FACULTATEA DE DREPT SPECIALIZAREA: DREPT

Contractele coninute de Tripticele din Transilvania

COORDONATOR: Prof. Vila Anamaria

ELEV: Lazar Otilia Anul I Grupa 2

Oradea 2012

Definitia contractului de imprumut, asa cum apare ea in cod spune ca imprumutul este un contract prin care una din parti da celeilalte oarecare catime de lucruri, cu indatorire pentru dansa de a restitui tot atatea lucruri, de aceeasi specie si calitate. Intr-un contract de imprumut, creditor este o femeie peregrina (Anduena luiBato); potrivit dreptului roman, peregrinii nu aveau ius comerci, iar pe de cealalata femeile sui iuris in dreptul roman erau puse sub tutela perpetu al a agnailor lor, fiind considerate obstaculate dpdv intelectual. Aceasta inseamna ca acest act nu corespunde exigentelor dreptului roman, ci ca el a fost incheiat cel mai probabil potrivit unei cutume locale. In alt contract de imprumut, obligatia debitorului de a plati dobanzi se naste dintro simpla conventie, ceea ce inseamna o departare de la normele dreptului roman, pt ca dobanzile se percepeau in baza unui act solemn, in baza unei stipulatio usurarum alaturata lui muutum (stipulatia dobanzilor) sau in baza unei stipulatio sortis ex usurarum(stipulatia capitalului si al dobanzilor). Un alt contract continut in triptice este unul de depozit. Contractul de depozit este contractul prin care o persoana numita deponent, incredinteaza un lucru altei persoane, numita depozitar, care se obliga sa-l pastreze pe o perioada determinata sau nedeterminata si sa-l restituie la cerere. Este vb de o forma exceptionala de depozit, anume depozitul neregulat , actul fiind incheiat insa cu scopul de a proba o obligatie izvorata cel mai probabil dintr-un act anterior. Totodata, din examinarea actelor continute in triptice, constatam ca stipulatiunea in virtutea caracterului sau abstract si a functiei sale generale a fost utilizata pentru realizarea operatiunii juridice a imprumutului atat cu privire la capital cat si cu privire la dobanzi, precum si pentru realizarea operatiunii juridice a garantiilor, desi la epoca respectiva (plina epoca clasica) dreptul roman crease acte juridice speciale prin care se realizau atat operatiunea uridica imprumutului cat si operatiunea juridica a garantiilor. Contractul de prestari servicii este contractul prin care una dintre parti, numita prestator, se obliga sa-i presteze celeilalte parti, numita beneficiar, in schimbul unui pret determinat si la un termen stabilit una sau mai multe activitati utile. Intr-un contract de munca, muncitorul se angajeaza sa munceasca intr-o mina, contractul continand o clauza potrivit careia el accepta sa nu fie platit pentru zilele in care fara vina sa nu poate sa presteze serviciile inchiriate. Contractul demunca este o varietate de locatio operarum (locatiune de servicii), care la randulsau este una dintre formele juridice pe care le poate imbraca locatiunea. Partile contractului de locatiune de servicii sunt locato (cel ce isi inchiriaza serviciile) si conductor (cel care inchiriaza serviciile), proprietarul minei. Fata de fizionomiacontractului de munca din triptice, problema care se pune e aceea a suportarii riscului in contract. Riscul in contract, prin definintie este sistemul potrivit caruiauna dintre partile contractante trebuie sa-si execute obligatia desi cealalta partecontractanta nu si-o mai poate executa fara vina sa. Contractul de locatiune deservicii, in general, si contractul de munca in special, sunt ambele contracte sinalagmatice, care genereaza obligatii in sarcina ambelor parti contractante. Regula care joaca in privinta riscului in contract in contractele sinalagmatice esteaceea ca riscul se suporta de catre debitorul obligatiei imposibil de executat. Aceasta regula a functionat si in dreptul roman vechi in locatiunea deservicii, numai ca in dreptul roman clasic, regula se schimbase, riscul fiind preluat de catre conductor (patronul minei), in sensul ca patronul

