uniunii Europene.
PESC, în momentul apariţiei sale, nu era o « politică » în adevăratul sens, ci,
mai degrabă, un ,,catalog“ de intenţii. Obiectivele şi mecanismele sale, descrise
de art.J al Tratatului de la Maatricht erau şi ele considerate insuficiente în faţa
importantelor provocări de la vremea respectivă şi, mai ales viitoare. Se poate
afirma că PESC era un proiect de definire şi realizare.
Cum terenul în care urma să se mişte PESC era foarte sensibil, rezultatul la
care s-a ajuns în 1992 nu reprezenta o reală Politică Externă de Securitate
Comună şi cu atât mai puţin una de Apărare. Noua politică era doar un pas
înainte în această direcţie.
PESC se configura de la început ca o politică:
- globală pentru că aspira să acopere toate sectoarele de politică externă şi
de securitate: ,,Uniunea defineşte şi pune în practică o politică externă şi
de securitate comună, acoperind toate domeniile politicii externe şi de
securitate.“ (Tratatul de la Maastricht art.J.1.1.) ;
- progresivă pentru că începea cu sectoarele în care statele membre aveau
interese comune importante, urmând a se dezvolta gradual în funcţie de
necesităţile fiecărui moment: ,,salvgardarea valorilor comune, intereselor
fundamentale, a independenţei şi integrităţii Uniunii, întărirea securităţii
Uniunii sub toate formele sale, menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, promovarea cooperării internaţionale, dezvoltarea şi
întărirea democraţiei şi statului de drept, ca şi a respectului faţă de
drepturile omului şi faţă de libertăţile fundamentale.“ ( Tratatul de la
Maastricht art.J.1.1.)
Uniunea Europeană este cea care a generat nu doar un nivel ridicat de
dezvoltare economică pe continent, ci şi o nouă abordare a securităţii, întemeiată
pe soluţionarea paşnică a disputelor şi pe cooperarea internaţională multilaterală
prin intermediul unor instituţii comune.
Tratatul de la Maastricht preconizează o veritabilă uniune politică, ceea ce
comportă cel puţin coordonarea politiclior externe şi de securitate ale statelor
membre. Conform Art. B al acestui Tratat, este vorba de obiective comune care
să asigure identitatea UE pe scena internaţională:
 salvgardarea valorilor commune, a intereselor fundamentale şi a
independenţei Uniunii;
 întărirea securităţii Uniunii şi a statelor membre, sub toate formele
sale;
 menţinerea păcii şi consolidarea securităţii internaţionale;
 promovarea cooperării internaţionale;
2
  dezvoltarea democraţiei şi a statului de drept, respectarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Pentru a pune în practică aceste obiective, Tratatul de la Maastricht (art.
J.1.4) stipulează principiul bunăvoinţei, care angajează statele semnatare să
respecte obligaţiile ce le revin în domeniul PESC (pilierul II al Uniunii
Europene). Instanţa abilitată să definească orientările generale ale PESC este
Consiliul Miniştrilor. Punerea lor în practică se face prin ,,acţiuni comune“ care
relevă de dreptul interguvernamental (fiecare parte îşi păstrează autonomia în
domeniile care ţin de PESC).
Un prim pas spre integrarea în acest domeniu a fost crearea Spaţiului
Schengen (1985), în interiorul căruia statele participante renunţă la controlul la
frontierele comune. Alt pas va fi crearea, probabilă, a unui sistem de apărare
comună.
În materie de PESC progresele nu au fost semnificative fiind vorba, mai
degrabă, de o serie de schimbări redacţionale. Nu a fost realizată sistematizarea
normelor referitoare la relaţiile internaţionale, PESC fiind menţinută în cadrul
interguvernamental chiar dacă se preciza expres obligativitatea cooperării dintre
Consiliu şi Comisie, în scopul garantării coerenţei actului de decizie în dubla sa
alteritate comunitar-interguvernamental.
Între inovaţiile mai relevante la capitolul principii, se pot numi clauzele
,,solidarităţii politice“ sau a ,,loialitaţii statelor faţă de PESC“ cât şi considerarea
apărării integrităţii Uniunii şi a frontierelor sale externe, dar şi a menţinerii păcii
şi securităţii internaţionale drept ,,valori comune şi interese fundamentale“, în
conformitate cu principiile Cartei ONU, Actului Final de la Helsinki şi Cartei de
la Paris.
În scopul ,,personalizării“ PESC cât şi al realizării unei ,,coordonări
operative a acesteia“, se prevedea ca Secretarul General al Consiliului să
îndeplinească şi funcţia de ,,Înalt Reprezentant al UE pentru PESC“.
În legătură cu politica de apărare, UE se angaja să strângă relaţiile cu
Uniunea Europeană Occidentală şi admitea că această organizaţie făcea parte din
,,planurile sale de dezvoltare a unor capacităţi de apărare operative care să nu
afecteze politica de securitate şi apărare a unor state membre sau obligaţiile lor
specifice“. UE trebuia să devină capabilă să-şi identifice interesele, să decidă
linia sa de acţiune şi să o execute de o formă eficace. Extinderea putea pune în
dificultate aceste obiective, dar, în acelaşi timp, putea să grăbească apariţia
unei ,,adevărate PESC“. Aceasta obliga Uniunea să poată analiza şi pregăti în
comun acţiunea sa externă. În acest scop, se propunea crearea unei ,,Unităţi de
Planificare şi Analiză a PESC“. Respectiva entitate trebuia să fie responsabilă în
faţa Consiliului şi să funcţioneze în cadrul instituţional comunitar. Se propunea
revizuirea procedurilor decizionale şi de finanţare astfel încât să se realizeze
adaptarea acestora la ,,natura“ politicii externe şi de securitate comună a UE.
Existau opinii în favorea extinderii majorităţii calificate la PESC cât şi în
favoarea extinderii rolului consultativ al PE. Sigur era că Uniunea avea nevoie

