TITLUL I

RĂDĂCINILE DACO-ROMANE ALE STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC

CAPITOLUL I. ORGANIZAREA SOCIALĂ A GETO-DACILOR

ÎN EPOCA PRESTATALĂ (GENTILICĂ)

Strămoşii noştri, geto-dacii, după cum afirmă părintele istoriei, Herodot, aparţineau etniei tracilor, iar
tracii erau etnia cea mai numeroasă după cea indiană şi dacă nu s-ar fi lăsat antrenaţi în lupte interne ar fi
fost de neînfrânt.
Aria de extindere a acestei etnii ajungea, în nord, până la mlaştinile Pripetului, în sud, până la
Marea Egee, în vest, până la Dunărea panonică, iar în est până la fluviul Bug.
Din ramurile ce au aparţinut acestei etnii, geto-dacii s-au remarcat prin importante realizări
pe plan politic, economic, cultural. Prezenţa constantă a geto-dacilor în spaţiul carpato-
danubiano-pontic este atestată încă din prima jumătate a mileniului I î. e. n. Autorii greci îi
desemnau pe strămoşii noştri prin termenul de geţi, iar romanii le spuneau daci. Unii autori
afirmă că dacii trăiau în zona intracarpatică, iar geţii în zona extracarpatică. Dar Strabo afirmă
că geţii şi dacii vorbesc aceeaşi limbă şi sunt acelaşi popor. Acestea sunt raţiunile pentru care
istoriografia modernă îi denumeşte pe strămoşii noştri geto-daci.
Izvoarele latine şi greceşti ne-au transmis informaţii preţioase privind modul de viaţă a geto-
dacilor, cu privire la sistemul de conducere socială, precum şi cu privire la nivelul de dezvoltare
economică atins. Spre exemplu, Herodot, în Istoriile sale ne descrie amănunţit expediţia întreprinsă de
către regele Darius I al perşilor, în încercarea de a-i supune pe sciţi. Armata persană înainta prin partea
vestică a Pontului Euxin (Dobrogea de astăzi) pentru a trece Dunărea. În calea lor toate triburile trace
s-au supus, cu excepţia geţilor, care, deşi au opus o rezistenţă îndăratnică, fură supuşi de îndată, cu
toate că sunt cei mai viteji şi drepţi dintre traci.
Arrian şi Strabo ne înfăţişează campania lui Alexandru cel Mare în nordul Dunării din anul
335 î. e. n. Aceste relatări sunt demne de încredere, întrucât se întemeiază pe însemnările făcute la
faţa locului de către unul dintre generalii lui Alexandru, Ptolemeu al lui Lagos, care a fondat în
Egipt dinastia Lagizilor. Din aceste însemnări rezultă că falanga macedoneană a înaintat cu
dificultate prin nesfârşite lanuri de grâu, a avut de înfruntat o armată – circa 4000 de călăreţi şi
10000 de pedestraşi – , a ocupat un oraş întărit în care se afla o populaţie foarte numeroasă şi în
care au fost descoperite podoabe de mare preţ, care au fost ulterior transportate în sudul Dunării
de doi generali ai lui Alexandru cel Mare.
Diodor din Sicilia, Pausanias şi Polyainos ne prezintă conflictul dintre Lisimah şi Dromihete,
regele geţilor. Din relatrări rezultă că acest conflict s-a declanşat în jurul anului 300 î. e. n. Acest
conflict a durat până în jurul anului 292 î. e. n. şi s-a finalizat cu înfrângerea macedonenilor, ocazie cu
care Lisimah a fost luat prizonier. Atunci, oştenii lui Dromihete au cerut ca Lisimah să fie ucis,
întrucât, spuneau ei, oştenii care îşi primejduiesc viaţa în luptă au dreptul să decidă în toate privinţele.
Dar Dromihete a avut un alt punct de vedere, susţinând că este mai bine ca Lisimah să fie eliberat,
opinie ce a fost însuşită de către oştenii regelui Dromihete.
Menţionăm şi relatările lui Justinus cu privire la conflictul dintre geţii regelui Oroles şi
bastarni, care s-a derulat în secolul III î. e. n. Într-o bătălie, geţii au fost învinşi de către bastarni.
Cu această ocazie, Oroles i-a pedepsit pe oştenii săi obligându-i să fie servitorii femeilor lor până
când i-au învins pe bastarni într-o nouă luptă. De asemenea, este menţionată şi inscripţia de la
Histria, care menţionează că în secolul III î. e. n. regii geţi Zalmodegikos şi Rhemaxos exercitau
o autoritate de necontestat asupra cetăţilor greceşti din Pont. În fine, Pompeius Trogus ne vorbeşte
despre incrementa dacorum per Rubobostem regem (întărirea puterii dacilor undeva în
Transilvania sub puterea regelui Rubobostes). Aceste relatări ne fac să constatăm că în epoca
prestatală – înainte de secolul I î. e. n. – geto-dacii erau un popor statornic, care promova pe scară
largă culturile agricole (ex – lanurile nesfârşite de grâu), înălţau construcţii civile şi publice de
mari proporţii, dispuneau de armate puternice bine echipate; de asemenea, producţia de mărfuri şi
economia de schimb au cunoscut o dezvoltare nemaiîntâlnită la alte popoare trace de atunci.
Conducerea politică era exercitată prin forme fără caracter statal, în sistemul democraţiei militare,
sistem caracterizat prin faptul că toate hotărârile cu privire la destinul comunităţii erau adoptate de
poporul înarmat. Totuşi, sunt unele indicii din care rezultă că atunci, în special după secolul al IV-lea î.
e. n., apar primii germeni ai organizării statelor, căci se observă autoritatea pe care o exercitau regii
geţi asupra poporului, cum ar fi cazul lui Dromihete.
În această perioadă, viaţa socială a fost reglementată prin norme fără caracter juridic
(obiceiuri nejuridice), pentru că aceste norme nu erau impuse printr-un aparat de constrâgere,
ci erau respectate de bună-voie. Izvoarele istorice ne-au transmis informaţii cu privire la
obiceiurile practicate în viaţa de familie, stăpânirea bunurilor, încheierea convenţiilor,
soluţionarea litigiilor. Multe dintre aceste obiceiuri vor fi ulterior regăsite într-o nouă formă în
Evul Mediu românesc, fenomen de natură a confirma continuitatea românilor.
În virtutea acestor obiceiuri fără caracter juridic ale geto-dacilor, aşa cum ne arată Herodot, la
moartea şefului de familie fiii de familie aveau dreptul să ceară ieşirea din indiviziune. De aici
rezultă că în epoca prestatală apăruse stăpânirea individuală asupra bunurilor, ca o primă etapă în
procesul formării proprietăţii private.
Există şi informaţii cu privire la faptul că la geto-daci furtul era considerat infracţiunea cea
mai gravă.
Alte izvoare vorbesc despre convenţiile dintre părţi, îmbrăcate în forma jurămintelor religioase.
Herodot este cel care ne relatează modul de încheiere a convenţiilor, în virtutea unui ritual extrem de
complicat. Astfel părţile turnau vin într-un vas de lut, se crestau cu un cuţit şi picurau din sângele lor
în acel vin, muiau apoi armele lor în acel vin (o bardă, o suliţă, săgeţile), rosteau jurăminte
religioase, după care beau vinul din vasul de lut.
Sugestive sunt şi informaţiile primite tot de la Herodot, cu privire la obiceiul jurămintelor pe vetrele
regale (jurământul pe zeităţile palatului regal), ritual regăsit în Evul Mediu cu funcţie procesuală de
această dată. În ipoteza în care regele se îmbolnăvea, erau chemaţi trei ghicitori dintre cei mai de vază. Ei
hotărau cine a jurat strâmb pe vetrele palatului regal, lucru care a condus la îmbolnăvirea regelui. Cel
descoperit era adus în faţa regelui. Dacă recunoştea fapta imputată, acesta era decapitat. Dacă nu
confirma acuzaţiile, era adus un număr dublu de ghicitori. Dacă aceştia confirmau decizia primilor,
vinovatul era decapitat, averea acestuia era confiscată şi atribuită primilor trei ghicitori. Dacă cei şase
ghicitori infirmau părerea primilor trei, erau aduşi doisprezece ghicitori. Dacă două rânduri de ghicitori,
consecutiv, confirmau nevinovăţia “inculpatului”, primii trei ghicitori urmau a fi decapitaţi.
Alte texte privesc relaţiile din sânul familiei, autoritatea bărbatului asupra femeii. Se afirma de
către unii autori, ce analizau o perioadă mai veche, că geto-dacii cunoşteau poligamia. Alţi autori, care
se refereau la o perioadă mai apropiată, afirmau că geto-dacii cunoşteau monogamia.
De asemenea, Aristotel spune că la agatârşi (se pare că aceştia trăiau în zona Munţilor
Apuseni) obiceiurile care guvernau viaţa socială erau învăţate pe de rost şi cântate, în semn de
afecţiune faţă de ele.
 CAPITOLUL II. STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC

Secţiunea I. Statul geto-dac

Statul geto-dac a fost fondat şi s-a consolidat sub domnia lui Burebista (82-44 î. e. n.). Saltul calitativ
de la societatea gentilică la cea politică a fost determinat de acumulările produse în plan
economic şi social.
Pe plan economic, în secolul I î. e. n., geto-dacii practicau pe scară largă prelucrarea metalelor
fieroase, precum şi alte meşteşuguri. Pe acest fond de dezvoltare a producţiei s-a dezvoltat
comerţul intern şi extern, în special cu grecii şi cu romanii, dovadă numărul mare de monede
romane şi greceşti din acea perioadă.
Odată cu dezvoltarea economiei de schimb s-a produs procesul de stratificare socială,
atestată de bogatul inventar al unor morminte, de numărul mare de tezaure, de construcţiile
civile de mari proporţii. Stratificarea s-a realizat fie prin acapararea pământurilor obştilor
săteşti de către aristocraţie, fie prin însuşirea prăzii de război sau prin extinderea domeniilor
private.
Pe de altă parte, formarea statului a fost influenţată şi de conjunctura externă, având în vedere că
după ce sciţii, grecii şi macedonenii au decăzut în urma luptelor cu romanii, la sudul Dunării se
profila pericolul roman. Romanii au supus pe rând Grecia şi Macedonia. Faţă de iminenţa acestui
pericol, triburile geto-dace s-au unit. De altfel, Strabo afirmă că Burebista i-a adunat pe toţi geto-
dacii sub autoritatea sa, i-a disciplinat şi i-a deprins cu ascultarea poruncilor întemeind o mare
stăpânire de care se temeau toţi vecinii, inclusiv romanii, aflaţi în plină expansiune.
Tot aşa, în textul inscripţiei de la Dyonisopolis (localitatea Balcic de astăzi, aflată în Bulgaria),
de la mormântul lui Acornion, ni se transmit informaţii cu privire la statul condus de către
Burebista. Acornion a fost un magistrat din Dyonisopolis, trimis de către concetăţenii săi pe lângă
regele Burebista, pentru a proteja astfel interesele cetăţii lor. Lăudând faptele lui Acornion, textul
menţionează că Burebista a ajuns cel mai mare dintre regii traci, stăpân al tuturor ţinuturilor de
dincolo şi de dincoace de Dunăre, căci statul lui Burebista era mărginit la sud de Munţii Balcani,
la nord de Carpaţii Păduroşi, la vest de Dunărea panonică, iar la est de zona cuprinsă între Bug şi
Nistru.
Toate cetăţile greceşti de la Olbia la Appolonia erau integrate în statul lui Burebista,
inclusiv Dyonisopolis.
Esenţa statului geto-dac decurgea din existenţa proprietăţii private şi din exploatarea muncii
sclavilor, deşi la geto-daci sclavia nu a atins niciodată nivelul clasic, în sensul că producţia nu s-a
întemeiat, în principal, pe munca robită, ci pe cea liberă. Sclavia s-a practicat în special pe proprietăţile
private şi în exploatările miniere. În paralel, obştea sătească integrată în statul geto-dac a supravieţuit
în lupta cu statul, şi-a păstrat şi cristalizat caracterele, pe care le-a păstrat vreme de milenii. În unele
regiuni ale ţării (Vrancea) aceste caracteristici s-au observat până la începutul secolului XX.
În legătură cu stratificarea socială, autori precum Dio Cassius, Dio Crisostomul şi Iordanes
ne arată că în statul geto-dac există o clasificare a persoanelor în oameni liberi şi sclavi, iar
oamenii liberi, la rândul lor, se clasificau în tarabostes (pileati) - nobilii – şi comati (capileati)
– oamenii liberi, dar săraci. Tot aceşti autori ne arată că dregătorii erau promovaţi doar din
rândul taraboştilor, care exercitau în acelaşi timp proprietatea privată asupra marilor domenii
civile.
Cu privire la organizarea statului, la nivel central, puterea în stat era exercitată de către
rege, aflat în vârful ierarhiei nobiliare. Regele exercita atribuţii legislative, administrative,
militare şi judecătoreşti. Vechii autori ne arată că la geto-daci aveau vocaţie la succesiunea
tronului fiii regelui, fraţii regelui, marii preoţi. Astfel, Burebista şi Decebal au fost fii de regi,
Diurpaneus a venit la succesiunea lui Scorrilo în calitate de frate al regelui, Decebal, fiul lui
Scorrilo, l-a moştenit pe unchiul său, Diurpaneus, iar Deceneu a venit la succesiunea lui
Burebista în calitate de mare preot. Reţinem că la geto-daci atribuţiile laice şi religioase, la
nivel central, erau exercitate fie de aceeaşi persoană fie de către persoane diferite. Astfel,
Deceneu şi Comosicus, erau în acelaşi timp şi regi şi mari preoţi, pe când în timpul lui
Burebista mare preot era Deceneu, iar în vremea lui Decebal mare preot era Vesinas.
Monarhia geto-dacă se mai caracterizează şi prin caracterul ei pronunţat militar, faţă de
faptul că funcţia de apărare a statului devenise preponderentă în condiţiile expansiunii
romane. Conform relatărilor lui Strabo, dacii aveau o armată de peste 200000 de luptători,
care a impresionat pe toţi contemporanii, căci vreme de două secole nu a putut fi înfrântă.
Regele geto-dac era şi proprietarul minelor de aur.
Tot la nivel central îşi desfăşura activitatea şi un aparat de dregători, proveniţi din rândul
aristocraţiei, aparat ierarhizat, ce desfăşura o activitate continuă. În acest sens, menţionăm că în
inscripţia de la Dyonisopolis se spune despre Acornion că era cel dintâi şi în cea mai mare cinste în
aristocraţia geto-dacă. Pe de altă parte, Iordanes şi Dio Cassius arată că la geto-daci marele preot
exercita atribuţii foarte importante.
Marele preot era un adevărat vicerege, pentru că la geto-daci s-a acreditat ideea că dreptul este de
origine divină, iar interpretul voinţei divine este marele preot, care recurgea chiar şi la magie pentru a-i
determina pe supuşi să respecte dispoziţiile normelor de drept.
Alţi autori, spre exemplu Suidas şi Kriton, ne vorbesc despre organizarea locală în statul geto-
dac. Conform acestor autori, unii dintre nobili erau puşi mai mari peste treburile agricole, iar alţii,
din jurul regelui, erau împărţiţi la paza cetăţilor. De aici rezultă că exista un aparat administrativ, la
nivel local, ce coordona activitatea economică, în special cea agricolă, şi un aparat administrativ, tot
la nivel local, cu atribuţiuni militare. De aici rezultă, pe de o parte, importanţa acordată agriculturii
de către statul geto-dac, iar, pe de altă parte, că geto-dacii aveau un vast sistem de apărare în centrul
căruia se aflau cetăţile.
Din datele istorice rezultă că societatea geto-dacă a fost organizată în epoca istorică situată
între domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal într-un sistem de sine stătător, având la bază
criteriul stratificării sociale şi cel al teritorialităţii. Procesul de consolidare a statului geto-dac
a fost întrerupt de ocupaţia romană, dar existenţa sa a avut puternice ecouri în istoriografia
epocii.
Secţiunea a II-a. Dreptul geto-dac
În ceea ce priveşte dreptul geto-dac, acesta a fost exprimat fie în forma nescrisă a
obiceiului juridic, fie în formă scrisă, întrucât o serie de obiceiuri (acelea care erau
convenabile clasei dominante) au fost preluate şi sancţionate de către statul geto-dac,
devenind norme de drept. În paralel, în procesul diversificării şi consolidării sistemului
sclavagist, s-au format noi obiceiuri, care au fost sancţionate de către stat şi au dobândit pe
această cale valoare juridică. De asemenea, aşa cum spune Iordanes, geto-dacii au cunoscut şi
dreptul scris. Această idee se bazează pe relatările lui Iordanes, conform cărora regele
Burebista a dat poporului său legi scrise, care nu erau codificări ale obiceiurilor juridice, ci
erau porunci ale regelui. Iordanes, care a trăit în secolul VI e. n., mărturiseşte că a citit acele
legi, ce fuseseră transmise din generaţie în generaţie. Dar, din nefericire, ele s-au pierdut,
astfel încât reconstituim fizionomia instituţiilor juridice geto-dace fie pe baza unor izvoare
indirecte, fie pe baza urmelor lăsate de către aceste instituţii asupra dreptului nostru de mai
târziu.
Cert este că în materia bunurilor, geto-dacii au cunoscut proprietatea privată, ce se exercita asupra
unor exploatări miniere, vite, sclavi, unele domenii civile şi private. Totodată, ei au cunoscut şi
proprietatea obştei teritoriale, obşte care exercita o proprietate colectivă asupra pământului împletită cu
folosinţa individuală, aşa cum rezultă din a III - a odă a lui Horaţiu – “Bine-i sciţilor cei din câmp/
Care au din strămoşi carele drept sălaş;/ Geţii aspri au traiul bun:/ Roată dând belşug glia cea făr’
de hat/ Strâng recolte obşteşti cu sârg,/ Iar pe ogor nu-i mai prinzi anul de cum s-a dus./ Sorţu-i face
egali în drept:/ Treaba ţi-ai isprăvit? Altul să vină-n loc”.
De aici putem trage unele concluzii:
- Horaţiu îi confundă pe geţi cu sciţii, ceea ce nu trebuie să ne surprindă, deoarece Tucidide
afirma că geţii şi sciţii au aceleaşi obiceiuri;
- în obştea sătească se exercita proprietatea colectivă, deoarece geţii “strâng recolte obşteşti cu
sârg”;
- folosinţa are caracter individual, căci terenul obştei săteşti era împărţit în loturi individuale, atribuite
anual fiecărei familii, prin sistemul sorţiului – “iar pe ogor nu-i mai prinzi anul de cum s-a dus”.
Tot Horaţiu ne transmite informaţii cu privire la viaţa de familie: “Blândă-i soaţa cea de a
do’ având /Grija pruncilor mici fără de mam’ ajunşi./ Zestrea-i nu-l face rob pe soţ/ Traiu’n
dar nu şi-l dă tânărului cel stricat./ Căci virtutea e zestrea ei:/ Iubitoare-i de soţ, poftele
înfrânând./ Crimă-i patul cel pângărit,/ Fapta are ca pedeapsă moartea, din moşi-strămoşi”.
De aici rezultă că:
- geto-dacii cunoşteau familia monogamă;
- monogamia era păzită straşnic, de vreme ce adulterul era pedepsit cu moartea;
- geto-dacii cunoşteau instituţia dotei (zestrei), deşi nu bunurile erau principala zestre, ci
ţinuta ei morală – “zestrea-i nu-l face rob pe soţ (…) căci virtutea e zestrea ei”.
Alte dispoziţii privesc materia obligaţiilor. Din sursele indirecte rezultă că obligaţiile
izvorau fie din contracte, fie din delicte.
Contractele aveau caracter solemn şi erau de două feluri:
- contracte solemne în formă religioasă;
- contracte solemne în formă scrisă.
În domeniul dreptului penal, cele mai importante dispoziţii incriminau infracţiunile contra
statului, proprietăţii private şi persoanei
Cu privire la sistemul judiciar (procesual), atribuţiunile privind soluţionarea litigiilor au fost
preluate de organele specializate ale statului. În fruntea acestui aparat se afla fie regele, fie marele
preot. Nu ştim cu exactitate dacă în vârful ierarhiei judiciare se afla regele sau marele preot, pentru
că în unele izvoare ale vremii se menţionează că la geto-daci Comosicus a fost judecător suprem,
dar nu se precizează dacă în calitate de rege sau în calitate de mare preot. Izvoarele istorice ne mai
relevă că s-au păstrat urme ale răzbunării private în forma legii talionului şi sistemul duelului
judiciar.
Geto-dacii au cunoscut şi norme de drept internaţional public, pe care le aplicau în relaţiile
cu alte popoare, în special cu ocazia încheierii convenţiilor cu alte state.
CAPITOLUL III. STATUL ŞI DREPTUL ÎN DACIA PROVINCIE ROMANĂ