minei ar fi trebuit sa-l plateasca pe muncitor si pentru zilele in care acesta nu putea sa munceasca datoritaunei imprejurari care nu era din vina lui. (inundarea minei) Si totusi, printr-oclauza speciala inserata in cuprinsul contractului, locatorul accepta sa nu fie platitsi sa preia riscul in contract prin derogare de la regula dreptului roman clasic. Aceasta derogare se explica prin polarizarea sociala accentuata a statului roman si discrepanta imensa de pozitie economica dintre partile contractante, context in care muncitorul este nevoit sa accepte aceasta clauza , contractul avand pentru elcaracterul unui veritabil act de adeziune. In tripticele din Transilvania sunt continute si 4 contracte de vanzare; inceea ce priveste forma acestora, ea se abate de la exigentele dr roman classic intrucat in dreptul roman, contractul consensual de vanzare care se forma in mod valabil prin simplul acord de vointa al partilor contractatante genera o serie de efecte: obligatia vanzatorului de a pastra si preda lucrul, obligatia vanzatorului degarantie pentru editiune, obligatia vanzatorului de garantie pentru vii obligeia cumparatorului de a plati pretul vanzarii. Toate aceste efecte se nasteau in mod automat in momentul realizariiacordului de vointa dintre parti cu privire la obiectul vanzarii si cu privire la pretulvanzarii. Intr-unul din actele de vanzare avem clauze diferite pt fiecare dintreaceste efecte. Astfel gasim o clauza de cumparare, o declaratie referitoare la pret, clauze distincte privind obligatiile de garantie pentru emisune si pt viii, precum si o declaratie a garantului. Intr-o alta tablita cerata avem un contract de vanzare care este semnat nu numai de catre martori, ci si de catre parti si garanti. Dupa cum rezulta din definitia contractului, vanzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ, consensual si translativ de proprietate. 1. Vanzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece prin incheierea sa da nastere la obligatii reciproce intre partile contractante. Vanzatorul are obligatia sa predea lucrul vandut si sa garanteze pe cumparator, iar cumparatorul are obligatia sa plateasca pretul. Fiind un contract sinalagmatic, se aplica regulile specifice acestei categorii de contracte (exceptia neexecutarii contractului, rezolutiunea pentru neexecutarea obligatiei de catre una dintre parti, teoria riscului contractului). 2. Vanzarea este un contract cu titlu oneros. Ambele parti urmaresc anumite interese patrimoniale, adica primirea unui echivalent in schimbul prestatiei la care se obliga. Vanzatorul urmareste sa primeasca pretul ca un contraechivalent al prestatiei sale, iar cumparatorul urmareste sa primeasca bunul cumparat in schimbul pretului. 3. Vanzarea este un contract comutativ, deoarece existenta si intinderea obligatiilor reciproce sunt cunoscute de parti de la incheierea contractului si nu depind, ca in contractele aleatorii, de un eveniment viitor si incert, care ar face sa existe sanse de castig si pierdere pentru ambele parti contractante. Numai in mod exceptional contractul poate capata caracter aleatoriu, de exemplu, cand obiectul este supus pieirii, exproprierii etc. 4. In principiu, vanzarea este un contract consensual vinderea este perfecta... indata ce

partile s-au invoit... art. 1295 C. civ.), putand fi incheiat prin simplu acord de vointa al partilor (solo consensu), fara indeplinirea vreunei formalitati si fara remiterea lucrului vandut si a pretului in momentul incheierii contractului. Deci vanzarea nu este un contract solemn si nici real. In dreptul roman a existat o anumita evolutie in sensul ca la inceput actele erau redactate informa obiectiva, in sesnsul ca ele erau semnate numai de catre martori, iar din adoua jumatate a epocii clasice, pe fondul influentelor orientale, actele au inceputsa fie redactate in forma subiectiva. In sensul ca ele erau semnate numai de catre parti. Ca atare, fizionomia contractului din triptice, semnat si de catre martori si decatre parti si de garanti ne indica faptul ca ne aflam intr-o etapa intermediara detrecere de la forma obiectiva, la cea subiectiva a actelor juridice. Intr-o alta tabli, operatiunea juridica a vanzarii se realizeaza atat prin mancipatiune, cat si prin contractul consensual, numai ca niciuna dintre conditiilede forma ale mancipatiunii nu este indeplinita, iar aceasta fizionomie a operatiunii juridice a vanzarii a nascut in literatura de specialitate numeroase controverse,multi autori socotind aceasta operatiune juridica ca o curiozitate greu de explicat.Altii au sugerat faptul ca ar fi vorba de o eroare terminologica, in sensul ca in modgresit partile au utilizat cuvantul mancipatiune in locul cuvantului traditiune. Alti romanisti au sustinut ca mancipatiunea e nula, insa operatiunea juridica a vanzariise realizeaza in virtutea contractului consensual, insa aceasta e mai degraba oconstatare decat o explicatie. Sunt si unii autori care afirma ca pentru mai multa siguranta, partile au utilizat atat mancipatiunea Adevarata explicatie a acestei curiozitati poate fi data numai din perspectiva metodei dialectice de cercetare a fenomenului juridic roman. Astfel, indreptul roman, mancipatiunea este un mod de dobandire a proprietatii, un act dedrept civil, supus ad validitatem unor forme extrem de riguroase si complicate, iar contractul consensual de vanzare este un act de drept al gintilor, iar ca atare liber de forme, insa el nu e un act translativ de proprietate, ci un act generator deobligatii, in sensul ca din contractul consensual se naste obligatia vanzatorului de atransmite cumparatorului linistita si utila posesiune a bunului (vaquamposesionem tradvere). Pe de alta parte, daca examinam fizionomia contractuluide vanzare din legea tarii (dr nostru feudal nescris), constatam ca acest contracteste consensual translativ de proprietate: operatiunea juridica a vanzarii din tripticeeste dovada de necontestat a sintezei juridice daco-romane in sensul ca alaturarea mancipatiunii contractului consensual are caz semnificatie perioada de tranzitie dela dreptul roman clasic in forma sa pura, la dreptul national al romanilor (legea rii), perioada de tranzitie in care functiona din punct de vedere juridic, un sistem de drept nou rezultat din sinteza randuirilor juridice romane siautohtone, anume dreptul daco-roman. De altfel, din examinarea formei actelor continute in triptice, precum si in a elementelor si efectelor lor si totodata din examinarea conditiei juridice sau a statutului juridic al partilor care l-au incheiat, se desprinde ca o concluzie de ansamblu faptul ca aceste acte nu sunt intru totul conforme nici cu exigentele dreptului roman, nici cu obiceiurile locale, iar acestlucru se explica prin faptul ca ele au o fizionomie proprie de natura sa le confere oidentitate proprie, ca acte juridice de drept daco-roman.