STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC

Părintele istoriei, Herodot, afirma în cartea a cincea a Istoriilor că neamul

tracilor era, după cel al indienilor, cel mai mare dintre toate şi că dacă ar fi
avut un singur domnitor şi ar fi fost uniţi, ar fi de neînvins şi cu mult mai
puternici decât toate popoarele. Zona de extindere a acestei etnii ajungea,
în nord, până la mlaştinile Pripetului (în Polonia de astăzi), în sud, până la
Marea Egee, în vest, până la Dunărea panonică ( în Ungaria de astăzi), iar
în est până la fluviul Bug.
Geto-dacii s-au făcut remarcaţi prin semnificative realizări pe plan politic,
economic, cultural, prezenţa statornică a geto-dacilor în spaţiul carpato-
danubiano-pontic fiind atestată din prima jumătate a mileniului I î.e.n.
Istoriografii greci îi desemnau pe strămoşii noştri prin termenul de geţi, iar
istorigrafii romani le spuneau daci. Există voci care susţin că dacii trăiau în
zona intracarpatică, iar geţii în zona extracarpatică. În realitate era vorba
despre acelaşi popor, istoricul Strabo afirmând în Geografia că geţii şi dacii
vorbesc aceeaşi limbă şi sunt acelaşi popor, că ei sunt constituiţi într-un
mare număr de triburi, ocupând un enorm perimetru cuprins între Tisa,
Dunăre, Marea Neagră şi Nistru, cu depăşirea acestor repere înspre
Balcani, Bug şi Câmpia Panonică.

Statul daco-geţilor în perioada de maximă dezvoltare (sec. I î.Chr. – sec. I

d. Chr.)