Secţiunea I. Evoluţia conflictelor dintre daci şi romani

Conflictul dintre daci şi romani s-a declanşat încă de la începutul secolului I e. n. şi a ajuns la
apogeu în perioadă cuprinsă între anii 85 şi 106 e. n.
Perioada de apogeu cunoaşte două perioade:
- 85-89 e. n.;
- 101-106 e. n.
După războaiele începute în anul 85 e. n., s-a încheiat un tratat de pace în anul 89 e. n. între
romani, reprezentaţi de împăratul Domiţian, şi geto-daci, reprezentaţi de Diegis, fratele lui
Decebal. Conform dispoziţiilor acestui tratat, Dacia a devenit un stat clientelar, deoarece prin
clauzele tratatului dacii le permiteau romanilor să construiască fortificaţii în nordul Dunării şi să
traverseze teritoriul statului geto-dac spre nord-vest, în vederea luptelor cu quazii şi marcomanii.
În schimb, romanii se obligau a plăti dacilor subsidii anuale, să le dea ajutoare în meşteri
constructori şi tehnică de construcţie.
Traian a considerat acest tratat ca fiind umilitor perntru Roma, încât a declanşat cele două războaie, la
finele cărora, prin victoria romană, s-a format provincia Dacia Felix.
Secţiunea a II-a. Constituirea şi structura provinciei Dacia
În urma cuceririi Daciei de către romani, nu toate teritoriile locuite de către daci au fost incluse în
provincia romană Dacia, ci doar o parte dintre acestea. Astfel, zona transilvană dintre Olt şi Carpaţi,
Muntenia de astăzi, sudul Modovei erau şi ele teritorii supuse romanilor, dar nu fuseseră incluse în
Dacia Traiană, ci în provincia Moesia Inferior. De aceea, nu trebuie să ne surprindă faptul că au fost
romanizaţi şi geto-dacii ce nu se aflau în provincia Dacia, pentru că şi ei se aflau sub stăpânire romană.
Hotarele provinciei Dacia încep, la vest, de la confluenţa Dunării cu Tisa (în Banatul sârbesc de
astăzi), apoi urcăm pe Valea Tisei până la confluenţa Mureşului cu Tisa, apoi la nord urmăm linia
Mureşului în amonte până la Deva, de unde urcă prin Munţii Apuseni până lângă Zalău, după care
urmăm o linie paralelă cu Valea Someşului până la pasul Oituz. La est avem versantul transilvan al
Carpaţilor Orientali. Apoi, coborâm spre sud până la izvoarele Oltului, urmăm Valea Oltului până la
confluenţa Oltului cu Dunărea. La sud urcăm pe Valea Dunării până la punctul de plecare.
Câtă vreme a trăit împăratul Traian, provincia a avut o conducere şi o organizare
unitară. După moartea lui Traian (117 e. n.), împăratul Hadrian a reorganizat provincia.
Astfel, pe la 118 e. n., Hadrian a desprins zona transilvană dintre Olt şi Carpaţi din
Moesia Inferior, a unit-o cu Oltenia de astăzi şi a format provincia Dacia Inferioară.
Celelalte teritorii ale fostei provincii au format Dacia Superioară. În anul 124 e. n.,
Hadrian a desprins din Dacia Superioară partea aflată la nord de Mureşul superior şi de
Arieş, formând Dacia Porolissensis. Următoarea reformă a fost înfăptuită de către Marc
Aureliu, care, în anul 168 e. n., a unit Dacia Inferioară cu Dacia Superioară, formând
Dacia Appulensis. În anul 169 e. n., Marc Aureliu a desprins din Dacia Appulensis partea
din vestul Banatului, formând Dacia Malvensis. Dacia Porolissensis a rămas în aceleaşi
graniţe.
Secţiunea a III-a. Organele centrale ale provinciei
Conducerea provinciei şi apoi, a provinciilor, a evoluat în funcţie de organizarea teritorială.
Astfel, câtă vreme Dacia a fost o provincie unitară, ea era condusă de un guvernator numit legatus
augusti pro consule (legat imperial de ordin senatorial şi de grad consular). Acest guvernator
exercita depline puteri pe plan administrativ, judiciar şi militar. Avea în subordine mai multe
legiuni (I Adiutix, IV Flavia Felix şi XIII Gemina), întrucât la romani guvernatorii de rang
consular aveau dreptul de a conduce mai multe legiuni.
După reformele lui Hadrian, Dacia Superior era condusă de către un legatus augusti pro
praetore, dar de data aceasta, de rang pretorian, adică un fost pretor la Roma. Acest
guvernator exercita şi el în Dacia Superior atribuţii adminstrative, judiciare şi militare, dar
el avea dreptul de a conduce o singură legiune (XIII Gemina). Dacia Inferior şi Dacia
Porolissensis erau conduse de guvernatori de rang inferiori – procuratori prezidiali. Ei
proveneau din rândurile cavalerilor (ordinul ecvestru) şi exercitau în provinciile conduse
atribuţii administrative, militare şi judiciare.
După reformele lui Marc Aureliu guvernatorul Daciei Appulensis dobândeşte atribuţii de
coordonare, fiind denumit legatus augusti pro consule daciarum trium (legatul imperial al
celor trei Dacii). El redobândeşte rangul consular. Are în subordine două legiuni (V
Macedonica şi XIII Gemina) şi supraveghează activitatea guvernatorilor din Dacia Malvensis
şi Dacia Porolissensis, deoarece Dacia Malvensis era condusă tot de către un procurator
prezidial, pe când Dacia Porolissensis era condusă, începând din anul 168 e. n., de
comandantul Legiunii a V-a Macedonica.
Tot la nivel central se întrunea Consiliul celor trei Dacii (Concilium provinciae sau
Concilium Daciarum trium), format din reprezentanţii municipiilor şi coloniilor. Acest
consiliu se întrunea o dată pe an şi avea rolul de a promova interesele comunităţilor locale pe
lângă guvernator. Avea inclusiv dreptul de a se plânge împăratului pentru eventualele abuzuri
ale guvernatorului, deşi, în realitate, acest consiliu îndeplinea rolul de a promova cultul
imperial, persoana împăratului simbolizând unitatea imperiului, dovadă că acest consiliu era
condus de un sacerdos arae augusti (preot al cultului imperial).
Secţiunea a IV-a. Sistemul financiar
Cât Dacia a fost provincie unitară, atribuţiile financiare erau exercitate la nivel central de către un
procurator financiar, subordonat nemijlocit guvernatorului. După reformele lui Hadrian, în Dacia
Superior a continuat să existe un procurator financiar, iar în Dacia Inferior şi în Dacia
Porolissensis atribuţiile fiscale erau exercitate de guvernatori (procuratorii prezidiali). După
reformele lui Marc Aureliu, în Dacia Appulensis exista un procurator financiar subordonat
guvernatorului, în Dacia Malvensis atribuţiile financiare reveneau guvernatorului, iar în Dacia
Porolissensis exista un procurator financiar de sine stătător, întrucât la romani comandanţii
legiunilor nu aveau dreptul să exercite atribuţiuni fiscale.
În Dacia Traiană existau trei tipuri de impozite:
 - impozitul direct (tributa) – se plătea pe proprietăţile funciare şi pe clădiri;
- impozitul pe persoană (tributum capitis);
- impozitele indirecte (vectigalia) – se plăteau pe dezrobirile de sclavi, pe succesiuni, pe
vânzarea de bunuri mobile (sclavi) şi imobile.
Secţiunea a V-a. Organizarea locală a provinciei
Aceasta a cunoscut o anumită evoluţie, astfel încât, după moartea lui Traian, constatăm că
există localităţi urbane şi localităţi rurale cu regimuri juridice diferite.
Localităţile urbane erau coloniile şi municipiile.
În epoca Republicii romane, distincţia dintre municipii şi colonii era clară, în sensul că
toate coloniile erau fondate de cetăţeni romani, care se bucurau de plenitudinea drepturilor.
Unele dintre acestea se bucurau de ficţiunea lui ius italicum, conform căreia teritoriul
coloniilor era considerat ca făcând parte din teritoriul Italiei. Pe această cale, terenul acestor
colonii nu era supus impozitelor.
Municipiile erau fondate de latini, aveau statut juridic inferior, dar, cu timpul, această distincţie s-
a estompat, dovadă că în vremea Daciei Traiane distincţia dintre municipii şi colonii se făcea mai
degrabă pe criteriul dezvoltării economice şi culturale.
Localităţile urbane din Dacia Traiană au fost vechi aşezări ale autohtonilor ridicate prin
hotărâri ale împăratului la rangul de municipii şi mai târziu colonii, cu excepţia capitalei,
deoarece Traian a distrus vechea capitală a Daciei, construind o nouă capitală în apropierea
celei vechi – Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, la care împăratul Hadrian a adăugat şi
vechea denumire – Sarmizegetusa. Acest oraş a fost fondat prin colonizarea cetăţenilor
romani (cca 20000 de locuitori) şi avea o suprafaţă de circa 32 ha. În această colonie se afla
administraţia centrală, precum şi cele mai importante instituţii financiare şi judiciare.
De asemenea, cu două excepţii, avem în vedere capitala şi Romula, municipiile şi coloniile
din Dacia Traiană au purtat denumirile tradiţionale geto-dace: Drobeta, Appulum, Napoca,
Potaissa, au ajuns la rangul de colonii, alături de Romula şi Colonia Ulpia Traiana Augusta
Dacica Sarmizegetusa. Alte oraşe au rămas la nivelul de municipii: Porolissum, Dierna,
Ampelum, Tibiscum.
Coloniile şi municipiile din Dacia Traiană aveau o conducere aproape identică. Fapt e că în centrul
sistemului de conducere locală se aflau aşa-zisele senate municipale – ordo decurionum – , organizate
după model roman, întrucât, aşa cum spunea Aullu Geliu, toate coloniile şi municipiile din provincii
erau organizate după modelul Romei, fiind considerate mici efigii ale Romei. Numărul membrilor
acestora (decurionii) era fixat prin hotărârea prin care împăratul înfiinţa oraşul respectiv şi oscila între
30 şi 50.
Membrii senatelor locale, aşa-zisele municipale, erau desemnaţi dintre cetăţenii romani ingenui
ce aveau cel puţin 25 de ani şi o avere de minimum 100000 de sesterţi. Din senatele municipale
făceau parte de drept toţi foştii magistraţi locali.
Acest senat:
- conducea întreaga activitate administrativă şi financiară din oraş;
- rezolva problemele edilitare cu privire la construcţii;
- hotăra cu privire la atribuirea de terenuri;
- organiza jocurile publice;
 - întreţinea cultul imperial în cadrul oraşului;
- îi alegea pe toţi magistraţii laici şi sacerdotali.
Dintre magistraţii laici amintim pe cei care exercitau atribuţii judiciare şi care, pe această cale,
organizau judecarea proceselor, şi anume faza in iure. În cadrul coloniilor, aceşti magistraţi erau
duumviri iure dicundo (cei doi bărbaţi care să spună dreptul), iar în municipii aceste atribuţii erau
exercitate de quatorviri iure dicundo (cei patru bărbaţi care să spună dreptul).
Tot din categoria magistraţilor laici făceau parte şi edilii, care:
- asigurau ordinea publică şi aprovizionarea oraşelor;
- se ocupau de administrarea târgurilor şi pieţelor;
Questorii erau acei magistraţi care coordonau activitatea fiscală.
În subordinea acestor magistraţi se afla un aparat de funcţionari inferiori – apparitores.
Magistraţii sacerdotali erau de trei feluri:
- pontifii;
- flaminii;
- augurii.
Totodată, în fiecare oraş se alegea un ordin al augustalilor (al venerabililor) dintre persoanele
care nu aveau acces la ordo decurionum. Acest organism colectiv asigura şi el promovarea
cultului imperial.
În toate coloniile şi municipiile se organizau asociaţii – colegia – pe criterii profesionale,
etnice sau religioase. Conducătorii lor erau denumiţi prefecţi sau magistri.
Localităţile rurale erau de două feluri. Unele erau organizate după model roman, iar altele erau
organizate după modelul geto-dac. Cele organizate după nivel roman erau, la rândul lor, de două
feluri: pagus şi vicus.
Se numeau pagi localităţile rurale fondate pe teritoriile dependente de oraşe. Erau conduse de prefecţi,
care erau în acelaşi timp şi membri ai senatelor municipale (decurioni).
Se numeau vici localităţile rurale fondate pe teritorii ce nu depindeau de oraşe sau care se aflau în
zone unde nu existau oraşe. Acestea aveau conducere proprie.
Localităţile rurale organizate după modelul geto-dac se numeau obşti săteşti (teritoriale).
Deşi ele erau integrate în provincie, aveau dreptul de a se autoconduce în sistemul democraţiei
obşteşti.
Mai existau şi alte localităţi cu regim juridic diferit – canabae. Ele erau locuite de veterani,
membrii familiilor militarilor, negustori, etc. Unele dintre ele s-au dezvoltat, cum ar fi cea
aflată lângă Ampulum, care a devenit oraş.
Un regim juridic diferit aveau şi localităţile balneare, dintre care o amintim pe cea de la
Aquae.
Secţiunea a VI-a. Dreptul în Dacia provincie romană
Evoluţia dreptului ne atestă faptul că şi pe plan juridic, în Dacia Traiană, a avut loc un proces de
sinteză, în cadrul sintezei produsă pe plan etnic şi instituţional. În cadrul acestui proces evolutiv, iniţial,
în Dacia Traiană se aplicau rânduieli juridice paralele – dreptul geto-dac, pe de o parte, şi dreptul civil
roman şi dreptul ginţilor (ius gentium), pe de altă parte.
 Normele de drept civil se aplicau, în principiu, numai cetăţenilor romani aflaţi în provincie,
care se bucurau, ca orice cetăţean roman, de toate drepturile civile şi politice – ius commercii, ius
conubii, ius sufragii, ius militiae, ius honorum.
Dreptul ginţilor se aplica în relaţiile cetăţeni-latini-peregrini sau în relaţiile dintre peregrini.
În relaţiile dintre daci se aplica cutuma geto-dacă.
Cu timpul însă, în urma dezvoltării economice şi culturale, în urma sintezei în planul organizării
administrative şi sub presiunea cerinţelor economiei de schimb asistăm la un proces de împletire a
celor trei rânduieli juridice. Pe această cale iau naştere noi instituţii juridice, care nu corespund nici
cerinţelor dreptului roman, nici celor ale dreptului local, ci au o fizionomie originală, căci în
procesul împletirii instituţiilor romane cu cele locale iau naştere noi instituţii juridice, în cadrul
cărora dispoziţiile de drept roman au dobândit funcţii şi finalităţi noi. Noul sistem juridic astfel
rezultat este denumit dreptul daco-roman. El cuprinde dispoziţii cu privire la bunuri, persoane,
succesiuni şi, mai ales, cu privire la obligaţii.
În materia bunurilor constatăm că dreptul daco-roman consacră trei forme distincte de proprietate:
proprietatea quiritară, proprietatea provincială şi proprietatea peregrină.
Proprietatea provincială a luat naştere în legătură cu regimul juridic pe care îl aveau
teritoriile cucerite de romani. Acele teritorii treceau în ager publicus. Statul atribuia apoi acele
terenuri spre folosinţă provincialilor. Această folosinţă era desemnată de romani prin sintagma
“possessio vel usufructus” (uzufruct sau posesiune), pe când modernii desemnau această folosinţă
prin sintagma “proprietate provincială”, întrucât acea folosinţă prezenta trăsăturile unui drept real,
era un veritabil drept real, deoarece provincialii puteau dispune de acele terenuri prin acte inter
vivos (între vii) şi mortis causa (pentru cauză de moarte), le puteau greva cu sarcini, le puteau
urmări în justiţie printr-o acţiune in rem (reală) creată după modelul acţiunii în revendicare (rei
vindicatio), întrucât în formula aceastei acţiuni se introducea ficţiunea că provincialul este
cetăţean roman, astfel încât şi peregrinul putea intenta acţiunea în revendicare. Totodată,
proprietatea provincială putea fi dobândită şi printr-o variantă a uzucapiunii romane, cunoscută în
Dacia Traiană sub denumirea de prescriptio longi temporis. Provincialul recunoştea proprietatea
supremă a statului roman asupra acelui pământ prin plata anuală a unei sume de bani numită
tributum (stipendium).
Totodată în provincia Dacia s-a putut exercita şi proprietatea quiritară, pe baza ficţiunii lui
ius italicum, întrucât proprietatea quiritară putea fi exercitată doar de către cetăţenii romani şi
purta asupra lucrurilor romane (res romana), or terenurile din provincii nu se bucurau de
regimul juridic al res romana, ci doar cele din Italia. De aceea, pe baza lui ius italicum, se
considera că teritoriile dependente de anumite colonii se află în Italia. Pe această cale acele
terenuri deveneau lucruri romane, susceptibile de apropriere sub forma proprietăţii quiritare.
Această proprietate era exercitată doar de către cetăţenii romani aflaţi în Dacia.
De asemenea, a fost cunoscută şi proprietatea peregrină, distinctă de cea provincială,
întrucât ea purta doar asupra construcţiilor şi a bunurilor mobile. Era sancţionată printr-o
acţiune in rem specială.
În materia persoanelor se aplicau dispoziţiile dreptului roman, dar numai în primele decenii
de la fondarea provinciei. În primele decenii, cam până în vremea domniei lui Antonin Piul
(138-162 e. n.), persoanele aveau un regim juridic statutar, fiind considerate categorii sociale
închise şi ereditare.
Cetăţenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi politice.
Latinii din Dacia se bucurau doar de ius commercii. Făceau parte din categoria latinilor
fictivi, întrucât se bucurau de latinitate doar din punct de vedere juridic, nu şi din punct de
vedere etnic, deoarece nu erau rude de sânge cu romanii.
Peregrinii se împărţeau în două categorii: obişnuiţi şi dediticii.
Peregrinii obişnuiţi aveau acces la ius gentium şi la cutuma locală.
Peregrinii dediticii aveau o condiţie juridică inferioară, pentru că s-au opus cu arma
expansiunii romane, iar romanii le-au distrus cetăţile. Aceşti peregrini nu puteau dobândi
cetăţenia romană, fiind exceptaţi de constituţiunea lui Caracalla. Aceştia nu puteau veni la
Roma fără a nu cădea în sclavie.
Cu timpul, pe fondul unificării instituţiilor juridice, asistăm la un proces de unificare a condiţiei
juridice a persoanelor, în înţelesul că asistăm la o tendinţă conform căreia toţi oamenii liberi din
Dacia Traiană dobândesc aceeaşi condiţie juridică. Acest proces s-a desăvârşit în anul 212 e. n.
când, prin edictul lui Caracalla, toţi locuitorii liberi din Dacia Traiană au devenit cetăţeni romani,
dobândind astfel acces la dreptul civil roman, cu excepţia peregrinilor şi a latinilor iuniani.
În materie succesorală, până în vremea domniei lui Antonin Piul, au fost aplicate rânduieli paralele,
însă, începând din vremea domniei lui Marc Aureliu (162-183 e. n.) constatăm că şi dispoziţiile dreptului
succesoral cunosc un proces de unificare, întrucât oamenii liberi din Dacia Traiană dobândesc testamenti
factio (capacitate testamentară).
Dar cele mai importante dispoziţii ale dreptului daco-roman sunt în domeniul obligaţiilor,
având în vedere faptul că în Dacia Traiană producţia şi economia de schimb au cunoscut o
dezvoltare fără precedent, or instituţiile din domeniul obligaţiilor trebuie să reglementeze
această categorie de relaţii. Aceste instituţii juridice ne sunt cunoscute amănunţit, căci
fizionomia lor juridică ne-a fost transmisă pe cale directă, prin intermediul tripticelor din
Tansilvania.
Secţiunea a VII-a. Tripticele din Transilvania
Sunt documente epigrafice de o valoare inestimabilă, deoarece ele sunt cercetate de către
filologii, istoricii şi juriştii din întreaga lume. Filologii cercetează tăbliţele cerate pentru a
reconstitui latina vulgară (latina vorbită în provincii). Istoricii le cercetează pentru a reconstitui
modul de viaţă al daco-romanilor în comparaţie cu locuitorii din alte provincii. Juriştii le
cercetează în vederea reconstituirii instituţiilor juridice daco-romane din domeniul obligaţiilor.
Aceste documente au fost confecţionate din scânduri de brad de dimensiunea unei palme (25x8 cm),
scobite uşor în interior, apoi se aplica un strat de ceară, pe care se aplica o scriere cursivă cu ajutorul unui
obiect ascuţit (stilet). Aceste tăbliţe cerate au fost utilizate pe întreg teritoriul Imperiului Roman. Unele
tăbliţe erau suprapuse, legate cu un şnur de mătase pe care se aplicau sigiliile martorilor. Fiind suprapuse
două câte două, ele se numeau duplice (spre exemplu, duplicele Kaimer şi Albertini, botezate după
numele celor ce le-au descoperit în Africa). Spre deosebire de duplice, tripticele sunt suprapuse trei câte
trei, legate cu un şnur de mătase, pe care erau aplicate şapte sigilii din ceară. Duplicele sunt scrise pe
două feţe (feţele interioare). Tripticele sunt scrise pe patru feţe (tabliţa din interior era scrisă pe ambele
feţe, pe când celelalte două tăbliţe laterale erau scrise pe feţele interioare). Tăbliţele descoperite în
Transilvania făceau parte din categoria tripticelor.
Tripticele din Transilvania au fost descoperite la Alburnus Maior (Roşia Montană), într-o
mină părăsită. Ele au fost descoperite pe rând, fiind ascunse în locuri diferite, între anii 1786
şi 1855. În total erau 25 de tăbliţe, dintre care 14 erau lizibile, iar 11 nu.
Istoricul tăbliţelor a fost făcut de mai mulţi autori. Primul român care le-a studiat şi
comentat a fost Timotei Cipariu, care a donat trei asemenea documente epigrafice Muzeului
Episcopal de la Blaj. Theodor Mommsen afirmă că tăbliţele cerate s-au aflat în păstrarea
notarului din Alburnus Maior şi că în anul 167 e. n. a avut loc o invazie a marcomanilor în
zona Munţilor Apuseni, de teama cărora locuitorii s-au deplasat în alte regiuni, ascunzând
documentele în mina de aur. Cel mai recent act este datat 29 mai 167 e. n., când marcomanii
au atacat zona Munţilor Apuseni, după care mina de aur a fost părăsită. Mai plauzibilă este
însă teoria conform căreia acele documente au fost ascunse de una sau mai multe persoane
care au plecat şi nu s-au mai întors, fiind greu de crezut că exploatarea minei de aur ar fi
fost abandonată.
Tripticele din Transilvania cuprind patru contracte de vânzare, trei contracte de locaţiune, două
contracte de împrumut, un contract de depozit, un contract de societate, un proces-verbal prin care
se constată desfiinţarea unui colegiu funerar, lista cheltuielilor necesare pentru organizarea unui
banchet şi o declaraţie de garanţie.
Cercetând fizionomia acestor acte juridice, juriştii au constatat că ele nu corespund pe de-a
întregul nici cerinţelor dreptului civil roman, nici cerinţelor dreptului ginţilor, nici cerinţelor
dreptului local. Ele sunt elaborate prin preluarea şi împletirea unor elemente extrase din toate cele
trei rânduieli juridice. Spre exemplu, într-unul din contractele de împrumut calitatea de creditor o
are o femeie peregrină (Anduena lui Bato), or acel contract de împrumut nu putea fi încheiat
conform dispoziţiilor dreptului roman, întrucât, datorită dispoziţiilor dreptului civil şi celor ale
dreptului ginţilor, femeia nu avea capacitate juridică şi nu putea încheia contracte în nume propriu.
De aceea, e cert că respectivul contract a fost încheiat în conformitate cu cerinţele dreptului local,
deoarece, conform dispoziţiilor dreptului geto-dac, femeia putea încheia acte juridice în nume
propriu.
Apoi, în cazul unui alt contract de împrumut, se alătură o simplă convenţie de bună-
credinţă prin care debitorul îşi asumă obligaţia de a plăti dobânzi. Această convenţie nu
respectă cerinţele dreptului civil roman, întrucât, în dreptul clasic roman, obligaţia de a plăti
dobânzi nu putea fi asumată printr-o simplă convenţie de bună-credinţă, ci doar printr-o
stipulaţiune specială, care era un act solemn - stipulatio usurarum (stipulaţiunea unei
dobânzi). În legătură cu această convenţie, ea pare a fi încheiată în conformitate fie cu dreptul
local, fie cu dreptul grec.
Contractul de depozit este încheiat ad probationem, adică este încheiat cu scopul de a se face
dovada unei obligaţii rezultate dintr-un alt contract încheiat anterior. Nici acest contract nu
respectă cerinţele dreptului civil roman, întrucât în dreptul romnan contractul de depozit este doar
generator de obligaţii şi nu se încheie ad probationem. De aici rezultă că şi acest contract s-a
încheiat în conformitate cu dispoziţiile dreptului local.
 Menţionăm, de asemenea, trei operaţiuni juridice încheiate prin intermediul stipulaţiunilor. Este vorba
de asumarea obligaţiei de a plăti capitalul, asumarea obligaţiei de a plăti dobânzi la acel capital şi obligaţia
de garanţie. Aceste trei obligaţii au fost asumate în tăbliţele cerate prin stipulaţiuni, care sunt contracte
verbale, încheiate prin întrebare şi răspuns. Or la Roma, în epoca clasică, aceste operaţiuni juridice nu se
mai realizau prin stipulaţiuni, ci prin alte contracte mult mai evoluate, contracte sancţionate prin intermediul
dreptului pretorian, spre deosebire de stipulaţiuni, care intrau în sfera dreptului ginţilor. Această stare de
lucruri ne face să afirmăm că în Dacia Traiană dreptul ginţilor avea prioritate faţă de dreptul pretorian.
Foarte sugestivă este tăbliţa cerată care cuprinde un contract de muncă şi care cuprinde o clauză
specială privitoare la riscuri. Dar ce se înţelege prin risc în contract? Este acea situaţie în care una
dintre părţi trebuie să-şi execute obligaţia deşi cealaltă parte nu-şi poate executa obligaţia, fără vina
sa, datorită forţei majore. În dreptul clasic roman, riscul în contractul de muncă revenea patronului.
Această dispoziţie s-a îndepărtat de la concepţia originară, străveche, conform căreia riscul revenea
lucrătorului. Se pare că această evoluţie s-a datorat unor conflicte ivite între lucrători şi patroni spre
sfârşitul epocii vechi, astfel încât romanii au admis ca riscul să revină patronului. Aceasta însemna
că atunci când lucrătorul nu îşi putea executa obligaţia fără vina sa, patronul avea, totuşi, obligaţia
de a-i plăti acestuia salariul. Însă, în Dacia Traiană, constatăm că această nouă regulă, consacrată şi
în dreptul clasic, nu se aplică, pentru că prin clauza specială alăturată contractului de muncă,
lucrătorul îşi asumă riscurile pentru ipoteza în care nu-şi putea executa obligaţia fără vina sa (spre
exemplu, în cazul inundării minei). Iată cum în Dacia Traiană regula conform căreia în contractul de
muncă riscurile revin patronului este ocolită prin intermediul unei clauze speciale anexată
contractului de muncă.
Foarte sugestivă este fizionomia contractelor de vânzare, căci tăbliţele cerate cuprind patru
asemmenea contracte. Trei dintre ele se referă la vânzări de sclavi, iar unul se referă la vânzarea
unei părţi de casă. Cercetând aceste contracte, romaniştii au constatat că ele corespund cerinţelor
dreptului civil roman în privinţa efectelor, dar nu corespund cerinţelor acestuia în ceea ce priveşte
forma. Avem în vedere faptul că, în virtutea dreptului civil roman, vânzătorul are următoarele
obligaţii: de a păstra lucrul, de a preda lucrul, de a garanta pentru evicţiune şi de a garanta pentru
vicii. Cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul. Şi în dreptul daco-roman, conform conţinutului
tripticelor din Transilvania, părţile au aceleaşi obligaţii, de unde rezultă că efectele sunt identice,
pe când forma îmbrăcată de aceste contracte este diferită, în dreptul daco-roman, spre deosebire
de dreptul civil roman, întrucât în dreptul roman toate obligaţiile părţilor izvorăsc dintr-o
singură convenţie de bună-credinţă, pe când la daco-romani fiecare efect în parte izvorăşte
dintr-o convenţie distinctă. Aşadar, la romani, avem o singură convenţie şi mai multe efecte,
pe când la daco-romani avem atâtea obligaţii câte convenţii sunt.
Deosebit de originală este figura juridică a unei vânzări realizată prin intermediul mancipaţiunii şi a
unei convenţii de bună-credinţă, ceea ce însemană că o singură operaţiune juridică s-a realizat prin
două acte juridice distincte. Această practică este nefirească, în primul rând, pentru că părţile au recurs
la mancipaţiune fără a respecta condiţiile necesare mancipaţiunii, deoarece mancipaţiunea este un act
de drept civil, fiind accesibilă doar cetăţenilor romani, pe când la daco-romani mancipantul şi
accipiens sunt peregrini. În al doilea rând, mancipaţiunea poartă doar asupra unor lucruri romane,
pe când la daco-romani ea poartă asupra unui lucru neroman, după cum nu este respectată nici
condiţia cântăririi metalului preţ şi nu se pronunţă nici formula solemnă specifică mancipaţiunii.
Pe de altă parte, această practică este nefirească, întrucât o singură operaţiune juridică nu se
realizează prin intermediul a două acte diferite, ci prin unul singur. Această anomalie juridică a
fost explicată în diferite moduri. Unii autori au afirmat că ne aflăm în faţa unei substituiri de
termeni, în sensul că părţile au realizat operaţiunea juridică prin intermediul tradiţiunii, instituţie
juridică accesibilă şi peregrinilor, dar a fost folosit termenul de “mancipaţiune”. Alţi autori afirmă
că această practică este datorată necunoaşterii cerinţelor dreptului roman de către autohtoni. S-a
mai susţinut şi teoria conform căreia s-ar fi recurs la această formulă pentru mai multă siguranţă.
În realitate, această practică nefirească marchează trecerea de la vânzarea generatoare de obligaţii
la vânzarea translativă de proprietate, ce s-a practicat în dreptul feudal românesc. Faptul că aceste
acte nu corespund în întregime nici cerinţelor dreptului civil roman, nici celor ale dreptului ginţilor,
nici celor ale dreptului geto-dac a fost explicat în diverse chipuri. Cei mai mulţi autori au considerat
că, de vreme ce aceste acte s-au încheiat în Dacia Traiană şi nu corespund cerinţelor dreptului roman
sunt nule. O asemenea părere este fundamental greşită, întrucât porneşte de la falsa premisă că în
Dacia Traiană s-au aplicat doar dispoziţiile dreptului civil roman, iar dispoziţiile dreptului geto-dac
au fost fie desfiinţate, fie au căzut în desuetudine. În realitate, în provincia Dacia, ca şi în celelalte
provincii, asistăm la o împletire între valorile juridice romane cu cele locale, astfel încât, pe baza
acestei împletiri s-a născut dreptul daco-roman, ale cărui dispoziţii sunt originale, astfel încât
instituţiile juridice daco-romane nu trebuie raportate la cerinţele dreptului roman, ci trebuie raportate
la cerinţele dreptului daco-roman, care este diferit atât faţă de dreptul roman cât şi faţă de dreptul
local.
 TITLUL II
STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN EVUL MEDIU