3
de o vizibilitate mai mare în privinţa acţiunilor sale externe dacă dorea să
,,acompanieze“ statutul ei de mare putere economică cu cel de mare putere
politică. Au fost examinate diferite opţiuni pentru ca Uniunea să poată ,,vorbi cu
o singură voce“. S-a stabilit necesitatea unei cooperări structurale între Consiliu,
Preşedenţia acestuia şi Comisie astfel încât diferitele componente ale
dimensiunii externe ale Uniunii să funcţioneze ca un tot unitar. Rolul politic
superior al Uniunii în lume trebuia să fie coerent cu proiecţia economică externă
a acesteia. Uniunea Europeană trebuia să găsească mijloacele ca Politica Externă
şi de Securitate Comună să fie:
- vizibilă pentru cetăţenii săi şi pentru lumea întreagă;
- reprezentativă pentru statele membre;
- coerentă prin continuitate şi globalitate.
În sectorul politicii comunitare de securitate şi apărare, Uniunea Europeană
recurgea la structurile Uniunii Europene Occidentale. UEO era considerată ca un
element integrant al dezvoltării UE şi trebuia să elaboreze şi execute deciziile şi
acţiunile UE referitoare la politica de apărare. Într-o declaraţie specifică asupra
rolului UEO şi a relaţiilor sale cu UE şi NATO, cele nouă state membre ale
UEO, pe de o parte, şi UE, pe de alta, au stabilit un program de cooperare pentru
viitor.
Din cauza faptului că, pentru statele membre, problema apărării şi a
securităţii va continua să constituie un sector politic foarte sensibil, aceste
măsuri şi decizii continuau să se adopte prin unanimitate. Fără îndoială, politica
comunitară de securitate nu însemna încă o politică de apărare comună.
Devenită actor economic global, Uniunea Europeană va trebui să participe
mai substanţial şi la mecanismele de asigurare a securităţii. Chiar dacă formele
concrete ale acestei implicări pentru acel moment de început nu erau încă clar
precizate ,,crearea Uniunii Europene a constituit factorul esenţial al acestei
evoluţii.“
Asigurarea securităţii presupune identificarea intereselor şi ameninţărilor
existente, orientarea comportamentului acelui actor în arena internaţională, toate
acestea determinând în final politica de securitate.
În general politica de securitate trebuie să răspundă la întrebarea ce trebuie
întreprins? Cu alte cuvinte, politica de securitate reprezintă activităţile rezultate
în urma deciziilor care se iau pentru realizarea unei ,,stări de neprimejdie“, cum
ar fi, printre altele, decizia de alăturare la o organizaţie de cooperare în materie
de securitate, în principiu această cooperare îmbunătăţind securitatea şi
asigurând o reacţie colectivă împotriva ameninţărilor.
Securitatea se asigură prin forţe proprii şi prin cooperare. Ea vizează
armonizarea eforturilor proprii cu angajamentele internaţionale şi identificarea
unor modalităţi de lucru apte să prevină şi să contracareze oportun ameninţările.
Politica de securitate se regăseşte materializată în strategia de securitate şi
reprezintă o paletă largă de acţiuni sau aprecieri pentru ghidare, adoptate în