Dovezile arheologice cele mai vechi ale existenţei şi activităţii omului în

spaţiul carpato-danubian datează din epoca paleoliticului. Primele
subdiviziuni ale timpului istoric le-au constituit paleoliticul şi mezoliticul.
În cadrul acestora s-au constituit primele comunităţi umane în care şi-au
făcut apariţia manifestările spirituale numite ulterior magie şi religie. În
această perioadă a avut loc procesul de transformare a comunităţilor de
consumatori semi-nomazi, în comunităţi sedentare, producătoare de hrană,
făuritoare de unelte de muncă.
Din punct de vedere al organizării sociale, trecerea de la paleolitic la
neolitic a însemnat structurarea cetei primitive şi constituirea gintei
matriarhale ce reprezenta o unitate cu caracter personal şi nu teritorial, în
fruntea ei aflându-se femeia cea mai în vârstă, celelalte femei vârstnice
alcătuind sfatul ginţii, deşi organul suprem era o adunare democratică
alcătuită din toţi bărbaţii şi femeile ginţii, toţi având drept de vot egal.
Ulterior, 2-4 ginţi matriarhale s-au grupat şi au format o fratrie, mai multe
fratrii unite formând un trib. În timp s-a produs specializarea triburilor.
Contactele, relaţionarea şi influenţările reciproce cu civilizaţiile elenă,
romană, Orientul mijlociu etc. au sporit tezaurul cultural al strămoşilor
nostri.
Civilizaţia bronzului (circa 2500 î.Hr.– secolul XII î.Hr.) s-a caracterizat prin
dezvoltarea unitară a grupului etno-cultural tracic în spaţiul carpato-
balcanic. În epoca bronzului alături de păstorit şi de meşteşugurile casnice
s-a dezvoltat şi agricultura cu plugul de lemn ceea ce a făcut posibilă
cultivarea unor suprafeţe mai întinse. Agricultura şi păstoritul, fiind
practicate prioritar de către bărbaţi, a dus la trecerea acestora pe primul
plan social, comunitatea începând să se organizeze pe temeiul
patriarhatului. Marea familie patriarhală a devenit în cadrul ginţii şi al
tribului, nucleul economic principal al societăţii.
Totalitatea familiilor patriarhale formau ginta patriarhală, ce avea în
stăpânire comună o parte din teritoriul tribului şi era condusă de şeful
familiei celei mai vechi, şefii celorlalte familii alcătuind sfatul ginţii. Mai
multe ginţi alcătuiau fratria patriarhală, aceste fratrii alcătuiau tribul
patriarhal condus de cel mai experimentat şef de gintă. Uniunea de triburi
patriarhale se baza pe rudenia de sânge, deplina egalitate între membrii
constituind fundamentul acesteia. În cadrul tribului, puterea supremă
aparţinea „sfatului”, format din căpeteniile ginţilor şi şefii religioşi.
Societatea era organizată sub forma democraţiei militare, în cadrul căreia
s-a format aristocraţia gentilico-tribală şi proprietatea privată incipientă. În
spaţiul carpato-dunăreano-pontic a avut loc, spre sfârşitul sec. al XIII-lea î.
Chr., o mare migraţie. Prin schimbările demografice de la sfârşitul
mileniului II i. Chr. s-a consemnat maxima extindere teritorială a tracilor
(spaţiul delimitat de Dunărea mijlocie, zona unde Marea Neagră comunică
cu Marea de Azov, nordul Munţilor Carpaţi, litoralul estic al Mării Egee).
Civilizaţia fierului corespunde civilizaţiei geto-dacice confirmată prin
descoperirile arheologice şi prin texte literare. Caracterul unitar al civilizaţiei
fierului este reliefat de cultura Basarabi, care datează din Hallstatt-ul
mijlociu care a durat până în secolul al Vl-lea î.e.n. şi care s-a caracterizat
printr-o dezvoltare rapidă şi unitară a grupului etnic al tracilor de pe
teritoriul carpato-balcanic. Pe plan spiritual, tracii nordici se vor
individualiza atât economic, cât şi politic şi religios, făcându-se cunoscuţi în
lumea antică sub numele de geto-daci. Potrivit izvoarelor narative
ulterioare, geto-dacii au creat un sistem spiritual original care îl avea în
centrul său pe Zalmoxis, eroul civilizator de tradiţie orfică, zeificat de geto-
daci. Geţii şi dacii au constituit unul şi acelaşi popor, având aceeaşi origine
tracică şi vorbind aceeaşi limbă. Trogus Pompeius subliniază că dacii sunt
de acelaşi neam cu geţii, fiind o mlădiţă a celor dintai. Strabon relata că
dacii vorbeau aceeaşi limbă ca şi geţii, iar Pliniu cel Bătran vorbea de geţii
pe care romanii îi numeau daci. Noţiunea de daci o întalnim într-o primă
consemnare la Iulius Caesar în De bello Gallico, iar pe aceea de Dacia, ca
noţiune etnică şi geografică, la Tacit şi Agrippa.
Democraţia militară, ce se caracteriza prin faptul că toate hotărârile cu
privire la destinul comunităţii erau adoptate de poporul înarmat, conţinea
câteva elemente fundamentale care se găsesc şi în societatea geto-dacă:
existenţa unor instituţii speciale ale conducerii tribului (regii, sfatul tribului şi
adunarea generală a tribului), stratificarea socială, diminuarea
democraţismului gentilic şi transformarea lui într-un democraţism militar
etc. Trecerea la stat de la democraţia militară, a fost determinată de
profunde transformări economice şi sociale.
Geto-dacii trăiau organizaţi în uniuni de triburi. Acestea reprezentau
organizaţii cu caracter militar, în fruntea cărora se găsea o căpetenie, un
şef militar care, de obicei, împărţea puterea politică cu o căpetenie
religioasă.
Dromichete este considerat cel dintai monarh însemnat al geţilor. Conflictul
cu regele Macedoniei, Lisimah (292 i. Chr.) a izbucnit ca urmare a
pretenţiilor regelui trac de a-şi extinde stăpânirea asupra teritoriilor şi
cetăţilor de pe malul stâng al Dunării, cuprinse în regatul get. Acest conflict
s-a finalizat prin victoria geţilor şi a demonstrat evoluţia economică şi
militară a geţilor din nordul Istrosului. Au urmat, în spaţiul carpato-
danubiano-pontic, regi precum Oroles, Rhemaxos, Zalmodegikos,
Rubobostes (menţionat de istoricul Pompeius Trogus) etc. care au incercat
să unifice triburile geto-dace. Sub aspect politic, statul dac s-a realizat prin
unificarea triburilor geto-dacilor de către regele Burebista (82-44 i. Chr.).
Originea etnică, unitatea lingvistică şi spirituală, dinamica demografică,
diferenţierea populaţiei în clase şi grupuri sociale datorită progresului
economic, calităţile politice, organizatorice, militare şi diplomatice ale
regelui Burebista, precum şi existenţa unei conjuncturi externe favorabile
(slăbirea forţei celţilor, ilirilor şi tracilor datorită conflictelor cu romanii) au
facilitat puterea statului geto-dac care s-a întins din Carpaţii Păduroşi până
în Balcani (Munţii Haemus), de la confluenţa raului Marus cu Dunărea
mijlocie până la gura Bugului şi Marea Neagră.
Moartea lui Burebista a întrerupt unitatea statului geto-dac, care s-a
împărţit în mai multe formaţiuni. Nucleul statal de la Sarmisegetusa dacică
a rămas în atenţia autorilor antici care îi consemnează pe Deceneu (rege,
mare preot şi judecător), Comosicus (rege, mare preot şi judecător),
Corylos (rege care domneste la Sarmisegetusa Basileion timp de 40 de
ani), Duras şi Decebal. În perioada de referinţă, o serie de teritorii sud-
dunărene şi nord-dunărene au fost înglobate Imperiului roman,
declanşându-se oficial începutul romanizării la Dunărea de Jos.
Începând cu 85-87 d. Chr., în jurul nucleului politic şi spiritual din Munţii
Sureanu s-a constituit acţiunea de reunificare statală, grăbită de cuceririle
romane. Astfel, Dacia s-a integrat, din punct de vedere cultural, în orbis
Romanus (lumea romană). Duras a lăsat tronul biruitorului, Diurpaneus,
supranumit Decebal (cel puternic, cel viteaz) după înfrângerea lui Fuscus
din anul 87. Acesta va fi recunoscut unic conducător de către toţi geto-dacii
liberi.
Statul condus de Decebal a fost rezultatul unei noi etape de dezvoltare a
societăţii geto-dace în împrejurările complexe ale extinderii puterii romane
în sud-estul Europei.