CAPITOLUL I. ORGANIZAREA OBŞTEI SĂTEŞTI. NORMELE DE CONDUITĂ ALE

OBŞTEI SĂTEŞTI ÎN PERIOADA CUPRINSĂ ÎNTRE SECOLELE IV ŞI VIII E. N.

Secţiunea I. Organizarea obştei săteşti

Această perioada este denumită, în mod greşit, de regulă, epoca migraţiunii popoarelor.
Termenul este greşit pentru că epocile istorice nu se definesc în raport cu factorii externi, ci în
funcţie de formele definitorii ale organizării interne în acea perioadă. Iată de ce această
perioadă nu este epoca migraţiunii popoarelor, ci a obştei săteşti, întrucât obştea sătească a
fost unica formă de organizare cunoscută de poporul nostru aflat atunci în plin proces de
etnogeneză.
Obştea sătească a fost leagănul poporului nostru, în sensul că poporul nostru, cu psihologia
sa de obşte (“popor generos”) s-a format şi creştinat în cadrul obştei săteşti, obştea fiind
cadrul social în care s-a format şi desăvârşit etnogeneza şi procesul creştinării. După
retragerea aureliană administraţia centrală din Dacia s-a desfiinţat, altă administraţie centrală
nemailuând locul celei anterioare. În aceste condiţii au rămas numai formele locale de
organizare. Astfel oraşele au continuat să existe, dar se constată decăderea treptată a acestora.
După invazia devastatoare a hunilor din anul 376 e. n. pe ruinele oraşelor s-a întins lumea
satelor, care au primit noi denumiri. Satele au continuat să se dezvolte, rămânând forma
predominantă de organizare administrativă. Săpăturile arheologice au confirmat că 80% din
satele existente în secolul al XIV-lea datau încă din epoca Daciei romane
În perioada la care ne referim influenţa romană a continuat să se manifeste prin schimburi
comerciale, prin capetele de pod construite de către romani, unde staţionau trupe romane. De
asemenea, chiar şi în Oltenia de astăzi, până la brazda lui Novac, erau cantonate trupe romane.
Istoricul Eusebiu ne vorbeşte despre recucerirea Daciei în vremea împăratului Constantin cel Mare,
care a construit un nou pod peste Dunăre. S-a intensificat propaganda creştină dinspre Imperiul
Roman. De aceea afirmăm că procesul de desăvârşire a etnogenezei are loc în cadrul obştei săteşti.
 Caracterul teritorial al obştei săteşti, în această perioadă, este atestat prin diverse
argumente. Două dintre acestea sunt mai semnificative: cel de ordin lingvistic şi documentele
scrise.
Pe plan lingvistic, constatăm că în Dacia romană localităţile rurale erau desemnate prin
termenii generici şi nejuridici de “sat” şi “cătun”. Termenul de “sat” vine de la latinescul
“fossatum”. În schimb, cuvântul “cătun” este de origine tracă. Cei doi termeni – “sat” şi
“cătun” – sunt folosiţi şi în epoca feudală cu acelaşi înţeles, chiar şi în zilele noastre. De aici
rezultă că şi în epoca istorică dintre cele două sisteme – sclavagist şi feudal – localităţile
rurale româneşti au supravieţuit, pentru că altfel cei doi termeni ar fi dispărut din memoria
poporului. Aceasta este metoda retrospectivă, conform căreia o instituţie care este menţionată
în două momente distanţate timp a existat şi în intervalul de timp cuprins între cele două
momente. În acest sens este de menţionat situaţia denumirii oraşelor din Dacia traiană, care au
fost distruse de către barbari. Ca atare, numele lor a pierit din memoria poporului, astfel încât
oraşele noastre medievale poartă noi denumiri, lucru ce nu s-a întâmplat cu apele şi munţii,
elemente ce s-au bucurat de continuitate şi care nu şi-au păstrat denumirile originare.
Pe de altă parte, în Dacia Traiană, cuvântul “moş”, de origine tracă, desemnează proprietatea
asupra hotarului satului, proprietatea asupra unui teren din hotarul satului sau dreptul de folosinţă
asupra unui teren din hotarul satului. Acelaşi înteles îl avea şi cuvântul “bătrân”, care se trăgea din
latinescul “veteranus”. Cuvintele “moş” şi “bătrân” sunt utilizate în Evul Mediu românesc cu
acelaşi înţeles, de unde rezultă că proprietatea colectivă asupra hotarului satului, proprietatea şi
folosinţa individuale asupra unui teren din hotarul satului au continuat să existe şi în epoca obştii
săteşti, pentru că, altminteri, aceşti termeni ar fi dispărut.
Dar caracterul teritorial al obştii săteşti este atestat şi de documente scrise. Menţionăm, în acest sens,
o scrisoare expediată de către o comunitate creştină din Dacia gotică, în secolul al IV-lea e. n., unei
comunităţi creştine din Cappadocia. În această scrisoare sunt înfăţişate pătimirile Sf. Sava Gotul, care a
trăit într-un sat din zona Buzăului de astăzi şi, totodată, se fac referiri la faptul că la nordul Dunării
trăieşte o populaţie statornică, care practica agricultura şi păstoritul în localităţi rurale aşezate pe văile
râurilor şi constituite în obşti şi la un început de diferenţiere socială între bogaţi şi săraci. Un alt document
scris ce atestă acest lucru este o lucrare, numită Strategikonul, redactată de către împăratul bizantin
Mauricius, în care este menţionată populaţia romanică din nordul Dunării, care vorbea limba latină, cu
sate aşezate de-a lungul râurilor, având ca ocupaţie agricultura şi creşterea vitelor, iar ca mod de
organizare obştile agricole.
Aceste izvoare ne arată că după retragerea autorităţilor romane populaţia autohtonă a
continuat să trăiască în sate pe baza unor puternice relaţii de solidaritate între membrii
acestora.
Satul, privit ca o totalitate a locuitorilor săi şi ca teritoriu aparţinând acestora, a format încă
înainte de cucerirea romană o obşte sătească. Prin obştea sătească înţelegem o formă de
organizare socială în vederea desfăşurării în cele mai bune condiţii a muncii şi a vieţii. Obştea
sătească avea un caracter teritorial. Obştea sătească se deosebeşte de obştea gentilică prin
aceea că obştea gentilică era organizată pe criteriul rudeniei de sânge, în sensul că făceau
parte din obştea gentilică toţi cei care erau rude de sânge, pe când din obştea sătească fac parte
toţi cei care locuiesc pe acelaşi teritoriu, indiferent dacă sunt sau nu rude de sânge. Membrii obştei
săteşti se numesc megieşi (vecini), adică persoane care locuiesc pe acelaşi teritoriu cu vecinii lor.
Dar obştea sătească prezintă şi o trăsătură comună cu obştea gentilică, pentru că nici una, nici
cealaltă nu cunosc stratificarea socială.
În al doilea rând, obştea sătească prezintă un element comun cu statul, pentru că şi obştea
sătească şi statul sunt organizate conform criteriului teritorial. Dar se deosebeşte, în raport cu
statul, prin aceea că statul cunoaşte stratificarea socială, pe când obştea sătească nu.
Modul de organizare a obştei săteşti a putut fi reconstituit pe baza metodei retrospective. Pe această
cale s-a observat că instituţiile proprii obştei săteşti existau atât în vremea dacilor, cât şi în ţările
române în Evul Mediu. Din această constatare rezultă că obştea sătească a continuat să existe şi în
intervalul de timp dintre retragerea aureliană şi formarea statelor feudale. Dimitrie Gusti, în deceniul al
patrulea al secolului al XX-lea a constatat, împreună cu studenţii săi, într-o serie de sate din sudul
Moldovei existenţa unor instituţii specifice obştilor săteşti.
Din datele obţinute rezultă că obştea sătească avea o organizare proprie, caracterizată prin
exercitarea dreptului de autoconducere. Organele ce exercitau acest drept erau Adunarea megieşilor,
Sfatul oamenilor buni şi bătrâni şi judele satului.
Adunarea megieşilor hotăra în toate problemele importante privind destinul comunităţii prin
vot deschis. La lucrările ei participau fie doar bărbaţii, fie doar femeile, fie bărbaţii şi femeile.
Adunarea era convocată prin viu grai, de regulă, duminica la biserică, după slujbă, sau în zilele de
târg. Această adunare alegea un consiliu cu activitate permanentă – Sfatul oamenilor buni şi
bătrâni – ce exercita, în principal, atribuţiuni jurisdicţionale în sens metaforic, deoarece normele
de conduită ce reglementau viaţa obştei săteşti nu aveau caracter juridic. Acest consiliu exercita şi
atribuţiuni de ordin administrativ. Lucrările sfatului erau conduse de către un jude, ales de către
Adunarea megieşilor, care exercita, pe lângă atribuţiuni jurisdicţionale, şi atribuţiuni militare şi
administrative. Cuvântul “jude” vine de la “judex”, “iudicis”, adică judecată, etimologie de
natură a sublinia încă o dată faptul că cele mai importante atribuţii ale judelui erau de ordin
judiciar. Mai târziu, în feudalismul timpuriu, cuvântul “jude” desemna conducătorul unei
formaţiuni statale de tip începător. În feudalismul dezvoltat (adică după întemeiere) “jude”
îmbracă forma “judec”, ce avea înţelesul de proprietar şi om liber. De aceea, proprietatea privată
asupra pământului, asupra căruia nu se exercitau imunităţi se numea judecie. Tot în feudalismul
dezvoltat, a apărut de la “jude” şi cuvântul “judeţ”, care îl desemnează fie pe conducătorul unei
unităţi administrativ-teritoriale din Ţara Românească, fie unitatea administrativ-teritorială ca
atare. De asemenea, având în vedere că toţi membrii obştei erau egali în drepturi, oricare dintre
aceştia putea primi anumite sarcini din partea Adunării megieşilor.
Totodată, obştile săteşti erau organizate, mai ales după secolele al VII-lea şi al VIII-lea e.
n. în uniuni de obşti (obşti de obşti), care erau constituite pe teritorii unitare din punct de
vedere economic, geografic. Ele erau conduse de un Mare Sfat al obştii de obşti, format din
reprezentanţii obştilor componente.
Secţiunea a II-a. Normele de conduită în cadrul obştei săteşti
Viaţa socială din cadrul obştei săteşti era reglementată prin norme de conduită fără caracter
juridic, adică norme de conduită care nu erau impuse prin forţa de constrângere, pentru că nu
exista aparatul de stat care să exercite o asemenea constrângere. De aici putem trage concluzia
că acele norme erau respectate de bună-voie, întrucât ele exprimau interese comune.
În legătură cu valoarea acestor norme de conduită, după retragerea aureliană, normele dreptului
daco-roman şi-au pierdut caracterul juridic. Cele din domeniul dreptului public nu s-au mai aplicat şi
au pierit din conştiinţa poporului nostru, pentru că normele de drept public reglementează organizarea
de stat, relaţiile dintre stat şi cetăţeni, or după retragerea aureliană statul s-a descompus şi odată cu el şi
normele juridice care îl organizau, pe când normele dreptului privat, adică cele din obştea sătească
aflătoare pe teritoriul Daciei Traiane însă s-au păstrat, dar şi-au pierdut caracterul juridic. Astfel, s-au
păstrat normele privind stăpânirea pământului, normele de muncă, cele cu privire la relaţiile dintre
persoane, cu privire la încheierea convenţiilor, cele ce reglementau reprimarea delictelor din cadrul
obştei săteşti, precum şi acele norme ce reglementau sistemul de soluţionare a litigiilor. Ele au fost
preluate, o dată cu apariţia primelor formaţiuni politice de tip feudal, au fost sancţionate de către statul
feudal şi pe această cale şi-au redobândit caracterul juridic. Iată dar că obştea sătească este vehiculul
istoriei prin care toate normele de conduită ce au reglementat viaţa din cadrul acesteia în Dacia Traiană
au fost transportate în societatea feudală.
În materia bunurilor, hotarul satului se identifica cu moşia obştei săteşti, care era stăpânită
în devălmăşie. Acest lucru s-ar traduce prin faptul că asupra pământului obştei purta un drept
de proprietate colectivă (“stăpânire de-a valma”). Din acestă stăpânire devălmaşă s-a desprins
încă din epoca statului geto-dac stăpânirea individuală asupra terenurilor destinate agriculturii. În
perioada cuprinsă între secolele IV şi VIII e. n., prima desprindere din fondul devălmaş a fost locul pe
care membrii obştei şi-au întemeiat casa şi curtea. Ulterior, din câmpul de cultură obştea a atribuit
pentru totdeauna fiecărei familii un lot de pământ denumit “sorţ”, care îşi are originea în latinescul
“sortis”, ce desemnează o parte atribuită cuiva. Lotul aflat în stăpânirea individuală purta şi
denumirea de raclă (lot matcă), deoarece doar aceia care stăpâneau un lot matcă, adică practicau
agricultura în sat, aveau acces şi la bunurile aflate în stăpânire devălmaşă. Stăpânirea individuală putea
fi extinsă prin desţeleniri şi defrişări, ce puteau fi întreprinse numai cu acordul Adunării megieşilor.
Acele stăpâniri dobândite prin muncă proprie purtau denumirea de stăpâniri locureşti. De asemenea,
tot Adunarea megieşilor se pronunţa cu privire la trecerea unor loturi de pământ în stăpânirea şi
folosinţa personală, obştea păstrând asupra acestora un drept superior de supraveghere şi control. Cu
timpul această stăpânire dobândeşte caracter permanent, manifestându-se ca un embrion al proprietăţii
private asupra pământului. Tot cu titlu de folosinţă individuală erau exploatate terenurile din vatra
satului, pe când pădurile, păşunile, apele şi subsolul, din care se exploatau minereuri, au rămas în
stăpânirea devălmaşă.
Pentru că obştea era, în principal, o comunitate de muncă, multe din normele de conduită
reglementau relaţiile de muncă. Obştea sătească avea un caracter agrar şi pastoral. Normele
din acest domeniu reglementau, în principal, agricultura şi păstoritul. Existau însă şi norme
care reglementau vânătoarea în comun, mineritul, precum şi desfăşurarea unor activităţi
meşteşugăreşti de către membrii obştei.
În legătura cu practicarea agriculturii, s-au aplicat norme privind sistemul asolamentului, repartizarea
loturilor de cultură, destinaţia loturilor de cultură, începerea lucrărilor agricole, strângerea recoltelor, formarea
rezervelor obştei pentru anii cu recolte slabe.
În legătură cu păstoritul avem norme privind locurile de păşunat, servitutea de păşunat
moştenită, în sensul că după strângerera recoltelor turmele individuale puteau fi păscute pe
terenurile din hotarul obştei, ca o rămăşiţă a proprietăţii colective. Existau şi norme cu privire
la drumurile oilor, pornirea turmelor, aceasta întrucât se practica şi păstoritul transhumant.
 În ceea ce priveşte practicarea unor meşteşuguri de către membrii obştei săteşti, normele de
conduită recunoşteau celor care au deprins anume meserii, precum olari, morari, fierari, etc., dreptul
asupra bunurilor produse, precum şi posibilitatea de a lucra pentru alţii contra plată.
Normele de conduită privind statutul persoanelor se întemeiază pe principiul egalităţii, egalitate ce
rezulta din stăpânirea devălmaşă a terenurilor şi din munca în comun. Conducătorii obştei săteşti erau aleşi
doar în funcţie de calităţile individuale, dovadă că sfatul obştei era format din oameni buni şi bătrâni; de
asemenea, aşa cum am mai arătat, Adunarea megieşilor putea atribui anumite sarcini unor persoane din
cadrul obştei.
Aceeaşi egalitate se manifesta şi în relaţiile din cadrul familiei, în sensul că între soţi, pe de
o parte, părinţi şi copii, pe de altă parte, exista obligaţia reciprocă de întreţinere. Această
obligaţie izvora din faptul că patrimoniul familiei era rezultatul muncii colective a familiei.
Căsătoria se realiza prin consimţământul viitorilor soţi, urmat de binecuvântarea părinţilor şi a
bisericii. Divorţul putea fi obţinut în condiţii egale de ambele părţi, deoarece, în obştea
sătească, până în a doua fază a regimului turco-fanariot, divorţul putea fi obţinut prin
repudiere (se afirma de faţă cu martori fie că femeia nu se mai reîntoarce la domiciliul
conjugal, fie că aceasta nu mai este primită în domiciliul conjugal).
Exista egalitate şi pe plan succesoral, în sensul că descendenţii, fii sau fiice, au vocaţie
succesorală egală la moştenirea defunctului, după cum vocaţie succesorală la moştenirea defunctului
are şi soţul supravieţuitor.
În materia convenţiilor, operaţiile de schimb de bunuri sau de servicii se realizau pe baza
unor convenţii de mult practicate, cunoscute încă din epoca Daciei Traiane, cu deosebirea că
acele convenţii nu mai presupuneau forme solemne laice, ca în dreptul daco-roman, ci sunt
îmbrăcate în forma jurământului religios. În cadrul obştei săteşti exista o sinonimie între
sintagmele “lege creştinească” şi “lege românească”. Vânzarea era contractul cel mai
răspândit şi avea ca efect transmiterea proprietăţii prin simplul consimţământ al părţilor.
Totodată se practica schimbul, dat fiind caracterul natural al economiei. Asemenea acte aveau
loc atât în interior, cât şi în târgurile de graniţă de pe linia Dunării
Alte norme de conduită se referă la reprimarea delictelor în sânul obştei săteşti. Ca o
reminiscenţă a practicilor prestatale, constatăm că se mai aplica legea talionului. Însă, în paralel
cu aceasta, se aplica şi sistemul compoziţiunii voluntare, ca un corectiv adus sistemului răzbunării
private. În sistemul compoziţiunii voluntare, victima delictului putea renunţa la dreptul de răzbunare în
schimbul unei sume de bani, pe care o va plăti delincventul. Această sumă de bani ce urma a fi plătită
victimei reprezenta echivalentul dreptului la răzbunare şi se stabilea prin convenţia părţilor. Acest
sistem a evoluat după apariţia primelor formaţiuni statale, valoarea răscumpărării dreptului de
răzbunare nemaifiind stabilită de către părţi, ci de către stat. Acest sistem purta numele de
compoziţiune voluntară (secolele XI şi XIII e. n.). Altminteri, litigiul este soluţionat fie prin dreptul de
răzbunare, fie prin compoziţiunea voluntară, fie prin hotărărea Sfatului oamenilor buni şi bătrâni, fie
pe baza solidarităţii rudelor. Pedeapsa pentru faptele grave consta din alungarea din cadrul obştei
săteşti a vinovatului
Sfatul oamenilor buni şi bătrâni soluţiona litigiile din toate domeniile vieţii sociale (cu privire la
patrimoniu, la integritatea şi onoarea persoanelor, etc.), ocazie cu care părţile administrau probele. Cele
mai importante probe erau proba cu martori şi jurămintele.
 În paralel cu acestea se aplicau şi ordaliile, ca o reminiscenţa a sistemului primitiv, deoarece
toate popoarele primitive au practicat ordaliile. Prin ordalii, de regulă, are loc o slujbă religioasă în
vederea invocării voinţei divine, pentru ca divinitatea să intervină şi să arate de partea cui este
dreptatea în acel litigiu. Spre exemplu, babilonienii au practicat ordalia apei, conform căreia, dacă
o femeie căsătorită era bănuită de infidelitate, femeia era cufundată în apele râului numărându-se
până al 100. Catolicii practicau ordalia fierului roşu. La daci şi la români s-a aplicat ordalia
pământului în procesele de hotărnicie. Conform acestei ordalii, una dintre părţi sau o terţă
persoană îşi presăra pământ pe cap sau pe umeri, invocând divinitatea pământului, străbătea
hotarul terenului în litigiu şi jura că acela este adevăratul hotar. În Oltenia, pământul era purtat în
traistă. După moartea celui ce jurase, divinitatea urma a se pronunţa în legătură cu jurământul
făcut. Celui ce jurase drept urma “a-i fi ţărâna uşoară”. Dacă jurătorul minţise, zeitatea
pământului se răzbuna, aruncându-l afară din mormânt – “cum de te ţine pământul”.