4
vederea realizării unor obiective cum ar fi îmbunătăţirea siguranţei instituţiilor
sociale, economice, politice, împotriva ameninţărilor provenind din afară.
Strategia de securitate răspunde la întrebarea cum îndeplinim politica de
securitate? Ea oferă politicii instrumentele teoretice, practice şi metodologice
pentru realizarea scopurilor şi obiectivelor politice.
Strategia de securitate reprezintă arta şi ştiinţa de a dezvolta şi folosi
puterea politică, economică, împreună cu forţele armate, în timp de pace, în
situaţii de criză şi de război pentru asigurarea obiectivelor. Într-o formulare
foarte generală aceste obiective sunt tendinţele, scopurile sau ţelurile, supuse
acţiunii căilor şi mijloacelor de asigurare a lor, către care este direcţionată o
politică şi cărora li se afectează eforturile şi resursele. Resursele se exprimă ca
putere, adică o capacitate de a-şi îndeplini interesele. Ele constau în mai multe
elemente, dar interdependente, politice, economice şi militare. Ele stabilesc
mijloacele strategiei.
Căile de acţiune în cadrul strategiei de securitate conturează, la modul
principal, viitoarele acţiuni, dar ele nu sunt exhaustive şi lasă loc multor altora,
care pot să apară în funcţie de evoluţia mediului de securitate intern, sub-
regional, regional şi global, deoarece, aşa cum a afirmat şi reputatul analist
military Moltke ,,strategia este mai mult decât o ştiinţă; este arta de a lucra sub
presiunea celor mai dificile circumstanţe“.
Strategia de securitate reprezintă documentul de bază care defineşte
interesele Uniunii Europene, menţionează obiectivele pentru realizarea lor, fiind
expresia politică şi de reglementare cea mai înaltă a Uniunii şi, totodată,
instrumentul de fundamentare şi orientare a acţiunilor din întreg sistemul
securităţii europene. Strategia este un concept integrator de sinteză, care se
operaţionalizează printr-un ansamblu de decizii, planuri, măsuri şi acţiuni
menite să prevină şi să contracareze eficient riscurile şi ameninţările ce pun în
pericol interesele şi valorile care dau identitate şi unitate construcţiei europene.

III. Concluzii
În realizarea obiectivelor sale de securitate şi apărare, Uniunea Europeană
nu va putea face abstracţie de necesitatea menţinerii unor relaţii privilegiate. În
acelaşi timp însă, Uniunea Europeană va trebui să îşi dezvolte colaborarea cu
alţi actori importanţi de pe scena mondială. Întrucât intervenţia militară a
statelor-naţiune puternice nu mai este suficientă sau necesară pentru menţinerea
păcii şi stabilităţii, s-a considerat că este nevoie de o reţea de aranjamente de
cooperare, regionale şi internaţionale de securitate. Atât ONU, cât şi NATO, UE
şi OSCE sunt instituţii partizane unui astfel de tip de securitate. Din ce în ce mai
mult se afirmă opinii centrate pe ideea că investirea în mecanisme de cooperare,
în vederea restabilirii şi menţinerii securităţii va crea parteneri puternici pentru
state şi alianţe.
Se constată că Uniunea Europeană dispune astăzi de instrumente strategice
variate: diplomatice, economice, militare şi culturale ceea ce-i permite să deţină

5
un rol în sistemul internaţional, de asemenea să contrabalanseze puterea
hegemonică a SUA. Este vorba de un concept global al securităţii care ar putea
compensa actualul concept american centrat pe dimensiunea militară. Uniunea
Europeană mizează aşadar pe faptul că în societatea internaţională
contemporană, un actor influenţează mai mult prin competitivitate şi prestigiul
său decât prin capacitatea sa de apărare, care este necesară dar nu asigură
automat acestuia leadership-ul mondial.
Multiplele provocări determinate de situaţia internaţională în materie de
securitate reclamau un răspuns european eficace şi coerent, bazat pe conceptul
global de securitate. Tocmai de aceea Uniunea trebuie să fie dotată cu principii,
competenţe, decizii clare pentru politica sa externă. Cu ajutorul acestora
Uniunea Europeană trebuie să extindă climatul de pace şi securitate dincolo de
frontierele sale. Politica Externă şi de Securitate Comună precum şi cea de
Apărare sunt instrumentele care îi permit să acţioneze în calitate de forţă
stabilizatoare, de cooperare şi înţelegere reciprocă cu restul lumii.

BIBLIOGRAFIE:

 Balaban C.G, Securitatea şi dreptul internaţional. Provocări la început de secol

XXI, Editura All Beck, Bucureşti, 2006
 Balaban C.G, Strategia securităţii naţionale este elaborată definitiv?, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2002
 Bărbulescu I.GH. , Uniunea Europeană. Politicile Extinderii, Editura Tritonic,
Bucureşti, 2006
 Bîrzea Cezar, Politicile şi Instituţiile Uniunii Europene, Editura Corint,
Bucureşti, 2001
 Institutul European din România şi Euro Mediterranean Networks din Belgia,
Politica Europeană de Securitate şi Apărare, Editura Institutul European din
România, Bucureşti, 2005