Organizarea statului dac

Statul dac s-a format şi s-a consolidat într-o atmosferă relativ calmă sub
lunga domnie a lui Burebista. Referindu-se la atmosfera acelor vremuri
istoricul Strabo, afirma că Burebista, luând conducerea poporului său, a
ridicat pe oamenii aceia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin
abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a
întemeiat o mare stăpânire şi a supus geţilor aproape pe toţi vecinii. Ba era
de mare primejdie şi pentru romani, pentru că trecea Dunărea fără să îi
pese de nimeni şi prăda Tracia până în Macedonia şi în Iliria, iar pe celţi,
cei ce se amestecaseră cu tracii şi cu ilirii, i-a pustiit cu totul şi pe boyi care
ascultau de regele Critasiros, dar şi pe teurisci i-a şters de pe faţa
pământului.
Burebista a fost organizatorul unei monarhii cu caracter militar. Monarhia
politico-militară dacică a avut o identitate proprie, ea neputand fi încadrată
în cadrul monarhiilor sclavagiste clasice. Burebista a introdus un sistem de
legi pe care Strabon ni-l semnalează afirmând că acesta a ridicat neamul
său şi prin supunerea faţă de porunci.
Organizarea centrala a statului dac, vizeaza în primul rând puterea
supremă deţinută de rege, în calitatea sa de vârf al nobilimii sclavagiste şi
al ierarhiei aparatului de stat.
Instituţia regalităţii tinde să devină ereditară, atata vreme cât Burebista şi
Decebal au fost fii de regi. Cu toate acestea, succesiunea le chemă în
egală măsură şi pe alte rude ale regelui sau chiar pe marele preot. Lui
Scorillo i-a urmat la tron fratele sau, Diurpaneus, iar pe acesta la urmat
nepotul sau de frate Decebal, în vreme ce după moartea lui Burebista
puterea a revenit marelui preot Deceneu. Până la Burebista, regalitatea a
avut mai mult o funcţie militară şi religioasă.
Trăsăturile specifice monarhiei dacice sunt:
 regele este vârful nobilimii sclavagiste şi al ierarhiei aparatului de stat dar
are în continuare importante prerogative militare;
 altă trasatură specifică monarhiei dace o constituie exercitarea puterii
laice şi religioase fie de o singura persoană, fie de către persoane diferite;
în timpul lui Burebista puterea religioasă era deţinută de Deceneu, iar în
vremea lui Decebal de Vesinas; atât Deceneu cât şi Comosycus au fost
totodata regi şi mari preoti.
 regele deţinea monopolul asupra minelor de aur.
Regele era înconjurat de o curte formată din sfetnici şi executanţi ai voinţei
sale. Rolul cel mai important îi revenea marelui preot, care, în conformitate
cu organizarea statală din timpul lui Burebista, exercita atribuţiunile unui
veritabil vicerege. Importanţa şi puterea autorităţii religioase a marelui preot
s-a explicat prin faptul că, în viziunea timpului, legile erau de origine divină.
Având în vedere faptul că interpretarea legilor era făcută de către preoţi în
calitatea lor şi de judecători, aceştia erau consideraţi că reprezintă legatura
cu divinitaţile şi voinţa lor, pe care doar ei erau abilitaţi să o aducă la
cunoştinţa oamenilor. Şi având în vedere faptul că în statul dac puterea se
sprijinea pe lege, iar legea era impusă de cler, simbioza între rege ca
exponent al puterii şi a marelui preot ca vârf al clerului, a constituit
principalul factor prin intermediul căruia a fost elaborat şi s-a impus
sistemul de drept geto-dac.
În afară de marii preoti, în sistemul puterii centrale existau şi alţi înalţi
demnitari cu diferite atribuţiuni, în virtutea cărora titularii lor se bucurau de
stabilitate şi continuitate. În acest sens, o figură importantă a fost Acornion,
care, potrivit inscripţiei de la Dionsiopolis s-a bucurat la curtea lui Burebista
fiind un prim sfetnic de cea dintâi şi cea mai mare cinste.
Dacia dispunea de un vast sistem de apărare, în centrul cărora se aflau
cetăţile, construite pe întreg teritoriu statului. Grupate în jurul capitalei
Sarmisegetusa (Costeşti, Piatra Roşie, Blidaru) dacii au construit un mare
număr de cetăţi în Transilvania (Băniţa, Căpâlna şi Surduc) în Moldova
(Bâtca Doamnei) şi în Oltenia (Deniţa şi Polovragi).
Organizarea locală a statului dac a fost surprinsă în izvoare istorice, dintre
care de mare importanţă sunt menţiunile făcute de Suidas. Potrivit
acestuia, înainte de ocupaţia romană, în Dacia erau unii puşi mai mari
peste treburile agricole şi altii, din jurul regelui, erau împărţiţi la paza
cetăţilor. De aici rezultă că existau minim două categorii de atribuţii ale
dregătorilor locali şi anume de ordin administrativ şi militar. La curtea
regelui, se aflau viceregele, consilieri regali, comandanţi militari, şefi de
fortificaţii, soli pentru diverse misiuni. Armata constituia unul dintre
elementele esenţiale ale monarhiei dacice, Burebista dispunând de o
armată puternică care potrivit lui Strabon, număra 200.000 de oameni.
Statul geto-dac a continuat să existe ca instituţie şi după moartea lui
Burebista deşi fiind slab centralizat s-a dezmembrat rapid în patru, apoi
cinci, organizări politice. Decebal (87-106 d. Chr.) a fost cel care a unificat
din nou pe geto-daci. Statul lui Decebal era mai mic ca întindere geografică
decât cel al lui Burebista dar era mai unitar, mai centralizat, mai puternic. În
urma războaielor din anii 101-102 şi 105-106, statul dac a fost cucerit de
armatele romane, o parte a teritoriului său devenind provincie romană
(diploma militară din 11 august 106).