CAPITOLUL II. APARIŢIA PRIMELOR FORMAŢIUNI STATALE DE TIP FEUDAL

(FORMAREA ŢĂRILOR)

Între secolele VIII şi IX e. n. asistăm la un proces de destrămare a obştilor săteşti, în sensul

că în unele obşti săteşti aleşii obştei, prin abuz, acaparează pământurile megieşilor şi le
transformă în proprietate privată, care cu timpul se va transforma în feudă (mare domeniu
feudal). Pentru a-şi apăra şi consolida stăpânirea privată aceşti aleşi ai obştei s-au înconjurat
de un aparat de slujitori, în care vedem embrionul statului feudal. Prin consolidarea stăpânirii
private şi dezvoltarea aparatului de slujitori iau naştere formaţiunile statale de tip începător –
cnezate, voievodate, câmpulunguri, jupanate, etc. Dar aceste formaţiuni statale sunt
desemnate prin termenul generic de “ţară”. Cuvântul “ţară” vine de la latinescul “terra”, dar
la alte popoare latine, de pildă la francezi, cuvântul “ţară” este utilizat cu sensul lui material –
“pământ” – , pe când la români “terra” este utilizat în sens politic, desemnează o formaţiune
statală, iar “pământ”, în sens material, vine de la latinescul “pavimentum”. Celelate popoare
latine denumesc “ţara” în alţi termeni – “pays” (Franţa), “paese” (Italia), care îşi au originea
în latinescul “pagus”.
Între secolele XI şi XIII e. n. sunt menţionate o serie de ţări, mai ales prin Cronica notarului
anonim, Cronica lui Nestor (secolele XI şi XII e. n.) şi Cronica lui Simon de Kezsa (Gesta
hungarorum et hunorum). Astfel, în Transilvania secolelor X-XI e. n., existau Ţara Crişanei (condusă
de către Menumorut), Ţara voievodului Glad, ducele Banatului, Ţara Zarandului, Terra Ultrasilvana
(condusă de Gelu), Ţara Făgăraşului, Ţara Rodnei, Ţara Haţegului. La est de Carpaţi sunt menţionate
Ţara Brodnicilor, Ţara Bolohovenilor. La sudul Carpaţilor sunt menţionate Ţara lui Seneslau, Ţara
Severinului, Ţara lui Ioan, Ţara Vlaşca, Ţara Romanaţi, Ţara lui Litovoi, etc.
Se poate observa că aceste ţări sunt desemnate prin:
- determinative de ordin geografic (ex. – Ţara Loviştei);
- determinative de ordin etnic (ex. – Ţara Vlăsiei);
 - numele conducătorilor (ex. – Ţara lui Litovoi).
Organizarea acestot ţări prezintă trăsături comune, dar şi nuanţe specifice. Astfel, cnezatele
puteau cuprinde unul sau mai multe sate, iar cneazul putea fi proprietarul teritoriului pe care îl
conducea politic, fiind în acelaşi timp şi feudal. De asemenea, cneazul putea fi şi un ales
dintre micii proprietari aflători într-un sat. El exercita atribuţiuni administrative, militare şi
judiciare. Cuvântul “cneaz” vine fie de la cuvântul “koenig”, de origine vizigotă, fie de la
latinescul “cuneus”.
Alte ţări erau conduse de voievozi, care exercitau atribuţii superioare celor ale cnezilor, în
sensul că voievodul era comandantul militar al tuturor cnezatelor incluse în voievodat, dar
exercita şi atribuţiuni administrative şi judiciare. Cneazul, deci, îi era subordonat voievodului.
Cuvântul “voioevod” este de origine slavă, numai că instituţia este românească, deoarece la
slavi voievodul exercita doar atribuţiuni militare, şi era subordonat cneazului.
Alte formaţiuni statale erau conduse de juzi, iar altele de jupani. Termenul de “jupan” se
pare că vine de la tracul “diurpaneus”.
S-a susţinut în mod greşit că relaţiile de tip feudal sunt de sorginte germană şi că românii ar fi
preluat relaţiile de tip feudal în plan economic, social şi politic de la germani, prin filieră
maghiară. S-a demonstrat falsitatea acestei teoriei tocmai în baza informaţiilor care ne-au fost
transmise prin Diploma Ioaniţilor din anul 1247 e. n. Această diplomă este un contract încheiat la
2 iunie 1247 e. n. între regele Ungariei, Bela al IV-lea, şi Rembaldus, preceptorul Ordinului
Ospitalier (Ioanit).
Ordinul Ioaniţilor avea o organizare militară şi prin această diplomă şi-a asumat obligaţia de a
apăra zona din sudul Carpaţilor de năvălirile tătare.
La rândul său, regele Ungariei şi-a asumat anumite obligaţii faţă de cavalerii ioaniţi.
Diploma a fost încheiată în primul moment în care ungurii au venit în contact cu românii
din sudul Carpaţilor. În acel moment, în sudul Carpaţilor, erau formate relaţiile economice
feudale, structurile sociale specifice şi organizarea politică de tip feudal. Acest fapt reiese din
diploma menţionată, în care regele Ungariei promite cavalerilor ospitalieri că îşi vor putea
însuşi o parte din veniturile, slujbele şi foloasele care se percepeau de pe marile domenii
feudale din Ţara Severinului, Ţara lui Farcaş, Ţara lui Litovoi şi Ţara lui Seneslau. Or
veniturile, slujbele şi foloasele menţionate în diplomă nu sunt altceva decât cele trei forme ale
rentei de tip feudal. Acestea desemnează renta în bani, în muncă şi în produse. Rezultă deci că
există la sud de Carpaţi mari domenii de pe care se percepeau aceste forme ale rentei.
Diploma în cauză îi desemnează pe marii proprietari funciari ca “mai marii pământului”, iar
ţăranii sunt denumiţi “rusticii valahi”. Diploma vorbeşte despre existenţa unor ţări aflate sub
conducerea unor voievozi. Aceste date ne sunt confirmate şi de alte documente.Astfel, într-o
scrisoare adresată de către o comunitate creştină din sudul Moldovei în secolul al XIV-lea
Papei Inocenţiu al III-lea, se vorbeşte despre marii proprietari de pământ care erau numiţi “cei
puternici”.
 CAPITOLUL III. LEGEA ŢĂRII ŞI INSTITUŢIILE SALE

Secţiunea I. Formarea, sfera de cuprindere şi definirea Legii Ţării

Vechiul drept românesc, aşa cum precizează şi Dimitrie Cantemir, a fost ius non scriptum,
adică un dreptul nescris. La rândul său, Nicolae Bălcescu afirma că, după întemeiere, ţările
române nu au cunoscut legile scrise, că până la jumătatea secolului al XVII-lea dreptul nostru
comun a fost obiceiul juridic constituit într-un veritabil sistem de drept. Obiceiul juridic reprezintă
o regulă nescrisă, care aplicată în mod continuu şi timp îndelungat capătă forţă juridică
obligatorie.
Existenţa dreptului românesc nescris cu o puternică identitate a fost recunoscută şi de către
vecinii noştri. Astfel obiceiul juridic românsc a fost denumnit în documentele oficiale
redactate în limba latină de către cancelariile străine ius valachicum, pe când în documentele
cancelariilor domneşti ale ţărilor române, obiceiul juridic era denumit Legea Ţării (obiceiul
pământului). În sintagma “obiceiul pământului”, termenul de “pământ” este utilizat cu
înţelesul de “ţară”. Expresia de “Legea ţării” desemnează cel mai bine conţinutul obiceiului
juridic românesc. Dovadă în acest sens este şi faptul că sintagma “Legea ţării” nu este însoţită
de un alt determinativ. În toate ţările române dispoziţiile Legii ţării au fost aceleaşi.
În doctrina românească s-au formulat diferite teorii cu privire la originea Legii ţării.
Astfel, într-o primă opinie, profesorul Ioan Peretz afirmă că dreptul nostru ar fi de origine
romană. Acesta susţine că, aşa cum am preluat limba latină, tot aşa am preluat şi dispoziţiile
dreptului roman. Această teorie a fost dezvoltată de profesorul Andrei Rădulescu într-o
comunicare susţinută în anul 1938 la Academia Română, în care a căutat să dovedească
identitatea de fizionomie a instituţiilor Legii ţării cu cele ale dreptului roman.
Într-o altă opinie, profesorul Gheorghe Fotino a susţinut că Legea ţării ar fi de origine tracă.
 A fost formulată şi o a treia teorie, în virtutea căreia profesorul Constantin Dissescu a
afirmat că Legea ţării a fost de origine slavă.
Toate cele trei teorii le considerăm moniste, deoarece văd originea Legii ţării într-un singur
sistem de drept. Totodată, aceste teorii sunt şi exclusiviste, deoarece pleacă de la
presupunerea că strămoşii noştri ar fi renunţat la tradiţiile lor juridice şi au preluat fie dreptul
roman, fie dreptul trac, fie dreptul slav.
În contrast cu aceste susţineri, Nicolae Iorga subliniază originalitatea Legii ţării, arătând că aceasta este o
creaţie românească, izvorâtă din modul de viaţă al strămoşilor noştri. Această aserţiune se bazează pe
realitatea conform căreia Legea ţării s-a format pe fondul juridic daco-roman. Astfel, în epoca Daciei
Romane, populaţia daco-romană a creat un sistem de drept nou, original – dreptul daco-roman – , în care
instituţiile juridice romane au dobândit funcţii şi finalităţi noi. După retragerea aureliană, instituţiile juridice
daco-romane au fost preluate în obştea sătească şi adaptate noilor realităţi. Dar în obştea sătească şi-au
pierdut valoarea juridică obligatorie pentru că, o dată cu descompunerea statului, nu s-au mai aplicat prin
forţa de constrângere a acestuia.
După formarea statelor feudale, aceste norme şi-au redobândit valoarea juridică, adică şi-au
redobândit caracterul obligatoriu, fiind acum sancţionate de către stat. Totodată, în procesul
cristalizării relaţiilor de tip feudal, fondul juridic daco-roman s-a îmbogăţit cu noi reglementări
determinate de realităţile social-economice ale acelor vremuri.
Doctrina juridică românească a dezbătut şi problema sferei de aplicare a Legii ţării.
Astfel, profesorul Gheorghe Fotino a afirmat că Legea ţării a reglementat doar dreptul de
proprietate imobiliară.
Nicolae Iorga a susţinut că Legea ţării a reglementat toate realităţile sociale cu caracter
agrar şi pastoral.
A. D. Xenopol a afirmat că Legea ţării a fost un drept cnezial, care a reglementat organizarea
primelor formaţiuni politice de tip statal.
În definirea sferei de aplicare a Legii ţării trebuie pornit de la spusele lui Nicolae Bălcescu
conform cărora multă vreme la români Legea ţării “a ţinut loc şi de constituţiune politică şi
de condică civilă şi de condică criminală”.
Sintetizând aceste susţineri, putem defini Legea ţării ca fiind un sistem de drept
atotcuprinzător, format din totalitatea normelor de drept nescris, ce reglementează organizarea
statelor feudale la nivel central şi local, regimul juridic al proprietăţii, statutul juridic al
persoanelor, organizarea familiei, succesiunile, contractele, răspunderea colectivă în materie
penală şi fiscală, reprimarea faptelor infracţionale şi judecarea proceselor.
Secţiunea a II-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la domnie, Sfatul domnesc şi
dregătorii
În virtutea dispoziţiilor Legii ţării, statele feudale româneşti erau conduse de către domni,
Sfatul domnesc şi dregători.
Domnul era şeful statului, se afla în vârful ierarhiei feudale şi exercita atribuţii de ordin
administrativ, militar, judiciar şi legislativ. Astfel, în plan administrativ, domnul hotăra cu privire
la organizarea administrativ teritorială, stabilea impozitele, numea şi îi revoca din funcţie pe înalţii
dregători, avea dreptul de a bate monedă, încheia tratate internaţionale, declara starea de pace sau
de război.
 Totodată domnul exercita tutela asupra bisericii. După căderea Constantinopolului biserica devine
dependentă faţă de domn. Domnul confirma mitropoliţii, episcopii şi egumenii. Pe această cale
biserica a fost dependentă faţă de stat şi a acţionat prin autoritatea sa spirituală în direcţia promovării
intereselor politice ale statului. Sprijinul reciproc între stat şi biserică a fost necesar pentru că şi ungurii
şi polonezii, când doreau să supună ţările române, o făceau sub pretextul catolicizării. Această situaţie
se explică prin aceea că în ţările din vestul Europei statul depindea de biserică, iar Papa exercita tutela
asupra conducerilor politice ale statelor catolice. Linia politică a acestor state era stabilită de către
papalitate, care a promovat în mod constant expansionismul statelor catolice asupra statelor ortodoxe.
În acelaşi timp, domnul era conducătorul armatei. La începutul instituţiei domniei, rolul
militar al domnului consta în coordonarea armatei formată din steagurile boierilor. Începând din
secolul al XV-lea, ca expresie a centralizării puterii, domnul îşi creează armata proprie condusă
de către dregători cu atribuţii speciale în acest sens.
În calitate de şef al statului, domnul încheia tratate de alianţă sau comerciale cu alte state şi declara
pacea sau starea de război. De asemenea, domnul era judecătorul suprem. În această calitate el putea
judeca orice pricină, civilă sau penală, în primă sau în ultimă instanţă. Procesele erau judecate de către
domn împreună cu Sfatul domnesc, dar hotărârile erau pronunţate în nume propriu şi nu se bucurau de
autoritatea lucrului judecat. Astfel că următorii domni puteau rejudeca procesul şi da hotărâri contrare
celor anterioare.
Domnul exercita şi atribuţii de ordin legislativ, prin intermediul hrisoavelor.
Domnul putea emite două categorii de hrisoave:
- hrisoave cu caracter individual – erau acte de aplicare a dreptului la anumite situaţii concrete.
Acestea nu erau izvoare de drept în sens formal.
- hrisoave cu caracter general – prin intermediul lor se introduceau noi reglementări
juridice. Purtau denumirea de hrisoave legislative şi erau izvoare de drept în sens formal.
Aceste izvoare legislative erau adoptate, de regulă, cu acordul Sfatului domnesc şi al
dregătorilor.
Succesiunea la tron avea la bază sistemul electivo-ereditar. Domnul era ales de către Ţară,
adică de către adunarea vârfurilor societăţii feudale – boieri, cler, comandanţii armatei. Se
cerea ca viitorul domn să facă dovada că este de os domnesc (este rudă în linie directă sau în
linie colaterală cu unul dintre domnii anteriori). Se mai cerea ca domnul să fie român, creştin
ortodox şi să nu fie însemnat (adică să nu aibă vreo infirmitate).
Boierimea, în scopul promovării intereselor sale, condiţiona alegerea domnului de respectarea
privilegiilor boiereşti, iar controlul respectării de către domn a acestor privilegii şi imunităţi
feudale era asigurat de către boieri prin intermediul Sfatului domnesc. Prin Sfatul domnesc,
boierii participau la conducerea statului.
Sfatul domnesc era un organism colectiv, care îşi desfăşura activitatea pe lângă domn. Era format
din reprezentanţii marii boierimi şi ai clerului. Numărul membrilor Sfatului domnesc oscila între 12 şi
25. Sfatul era convocat în locuri şi la date fixate de către domn. În cadrul atribuţiilor sale, acest
organism îl sfătuia pe domn în probleme de stat, confirma titlurile de proprietate, întărea daniile
domneşti, precum şi acordarea de imunităţi şi privilegii feudale, dând garanţia respectării acestora. De
asemenea, Sfatul domnesc participa la judecarea proceselor, dându-şi acordul faţă de soluţia
pronunţată de domn. Totodată Sfatul domnesc era cel care garanta respectarea de către domn a
tratatelor internaţionale.
Componenţa şi competenţa Sfatului au cunoscut şi ele o anumită evoluţie. Astfel, în primele decenii
de la formarea statelor feudale româneşti, Sfatul domnesc a fost format doar din boieri de ţară, adică din
boieri fără dregătorii. Acest fapt se explică prin aceea că domnia a fost creaţia boierilor. Boierii l-au ales
pe domn şi tot ei îi controlau activitatea pentru ca domnul să nu le încalce drepturile şi privilegiile. Astfel
că până spre jumătatea secolului al XV-lea raportul de forţe dintre domn şi Sfatul domnesc a fost
favorabil acestuia din urmă. Dar, treptat, în Sfatul domnesc au intrat şi dregătorii, adică boierii ce
executau poruncile domneşti. Ilustrativă este situaţia de la începutul domniei lui Alexandru cel Bun când
un singur membru al Sfatului domnesc era dregător (pan Pană vornicul), pentru ca la sfârşitul domniei
acestuia raportul să fie invers. Această evoluţie a componenţei şi competenţei Sfatului domnesc se
reflectă şi în fizionomia hrisoavelor domneşti. Astfel, în primele decenii după întemeiere domnii şi
boierii hotărau împreună, iar boierii îşi puneau peceţile pe hrisoavele domneşti, promiţând în acest fel că
asigură aplicarea în practică a acelor hrisoave. Mai târziu, boierii din Sfatul domnesc se rezumau numai a
lua act de hotărârea domnească, fără a mai exercita controlul asupra activităţii domnului, care începe să
guverneze ca un adevărat monarh.
Dregătorii erau înalţi demnitari ai statului ce exercitau atribuţii de ordin militar, administrativ şi
judecătoresc. Dregătoriile s-au format sub influenţa bizantină, mai întâi în Ţara Românească şi apoi în
Moldova, sub domniile lui Mircea cel Bătrân şi, respectiv Alexandru cel Bun. Pentru că în societatea
feudală nu erau clar delimitate formele de activitate în cadrul statului, şi competenţa dregătorilor se
caracteriza prin confuzia de atribuţii.
În perioada imediat următoare întemeierii, când domnia încă nu se consolidase, dregătorii
îndeplineau anumite atribuţii în cadrul curţii, atribuţii ce erau legate de persoana domnului. Dar
treptat, paralel cu îngrădirea privilegiilor şi imunităţilor boiereşti, precum şi o dată cu întărirea
aparatului central de stat, dregătorii au preluat în numele domnului conducerea efectivă a
treburilor statului. Ei erau numiţi de către domn, faţă de care depuneau un jurământ de credinţă.
Puteau fi oricând revocaţi şi nu erau remuneraţi pentru activitatea desfăşurată. Dar ei beneficiau
de danii domneşti pentru dreaptă şi credincioasă slujbă şi, totodată, li se concedau veniturile unor
teritorii şi primeau daruri de la subalterni. Erau consideraţi mari dregători cei care făceau parte din
Sfatul domnesc, pe când micii dregători erau consideraţi subalternii lor.
Erau consideraţi mari dregători:
- banul – era cel mai important dregător în Ţara Românească; avea atribuţii similare celor
ale domnului în dreapta Oltului; administra Oltenia, comanda armata şi judeca procesele; dacă
această dregătorie era întâlnită doar în Ţara Românească, pe celelalte le vom întâlni în ambele
ţări române;
- logofătul – era şeful cancelariei domneşti, păstra şi aplica sigiliul domnesc pe actele
oficiale. Avea şi unele atribuţii judiciare;
- vornicul – era conducătorul slujitorilor curţii domneşti; asigura paza hotarelor; judeca
anumite procese penale. În Ţara Românească îşi exercita atribuţiile doar în stânga Oltului. În
Moldova erau doi mari vornici, cel al Ţării de sus şi cel al Ţării de jos;
- postelnicul – era tălmaciul domnului şi sfetnicul de taină al acestuia; coordona relaţiile cu
alte state şi exercita jurisdicţia asupra funcţionarilor inferiori de la curtea domnească;
 - vistiernicul – răspundea de strângerea veniturilor statului şi de asigurarea mijloacelor
necesare pentru întreţinerea curţii şi a armatei; judeca procesele cu privire la stabilirea şi
perceperea dărilor; după instaurarea dominaţiei otomane coordona şi strângerea haraciului);
- cămăraşul – administra veniturile domnului; activitatea sa începe din secolul al XVIII-lea, când
vistieria statului a fost separată de cămara statului);
- spătarul – păstra spada domnească, iar în anumite situaţii de război prelua comanda
armatei;
- hatmanul – este comandantul armatei în Moldova; este menţionat în documentele istorice din
vremea domniei lui Ieremia Movilă);
- stolnicul – administra grădinile, cămările şi pescăriile domneşti;
- paharnicul – avea în grijă pivniţele domneşti;
- comisul – răspundea de grajdurile domneşti.
Mai existau şi alţi dregători care nu făceau parte din Sfatul Domnesc şi care exercitau atribuţii
legate de persoana sau interesele domnului:
- armaşul – executa sentinţele pronunţate de către domn
- şetrarul – avea în grijă corturile domneşti în vreme de război;
- clucerul – aproviziona curtea domnească cu grâne;
- slugerul – aproviziona curtea domnească cu carne;
- pitarul – aproviziona curtea domnească cu pâine;
- căminarul – strângea dările cuvenite domnului;
- jitnicerul – avea în grijă magaziile cu grâne ale curţii domneşti.
Secţiunea a III-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la organizarea bisericii
Religia creştină a fost asimilată de către poporul român în procesul etnogenezei prin
propagarea de la om la om. Începută în vremea dominaţiei romane, creştinarea daco-
romanilor a continuat şi după retragerea aureliană între secolele III şi X e. n. Primul strat al
terminologiei religioase este format din termeni latineşti. Dar după formarea statelor slave în
sud, influenţa Patriarhiei de la Constantinopol s-a exercitat prin filieră slavă. Acest fapt
explică şi limbajul bisericii ortodoxe române, format din termeni de origine latină, greacă şi
slavă. Limba slavonă a devenit limba de cult, cu toate că poporul şi nici măcar toţi preoţii nu o
cunoşteau. Ilustrativ în acest sens este Pravila de la Putna din 1581, scrisă în slavonă, ce are şi
o traducere interliniară în limba română.
Până în secolul al XIV-lea biserica ortodoxă română nu a avut o clară organizare ierarhică. În 1359 se
fondează Mitropolia Ţării Româneşti de la Curtea de Argeş, dependentă de Patriarhia de la Constantinopol.
Apoi au fost fondate Episcopiile Severinului, de Râmnicu-Vâlcea şi Buzău. În Moldova, Mitropolia a fost
fondată în 1388 şi a depins, mai întâi, de Mitropolia Haliciului. Din 1401 Mitropolia Moldovei a devenit
dependentă de Constantinopol. Apoi au fost înfiinţate Episcopiile de Roman, Rădăuţi şi Huşi.
Fondarea mitropoliilor şi a episcopiilor a condus la o organizare ierarhică a bisericilor şi
mănăstirilor, precum şi a clerului. În fruntea bisericii se afla mitropolitul, urmat pe scara
ierarhică de episcopi, protopopi, stareţi şi preoţi. Mitropolitul făcea parte din Sfatul domnesc,
aflându-se în fruntea acestuia.
Domnul exercita tutela asupra bisericii, confirma mitropolitul, episcopii şi egumenii. Totodată
domnul, în virtutea lui dominium eminens (dreptul suprem al domnului asupra întregului teritoriu
al statului), exercita dreptul de control asupra patrimoniului bisericii. Domnii ţărilor române,
precum şi boierii, au donat bisericilor întinse moşii, pe această cale formându-se marile domenii
feudale bisericeşti, lucru care a conferit bisericii o poziţie privilegiată în cadrul statului feudal.
Secţiunea IV. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la organizarea fiscală
În legătură cu organizarea fiscală, în ţările române domnul exercita un drept de proprietate
supremă asupra întregului teritoriu al statului – dominium eminens. Din acest drept de proprietate
supremă decurgea dreptul domnului de a percepe impozite (dări) de la supuşii săi. Ţăranii aserviţi,
însă, aveau asemenea obligaţii atât faţă de stat, cât şi faţă de boieri. Aceste impozite erau
percepute într-un sistem ce dădea expresie celor trei forme ale rentei de tip feudal – renta în
natură, renta în muncă şi renta în bani. Faţă de faptul că până prin secolul al XVI-lea economia
ţărilor române a fost predominant naturală, predominau impozitele în natură şi în muncă. Mai
târziu, în secolele XVII şi XVIII trec, treptat, pe primul plan impozitele în bani.
Impozitele în natură se numeau dijme domneşti. Reprezentau a zecea parte din produsele
animaliere şi cerealiere, din produse piscicole şi din albinărit. De aceea se mai numeau
zeciuială (în Ţara Românească) şi deseatină (în Moldova). Din secolul al XVI-lea, unele
obligaţii în natură au fost transformate în bani.
Dările în muncă erau denumite slujbe. Constau din diferite prestaţii efectuate după o
anumită planificare la construcţia sau la repararea cetăţilor, drumurilor sau podurilor
domneşti, efectuarea de transporturi, găzduirea curierilor domneşti şi procurarea pentru
aceştia a cailor de olac (de poştalion – vine din turcescul “ulak”). Din secolul al XVIII-lea
unele munci puteau fi răscumpărate prin plata unor sume în bani, pe când altele au fost
transformate în obligaţii băneşti.
Impozitele în bani erau venituri constituite din o dare pe cap de persoană, din diferite taxe şi din
răscumpărarea dărilor în natură sau în muncă. Iniţial se numeau dare sau dajdie, pentru ca mai târziu
să se numească biruri. Până în secolul al XVI-lea boierii nu plăteau impozite. Din secolul al XVI-lea
au fost impuşi şi ei, deşi se bucurau de unele scutiri.
Anumite categorii sociale se bucurau de unele scutiri. Era cazul dregătorilor, curtenilor şi
al negustorilor.
În ţările române, impozitele în bani erau stabilite pe grupe fiscale. Aceste grupuri fiscale
erau alcătuite pe criterii teritoriale, sociale, economice, etnice sau chiar religioase. Astfel se
stabileau sume globale pentru judeţe sau ţinuturi, oraşe sau sate, moşii individuale sau grupe
de moşii, cele plătite de armeni sau cele plătite de catolici. Aceste sume globale se împărţeau
apoi pe unităţi impozabile, în funcţie de puterea economică a gospodăriilor sau a marilor
domenii. Potrivit Catastifelor lui Petru Şchiopul rezulta că fiecare sat avea de plătit o sumă
globală, împărţită apoi pe gospodării în funcţie de puterea lor economică, întrucât, în virtutea
acestor catastife, ţăranii înstăriţi (ţăranii de istov) plăteau impozite mai mari, pe când ţăranii
săraci (siromahii) plăteau impozite mai mici. Puterea economică a fiecărei gospodării era
apreciată în funcţie de numărul vitelor de muncă. Starea materială a boierilor în vederea
impozitării era apreciată după întinderea moşiilor cultivate prin munca ţăranilor aserviţi. Dar
aceste impozite erau percepute în sistemul cislei (îşi are originea în slavonescul “cislo”, care
înseamnă număr), guvernat de principiul răspunderii solidare în materie fiscală, căci dacă un
membru al obştei săteşti se dovedea a fi insolvabil, birul său trecea asupra sătenilor, în primul
rând asupra rudelor şi vecinilor. O dată cu instaurarea şi înăsprirea dominaţiei otomane, când
birurile sporeau de zeci de ori, ţăranii dădeau bir cu fugiţii, fiind insolvabili. Cei rămaşi în sat
aveau obligaţia de a plăti suma globală, astfel încât, în mod frecvent, în secolele XVI şi XVII,
numeroase obşti săteşti devin insolvabile neputând plăti statului impozitele. Acele obşti, ca
urmare a neplăţii birului, erau aservite fie către domnie, fie către boierul din vecinătate care
prelua plata impozitului. Pe această cale, multe dintre satele libere au ajuns să fie aservite fie
către domn, fie către boieri.
În acelaşi timp, statul feudal a fixat şi o serie de taxe cum erau cele pe comercializarea
produselor şi pe exploatarea subsolului.
Secţiunea a V-a. Dispoziţiile Legii Ţării cu privire la organizarea armatei
În primele decenii de la întemeiere, domnia era slabă, aparatul central al statului era în curs de
constituire, astfel încât cele mai importante funcţii ale statului, inclusiv cele militare, erau exercitate
de către boierii învestiţi cu imunităţi sau privilegii. Aceşti boieri erau boierii de ţară (neamuri).
Termenul de “neam” vine de la latinescul “gentiles”, având înţelesul de fondatori. Ei aveau armate
proprii (steaguri) cu care răspundeau la chemările domniei în virtutea relaţiilor de vasalitate. Cu
timpul domnia s-a consolidat (în vremea lui Mircea cel Bătrân şi a lui Alexandru cel Bun) şi astfel
domnii şi-au format o oaste proprie (oastea cea mică), formată din curteni, mica nobilime, orăşeni şi
ţărani liberi.
În momente de primejdie era convocată oastea ce mare, la care participau toţi locuitorii
ţării, inclusiv ţăranii aserviţi.
În sens formal, comanda armatei era exercitată de către domn. În fapt, domnii delegau comanda
armatei fie marelui spătar, fie marelui vornic, fie marelui ban, fie marelui hatman. Existau însă şi
formaţiuni militare cu comandă proprie, exercitată de către căpitani, agă sau de către postelnic. Din
secolul al XVII-lea creşte importanţa mercenarilor în armatele ţărilor române, deşi erau foarte costisitori.
În secolele XVII şi XVIII asistăm la un proces de destrămare, până la dispariţie, a armatelor din ţările
române.
Secţiunea a VI-a. Organizarea administrativ-teritorială a ţărilor române în
conformitate cu dispoziţiile Legii ţării
În Ţara Românească şi în Moldova au fost cunoscute mari subdiviziuni administrativ-teritoriale.
Astfel, în Ţara Românească distingem între partea din stânga Oltului (Muntenia) şi Oltenia. În
Moldova, distingem între Ţara de sus şi Ţara de jos. Oltenia şi Ţara de jos se bucurau de o largă
autonomie. În acest sens, marele ban, care era cel mai important dregător din Ţara Românească
exercita în Oltenia atribuţii similare celor ale domnului, putând pronunţa chiar pedeapsa cu moartea. În
Moldova, Ţara de jos era condusă de un mare vornic, care era cel mai important dregător moldovean;
acesta îşi avea reşedinţa la Bacău. Aceste subdiviziuni au luat naştere în legătură cu desăvârşirea
întemeierii, pentru că partea din dreapta Oltului şi sudul Moldovei au fost incluse mai târziu în aceste
state feudale.
Pe de altă parte, teritoriul Ţării Româneşti era împărţit în judeţe, iar cel al Moldovei în ţinuturi.
Judeţele şi ţinuturile s-au format pe teritoriile fostelor cnezate, voievodate, etc., adică pe teritoriul
primelor formaţiuni de tip statal. Aceste unităţi administrativ-teritoriale s-au constituit în vederea
conservării unei părţi din atribuţiile exercitate înainte de întemeierea acelor formaţiuni feudale. Iniţial
promovau interese locale. Cu timpul, însă, în procesul consolidării domniei, aceste unităţi administrative
au fost integrate într-un sistem administrativ ierarhizat şi supuse administrării unor dregători domneşti.
Judeţele şi ţinuturile erau conduse de dregători locali – judeţi, sudeţi (îşi are originea în
slavonescul “sud”, care desemna judecătoria), pârcălabi, vornici. De aici putem observa că unele
dregătorii, deşi au denumiri identice, au un conţinut administrativ diferit. Vornicul, spre exemplu,
poate exercita atribuţiuni administrative la nivelul conducerii unui sat, judeţ, oraş sau pe lângă
domnie. Nu întâmplător, în documentele medievale, se precizează că înalţii dregători îşi exercitau
atribuţiunile la nivel central şi erau desemnaţi prin apelativul de “mare”.
Denumirile judeţelor vin, de regulă, de la denumirile râurilor care le traversează (spre
exemplu, Dolj vine de la Dole je, care înseamnă “Jiul de câmpie”; Gorj vine de la Gore je,
care înseamnă “Jiul de munte”); în Moldova, ţinuturile şi-au preluat denumirea de la numele
capitalelor (spre exemplu, Suceava, Iaşi, etc.) .
Conducătorii de judeţe şi ţinuturi exercitau atribuţii administrative, militare şi judiciare. Erau ajutaţi
de un aparat propriu, format din globnici (erau însărcinaţi cu stabilirea şi încasarea amenzilor penale;