Instituţiile juridice la geto-daci

În epoca prestatală, relaţiile sociale ale geto-dacilor erau reglementate prin

norme de conduită fără caracter juridic, norme aplicate şi respectate de
bună voie de membrii societăţii şi care aveau un pronunţat caracter
religios.
Normele de drept ale tribului aveau o sarcină dublă:
 prevenirea oricărei încălcări prin mijloace pasive, prin simpla prezenţă;
 intervenţia activă, atunci când normele erau încălcate, atunci când unul
sau mai mulţi indivizi puneau în pericol siguranţa tuturor.
Trecerea de la societatea gentilică la organizarea politică, încheiată în
vremea lui Burebista, a reprezentat un salt calitativ ce a determinat
profunde transformări economice, sociale, organizatorice, politice.
Teritoriul era împărţit în unităţi administrative, cetăţile fiind cele mai
importante. Administraţia locală era condusă de:
 dregători însărcinaţi cu organizarea şi controlul activităţilor economice şi
fiscale;
 dregători militari, însărcinaţi cu realizarea şi supravegherea sistemului de
apărare.
Statul geto-dac a avut un sistem legislativ alcătuit din legi scrise, elaborate
de autoritatea centrală a statului, respectiv de rege (care susţinea că i-au
fost inspirate de către zei), legi care purtau atât pecetea regelui, cât şi a
marelui preot. Astfel, legile erau întărite de autoritatea de stat propriu-zisă
şi de către autoritatea religiei, iar sentimentul de temere faţă de zei asigura
respectarea legilor.
Inegalitatea de avere, proprietatea privată au generat stratificarea socială,
care la rândul ei a determinat apariţia şi componenţa instituţiilor juridice.
Instituţiile juridice mai bine cunoscute pentru această perioadă sunt:
proprietatea, familia, precum şi normele penale care le apărau.
Cea mai importantă instituţie a dreptului geto-dac este cea a proprietăţii.
Geto-dacii au cunoscut doua forme de proprietate: privată şi comună
devalmaşă a obştilor săteşti sau teritoriale.
În cadrul obştei, pământul era împărţit în loturi care erau atribuite în
folosinţă individuală fiecărei familii, pe termen de un an, urmând ca în anul
următor să fie redistribuite, prin sistemul tragerii la sorţi. În domeniul privat,
marii proprietari erau nobilii daci (tarabostes), care deţineau atât mari
proprietăţi de pământ, cât şi mine de aur, argint sau sare.
Capacitatea juridică a persoanelor era diferenţiată în raport cu poziţia
socială a acestora. Nobilii se bucurau de o capacitate juridică deplină,
putând deveni chiar regi şi preoţi, în timp ce populaţia de rând avea o
capacitate juridică mai restransă. Referitor la situaţia sclavilor (confirmaţi
de Strabon în Geografia), aceştia erau lipsiţi de drepturi civile şi politice.
În privinţa dreptului geto-dac în materia obligaţiilor şi contractelor, dat fiind
faptul că nu s-au păstrat textele vechilor legi, nu există nici o informaţie cu
privire la instituţiile juridice.
În materia familiei informaţiile sunt contradictorii de aceea se consideră că
dacii au cunoscut cele două forme de căsătorie: poligamia şi monogamia,
cetăţenii înstăriţi practicând poligamia, iar cei de rând monogamia.
Pe măsura accentuării diferenţierilor sociale, din necesitatea transmiterii
succesiunii fără pericolul divizării excesive şi a continuităţii valorificării
patrimoniului familiei de către urmaşii direcţi, s-a generalizat monogamia.
Căsătoria se încheia prin cumpărarea femeii de către bărbat de la părinţii
acesteia. Cumpărarea este menţionată într-un text de Pomponius Mela,
care preciza că fetele trace erau fie scoase la licitaţie publică, fie vândute.
Preţul varia după cinstea şi frumuseţea lor, căci, în caz contrar, bărbaţii
erau cumpăraţi de fete. Textele din Horaţiu, informează că, uneori, la
încheierea căsătoriei, soţia era înzestrată în vederea susţinerii sarcinilor
matrimoniale termenul de zestre având origine geto-dacă bine stabilită dar
principala zestre a femeii consta în virtute. Adulterul femeii se pedepsea cu
moartea.
Descendenţa copiilor s-a stabilit în primul rând după tată, familia fiind
patriliniară şi patrilocală. Puterea tatălui asupra copiilor avea caracteristicile
unui drept de proprietate, acesta putând să-i vandă ca sclavi. După decesul
mamei, copiii rămaneau în familia tatălui, fiind îngrijiţi de mama vitregă.
Puterea judecătorească aparţinea preoţilor. Şefii supremi ai justiţiei erau
regii, aceştia îmbinând atât activitatea politică cât şi cea juridică cu
activitatea religioasă. După moartea lui Burebista, marele preot Deceneu,
cu care acesta împărţise puterea, devine rege. Istoricul Iordanes, referindu-
se la regele Comosycus, arată că acesta s-a ocupat îndeaproape de
organizarea şi judecarea proceselor.
Dreptul penal cuprindea norme de o deosebită asprime, având rolul de a
veghea la apărarea statului şi a proprietăţii private. Erau pedepsite cu
moartea, fiind considerate infracţiuni deosebit de grave, încălcarea
interdicţiilor religioase (sacrilegiile), a celor stabilite de autoritatea centrală,
consumul de vin şi carne (care erau interzise de cler). Sistemul judiciar mai
păstra elemente specifice organizării gentilice: răzbunarea sângelui (în
cazurile de vătămare corporală) şi duelul judiciar, ca modalitate de
rezolvare a litigiilor. Duelul judiciar era folosit şi în caz de recăsătorire a
văduvelor, cei care doreau să le ia de soţie chemând la luptă sufletul celui
mort.

DUALISMUL JURIDIC ÎN DACIA – PROVINCIE ROMANĂ

Înfruntarea militară dintre daci şi romani a durat vreme de două secole şi a

constituit o vie expresie a tendinţelor expansioniste ale Romei, dar şi a
hotărârii dacilor de a-şi menţine independenţa.
Cucerirea romană a Daciei, realizată în urma celor două războaie daco-
romane (101-102 şi 105-106), a întrerupt evoluţia firească a civilizaţiei şi
instituţiilor politico-juridice geto-dace, schimbând tot ceea ce nu era potrivit
aşezămintelor şi spiritului Romei. Cucerirea Daciei de către romani şi
transformarea ei în provincie, nu s-a realizat într-un singur moment. Lunga
durată a acestui proces şi succesele schimbătoare de o parte şi de cealaltă
au depins de locul pe care acest colţ de civilizaţie îl poseda în ansamblul
politicii romane, de gradul de organizare şi de împotrivire a dacilor, de
mijloacele materiale şi umane de care dispunea Imperiul. În temeiul unei
„constitutia imperiale” (lex provinciae), provincia imperială Dacia Traiană
cuprindea în hotarele sale spaţiul intercarpatic până pe cursul superior al
Someşului Mare, Banatul şi Oltenia până la Jiu. Nu au intrat în cadrul noii
provincii Crişana, Maramureşul, depresiunea Ciucului, Moldova şi Muntenia
până la linia fortificată transalutană. În noua provincie, romanizarea a fost
intensă, ea bazându-se pe o colonizare sistematică şi masivă, pe
întemeierea unor oraşe, castre sub forma de municipii şi colonii, pe
construirea unor drumuri, pe impunerea limbii, obiceiurilor şi credinţelor
cuceritorilor romani. Noua provincie Dacia era condusă de un legatus
Augusti pro praetore ajutat de un aparat administrativ, militar şi politic.
Provincia romană Dacia a fost reorganizată de mai multe ori. În anul 119 a
fost creată provincia Dacia Superior, care cuprindea cea mai mare parte a
Transilvaniei, Banatul şi vestul Olteniei, cu resedinţa la Apulum şi Dacia
Inferior, care cuprindea estul Olteniei şi sud-estul Transilvaniei, cu
resedinţa la Romula.
Dacia Superior era condusă tot de un legatus Augusti pro praetore, ajutat
de un procurator Augusti ce conducea Dacia Inferior. Aceştia aveau
atribuţii financiare şi militare şi erau subordonaţi împăratului Hadrian care a
reorganizat întreg aparatul administrativ al provinciei în anul 123 sau 124,
cu ocazia unei vizite la nordul Dunării (a format provincia Dacia
Porolissensis), acordând atenţie deosebită vieţii civile. Unele oraşe au fost
ridicate la rangul de municipiu, iar centrul politic şi-a adăugat numele
capitalei regilor daci, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmisegetusa.
Ultima reorganizare a provinciei e realizata de împăratul Marcus Aurelius,
între 168-169. Astfel, Marcus Aurelius uneşte Dacia Superioară cu Dacia
Inferioară, formând Dacia Apulensis şi desprinde apoi Banatul, formând
Dacia Malvensis. Porolisensis e ţinută în graniţele sale existente înainte de
aceasta reorganizare.
Organizarea administrativ-militară pusă la punct în timpul împăratului
Marcus Aurelius s-a menţinut până la părăsirea Daciei de către armata şi
administraţia romană, în anul 275 d. Hr. Cele trei Dacii romane au fost
puse sub comanda unui guvernator general cu titlul de legatus Augusti pro
praetore trium Daciarum, numit dintre foştii consuli. În subordinea acestuia
se aflau comandanţii celor două legiuni care staţionau în Dacia, precum şi
procuratorii celor trei provincii. Cea mai importantă era Dacia Apulensis cu
resedinţa la Apulum, condusă de un legatus (Sarmisegetusa-Metropolis a
rămas capitala unde se găsea guvernatorul suprem al celor trei Dacii şi
adunarea provincială - concilium provinciae, Dacia constituind o singură
provincie cu grad imperial, împărţită însă în trei subdiviziuni). Primul
guvernator, atestat documentar, în anul 110 a fost Terentius Scandinavu
(Scandinavius).
Atacurile carpilor şi a primului val al populaţiilor migratoare au decis
retragerea aureliană. O parte semnificativă a populaţiei romanizate a
rămas în fosta provincie, Aurelian creând însă în sudul Dunării Dacia
Mediterranea şi Dacia Ripensis.