denumirea îşi are originea în slavonescul “globa”, care are înţelesul de amendă), vătafi (erau
conducătorii slujbaşilor domneşti), birari (erau însărcinaţi cu fixarea şi strângerea birului). Spre
sfârşitul secolulului al XVI-lea s-au suprapus acestora reprezentanţii domniei, care promovau o
politică de centralizare, pentru ca în secolul al XVII-lea să constatăm suprapunerea celor două aparate
într-unul unic, aflat în dependenţă faţă de puterea centrală.
În judeţe şi în ţinuturi existau localităţi rurale şi urbane.
Oraşele au apărut încă înainte de întemeiere, căci unele sate s-au transformat în târguri, iar
unele târguri au devenit oraşe. Denumirile însă nu corespund celor din vechea Dacie Traiană.
Având în vedere că după retragerea aureliană viaţa urbană a încetat, oraşele au fost distruse,
numele lor dispărând din memoria românilor. Trebuie observat în legătură cu acest fenomen
că unii susţin o teorie, potrivit căreia populaţia daco-romană din spaţiul carpato-danubiano-
pontic a dispărut definitiv după retragerea aureliană, de vreme ce oraşele feudale româneşti nu
poartă denumirea celor din Dacia Traiană. Acest argument este fals, deoarece denumirile
oraşelor din Dacia Traiană au dispărut o dată cu oraşele, pe când denumirile munţilor, ale
apelor, ale localităţilor rurale s-au păstrat. Unele oraşe s-au fondat în legătură cu activităţi
comerciale (spre exemplu, Bârlad), exploatări miniere (spre exemplu, Baia de Aramă),
navigaţie fluvială (spre exemplu, Brăila), organizarea ţinuturilor sau a judeţelor sau cu
fondarea unor episcopii. După întemeiere, numărul oraşelor a sporit, căci domnii, în virtutea
lui dominium eminens fondau oraşe noi fie pe teritoriile fără stăpân, fie pe moşiile lor. De
asemenea, şi unii boieri fondau oraşe pe moşiile lor (spre exemplu, Craiova şi Târgu Jiu au
fost o vreme în proprietatea boierilor Buzeşti). Statutul oraşelor era stabilit fie prin hrisoave
domneşti, fie conform obiceiului locului, adică conform dispoziţiilor Legii ţării. În baza
acestor statute, oraşele se bucurau de o anumită autonomie administrativă, căci aveau organe
proprii de conducere.
Conducerea unui oraş era exercitată de către Adunarea generală a orăşenilor, care se
întrunea cel puţin o dată pe an. Adunarea generală a orăşenilor soluţiona problemele majore
ale oraşului şi alegea membrii Consiliului orăşenesc. Mandatul membrilor Consiliului
orăşenesc era de un an. În Moldova, oraşele erau conduse de un consiliu ales, format din un
şoltuz şi 12 pârgari. În Ţara Românească, acest consiliu era format dintrt-un judeţ şi 12
pârgari.
Acest consiliu exercita pe plan local atribuţii relativ cuprinzătoare:
- organiza strângerea impozitelor;
- decidea cu privire la atribuirea de terenuri;
- rezolva problemele edilitare;
- avea atribuţii judiciare;
- organiza şi asigura întreţinerea armatei oraşului;
- asigura relaţiile cu domnia;
- întocmea acte oficiale şi, în acest sens dispunea de o pecete proprie;
- iar unele oraşe, mai dezvoltate, aveau chiar dreptul de a bate monedă proprie (spre
exemplu, Bârladul).
Începând din secolul al XVI-lea, o dată cu centralizarea puterii, peste aparatul local al
oraşelor se suprapune un aparat format din dregători domneşti – pristav (anunţa ştirile oficiale),
staroste (conducea un ţinut aflat la marginea ţării), vameş (încasa veniturile vămii), vornicul de
oraş (exercita atribuţii judecătoreşti). Cu timpul, această dependenţă a oraşelor faţă de domnie
sporeşte, dar, cu toate acestea, oraşele din ţările române şi-au păstrat o anumită autonomie până
la formarea statului naţional român modern.
Teritoriul unui oraş cuprindea trei zone:
- vatra oraşului – era formată din clădiri;
- hotarul oraşului – era format din terenurile din jurul oraşului, cultivate de către orăşeni;
- ocolul oraşului – era format dintr-un anumit număr de sate.
Începând din secolul al XVI-lea, cu aprobarea domnului, orăşenii se puteau organiza în
bresle.
Localităţile rurale erau de două feluri:
- sate libere;
- sate aservite.
Satele libere erau organizate după formula tradiţională în obşti săteşti (libere). Satele libere se
numeau moşneneşti în Ţara Românească şi răzeşeşti în Moldova. După întemeiere, aceste sate s-au
integrat în sistemul feudal de sine stătător, iar unele dintre atribuţiile tradiţionale de autoconducere
au fost preluate de către stat, şi anume cele în materie administrativă şi judiciară. Cu toate acestea,
obştile săteşti au continuat să exercite chiar şi în epoca feudalismului dezvoltat o serie de atribuţii
privind soluţionarea litigiilor dintre săteni, înstrăinarea pământului din obştea sătească şi
răspunderea colectivă în materie penală şi fiscală.
Satele aservite se aflau pe domeniile feudale şi nu se bucurau de autoconducere.
Dimpotrivă, erau administrate de un reprezentant al boierului, numit vătaf sau vataman.
Secţiunea a VII-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la dreptul de proprietate
În societatea feudală, cel mai important obiect al dreptului de proprietate a fost pământul, care,
conform dreptului medieval din întreaga Europa, inclusiv conform dispoziţiilor Legii ţării, consacra
proprietatea divizată asupra pământului. Întregul teritoriu al statului se afla în proprietatea domnului
în virtutea lui dominium eminens. Pe de altă parte nobilii, clerul, ţăranii liberi, precum şi ţăranii
aserviţi exercitau o proprietate subordonată, denumită dominium utile. Acest sistem al proprietăţii
divizate îşi are originea în organizarea proprietăţii din provinciile romane.
Existenţa lui dominium eminens, ca proprietate supremă, este atestată prin numeroase instituţii
juridice reglementate de către dispoziţiile Legii ţării. Spre exemplu, conform dreptului de predalică
(preadalică) domnul, în calitate de proprietar suprem, avea dreptul de a revoca toate donaţiile pe care
le-a făcut vasalilor săi, în ipoteza în care acei vasali şi-au încălcat obligaţia de dreaptă şi credincioasă
slujbă faţă de domnie. În al doilea rând, domnul avea dreptul să vină la succesiunea tututor
proprietăţilor funciare rămase fără moştenitori. Apoi domnul avea un drept suprem de control asupra
tuturor actelor prin care se transmitea dreptul de proprietate asupra pământului, cum ar fi contractele
de donaţie şi contractele de vânzare, întrucât asemenea contracte produceau efecte juridice numai dacă
erau confirmate prin hrisov domnesc, ocazie cu care părţile contractante aveau obligaţia de a-i dărui
domnului o cupă confecţionată dintr-un material preţios sau un cal de rasă. Această obligaţie purta
numele, după caz, de dare a calului sau a cupei, iar prin executarea ei se recunoştea autoritatea
supremă a domnului. Domnul putea fonda pe terenurile pustii sau pe cele pustiite noi localităţi, putea
decide cu privire la organizarea administrativ-teritorială, după cum avea şi dreptul de a confisca
moşiile boierilor hicleni.
Proprietatea subordonată – dominium utile – era exercitată, în primul rând, de către nobili,
cler sau chiar de către domn, în calitate de persoană particulară.
Cu privire la proprietatea boierească au existat discuţii, pentru că s-a susţinut că proprietatea boierească
a putut să apară numai după întemeiere, nu şi înainte, pentru că boieria este un titlu nobiliar, titlu care nu
decurge din calitatea de mare proprietar funciar, ci se acordă prin hrisov domnesc. Astfel, dacă boieria, ca
titlu nobiliar, este posterioară întemeierii, s-a considerat pe cale de consecinţă că şi proprietatea boierească
este posterioară întemeierii şi că provine din danie domnească. Aceşti autori nu au făcut distincţia între
calitatea de boier în sens economic şi calitatea de boier în sens politic, deoarece boier în sens economic
poate fi considerat orice mare proprietar funciar, pe când boierul în sens politic este acel mare proprietar
funciar care a fost înnobilat de către domn prin hrisov domnesc. Prin urmare, boieri în înţeles economic au
existat şi înainte de întemeiere, aşa cum a existat şi marea proprietate funciară. De pildă, Constantin
Căpitanul şi-a dat seama că boierii sunt mai vechi decât instituţia domniei, căci spune în legătură cu
înteneierea Ţării Româneşti următoarele: “atunci s-au adunat boieri de au fost de neam mare şi puseră
banovăţ un neam de le zice Basarabi”. De asemenea, Ioan de Târnave afirmă că boierii din Moldova s-au
întrunit şi au hotărât să îl cheme pe Bogdan din Maramureş şi să-l aleagă domn al Moldovei. Observăm
deci că Ioan de Târnave şi Constantin Căpitanul recunosc celor ce s-au strâns în jurul lui Basarab şi a celor
ce l-au chemat pe Bogdan calitatea de boieri. De aici rezultă că marea proprietate boierească este anterioară
întemeierii. După întemeiere, proprietatea boierească putea izvorî şi din dania domnească. Iniţial, aceste
donaţii aveau caracter viager, pentru ca, începând din secolul al XV-lea să devină ereditare.
Trăsătura dominantă a marii proprietăţi feudale este imunitatea de tip feudal. În virtutea acestor
imunităţi, boierii puteau exercita pe teritoriile lor o parte din funcţiile statului, în sensul că boierii îşi
administrau domeniile prin aparatul propriu de slujitori, asigurau strângerea impozitelor pentru
domnie, întreţineau o armată proprie, judecau procesele pe domeniile lor. Existenţa acestor imunităţi
se explică, în primul rând, prin faptul că marii boieri (boierii de ţară) sunt întemeietorii ţărilor române.
Ei au creat statul feudal, unindu-se în jurul unui voievod pe care l-au ales domn şi căruia i-au transmis
o parte din atribuţiile lor militare, administrative şi judiciare, atribuţii pe care domnul urma să le
exercite prin aparatul propriu, central, la nivelul întregului stat feudal proaspăt format. În acelaşi timp,
întemeietorii au înţeles să păstreze şi pentru ei o parte din vechile atribuţii exercitate odinioară ca şi
voievozi, juzi, cnezi, jupani, etc., pe care le-au exercitat, în calitate de boieri de ţară, după întemeiere,
în forma imunităţilor de tip feudal. În al doilea rând, imunităţile consacrate prin dispoziţiile Legii Ţării
se explică şi prin faptul că, în primele decenii, aparatul central nu era suficient de puternic şi de bine
organizat pentru a putea exercita toate funcţiile statului, astfel încât în primele decenii după întemeiere,
funcţiile statului au fost împărţite între domn şi boierii de ţară învestiţi cu imunităţi şi exercitate în
paralel de către aceştia.
În limbajul Legii ţării, în Ţara Românească imunităţile erau desemnate prin ohabă (îşi are
originea în slavonescul “ohaba”, care are înţelesul de moşie ereditară), iar în Moldova prin uric
(este de origine maghiară, “orok” având înţelesul de moşie ereditară). Iniţial, aceste imunităţi erau
acordate de către domn boierilor de ţară printr-o formulă concentrată, de natură să ne arate că
boierul de ţară putea să exercite pe domeniul său toate atribuţiile de tip statal, de unde rezultă că
imunitatea nu decurgea din calitatea de mare proprietar feudal, ci se acorda de către domnie prin
hrisov domnesc. În Ţara Românească se utiliza formula “să-i fie de ocină şi ohabă” (cuvântul
“ocină” îşi are originea în slavonescul “ocina”, care înseamnă proprietate), iar în Moldova se
utiliza formula “să-i fie uric cu tot venitul”. Cu timpul însă, după domniile lui Mircea cel Bătrân
şi Alexandru cel Bun, puterea centrală se consolidează (în timpul domniilor lui Vlad Ţepeş şi
Ştefan cel Mare), domnii fiind în măsură să exercite funcţiile statului. Asistăm, astfel la un proces
de restrângere a imunităţilor, încât în vremea lui Ştefan cel Mare, de regulă, imunităţile de tip feudal
se acordau printr-o formulă descriptivă, arătându-se expres ce anume atribuţii poate exercita boierul de
ţară pe domeniul său, atribuţii însă precis determinate. Mai mult decât atât, se constată că în secolul al
XV-lea unii boieri de ţară exercită imunităţile nu doar asupra domeniilor lor, ci şi asupra unor sate
libere din vecinătate, ceea ce nu înseamnă că aceste sate au devenit dependente, pentru că ele nu şi-au
pierdut dreptul de proprietate asupra pământului, ci doar dreptul de a se autoadministra. Aceste cazuri
erau menţionate în documente şi se caracterizau prin aceea că se preciza că imunitatea se exercită
acolo unde a fost cneaz sau jude o anumită persoană (spre exemplu, “să-i fie de uric acolo unde a fost
cneaz Dragomir”).
Apare şi proprietatea bisericească, ce îşi are originea exclusiv în daniile făcute de către domn
sau de către particulari. Aceste danii erau făcute în scopuri pioase, iar bunurile care făcuseră
obiectul lor nu puteau fi înstrăinate fără consimţământul expres al donatorilor. Înaltul cler se
bucura pe domeniile sale de imunităţi mult mai largi decât cele acordate boierilor, în special în
materie judiciară, pentru că aici înaltul cler se bucura de o deplină autonomie faţă de domni. Cu
timpul, a început să se practice închinarea mănăstirilor către Muntele Athos, astfel încât cele mai
multe dintre venituri nu au mai fost utilizate în scopuri pioase.
Dar şi domnul avea domeniile sale private, ce aveau regimul proprietăţii nobiliare, pe care
domnul le dobândise fie înainte de înscăunare, fie ulterior înscăunării. Domnul, în calitate de mare
proprietar funciar, putea exercita pe domeniile sale imunităţi de tip feudal.
În sfera lui dominium utile intră şi proprietatea ţăranilor liberi, organizaţi în obşti. Dispoziţiile
Legii ţării cu privire la fizionomia dreptului de proprietate asupra moşiei obştei săteşti poartă
amprenta străvechilor tradiţii, în sensul că obştea sătească exercita chiar şi în feudalismul
dezvoltat un drept superior de supraveghere şi control asupra întregului hotar al obştei, în ciuda
faptului că, după întemeiere, străvechea folosinţă pe care o exercitau sătenii asupra vetrei satului
(formată din casele, curţile şi grădinile ţăranilor) şi terenurilor arabile se dezvoltase într-o
veritabilă proprietate privată. Aceasta, conform străvechii tradiţii, putea fi extinsă prin muncă
proprie, prin desţeleniri şi defrişări. Aceste extinderi ale proprietăţii private trebuiau aprobate de
către Adunarea megieşilor sau de către domn, dacă era vorba de terenurile nimănui. Astfel, s-au
format, pe lângă loturile matcă, prisăcile, viile, poienile, fâneţele, braniştile, grădinile de legume,
vadurile de moară şi morile.
Vadurile de moară, atunci când apa se afla în proprietatea obştei, puteau fi atribuite unuia dintre
membrii obştei. În ipoteza în care marile ape, care erau în proprietatea domnului, treceau prin hotarul
obştii, vadul de moară putea fi atribuit unuia dintre membrii obştii prin hrisov domnesc.
Toate aceste stăpâniri private aveau un regim juridic diferit, reglementat prin norme de sine
stătătoare. De aceea, în terminologia noastră medievală, întâlnim termeni ca legea prisăcilor,
legea viilor, legea braniştelor, etc.
Dispoziţiile cu privire la obştea sătească au consacrat atât proprietatea privată, cât şi
stăpânirea devălmaşă. Proprietatea privată purta asupra vetrei satului, asupra terenurilor
destinate agriculturii (ţarini – termen românesc) şi asupra terenurilor dobândite prin muncă
proprie, iar păşunile, podurile şi apele se aflau în stăpânirea devălmaşă, conform vechilor
tradiţii româneşti.
Cei ce deţineau pământ cu titlu de proprietate privată aveau acces şi la exploatarea bunurilor aflate
în devălmăşie, cu condiţia de a nu le schimba destinaţia. Dar în ciuda faptului că teritorii întinse din
moşia obştei se aflau în proprietate privată, totuşi obştea sătească a păstrat şi exercitat un drept superior
de supraveghere şi control asupra întregului hotar al obştei săteşti, adică asupra întregii moşii a obştei,
în vederea asigurării unităţii economice a obştei săteşti. În acest sens, avem, mai întâi, în vedere faptul
că megieşii, în calitatea lor de proprietari asupra pământului, aveau dreptul de dispoziţie, astfel încât a
apărut pericolul ca terenuri din hotarul obştei să fie transmise unor persoane străine de obştea sătească,
fenomen de natură a afecta unitatea economică a obştii. De aceea, dispoziţiile Legii ţării au preluat din
dreptul romano-bizantin un procedeu juridic numit dreptul de protimis (dreptul de precumpărare şi
răscumpărare). În virtutea dreptului de precumpărare pe care îl puteau exercita megieşii din obşte şi, în
primul rând, rudele şi vecinii aceluia care dorea să-şi vândă ocina (proprietatea ereditară), trebuia
făcută publică intenţia de vânzare fie la trei târguri succesive, fie trei duminici la rând, în biserică, după
slujbă. Dacă se îndeplineau aceste forme de publicitate şi nici un membru al obştei nu dorea să-şi
exercite dreptul de precumpărare (de preemţiune), atunci terenul putea fi înstrăinat unei persoane din
afara obştei. Dacă terenul era vândut fără respectarea dreptului de precumpărare, actul respectiv era
nul. Dacă însă terenul fusese înstrăinat cu respectarea formelor de publicitate unei persoane din afara
obştei, în termen de un an de la data vânzării, oricare membru al obştei se putea răzgândi şi putea să
exercite dreptul de răscumpărare, adică întorcea preţul cumpărătorului străin de obşte. Pe această cale
terenul revenea în stăpânirea unui membru al obştei.
Pe de altă parte, Legea ţării a creat un procedeu juridic de natură să anihileze dreptul de
protimis, întrucât dreptul de protimis dobândise o funcţie originală, în sensul că a fost utilizat
cu precădere în vederea asigurării solidarităţii obştei săteşti. Pentru a contracara un asemenea
drept, favorabil ţăranilor liberi, Legea ţării a creat o instituţie favorabilă boierilor – înfrăţirea
pe moşie.
 Vechile popoare au practicat înfrăţirea ca pe o formă de creare a rudeniei artificiale, ca o
reacţie la fenomenul descompunerii ginţilor, pentru că ginţile erau comunităţi întemeiate pe
rudenia de sânge. În momentul în care ginta începe să se descompună în mari familii
patriarhale, oamenii încep să aibă sentimentul izolării, încât apare înfrăţirea prin amestecul
sângelui ca formă artificială a creării rudeniei de sânge. Ulterior înfrăţirea a evoluat în sensul
că în epoca feudală se practica înfrăţirea pe biblie, devenind fraţi de cruce.
Dar pe lângă această formă a înfrăţirii moştenită de demult, Legea ţării a creat o nouă
variantă a infrăţirii, şi anume înfrăţirea cu efecte patrimoniale. Conform acestui procedeu,
două sau mai multe persoane se înfrăţeau pe anumite bunuri, în sensul că înfrăţiţii puneau în
comun acele bunuri şi deveneau fraţi nedespărţiţi (coproprietari ai acelor bunuri). Cum, de
regulă, se puneau în comun moşii, înfrăţirea cu efecte patrimoniale a fost reglementată de Legea ţării
sub denumirea de înfrăţirea pe moşie. De regulă, cei înfrăţiţi puneau în comun moşiile lor, în înţelesul
că fiecare venea cu moşia proprie. Uneori, înfrăţirea se realiza între mai multe persoane pe moşia unei
singure persoane, astfel încât cei înfrăţiţi deveneau coproprietarii unei moşii. Boierii români au recurs
la forma înfrăţirii pe moşie, deoarece boierul se înfrăţea cu ţăranul din obşte pe pământul acestuia din
urmă. Pe această cale, boierul înfrăţit devenea rudă cu ţăranul şi coproprietar. Ca atare, putea să
exercite dreptul de precumpărare şi de răscumpărare, întrucât era considerat membru al obştii. Prin
achiziţii succesive, boierii reuşeau să dobândească toate terenurile din hotarul obştei săteşti şi, pe cale
de consecinţă, să îşi aservească obştile libere. Iată cum, în evoluţia sa seculară, dreptul de protimis
combinat cu înfrăţirea pe moşie s-a transformat într-o puternică armă juridică îndreptată împotriva
ţăranilor liberi.
Pe lângă proprietatea nobiliară şi cea a ţăranilor liberi, dispoziţiile Legii ţării au consacrat
şi proprietatea ţăranilor aserviţi. Ţăranii aserviţi se aflau pe domeniile nobiliare, se aflau în
dependenţă faţă de nobili sau faţă de cler şi aveau un statut juridic inferior. Această problemă
trebuie observată în paralel cu modul în care era structurat orice domeniu feudal.
Domeniile feudale cuprindeau două părţi:
- două treimi din domeniu erau atribuite spre folosinţă ţăranilor aserviţi;
- rezerva boierească, care cuprindea o treime din domeniul feudal, se afla în proprietatea
absolută a feudalului.
Ţăranii aserviţi aveau obligaţia de a munci întreaga moşie. Recolta de pe rezerva boierească
aparţinea nobilului, iar recolta obţinută de pe terenul dat în folosinţă era împărţită, deoarece ţăranul
aservit reţinea nouă zecimi din aceasta, iar boierul restul de 10% din recoltă sub forma zeciuielii. Aşadar,
ţăranii aserviţi stăpâneau pământul cu titlu de folosinţă. Acest drept de folosinţă asupra terenului se
exercita pe baze legale, şi nu pe baze contractuale, deoarece, conform dispoziţiilor Legii ţării, boierii
aveau obligaţia să pună la dispoziţia ţăranilor aserviţi două treimi din moşie. Dacă boierii nu respectau
această obligaţie ce rezulta din dispoziţiile Legii ţării, aceştia puteau fi chemaţi în faţa domniei şi
pedepsiţi pentru încălcarea Legii ţării.
În secolul al XVIII-lea, prin reformele înfăptuite de către Constantin Mavrocordat, s-a
desfiinţat sistemul aservirii ţăranilor, încât de atunci ei dobândeau dreptul de folosinţă asupra
pământului boieresc prin contract; boierii, profitând de situaţia în care se aflau ţăranii, le
impuneau prin contract obligaţii mult mai grele decât cele care rezultau din Legea ţării. Iată
de ce s-a afirmat că prin desfiinţarea aservirii ţăranilor şi prin înlocuirea regimului legal cu cel
contractual ţăranii aserviţi au avut numai de pierdut.
Totodată, Legea ţării le recunoştea ţăranilor aserviţi dreptul de a exercita o stăpânire personală
asupra terenurilor defrişate sau desţelenite doar cu acordul boierului, precum şi asupra unor suprafeţe
de pământ situate în afara domeniilor feudale.
La rândul lor, conform obiceiului, şi orăşenii exercitau un drept de proprietate, căci oraşele
noastre medievale cuprindeau vatra satului, ocolul şi hotarul oraşului. Vatra oraşului era zona în
care se construiau clădiri, ateliere, locaşuri de comerţ şi de cult. Hotarul oraşului cuprindea
terenurile cultivate de către orăşeni, iar ocolul, aşa cum am mai arătat, cuprindea un număr de sate
dependente de oraş. Orăşenii ce practicau meşteşugurile exercitau proprietatea asupra atelierelor şi
mărfurilor produse, negustorii exercitau proprietatea asupra locaşurilor de comerţ şi asupra
mărfurilor. În acelaşi timp, şi unii şi alţii exercitau proprietatea asupra pământului, pentru că unii
dintre aceştia practicau agricultura.
Şi robii exercitau un drept de proprietate, recunoscut de Legea ţării, dovadă că existau dregători
inferiori – juzii de ţigani – ce strângeau impozitele plătite de robi pe sălaşurile lor. De asemenea, cei
care practicau unele meşteşuguri, exercitau şi un drept de proprietate asupra uneltelor de lucru.
Secţiunea a VIII-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la statutul juridic al
persoanelor
Persoanele au capacitate de drept şi capacitate de fapt.
Capacitatea de drept desemnează aptitudinea fiinţelor umane de a fi subiecte de drept.
Capacitatea de fapt desemnează aptitudinea fiinţei umane de a avea reprezentarea
consecinţelor actelor şi faptelor sale.
În dreptul modern, capacitatea persoanelor este unitară, pe când în dreptul sclavagist era
foarte diversificată. În societatea feudală capacitatea persoanelor era reglementată printr-un
sistem al castelor de tip feudal, caste care reprezentau categorii sociale închise şi ereditare şi
care au un statut juridic de sine stătător.
Conform Legii ţării, existau cinci asemenea caste:
- boierii;
- ţăranii liberi;
- ţăranii aserviţi;
- orăşenii;
- robii.
Conceptul de “boier” are, în istoria noastră socială, două accepţiuni: una economică şi una
politică.
Din punct de vedere economic, erau consideraţi boieri marii proprietari funciari.
Din punct de vedere politic, erau consideraţi boieri doar marii proprietari funciari care fuseseră
înnobilaţi de către domn prin hrisov domnesc.
În documentele vremii redactate în slavonă, în Ţara Românească boierii erau denumiţi jupani,
pe când în Moldova erau numiţi pani. În documentele redactate în latină erau denumiţi barones
sau boyarones.
Boierii erau de mai multe feluri.
Conform unui prim criteriu, boierii se clasificau în:
 - dregători domneşti;
- boieri de ţară.
Alt criteriu ne face să delimităm boierii mari de boierii mici.
Iniţial, boierii de ţară au împărţit cu domnul exerciţiul funcţiilor statului, prin intermediul
Sfatului domnesc. Raportul de forţă, însă, s-a schimbat, astfel încât odată cu centralizarea,
atribuţiile boierilor de ţară au fost preluate de către dregătorii domneşti (boierii de slujbe).
Relaţiile dintre domn şi boieri erau reglementate în sistemul vasalităţii, în sensul că relaţiile