Organizarea de drept a Daciei Romane

Organizarea administrativă

În planul administraţiei centrale, guvernatorul provinciei (legatus Augusti

pro praetore) deţinea atribuţii de ordin politic, administrativ, judecătoresc
etc., având cea mai mare competenţă după împărat (imperium maius).
Guvernatorul avea şi ius edicendi, adică deţinea dreptul de a da edicte, iar
competenţa sa jurisdicţională era identică cu cea a consulilor, pretorilor,
prefectului oraşului şi a pretorului în Roma.
Guvernatorul era ajutat de adunarea provincială (concilium provinciae
Daciarum trium), formată din delegaţi ai oraşelor, care se întrunea o dată
pe an la Sarmisegetusa. În fruntea adunării se afla preotul cultului imperial
din provincie, principala atribuţie a acestui Concilium fiind întreţinerea
cultului împăratului care simboliza statul roman în întregul său.
În provincia Dacia existau trei tipuri de aşezări:
 municipii;
 colonii (aşezări urbane);
 sate (aşezări rurale).
Cu excepţia metropolei Ulpiei Traiana Sarmisegetusa, care avea un statut
aparte fiind iniţial colonie devenind ulterior sediul administraţiei centrale a
provinciei, toate oraşele dacice au dobândit mai întai rangul de municipiu,
multe dintre ele devenind ulterior şi colonii.
Municipiile erau aşezări urbane cu o poziţie inferioară coloniilor, locuitorii
lor bucurându-se de un statut juridic intermediar între peregrini şi colonişti.
Unele puteau fi municipii cu drept de cetăţenie romană, altele, cu statut
juridic latin.
Coloniile erau centre urbane locuite de cetăţeni romani, având un important
rol în romanizarea populaţiei autohtone. Cetăţenii locuitori ai coloniilor se
bucurau de toate drepturile publice şi private. Unele colonii aveau dreptul
de cetăţenie romană, altele beneficiau doar de ius Latii, un statut
intermediar între cel de cetăţean roman şi cel de peregrin. Exista şi o
categorie privilegiată de colonii care erau considerate ca făcând parte din
Italia, cetăţenii lor bucurându-se de ius italicum, care conferea privilegiul de
a deţine teren în proprietate privată şi de a nu plăti impozitul funciar
(impozitul pe pământ) şi capitaţia (impozitul personal).
Coloniile şi municipiile erau conduse de un consiliu municipal (ordo
decuriorum) alcătuit din 20 de consilieri sau decurioni. Aceştia erau aleşi
din cinci în cinci ani de către magistraţii numiţi quin-quennales, dintre foştii
demnitari ai oraşului, demnitarii în funcţie şi fruntaşii vieţii publice şi
economice, cu condiţia de a fi fost născuţi liberi, de a prezenta încredere
din punct de vedere politic şi de a dispune de o avere de 100.000 de
sesterţi. Calitatea de decurion era de obicei acordată pe viaţă şi moştenită
din tată în fiu. Consiliul municipal era similar senatului roman, având
dreptul de a emite hotărâri, acorda titluri, onoruri sau imunităţi, reprezenta
oraşul în faţa guvernatorului provinciei, trimite delegaţi la Roma pentru a
transmite felicitări şi urări împăratului, atribui terenuri, coordona activităţile
administrative şi fiscale, soluţiona probleme edilitare, organiza jocuri
publice etc.
Hotărârile consiliului decurionilor erau aduse la îndeplinire de doi duumviri
iure dicundo în colonii şi de patru quattumviri în municipii. Aceştia erau cei
mai înalţi dregători ai oraşelor, răspunzând de întreaga conducere a
oraşului şi având şi dreptul de a judeca litigii mai mici, cele importante
intrând în competenţa guvernatorului provinciei şi instanţelor lui speciale.
Magistraţii oraşelor erau aleşi anual, având ca principale atribuţii alegerea
şi completarea oastei decurionilor, recensământul populaţiei, stabilirea
impozitelor, alcătuirea bugetului pe cinci ani, acordarea unor bunuri şi
drepturi ale coloniei etc.
Edilii erau dregători însărcinaţi cu îngrijirea clădirilor publice, organizarea
lucrărilor publice, poliţia oraşului, aprovizionarea pieţelor, organizarea
spectacolelor, iar questorii administrau bunurile şi finanţele orăşeneşti şi
aveau în grijă arhiva ordinului decurionilor.
Atât calitatea de decurion cât şi dregătoriile erau onorifice, posesorii lor
fiind obligaţi să facă danii în bani sau alimente şi să-şi arate generozitatea
prin organizarea de jocuri şi spectacole şi prin ridicarea de construcţii
publice. Mandatul dregătorilor era de un an putând fi reînnoit.
Aşezările rurale se clasificau în mai multe categorii:
 pagus;
 vicus;
 categorii speciale de aşezări rurale cuprinzând canabae şi stationes.
Aşadar, satele erau locuite de majoritatea populaţiei autohtone, fiind
organizate fie după model roman (pagus şi vicus), fie după modelul
tradiţional al obştilor teritoriale. Satele erau conduse de magistraţi şi
chestori, ajutaţi în problemele administrative de un consiliu comunal (ordo).
Canabae erau aşezări civile cu un statut quasi-urban, întemeiate în jurul
castrelor de către meşteşugarii, negustorii sau bancherii care însoţeau
trupele romane, precum şi de veterani sau membrii familiilor soldaţilor.
Pagus era o aşezare rurală de tip roman, constituită pe teritoriul unei
colonii, condusă de unul sau doi magistraţi ori de un praefectus (care era şi
decurion al coloniei tutelare) şi locuită în majoritate de către cetăţeni
romani.
Vicus era o comună rurală mai mică, cu pământuri, fonduri şi magistraţi
proprii, depinzând de unitatea administrativă pe teritoriul căreia era situată;
era locuită în majoritate de către necetăţeni, latini şi peregrini.
Stationes reprezentau puncte vamale, poştale, de pază şi control unde se
încasa impozitul de 2,5% pe circulatia bunurilor şi persoanelor.
Un ordin distinct erau colegiile, constituite pe criterii etnice, profesionale
(fierari, corăbieri, luntraşi, aurari, negustori) sau religioase, conduse de un
praefectus sau magister.
Cea mai înaltă magistratură sacerdotală era cea de pontifex maximus.
Organizarea fiscală

Administrarea finanţelor provinciei Dacia se realiza de către un procurator

financiar cu sediul la Colonia Ulpia Traiana, acolo unde se centralizau toate
datele privind impozitele şi celelalte venituri ale provinciei. Procuratorul
financiar era subordonat legatului imperial al Daciei, fiind recrutat dintre
membrii ordinului ecvestru, şi având în subordinea sa un întreg aparat
fiscal alcătuit din funcţionari inferiori. S-a menţinut această situaţie şi după
prima reorganizare în Dacia Superioară, iar după a doua reorganizare şi în
Dacia Apulensis.
În cazul în care postul regatului imperial era vacant, conducerea interimară
era atribuită procuratorului financiar, în calitatea sa de vice guvernator.
În Dacia inferioară, Dacia Porolisensis şi Dacia Malvensis, atribuţiile
financiare erau exercitate de procuratorii prezidiali ai acestor provincii, iar
în Dacia Porolisensis, după ce atribuţiile guvernatorului au fost preluate de
comandantul legiunii a-V-a Macedonica, activitatea financiară a fost
încredinţată unui procurator financiar special.
În scopul stabilirii impozitelor, din 5 în 5 ani se realiza un recensământ al
bunurilor şi persoanelor, de către magistraţi specializaţi, denumiţi Dumviri
Cvint Venales. Impozitele erau de 2 feluri:
 Directe – tributa;
 Indirecte – vectigalia.
Impozite directe: capitaţia (impozit personal, plătit de toţi locuitorii), censul
(impozit pe pământ, plătit de toţi cei care deţineau un teren în proprietate,
cu excepţia veteranilor împroprietăriţi care participaseră la războaiele
dacice şi care beneficiau de ius italicum; valoarea acestui impozit varia în
funcţie de natura terenului – ogor, păşune sau pădure - şi reprezenta 1%
din valoarea acestuia);
Impozitele indirecte:
 5% pe moşteniri, eliberări de sclavi;
 4% pe vânzările de sclavi;
 1% vânzările altor bunuri;
 2,5% pe circulaţia bunurilor şi persoanelor.
Ultimul impozit era perceput în cadrul unor oficii vamale denumite
stationes, amplasate la graniţa provinciei şi în interiorul acesteia, şi care
erau conduse la început de nişte sclavi imperiali. Ulterior această activitate
a fost arendată unui conductores, şi mai târziu a fost încredinţată unor
procuratori vamali recrutaţi dintre membrii ordinului ecvestru.