domn-boieri se stabileau pe baze contractuale, cu drepturi şi obligaţii reciproce, şi constituiau
baza politică a sistemului feudal. Boierii aveau obligaţiile de a răspunde cu steagurile lor la
chemarea domniei, de a duce la îndeplinire poruncile domneşti şi de a presta o dreaptă şi
credincioasă slujbă. Domnul avea obligaţiile de a-i proteja pe boieri faţă de pericolele interne
şi externe şi de a-i milui (a le face donaţii) pentru dreaptă şi credincioasă slujbă.
În practica feudală s-a constatat că doar boierii s-au bucurat de plenitudinea drepturilor politice şi civile,
pe când celelalte categorii sociale aveau un statut juridic inferior.
Ţăranii liberi trăiau fie în obşti săteşti libere, fie în afara obştilor săteşti. Cei ce trăiau în afara
obştilor se numeau cnezi (judeci), căci după întemeiere unii dintre cnezi (judeci) s-au transformat în
boieri, pe când alţii au decăzut în rândurile ţăranilor liberi. De aceea, în epoca feudalismului
dezvoltat ţăranii liberi sunt desemnaţi prin termenul de “judec”.
Obştile săteşti libere exercitau şi pe mai departe un drept de autoconducere, mai restrâns, faţă de
faptul că obştea liberă a fost inclusă în stat, iar o parte dintre atribuţiile ei de autoconducere au fost
preluate de către organele specializate ale statului.
Ţăranii aserviţi, în secolele XV şi XVI, erau denumiţi rumâni în Ţara Românească, vecini
în Moldova şi iobagi în Transilvania.
Unii autori au susţinut că exista un drept distinct ce reglementa statutul juridic al rumânilor şi care
nu se confunda cu Legea ţării. Această teorie a fost susţinută de profesorul Constantin Giurescu. În
documentele noastre medievale, termenul de “rumân” are şi înţeles etnic şi înţeles social, astfel încât
dreptul rumânesc la care se referea profesorul Constantin Giurescu, care îl considera ca fiind diferit de
Legea ţării, este de fapt un drept al românilor, deoarece sintagma de “drept rumânesc” nu desemnează
un drept social, ci unul etnic. Prin forţa argumentului se poate observa cu uşurinţă că dreptul rumânesc
se confundă cu Legea ţării, ceea ce nu înseamnă că Legea ţării nu cuprindea şi norme aplicate doar
ţăranilor aserviţi.
Statutul juridic al ţăranilor dependenţi era definit, în primul rând, prin dreptul de
proprietate incompletă pe care boierii îl exercitau asupra lor, deoarece ei puteau fi vânduţi
doar odată cu moşia. Totodată, ei aveau faţă de boieri obligaţiile care decurgeau din cele trei
forme ale rentei de tip feudal, precum şi dreptul de a primi pământ în folosinţă şi de a păstra o
parte din recoltă.
Procesul de aservire a ţăranilor a cunoscut două momente principale. Primul este
dependenţa personală, iar al doilea legarea de pământ a ţăranilor.
Dependenţa ţăranilor este cunoscută încă din epoca întemeirii, fiind mai târziu completată
cu legarea de pământ. Prin urmare, nu trebuie confundat conceptul de “aservire” a ţăranilor cu
dependenţa personală, căci aservirea presupune întrunirea şi a dependenţei personale, şi a
legării de pământ. Până spre sfârşitul secolului al XVI-lea, ţăranii se aflau în dependenţă
personală faţă de boieri, căci aveau obligaţia de a executa poruncile boiereşti. În caz contrar
puteau fi certaţi, adică pedepsiţi, de către domn sau de către boieri. Dacă îşi executau
obligaţia de ascultare, precum şi obligaţiile pecuniare faţă de boieri, se puteau muta
oricând pe altă moşie. Abia la sfârşitul secolului al XVI-lea dependenţa personală a fost
completată cu legarea de pământ.
Legarea de pământ a fost pusă în mod greşit pe seama lui Mihai Viteazul, întrucât acesta, în
toamna anului 1595, după bătălia de la Călugăreni a dat un aşezământ cunoscut sub denumirea de
Legătura lui Mihai. Prin acest aşezământ s-a precizat “care pe unde va fi să fie vecin pe veci”. De
aici s-a tras concluzia că Mihai Viteazul i-ar fi legat pe ţăranii aserviţi de pământ. Numai că, acea
afirmaţie a lui Mihai, care, de fapt, este un ordin, a fost scoasă din context. Avem în vedere faptul că
după Călugăreni, Mihai s-a retras, iar ţăranii aserviţi au început a fugi de frica turcilor în Oltenia, iar
boierii din Muntenia şi-au exercitat dreptul de a-i urmări pe ţăranii fugari şi de a-i readuce pe moşii.
În acele condiţii, Mihai a dat aşezământul cu pricina, prin care le-a interzis boierilor să-i urmărească
pe ţăranii fugari şi să îi readucă pe moşii, astfel încât acei ţărani au rămas în Oltenia. Pe această cale,
ţăranii au fost dezlegaţi de pământ în Muntenia, fiind legaţi de pământ în Oltenia. Aceasta nu
însemană că Mihai Viteazul a creat instituţia legării de pământ a ţăranilor aserviţi, deoarece boierii,
aşa cum s-a arătat, aveau dreptul de a-i urmări pe ţăranii fugari şi înaintea Legăturii lui Mihai. Din
acel moment, în documentele vremii acei ţărani sunt numiţi “rumâni de legătură”.
Aservirea ţăranilor s-a realizat, la origine, prin silă şi cotropire, adică prin mijloace
violente. Mai târziu, după întemeiere, Legea ţării a creat procedee juridice prin intermediul
cărora ţăranii liberi puteau fi aserviţi, cunoscute sub denumirea de “forme de cădere în
rumânie”.
O primă formă este contractul de vânzare, căci, în mod relativ frecvent, ţăranii liberi îşi
vindeau unui boier pământul şi libertatea. Altfel spus, înstrăinarea pământului nu atrăgea după
sine căderea în rumânie, pentru aceasta fiind necesară o clauză expresă care să prevadă
înstrăinarea libertăţii.
Altă formă de creare a rumâniei era contractul de donaţie. Pe această cale, ţăranul dona boierului
pământul odată cu libertatea. Clauza prin care se înstrăina libertatea trebuia să prevadă în mod expres
acest lucru, ca şi în cazul contractului de vânzare-cumpărare.
Ţăranii liberi puteau cădea în rumânie şi prin efectele produse de contractul de împrumut.
Ţăranii liberi care contractau împrumuturi băneşti de la boieri includeau la sfârşitul
contractului o clauză expresă, prin care se prevedea că, dacă debitorul nu plăteşte la scadenţă,
va cădea automat în rumânie.
Ţăranii liberi mai cădeau în rumânie prin efectele hotărârilor judecătoreşti. Precum ştim, în
cadrul obştilor săteşti libere a funcţionat principiul răspunderii colective în materie fiscală şi în
materie penală. În virtutea acestui principiu, dacă membrii obştii nu puteau plăti suma globală,
era aservită boierului ce plătea acea sumă sau de către domnie.
În materie penală, răspunderea colectivă rezulta din faptul că, după întemeiere, obştea
sătească a pierdut dreptul de a judeca faptele penale, dar a păstrat dreptul de a-i urmări pe
infractori şi de a-i preda slujitorilor domneşti, pentru ca statul să îi judece şi să îi pedepsească.
Dacă obştea nu îşi îndeplinea obligaţia de a depista infractorul, era condamnată la plata unei
amenzi penale. În caz de neplată a amenzii, obştea era aservită fie către domnie, fie către boierul
care plătea amenda.
În mod simetric, Legea ţării a creat şi procedee prin care se putea obţine ieşirea din rumânie.
Menţionăm răscumpărarea din rumânie prin plata unor sume de bani, iertarea de rumânie şi hotărârea
judecătorească, deoarece uneori Sfatul domnesc judeca procesele dintre boieri şi ţăranii aserviţi şi,
constatându-se că ţăranii au fost aserviţi prin silă, li se dădea dreptate şi, pe această cale, îşi
redobândeau libertatea şi pământul.
În ceea ce priveşte statutul juridic al orăşenilor, Legea ţării le recunoaşte un drept de
autoconducere exercitat prin Adunarea orăşenilor, Consiliul orăşenesc şi prin breslele de
meşteşugari, acestea din urmă începând a fi organizate încă din secolul al XVI-lea în oraşe.
Orăşenilor nu li se aplica, potrivit dispoziţiilor Legii ţării, un statut unitar, deoarece conceptul
de “orăşean” are un conţinut neomogen.
Orăşenii erau împărţiţi în trei categori:
- patriciatul oraşelor, care era format din privilegiaţii care exercitau conducerea oraşelor;
- negustorii şi meşteşugarii;
- agricultorii, care lucrau terenurile aflate în hotarul oraşului. Aceştia puteau fi liberi sau
aserviţi.
Robii au un statut juridic reglementat prin dispoziţiile Holobskoe pravo (dreptul holobilor
sau al robilor), norme ce aparţineau Legii Ţării. La origine, robii proveneau dintre pecenegi şi
cumani, mai târziu dintre tătari şi ţigani. De aici putem trage concluzia că un creştin nu putea fi
rob în statele feudale româneşti. Din punct de vedere juridic, robul nu era considerat a fi
persoană, nu avea capacitate juridică, nu era considerat subiect de drept, era asimilat bunurilor.
Cu toate acestea, spre deosebire de sclav, care putea fi ucis, robul nu putea fi ucis de către
stăpânul său fără ca acesta din urmă să nu rămână nepedepsit. În schimb, robul putea fi supus
unor corecţii fizice. În cazul în care robii ar fi comis vreun delict, stăpânul îi putea abandona în
mâinile victimei delictului pentru ca victima să îşi exercite asupra lor dreptul de răzbunare, după
cum stăpânul putea despăgubi pe victima delictului prin plata unei sume de bani. Neavând
capacitate juridică, robul nu putea încheia acte juridice în nume propriu, dar, după modelul
roman, putea încheia acte juridice împrumutând capacitatea stăpânului său cu condiţia ca, prin
efectele produse de acele acte, situaţia stăpânului său să devină mai bună. Totodată, în vederea
stabilirii filiaţiei, robilor li s-a recunoscut dreptul de a încheia o căsătorie inferioară, după cum li s-a
recunoscut şi dreptul de a exercita un drept de proprietate asupra sălaşului şi asupra uneltelor de
muncă. Robii puteau fi domneşti, boiereşti sau mănăstireşti. Statutul de rob putea înceta fie prin
dezrobire, care putea fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, fie prin denunţarea stăpânului pentru
hiclenie sau pentru calpuzanie. Încetarea statutului de rob avea ca efect creştinarea.
Secţiunea a IX-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la rudenie, familie şi
succesiuni
Familia era formată din rudele cele mai apropiate, având ca nucleu părinţii şi copiii. Era
consacrată o anumită egalitate între soţi, determinată de condiţiile de viaţă specifice obştii săteşti.
Astfel, ambii soţi exercitau puterea părintească asupra copiilor, iar soţia supravieţuitoare putea
exercita singură puterea părintească asupra copiilor minori. În cadrul familiei exista obligaţia
reciprocă de întreţinere şi protecţie
 Conform dispoziţiilor Legii ţării, rudenia este de trei feluri: de sânge, prin alianţă şi
duhovnicească (spirituală).
Rudenia de sânge este legătura dintre persoanele care descind din acelaşi autor. Legea ţării distinge între
rudenia de sânge în dreaptă linie, în sus şi în jos şi rudenia de alături.
Alianţa este legătura dintre rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ.
Rudenia spirituală, în conformitate cu dispoziţiile Legii ţării, rezulta din tainele botezului şi
ale cununiei; practic, în sfera sa de cuprindere includea relaţiile dintre naşi şi fini.
Legea ţării prevede, totodată, gradele de rudenie, numerotate după numărul generaţiilor ce se
interpun între rudele respective. În funcţie de gradul de rudenie, erau stabilite drepturi şi obligaţii
de ajutor reciproc şi întreţinere, precum şi drepturi succesorale. Cele mai importante efecte
patrimoniale le generează rudenia de sânge, pentru că aceasta constituia fundamentul succesiunii.
De asemenea, rudenia de sânge în linie directă constituie şi piedică la căsătorie la infinit, pe când
rudenia de sânge în linie colaterală constituia piedică la căsătorie până la gradul al patrulea.
Legea ţării cunoaşte şi alte forme de rudenie, precum rudenia derivată din înfrăţire şi
rudenia derivată din înfiere.
Conform dispoziţiilor Legii ţării, căsătoria constituia o relaţie maritală între soţi, cu drepturi şi
obligaţii reciproce pentru aceştia. Căsătoria era privită ca un act religios bazat pe liberul consimţământ al
viitorilor soţi. Pentru a se considera încheiată căsătoria, trebuiau parcurse mai multe etape. Conform
obiceiului, mai întâi avea loc momentul cunoaşterii viitorilor soţi – vederea în fiinţă. Dacă viitorii soţi se
agreează, se trece la urmarea de vorbă, etapă caracterizată prin tratativele părinţilor cu privire la zestrea
viitorilor soţi. Începând din secolul al XVII-lea, datorită faptului că zestrea se constituia numai pentru
fete, se conturează o nouă etapă, şi anume întocmirea foii de zestre. După aceste etape urma
binecuvântarea părinţilor şi binecuvântarea religioasă, deoarece căsătoriile erau considerate a fi încheiate
în cer. Cu această ocazie, la oficierea căsătoriei în biserică nu se încheia un act scris.
Din Statutele Ţării Făgăraşului rezultă că binecuvântarea religioasă nu putea fi dată în
lipsa binecuvântării părinteşti. De aceea, prin intermediul Statutelor Ţării Făgăraşului a fost
consacrată căsătoria cu fuga. Pe această cale, atunci când părinţii refuză să îi binecuvânteze pe
cei doi tineri, are loc un simulacru de răpire, ocazie cu care viitorul soţ răpeşte viitoarea soţie
cu voia ei, după care plăteşte o amendă simbolică. Aceastră amendă ce era plătită, în mod
simbolic, de către viitorul soţ, producea aceleaşi efecte ca şi binecuvântarea părintească.
Din ceremonialul căsătoriei, din procedura peţitului şi din constituirea zestrei rezultă că tinerii
trebuiau să ţină seama şi de învoirea părinţilor. Cu ocazia încheierii căsătoriei se constituia zestrea
tinerilor căsătoriţi. La origine, având în vedere caracterul democratic al familiei, ambii soţi erau
înzestraţi de către părinţi ca o recunoaştere a muncii depuse în sânul familiei. Zestrea sporea prin
darurile făcute de vecini şi prieteni cu ocazia sărbătoririi nunţii. Începând din secolul al XVII-lea
au apărut foile de zestre, deoarece dota (zestrea) era constituită doar din bunurile cu care venea în
căsătorie femeia. Tot din acea perioadă încep a fi menţionaţi vânătorii de zestre. De aceea, părinţii
fetelor luau diferite măsuri juridice pentru protejarea integrităţii zestrei.
Alături de rudenia de sânge, un alt impediment la căsătorie era şi starea de robie a unuia
dintre soţi, care atrăgea căderea în robie atât a soţului liber, cât şi a copiilor rezultaţi dintr-o
asemenea căsătorie.
 Divorţul putea fi obţinut fie în biserică, fie prin repudiere. Bărbatul îşi putea repudia soţia, după
cum şi soţia îşi putea repudia bărbatul. Dacă divorţul se pronunţa din vina soţiei, zestrea rămânea la
bărbat.
Legea ţării a consacrat, din punct de vedere juridic, următoarele categorii de copii:
- copii fireşti (legitimi);
- copii din flori (naturali) – erau născuţi în afara căsătoriei;
- copii de suflet (adoptaţi);
- hiaştrii (copiii vitregi) – aparţineau unuia dintre soţi dintr-o altă căsătorie;
- copiii dobândiţi prin efectul înfrăţirii.
În limbajul Legii ţării, succesiunile sunt desemnate prin termenul de “moştenire”. Acest
termen îşi are originea în tracul “moş”, conform formulei “moşie moştenită”. Dispoziţiile legii
ţării în materie reglementează moştenirea fără testament (moştenirea legală) şi moştenirea
testamentară.
Moştenirea fără testament este astfel denumită pentru că este deferită în conformitate cu
dispoziţiile Legii ţării în cazul în care nu există moştenitori testamentari, fie pentru că nu
există testament, fie pentru că acesta nu a fost valabil întocmit. Moştenirea fără testament este
desemnată şi prin sintagma de “moştenire legală”, întrucât succesorii vin la moştenire potrivit
legii.
Dispoziţiile Legii ţării din Moldova asigură o egală vocaţie succesorală şi pentru fii şi
pentru fiice. Dar în Ţara Românească este consacrat privilegiul masculinităţii, în sensul că
ocinele (proprietăţele funciare ereditare) nu puteau fi dobândite de către fete, ci doar de către
băieţi. Fetele puteau moşteni bunuri mobile (bani, etc) şi pământuri de cumpărătură
(pământurile cumpărate, iar nu ocinele). Totuşi, prin utilizarea procedeului juridic al înfrăţirii
pe moşie, în Ţara Românească fetele erau înfrăţite cu băieţii, încât fetele deveneau pe cale
artificială băieţi. Pentru a produce efectele scontate, înfrăţirea trebuia aprobată prin hrisov
domnesc. Astfel se prevalau de acest privilegiu ţăranii în Ţara Românească.
În Ţara Românească şi în Moldova, în Ţara Făgăraşului şi în Maramureş, copiii legitimi şi
cei adoptaţi aveau depline drepturi succesorale faţă de ambii părinţi. Copilul natural venea
doar la succesiunea mamei, iar copilul vitreg venea doar la succesiunea părintelui bun, nu şi la
moştenirea soţului sau soţiei acestuia. Totodată, Legea ţării admitea şi sistemul reprezentării
în materie succesorală, ceea ce însemna că nepoţii din fii veneau şi ei la succesiune în prima
categorie de moştenitori dacă tatăl lor predecedase biunicului şi urcau în rangul succesoral al
tatălui lor dobândind partea din succesiunea care s-ar fi cuvenit tatălui lor dacă acesta ar mai
fi trăit. Spre exemplu, dacă veneau la moştenire doi fii şi doi nepoţi din fiu, moştenirea se
împărţea în trei părţi, nepoţii din fiu urmând a dobândi pe această cale împreună o treime din
moştenire, pentru că atât s-ar fi cuvenit tatălui lor dacă acesta ar mai fi trăit.
Se recunoştea şi soţului supravieţuitor vocaţia succesorală, chiar în concurs cu
descendenţii. La moştenitori se transmiteau atât bunurile succesorale, cât şi drepturile de
creanţă şi datoriile defunctului. Moştenitorii răspundeau pentru datoriile succesorale intra vires
hereditatis (în limitele activului succesoral).
Moştenirea testamentară era deferită pe baza testamentului. În concepţia Legii ţării,
testamentul este actul de ultimă voinţă prin care o persoană, numită testator, instituie unul sau
mai mulţi moştenitori. Testamentul putea fi întocmit în formă scrisă – diată (vine de la
grecescul “diata”, care are înţelesul de testament)– sau în formă verbală – cu limbă de moarte.
Diata era scrisă, datată şi semnată de către testator, numai că urma a se întocmi în prezenţa
martorilor.
Testamentul cu limbă de moarte consta dintr-o declaraţie verbală, făcută în prezenţa
martorilor. Cum mulţi nu ştiau carte, deseori testamentul oral îmbrăca forma hrisovului
domnesc. S-a constatat că testamentul prezintă unele puncte comune cu hrisovul domesc,
pentru că ambele erau însoţite de un blestem care urmau să îi lovească pe aceia care nu
îndeplineau cea din urmă voinţă a testatorului. Legea ţării permitea părinţilor să
dezmoştenească pe fiii răufăcători sau pe fiii lipsiţi de respect.
Pe de altă parte, Legea ţării nu a consacrat instituţia majoratului, de aceea ea a consacrat
instituţia fideicomisului şi substituţiunea fideicomisară, căci în Europa apuseană, în special în
Germania, era cunoscută instituţuia majoratului, conform căreia proprietatea funciară este
inalienabilă şi putea fi dobândită doar de către primul născut bărbat, ceea ce i-a îndreptăţit pe
unii să afirme că la germani, nu numai că proprietatea funciară rămânea în sânul familiei, ci
ea dispune de proprietari, în sensul că devine proprietar acela care prin accidentul natrurii se
naşte primul şi bărbat.
Deoarece Legea ţării nu cunoştea majoratul, s-a recurs la fideicomis. Fideicomisul este actul de ultimă
voinţă prin care o persoană, numită disponent (dispunător), roagă o altă persoană, numită fiduciar, să
transmită un anumit bun sau chiar o parte din moştenire unei alte persoane, numită fideicomisar. Pe lângă
fideicomisul obişnuit, Legea ţării a consacrat şi fideicomisul de familie (substituţiunea fideicomisară),
instituţie întemeiată pe un mecanism conform căruia beneficiarul, numit fideicomisar, devine la rândul său
fiduciar şi trebuie să transmită un anumit bun, de regulă, o suprafaţă de pământ altei persoane din aceeaşi
familie, care va deveni la rândul ei fiduciar.
Secţiunea a X-a. Dispoziţiile Legii ţări cu privire la răspunderea colectivă
Acest tip de răspundere exista în materie fiscală, penală, şi în domeniul raporturilor juridice care
intrau în sfera de reglementare a dreptului internaţional privat.
În istoria dreptului european s-au cunoscut două tipuri de răspundere juridică:
- răspunderea colectivă (solidară);
- răspunderea individuală (personală).
Răspunderea colectivă este proprie societăţilor primitive, mai puţin evoluate. De regulă, normele care o
guvernează îmbracă haina obiceiului juridic.
Răspunderea individuală apare, de regulă, în cadrul societăţilor evoluate, iar regulile care
guvernează această materie sunt consacrate în forma dreptului scris.
Legea ţării consacră un sistem mixt al răspunderii juridice, în sensul că răspunderea solidară se
împleteşte cu răspunderea individuală.
În ceea ce priveşte răspunderea colectivă în materie fiscală, conform Legii ţării, impozitele
erau percepute în sistemul cislei. Conform acestui sistem, se fixa o sumă globală care apoi era
împărţită pe unităţi impozabile (pe familii), în funcţie de puterea economică a acestora, de către
răbojari, pe baza unor recensăminte efectuate din trei în trei ani. Dacă unii ţărani erau insolvabili
sau dacă fugeau din sat, pentru că nu-şi puteau plăti impozitele, faptă arătată în documentele
vremii prin expresia “au dat bir cu fugiţii”, datoriile lor urmau a fi preluate de către comunitate.
Cei ce plăteau aveau dreptul de a se despăgubi pe seama bunurilor celor fugiţi sau a celor aflaţi în
stare de insolvabilitate. Dacă întreaga obşte sătească nu putea împlini suma globală, urma a fi
aservită către domnie sau către boierul ce plătea suma de bani în cauză.
Dar răspunderea solidară a existat şi în materia dreptului penal. A apărut în legătură cu reprimarea
unor delicte, mai ales a celor de vătămare corporală, având în vedere că la origine, în epoca prestatală,
delictele de vătămare corporală erau pedepsite conform legii talionului (sistemul răzbunării sângelui).
Într-un stadiu mai avansat, odată cu trecerea spre societatea organizată politiceşte delincventul putea să
răscumpere dreptul de răzbunare a victimei prin plata unei sume de bani, care era fixată prin acordul
părţilor. Acest sistem poartă denumirea de compoziţiune voluntară. Mai târziu, după formarea statului,
dacă victima accepta să renunţe la dreptul său de răzbunare în schimbul unei sume de bani, cuantumul
sumei de bani era stabilit de către stat în funcţie de gravitatea delictului. Noul sistem este cunoscut sub
denumirea de compoziţiune legală. După consolidarea statului se impune un nou sistem, conform căruia
statul este acela care sancţionează pe cei ce săvârşesc fapte penale prin intermediul organelor sale
specializate.
În cazul poporului nostru, înainte de fondarea sistemului feudal, faptele penale erau judecate de
către organele obştii săteşti, şi anume Sfatul oamenilor buni şi bătrâni în frunte cu judele. După
formarea statului feudal, atribuţiile judiciare din domeniul penal al obştii săteşti au fost preluate de
către statul feudal, astfel încât obştea sătească nu mai putea soluţiona procesele penale. Totuşi
obştea şi-a păstrat, pe linia tradiţiei, atribuţiunea de a-l depista pe infractor şi de a-l preda
slujbaşilor domneşti, pentru ca aceştia să-l judece şi să-l pedepsească.
În legătură cu exercitarea acestei atribuţii a obştii săteşti, trebuie să distingem între două
situaţii:
- infracţiunea a fost comisă în cadrul hotarului obştii săteşti de către un membru al obştii;
- infracţiunea a fost comisă în afara obştii săteşti de către o persoană străină de obştea sătească,
dar care pătrundea în hotarul obştii.
În prima ipoteză, când infracţiunea era comisă în cadrul hotarului obştii săteşti de către un
membru al obştii, existau două posibilităţi:
- infractorul să fie identificat şi predat dregătorilor domneşti, caz în care obştea sătească era exonerată de
răspunderea penală, de vreme ce răspunderea apăsa asupra infractorului.
- infractorul să nu fie depistat, împrejurare ce atrăgea răspunderea colectivă a obştii săteşti pe tărâm
penal, în înţelesul că întreaga obşte era condamnată a plăti o amendă penală numită gloabă
(duşegubină). Aceste amenzi erau plătite, de regulă, în vite mari şi tocmai de aceea, în afară de sensul
de amendă penală, termenul de “gloabă” mai avea şi înţelesul de “vită slabă”. Termenul de
“duşegubină” vine din slavonescul “şugubină” şi are înţelesul de păcat mare, de pierdere a sufletului,
fărădelege.
În ipoteza în care infracţiunea era comisă în afara obştii de o persoană străină de obşte, dar
autorul pătrundea în hotarul obştii, infractorul era urmărit de gonitorii din urmă (slujbaşi
domneşti ce aveau atribuţii în acest sens) până la hotarul obştii, moment în care atribuţiile lor
încetau. Din acest loc, urmărirea infractorului era preluată de reprezentanţii obştii.
În acest caz, se puteau contura trei posibilităţi:
- infractorul este depistat şi predat gonitorilor din urmă. În acest caz, obştea era exonerată
de răspundere.
 - obştea sătească să dea urmă, adică să arate gonitorilor din urmă locul prin care infractorul