Organizarea militară

Dintre toate trupele angrenate în scopul cuceririi Daciei lui Decebal, au mai
rămas în perioada stăpânirii romane doar două legiuni (Legiunea a XIII-a
Gemina şi Legiunea a V-a Macedonica), fiecare numărând aproximativ
6.000 de ostaşi care proveneau din diferite părţi sau provincii ale imperiului.
Comandantul superior al armatei era un legatus imperial, iar după
împăratul Gallienus un praefectus legiones. Prefecţii erau numiţi dintre
militarii de profesie iar legaţii erau numiţi dintre membrii ordinului senatorial.
Comandanţii legiunilor erau ajutaţi de ofiţeri care răspundeau de disciplina
militară şi de capacitatea de acţiune a legiunii. Numai prefecţii şi ofiţerii
aveau cetăţenia romană, în timp ce soldaţii o dobândeau abia la sfârşitul
serviciului militar care dura 25 de ani, câteodată chiar mai mult.
Armata era alcătuită din trupe regulate şi trupe provizorii.
Erau trupe regulate:
 legiones (legiuni);
 cohortes (pedestraşi);
 alae (călăreţi).
Erau trupe provizorii:
 numeri - formate din barari care luptau după tradiţiile şi cu armele lor
naţionale;
 vexillationes - detaşamente provizorii, cu organizare romană.
Sistemul de apărare a provinciei Dacia cuprindea trei feluri de construcţii
militare: valuri, castre şi castele.

Organizarea religioasă

În Dacia se disting următoarele forme de cult:

 privat, în jurul divinităţilor aparţinând altarului casei şi care implicau
ceremonialul la naştere, căsătorie, moarte;
 popular, în jurul divinităţilor comune unor părţi sau grupuri mai largi de
populaţii;
 public, privind cultul împăratului divinizat.
Toate aceste culte aveau ca oficianţi: capul familiei, colegiile, corporaţiile,
sacerdotul suprem al celor trei Dacii de la Sarmizegetusa.

Sisteme de drept în Dacia Romană

Dreptul roman pe teritoriul Daciei şi izvoarele sale

În Dacia, provincie a Imperiului Roman s-a aplicat dreptul roman, dreptul

autohton şi ius gentium care reglementa raporturile dintre peregrini şi
cetăţeni.
Aveau prioritate pentru cetăţenii romani rezidenţi normele dreptului
aplicabile pe tot teritoriul imperiului; pentru celelalte categorii de locuitori ai
Daciei constituţiile imperiale şi edictele guvernatorilor erau cele mai
importante izvoare de drept.
Edictele guvernatorilor reprezentau o soluţie de aplicare a normelor juridice
romane în condiţiile adaptării lor la necesităţile locale şi imediate. Edictul
era compus din două părţi:
 dispoziţiile privitoare la dreptul roman aplicabil cetăţenilor romani
rezidenţi în provincie;
 edictul provincial.
Constituţiile imperiale puteau fi de două feluri:
 edicte imperiale;
 mandate.
Cu toate că organizarea Daciei s-a realizat sub o formă tipică de provincie
romană, totuşi dreptul roman s-a aplicat în mod diferenţiat, concomitent cu
dreptul autohton (existent anterior cuceririi romane) şi cu ius gentium (care
poate fi considerat o ramură a dreptului roman).
Alături de dreptul roman, se mai aplica în provincie şi dreptul local, geto-
dacic, folosit concomitent cu normele sale ce nu veneau în contradicţie cu
normele de drept romane. Constituţia din anul 224 preciza necesitatea
respectării în aşezările urbane provinciale a obiceiurilor locale, cu condiţia
de a nu contraveni dispoziţiilor de ordine publică romană.
Diferenţierea s-a făcut în raport cu statutul juridic al locuitorilor din
provincie, majoritatea lor fiind totuşi, băştinaşii, cu toată colonizarea făcută
ex toto orge romano (din tot imperiul).
Dreptul roman a avut aplicabilitate în raporturile dintre cetăţenii, în mare
parte însă, s-au elaborat şi emis noi norme juridice prin intermediul
edictelor guvernatorilor din provincie, care stabileau condiţiile în care va fi
condusă provincia, ţinându-se cont de constituţiile imperiale valabile pentru
tot imperiul şi de mandatele imperiale, în care erau stipulate instrucţiuni
pentru guvernatorii provinciali.
În raporturile dintre băştinaşi, a avut aplicabilitate dreptul autohton, însă
numai în măsura în care nu contravenea principiilor generale ale dreptului
roman.