a părăsit hotarul obştii, loc din care urmărirea era reluată de către gonitorii din urmă. Aceasta
este o altă situaţie în care obştea sătească era exonerată de răspunderea penală.
- obştea sătească nu identifica infractorul şi nici nu dădea urma slujbaşilor domneşti. În această
situaţie trebuia a plăti gloaba şi, întrucât, de regulă, amenzile erau foarte grele, în mod frecvent
obştile săteşti erau aservite către domn sau către boierul care prelua plata amenzii.
Răspunderea colectivă exista şi în domeniul relaţiilor internaţionale. Avem în vedere
ipoteza în care supusul unui stat nu-şi execută obligaţia pe care o are faţă de supusul unui alt
stat. În această situaţie, orice conaţional al debitorului care se află pe teritoriul statului
creditorului poate fi supus executării silite asupra bunurilor, în înţelesul că autorităţile din
statul creditorului îi confiscă bunurile, ca urmare a dovezilor prezentate de către creditor, după
care îi eliberează acte care să dovedească motivul executării silite. Întors în ţară, cel supus
executării silite se prezintă cu actele doveditoare în faţa domniei, iar domnul, prin slujbaşii
săi, îl despăgubea pe seama bunurilor debitorului care nu şi-a executat obligaţia faţă de
supusul altui stat. Acest sistem a fost consacrat de dispoziţiile Legii ţării prin denumirea de
“despăgubirea de la altul”; el a funcţionat şi în alte sisteme judiciare. Spre exemplu, episcopul
de Cenad, care era în pelerinaj în Italia, a fost supus executării silite în Padova pentru că
episcopul de Oradea nu-şi plătise datoriile faţă de negustorii din Padova.
Secţiunea a XI-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la obligaţiile izvorâte din contracte
Legea ţării a consacrat şi răspunderea individuală în materia obligaţiilor, obligaţie ce
rezulta fie din contracte, fie din delicte.
Ca şi la romani, şi în Legea ţării contractele au fost principalul izvor de obligaţii. Contractele sunt
acte juridice constitutive de drepturi şi obligaţii pentru părţile contractante. În dreptul nostru feudal
cele mai multe dintre contracte poartă aceleaşi denumiri ca şi în dreptul modern. Totuşi, condiţiile
specifice feudalismului le-au determinat anumite particularităţi. Dacă însă în dreptul roman
dispunem de criterii sigure pentru a distinge între contractele reale, contractele consensuale şi
contractele nenumite, Legea ţării nu oferă asemenea criterii. Ca dovadă, în virtutea dispoziţiilor
Legii ţării, vânzarea consensuală ia naştere prin convenţia părţilor, însoţită de remiterea materială a
lucrului, de unde rezultă că Legea ţării nu făcea o distincţie clară între contractele consensuale şi
contractele reale. Pe de altă parte, la vânzarea romană, preţul consta întotdeauna dintr-o sumă de
bani (pecunia numerata), pe când în Legea ţării preţul putea consta şi dintr-un alt bun, de unde
rezultă că vânzarea consensuală se poate confunda cu schimbul, care este un contract nenumit.
Cele mai amănunţite reglementări ale Legii ţării au în vedere contractul de vânzare-
cumpărare. Acest contract se realiza prin convenţia părţilor cu privire la obiect şi preţ.
Încheierea unui contract de vânzare-cumpărare presupunea, ca şi la romani, întrunire a trei
elemente esenţiale – consimţământul, obiectul şi preţul.
Cu privire la consimţământ, acesta era conceput ca fiind manifestarea de voinţă a vânzătorului în sensul
dorit de către cumpărător. Consimţământul trebuia să fie liber, neviciat şi irevocabil. Putea fi viciat fie prin
violenţa psihică sau fizică, fie prin dol (înşelăciune). Conform concepţiei despre răspunderea individuală,
pentru ca aceasta să opereze era suficient consimţământul părţilor. În virtutea dreptului de protimis, dacă se
înstrăina un teren din hotarul obştii, era necesar consimţământul tuturor membrilor obştii. În ipoteza în care
se transfera dreptul de proprietate asupra unei moşii era necesar şi consimţământul domnului, exprimat
printr-un hrisov domnesc de confirmare, ocazie cu care părţile îşi executau obligaţia de dare a calului sau
de dare a cupei.
Obiectul vânzării, în Legea ţării, putea fi un lucru mobil sau un lucru imobil. Robii puteau fi vânduţi
separat de moşie, pe când tăranii aserviţi nu puteau fi vânduţi separat, ci numai împreună cu moşia de
care erau legaţi. În plus, Legea ţării a admis şi vânzarea libertăţii persoanei, dovadă că ţaranii liberi
deveneau rumâni sau vecini doar dacă îşi vindeau libertatea odată cu ocina. Obiectul cel mai frecvent al
vânzării era pământul. Terenurile erau determinate în contract prin semne de hotar, precum stâlpi, borne,
îngrădiri. Suprafaţa măsurată a terenului era rareori menţionată în contract.
Preţul putea să constea dintr-o sumă de bani, dar şi din alte bunuri, dovadă că Legea ţării nu
distingea în mod clar între contractul de vânzare-cumpărare şi contractul de schimb. Atunci când
preţul consta dintr-unul sau mai multe bunuri, în contract trebuia exprimat în formă bănească. Preţul
trebuia să fie real, să nu fie simulat, să nu fie fictiv, pentru că atunci contractul de vânzare-
cumpărare s-ar fi confundat cu contractul de donaţie. De asemenea, preţul trebuia să fie şi
determinat sau cel puţin determinabil. După cum mai rezultă din unele texte, preţul trebuia să fie şi
echitabil, adică să fie în linii generale aproape de valoarea comercială, aprecierea făcută în
conformitate cu obiceiul locului.
Dacă remiterea lucrului trebuia făcută chiar în momentul încheierii convenţiei, preţul putea fi plătit
ulterior acestui moment, sub sancţiunea rezilierii. Însă părţile puteau introduce în cuprinsul
contractului o clauză, prin care obligaţia de a plăti preţul la un anumit termen trebuia asigurată de
cumpărător printr-un zălog sau prin chezăşie.
În contractul de vânzare-cumpărare puteau fi menţionaţi, de regulă, şi martorii, care
asistaseră la încheierea contractului, precum şi aldămăşarii. Aceştia din urmă erau adevăraţi
martori preconstituiţi, care, cu ocazia încheierii contractului, închinau un pahar de băutură cu
părţile. Termenul de “aldămăşar” îşi are originea în cuvântul “aldamo”, de origine maghiară,
ce are înţelesul de băutură servită în anumite împrejurări. Aldămăşarii puteau fi chemaţi în
calitate de martori, în cazul în care se năştea un litigiu din acel contract, pentru a relata
aspectele cunoscute cu privire la încheierea actului.
Contractul de vânzare-cumpărare se realiza fie în formă scrisă, fie verbal.
Contractul în formă scrisă purta denumirea de “zapis” şi mai cuprindea şi numele şi prezenţa părţilor,
plata integrală sau parţială a preţului de către cumpărător, garanţiile reale sau personale pentru plata
preţului, predarea actelor de proprietate de către vânzător. Când contractul era încheiat în prezenţa
autorităţilor statului – domn, Sfatul domnesc sau alte foruri administrative ori religioase – mai cuprindea
numele domnului şi componenţa Sfatului domnesc, certificarea cu privire la autenticitatea conţinutului,
cererea adresată domnilor următori de a respecta actul încheiat, menţiunea cu privire la predarea calului
sau a cupei. Hrisovul domnesc de confirmare a vânzării se putea obţine şi ulterior încheierii contractului,
pe baza prezentării zapisului şi a celor ce au asistat la întocmirea lui.
Contractele distruse sau pierdute puteau fi reconstituite de către domn şi Sfatul domnesc pe
baza jurămintelor şi a martorilor.
Locaţiunea, în vechiul drept românesc, îmbrăca mai multe forme. De aceea, Legea ţării
definea locaţiunea ca fiind o convenţie prin care o parte se obliga să procure folosinţa unui
lucru, serviciile sale sau să execute o lucrare determinată în schimbul preţului, pe care cealaltă
parte se obligă a-l plăti.
 Prin urmare, locaţiunea îmbrăca trei forme în dreptul feudal românesc:
- locaţiunea unui lucru;
- locaţiunea de servicii;
- locaţiunea unei lucrări determinate.
În cazul locaţiunii unui lucru, una dintre părţi procură folosinţa unui teren (este vorba
despre un contract de arendare) sau a unei locuinţe (este vorba despre un contract de
închiriere) în schimbul preţului, pe care cealaltă parte se obligă a-l plăti.
În cazul locaţiunii de servicii, un om liber îşi oferă serviciile sale în schimbul unui preţ, iar
locaţiunea unei lucrări determinate se încheia între client şi întreprinzător. Un exemplu ilustrativ de
locaţiune a unei lucrări determinate constă din contractul încheiat între proprietarul unui teren, în
calitate de client, şi un arhitect, în calitate de întreprinzător, contract prin care arhitectul se obligă a-i
construi pe un teren aparţinând clientului o clădire.
Locaţiunea presupune existenţa consimţământului, a obiectului şi a preţului. Preţul, spre
deosebire de contractul de vânzare-cumpărare, prezintă particularitatea că nu trebuie să fie
echitabil, locaţiunea putându-se realiza în schimbul oricărui preţ.
Donaţia este contractul prin care o parte, numită donator, transmite proprietatea asupra unui
lucru cu titlu gratuit unei alte persoane, numită donatar. Acest contract îmbracă forma unei simple
convenţii, ce se putea încheia fie între domn şi vasalii săi, fie între persoane fizice, fie între
persoane fizice şi mănăstiri. De regulă, donaţiile făcute de domn boierilor, precum şi cele făcute
de persoanele fizice mănăstirilor, se încheiau sub condiţie. Astfel miluirea (donaţia domnească)
putea fi revocată dacă boierul donatar nu îşi îndeplinea obligaţia de dreaptă şi credincioasă slujbă
faţă de domnie. Persoanele fizice care făceau donaţii mănăstirilor condiţionau încheierea actului
de menţionarea numelor lor în pomelnice sau de neînstrăinarea lor, dovadă că donatorii, deşi erau
terţe persoane în ceea ce priveşte actele ce ar fi fost încheiate de către donatari ulterior cu privire
la bunul în cauză, puteau revoca eventualele înstrăinări ale bunurilor donate mănăstirilor. În ceea
ce priveşte donaţiile încheiate între persoane fizice, donatarul îşi lua angajamentul faţă de donator
de a-l îngriji în timpul vieţii, iar după moarte de a-i face pomeni.
Ca şi în cazul contractului de vânzare-cumpărare, obiectul donaţiei putea fi şi persoana umană,
când ţăranul liber se închina cu sufletul şi averea unui feudal sau când robii erau dăruiţi de către
stăpânii lor. Donaţiile, pentru a fi întărite, erau făcute în faţa domnului şi a Sfatului domnesc.
Contractul de schimb avea ca obiect aceleaşi bunuri ca şi contractul de vânzare-cumpărare.
Uneori, obiectul schimbului era format din sate sau din părţi de sate ori din terenuri pe care erau
amplasate construcţii sau din terenuri cultivate. Contractul era încheiat, de regulă, în formă scrisă.
Când schimbul avea ca obiect sate sau părţi de sate ori terenuri, zapisele trebuiau a fi prezentate
domnului spre a fi întărite prin hrisov domnesc.
Depozitul este contractul prin care o persoană, numită deponent, transmitea detenţiunea unui
lucru asupra unei alte persoane, numită depozitar, transmitere însoţită de o convenţie prin care
depozitarul promitea a restitui lucrul la cererea deponentului.
Comodatul este contractul ce lua naştere prin transmiterea unui lucru cu titlu de detenţiune de către o
persoană, numită comodant, unei alte persoane, numită comodatar, transmitere însoţită de o convenţie
prin care comodatarul promitea a restitui lucrul la termenul stabilit, după ce îl va fi folosit conform
înţelegerii dintre părţi. Comodatul se deosebeşte de locaţiunea unui lucru prin faptul că este un împrumut
de folosinţă cu titlu gratuit, ceea ce înseamnă că acest contract se naşte unilateral, în sensul că în
momentul formării contractului numai comodatarul are obligaţia de a restitui lucrul la termenul stabilit
prin convenţia părţilor. Dacă comodatarul face cheltuieli pe cont propriu în vederea conservării lucrului,
contractul devine bilateral, întrucât comodatarul are dreptul de a cere despăgubiri de la comodant.
Mutuum (împrumutul de consumaţiune) este contractul prin care debitorul promite a
restitui lucruri de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate cu cele pe care le-a primit în vederea
consumaţiunii. De regulă, asemenea împrumuturi aveau ca obiect sume băneşti. Asemenea
datorii erau garantate prin zălog sau prin chezăşie.
Zălogul este garanţia reală ce se formează prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune de către
debitor creditorului său, transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul promite a retransmite lucrul
dacă debitorul îşi plăteşte datoria la termen. Dacă debitorul nu plătea la termen, zălogul devenea stătător,
adică rămânea la creditor. Totuşi părţile puteau încheia o convenţie specială prin care creditorul dobândea
dreptul de a vinde zălogul. Dacă preţul obţinut era mai mare decât valoarea datoriei garantate, diferenţa îi
era remisă debitorului.
Chezaşii sunt garanţi personali care promiteau creditorului ceea ce a promis şi creditorul principal.
Dacă debitorul principal se dovedea insolvabil, creditorul îşi valorifica dreptul de creanţă pe seama
chezaşilor. Dacă erau mai mulţi chezaşi, răspunderea era solidară, în sensul că oricare dintre chezaşi
putea fi urmărit pentru întreaga datorie, dar avea dreptul de a se întoarce împortiva celorlalţi chezaşi şi
de a le cere cota-parte contributivă.
Secţiunea a XII-a. Dispoziţiile Legii ţării în domeniul dreptului penal
Prin dispoziţiile de drept penal, Legea ţării apăra valorile şi relaţiile care interesau ordinea
feudală. Aceste dipoziţii aveau un caracter discriminatoriu. În primul rând, pentru că aceleaşi
fapte erau pedepsite diferit în funcţie de categoria socială din care făcea parte infractorul şi, în
al doilea rând, pentru că infracţiunile, de regulă, puteau fi răscumpărate prin plata unei sume
de bani.
La origine, înainte de întemeiere, în epoca ţărilor, infracţiunile erau desemnate prin termenii de
“gloabe” sau “duşegubini”. Dup întemeiere, sensul celor două cuvinte s-a schimbat, deoarece ele
desemnau amenzile penale, iar infracţiunile erau denumite “vini” sau “fapte”.
Infracţiunile erau de două feluri:
- fapte mari;
- fapte mici.
Cea mai gravă infracţiune era hiclenia, adică trădarea domnului de către boieri. Domnul reprezenta
statul, iar boierii, prin trădare, încălcau jurământul de credinţă prestat la înscăunarea domnului.
Erau considerate ca intrând în sfera de cuprindere a hicleniei următoarele fapte:
- ridicarea împotriva domnului pentrun a-l detrona, a-i lua locul sau pentru a instala un alt
domn în locul lui;
- însuşirea pe nedrept a banilor vistieriei, a birului sau a haraciului;
- fuga în ţară străină fără încuviinţarea domnului;
- sustragerea sau distrugerea bunurilor domneşti.
Era o infracţiune care putea fi comisă doar de către boieri şi era pedepsită invariabil cu moartea şi
confiscarea totală a averii. Bunurile confiscate de la boierii hicleni erau atribuite, de regulă, de către
domn boierilor săi credincioşi sau mănăstirilor. În plus, în mod excepţional, această infracţiune nu putea
fi răscumpărată prin plata unei sume de bani. Pedeapsa cu moartea aplicată boierilor hicleni era executată
de către domn prin lovirea cu buzduganul. Dar au fost domni care au aplicat boierilor hicleni şi pedepse
precum tăierea capului sau spânzuratoarea, pedepse care erau aplicate, de obicei, oamenilor de rând.
Altă faptă mare este osluhul (neascultarea). Denumirea vine de la slavonescul “osluh”, care
înseamnă neascultare. Această infracţiune putea fi comisă de orice persoană, inclusiv de către
ţăranii aserviţi. De regulă, dacă era comisă de către ţăranii aserviţi, făptaşii erau fie
condamnaţi la plata unor amenzi, fie erau supuşi unor corecţii fizice executate de către domni
sau boieri. Dacă infracţiunea era comisă de către un boier, nu existau criterii de distincţie între
hiclenie şi osluh, iar fapta era pedepsită cu moartea.
Uciderea era o altă faptă mare. Se pedepsea cu moartea. Dacă autorul nu era descoperit, se aplica
duşegubina asupra proprietarului locului unde s-a petrecut fapta sau asupra satului, dacă fapta fusese
comisă în hotarul obştii săteşti.
Legea ţării consacra şi norme ce incriminau faptele împotriva proprietăţii.
Furtul, care consta din luarea pe ascuns a unui bun aparţinând altei persoane, era pedepsit cu
moartea prin spânzuratoare la locul săvârşirii infracţiunii, de faţă cu martori, când hoţul era prins
asupra faptului. Furtul flagrant era consacrat de dispoziţiile Legii ţării sub denumirea de furt faţă.
Furtul neflagrant era pedepsit cu gloabe (amenzi) şi despăgubiri.
Tâlhăria era considerată în Legea ţării ca fiind furtul comis cu violenţă, în bandă, cu arme la
drumul mare sau prin pătrunderea cu forţa în casă. Se pedepsea cu moartea, prin spânzurătoare, la
locul faptei.
Tot cu moartea erau pedepsite şi infracţiunile îndreptate împotriva religiei şi moralei, precum
sodomia, bigamia, răpirea de fecioare comisă de către fiii de boier; în cazul în care cel care
comisese infracţiunea de răpire de fecioare nu făcea parte din cinul boieresc, pedepsele constau
din amenzi. Erezia, care consta din abaterea de la normele religioase, şi ierosilia, care consta din
furtul de lucruri sfinţite din loc sfinţit, erau sancţionate cu pedepse duhovniceşti, precum posturi,
mătănii, etc.
Faptele mici sunt următoarele:
- sudalma cea mare, avea drept corespondent în dreptul modern infracţiunea de denunţare
calomnioasă. Se aplica în acest caz legea talionului, în sensul că denunţătorului calomnios i se
aplica pedeapsa ce s-ar fi aplicat celui denunţat dacă denunţul ar fi fost întemeiat.
- limba strâmbă, care avea drept corespondent în dreptul modern infracţiunea de mărturie
mincinoasă, era pedepsită cu amenzi şi cu îmbourarea, adică prin arderea pe faţă cu fierul
roşu.
- ucisăturile, care aveau avea drept corespondent în dreptul modern infracţiunea de lovire,
erau pedepsite cu amenzi. Dacă lovirile cauzaseră moartea victimei, pedeapsa era moartea şi
confiscarea averii.
- injuria, numită în Legea ţării sfadă, era pedepsită cu amenzi.
- hotărnicia falsă şi mutarea semnelor de hotar în scopul însuşirii pământului altuia, erau
pedepsite cu amenzi şi despăgubiri.
- distrugerile cauzate avutului altuia prin incendiere sau prin orice alte mijloace erau
pedepsite cu amenzi. De asemenea, cel care suferise paguba trebuia să primească despăgubiri.
 Legea ţării permitea ca cele mai multe dintre infracţiuni, chiar dintre cele care erau
pedepsite cu moartea, cu excepţia hicleniei, să poată fi răscumpărate prin plata unei sume de
bani.
Pedepsele erau de trei feluri:
- privative de libertate – ocna, surghiunul la mănăstire;
- pedepse fizice – tăierea capului, spânzurătoarea şi bătaia;
- pedepse infamante (supunerea oprobiului public) – purtarea prin târg sau pe uliţa satului a
infractorului, bătaia în târg sau pe uliţa satului a infractorului;
- amenzile penale.
Pedeapsa cu moartea putea fi pronunţată de către domn, marii vornici, marele ban, precum
şi de către organele specializate ale mănăstirilor învestite prin hrisov domnesc cu competenţa
de a judeca în satele lor orice vină mare sau mică.
Pentru urmărirea infractorilor şi pentru asigurarea executării pedepselor s-a constituit un aparat
special de slujitori – duşegubinari (stabileau şi încasau duşegubina), osluhari, pripăşari (stabileau
stricăciunile produse de animale în recoltele altora, precum şi despăgubirile acordate), gonitori din
urmă (urmăreau infractorii după urmele lăsate).
Secţiunea a XIII-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la procedura de judecată şi probe
Legea ţării a reglementat şi competenţa instanţelor de judecată, desfăşurarea proceselor,
precum şi mijloacele de probă.
În cadrul satelor, unele procese erau soluţionate de Sfatul oamenilor buni şi bătrâni. În
oraşe, soluţionarea proceselor instra în sfera de atribuţii a Consiliilor orăşeneşti peste care s-
au suprapus, cu timpul, organele de stat, în special dregătorii – vornicii, pârcălabii şi banii din
conducerea judeţelor şi ţinuturilor. Aceştia aveau o competenţă generală, atât în materie
penală cât şi în materie civilă.
De asemenea, dregătorii exercitau atât atribuţii administrative, cât şi judecătoreşti. Unii dintre ei
aveau o competenţă generală, iar alţii aveau o competenţă specială, în sensul că puteau judeca
anumite procese. Boierii şi mănăstirile puteau judeca anumite procese, competenţa lor fiind
precizată în hrisoavele domneşti prin care li se confereau atribuţii judecătoreşti. De asemenea,
părţile aflate în litigiu puteau alege de comun acord unul sau mai mulţi boieri care să judece
diferendele dintre ele. În calitate de şef al statului, domnul putea judeca orice proces civil sau penal.
Legea ţării nu cunoştea calea de atac a apelului. Dar partea nemulţumită de hotărârea
judecătorească putea redeschide procesul la aceeaşi instanţă sau la organele de stat superioare,
precum Sfatul domnesc sau domnul ţării.
Nu exista principiul autorităţii lucrului judecat, ceea ce menţinea o stare de nesiguranţă în
relaţiile judiciare. Pentru contracararea acestei situaţii, s-a stabilit că partea care va redeschide
procesul va plăti o taxă numită zavească. De asemenea, se practica ferâia, care consta dintr-o
sumă de bani pe care câştigătorul procesului o depunea în vistieria domnească, urmând ca în
caz de rejudecare, partea care va pierde procesul să înapoieze câştigătorului suma depusă.
În virtutea Legii ţării, probele puteau fi orale sau scrise.
Probele scrise puteau fi oficiale sau private. Actele oficiale erau cele care emanau de la domn,
numite hrisoave, direse sau cărţi domneşti. Dacă aceste acte erau pierdute sau deteriorate, puteau fi
reconstituite de către Sfatul domnesc pe baza depoziţiilor martorilor.
Actele scrise particulare purtau denumirea de zapise particulare.
 Probele orale erau: proba cu jurători, mărturia simplă şi jurământul cu brazda.
Proba cu jurători avea cea mai mare forţă juridică. Se numea lege. Când una dintre părţi
solicita administrarea acestei probe se utiliza formula “a cerut lege”. Dacă domnul acorda
această probă se utiliza formula “i-am dat lege”.
Proba cu jurători era o probă de creditate şi nu una de veritate, deoarece jurătorii nu se
exprimau în legătură cu împrejurările cunoscute de ei prin propriile simţuri, ci în legătură cu
credibilitatea părţilor aflate în proces. Ei jurau că partea respectivă este demnă de crezare.
Jurătorii erau, la început, persoane din aceeaşi categorie socială cu partea pentru care jurau,
pentru ca, mai târziu, să fie, cu precădere, doar dintre boieri.
Dacă domnul acorda această probă, fixa şi numărul jurătorilor, care putea fi de 6, 12, 24 şi 48.
Aceştia trebuiau să vină la proces împreună cu partea pentru care jurau.
Cel care câştiga pe această cale procesul era considerat că “s-a apucat de lege”. Cel ce
pierdea procesul în urma administrării acestei probe se considera că “a rămas de lege”. Cel
ce pierdea procesul putea cere “lege peste lege”, adică solicita domnului să admită
administrarea probei cu un număr dublu de jurători.
În ceea ce priveşte mărturia simplă, martorul făcea relatări în legătură cu împrejurările
constatate prin propriile simţuri. Pentru ca mărturia să producă efecte juridice, era necesar ca
aceasta să fie îmbrăcată în formă religioasă în biserică.
Jurământul cu brazda (jurământul cu brazda în cap) era o probă practicată de către ortodocşi,
prin care era invocată divinitatea pământului. Această probă era administrată în procesele de
hotărnicie, adică în procesele pentru delimitarea proprietăţilor funciare. Partea care susţinea un
anumit hotar îşi presăra ţărână pe cap şi pe umeri, luată din pământul care susţinea că este al său,
după care rostea un jurământ religios şi parcurgea apoi hotarul despre care susţinea că este cel
adevărat. Mai târziu, ţărâna era pusă într-o traistă purtată pe umăr de cel în cauză, pentru ca apoi
biserica să intervină şi să pună în mâna celui care parcurgea hotarul o carte de rugăciuni.
Se mai recurgea şi la probe preconstituite, precum păruirea copiilor la semnul de hotar sau
călugărirea copiilor la semnul de hotar, pentru ca aceştia, când vor fi mari, să ştie că acolo este hotarul
moşiei părinteşti.
Catolicii practicau ordalia fierului roşu. Astfel, judecătorul care avea anumite incertitudini în legătură cu
sinceritatea depoziţiei unei părţi la proces, trimitea acea parte la Episcopia romano-catolică de la Oradea,
unde, după o slujbă religioasă, cel trimis purta în mână un fier înroşit în foc de circa un kilogram pe o
distanţa de 8-10 paşi. Apoi mâna era bandajată, iar bandajul sigilat. După 8 zile, era desfăcut bandajul iar
dacă rana era vindecată se considera că cel în cauză a avut dreptate. Dacă rana nu era vindecată, se aprecia
că depoziţia celui trimis nu fusese adevărată. În secolul al XIII-lea au fost consemnate 400 asemenea
cazuri.