Instituţiile de drept

În privinţa capacităţii juridice a persoanelor, înainte de edictul împăratului

Caracalla (212 d.Hr.), locuitorii liberi din provincia Dacia erau împărţiţi în:
 cetăţenii romani;
 latinii;
 peregrinii.
Cetăţenii romani locuiau în majoritate la oraşe, se bucurau de aceleaşi
drepturi ca şi cetăţenii rezidenţi din Roma având drepturi civile şi politice
(ius civile, ius comercii, ius connubii, ius militiae, ius suffragii);
Latinii reprezentau majoritatea populaţiei colonizate în Dacia. Beneficiau de
dreptul latin, aveau aceleaşi drepturi patrimoniale ca şi romanii ( ius
comercii). Nu se bucurau de ius conubii- dreptul de a se căsători după
legile civile romane - şi nu aveau drepturi politice. Prin statutul lor de
latinitate, având un fel de cetăţenie romană inferioară, aveau o poziţie
intermediară între cetăţenii romani şi peregrini.
Peregrinii constituiau marea masă a populaţiei libere. Situaţia lor era
reglementată prin legea de organizare a provinciei ( lex Provinciae) şi prin
edictele guvernatorilor.
Existau două categorii de peregrini:
 peregrini obişnuiţi;
 peregrini dediticii.
Sclavii erau de două feluri: sclavi privaţi, aparţinând particularilor (cetăţeni
romani sau peregrini) şi sclavi publici, aflaţi în proprietatea statului
(aparţinând familiei imperiale, unor oraşe, colegii sau temple). Aceştia
proveneau din randul populaţiei autohtone sau erau aduşi din celelalte
provincii ale imperiului.
Pentru cetăţenii romani stabiliţi în Dacia-romană se aplicau regulile
dreptului roman.
În epoca clasică, familia romană, având baze patriarhale se axa în jurul
puterii lui pater familias. Mai apoi, odată cu diminuarea puterii lui pater
familias, în schimbul rudeniei agnatice, se impune definitiv rudenia de
sânge (cognatio) atât pe linie masculină, cât şi pe linie feminină. Încă din
anul 118, pe timpul lui Hadrian se recunoaşte dreptul de moştenire între
mamă şi copil.
În privinţa căsătoriei, dacă la început a fost cunoscută doar căsătoria sine
manu, ulterior, după războaiele punice, s-a impus şi căsătoria cum manu
(fără putere părintească) soţia păstrându-şi legăturile de rudenie cu vechea
familie, singura condiţie a încheierii ei fiind afectatio matrimonii (dorinţa de
a se căsători) şi honor matrimonii (convieţuirea matrimonială).
Peregrinii obişnuiţi, neavând de principiu ius conubii, nu puteau să încheie
o căsătorie. Puteau însă să se căsătorească potrivit dreptului lor autohton
(secundum lege moresque peregrinorum), fără însă a produce efecte sub
aspectul legislaţiei romane. Şi aceasta numai dacă nu făceau parte din
categoria peregrinilor deditici, pentru că acestora, le era permis să se
căsătorească numai după dreptul popoarelor (ius gentium).
O căsătorie romană se putea realiza şi între un cetăţean roman şi o
peregrină, dar numai dacă aceasta primise ius conubii, în caz contrar,
căsătoria nu era recunoscută, iar copii nu primeau cetăţenie romană,
neintrând sub puterea părintească în sensul legii romane. Aşadar, copiii
urmau situaţia juridică a mamei peregrine. Aceeaşi situaţie era valabilă şi în
cazul unei femei latine.
În materia proprietăţii, întreaga Dacie cucerită a devenit proprietatea
deplină a împăratului (dominium), transformată în ager publicus, ca toate
provinciile ocupate în acelaşi mod (a avut loc o confiscare efectivă a
teritoriilor ocupate).
Proprietatea privată cuprindea:
 Proprietatea provincială, exercitată de locuitorii liberi, care aveau asupra
pământului doar dreptul de posesiune şi de uzufruct, adevăratul proprietar
al acestor terenuri fiind împăratul. Proprietarul, care era în realitate un
posesor, putea transmite posesiunea prin acte specifice dreptului ginţilor.
La moartea acestuia, pământul revenea urmaşilor.
 Proprietatea quiritară (romană) aparţinea cetăţenilor romani, cu condiţia
ca aceştia să dispună de ius italicum.
 Proprietatea peregrină consta în proprietatea peregrinilor asupra altor
bunuri decât pământul. Peregrinii din Dacia nu puteau avea o proprietate
decât dacă aveau ius comercii. Ca mijloace de dobândire a proprietăţii de
către peregrini se utilizau ocupaţiunea şi tradiţiunea. Proprietatea peregrină
era insuficient apărată în cazul în care ea provenea de la o persoană ce nu
avea calitatea de proprietar.
Dreptul de proprietate, în toată deplinătatea lui, se caracterizează prin cele
trei atribute: ius utendi (dreptul de a folosi), ius fruendi (de a culege fructe)
şi ius abutendi (dreptul de a dispune).
Obligaţia este definită ca un raport juridic, în care o parte numită creditor
poate să ceară unei alte persoane numită debitor, să dea, să facă sau să
nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii statale.
În minele de aur de lângă Alburus Maior (Roşia Montană) au fost
descoperite un număr de 25 tăbliţe, cunoscute sub numele de "tăbliţele
cerate" sau Tripticele din Transilvania (descoperite între anii 1786-1855).
Primul care a făcut o interpretare a tripticelor a fost savantul german
Th.Mommsen în Corpus Inscriptionum Latinarum. Dintre aceste 25 de
tăbliţe cerate, 14 au valoare documentară, textul putând fi inteligibil. Pentru
istoria dreptului o valoare semnificativă au doar 12. Tripticele din
Transilvania oferă o imagine cuprinzătoare asupra dreptului contractual, 4
dintre ele referindu-se la contractele de vânzare-cumpărare, 3 la
contractele de locaţiune, 3 la contractele de împrumut, un contract de
depozit, un contract de societate, un proces-verbal prin care se constată
desfiinţarea unei asociaţii funerare, un inventar al cheltuielilor efectuate
pentru organizarea unui banchet. Forma, elementele şi efectele acestor
contracte reflectă caracterul special al dreptului aplicat în Dacia romană.
Contractele de vânzare-cumpărare erau încheiate fie de cetăţeni romani,
fie de peregrini, fiind însoţite de o mancipaţiune. Actul de mancipaţiune nu
era valabil pentru peregrinii ce nu deţineau ius commercii.
Contractele de locaţiune consemnate de tăbliţe aveau ca obiect forţa de
muncă şi dovedesc că erau accesibile şi peregrinilor.