Drept Privat Roman II - Cursuri 2017

Drept privat roman Facultatea de Drept, Universitatea din
București
Emil Molcuț Seria I.
2017
Drept privat romanII

TITLUL III. SUCCESIUNILE
Capitolul I. GENERALITĂȚI
Dreptul succesoral roman cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează transmiterea
patrimoniului de la defunct către moștenitorii săi.
În epoca foarte veche, transmiterea patrimoniului de la defunct către moștenitorii săi nu implica
ideea de succesiune, deoarece vechii romani nu admiteau transmiterea drepturilor patrimoniale nici între
vii, nici pentru cauză de moarte și, de aceea, ei spuneau că moștenitorul nu dobândește același drept, ci
dobândește un nou drept prin luarea în stăpânire a bunurilor succesorale.
Această concepție este oglindită și pe plan terminologic, întrucât cel mai vechi cuvânt care îl
desemnează pe succesor este heres(de la herus = stăpân). Cu timpul însă, pornind de la principiul
continuității persoanei defunctului, romanii au admis că drepturile patrimoniale pot fi transmise de la
defunct la moștenitorii săi. Din acel moment, în terminologia juridică romană au apărut termenii de
succesiune și de succesor.
Romanii au creat 3 sisteme succesorale:
1. succesiunea ab intestat – era deferită pe baza legii, fiind cea mai veche;
2. succesiunea testamentară – era deferită pe baza unui testament;
3. succesiunea deferită contra testamentului – este o variantă a succesiunii testamentare.
Dreptul succesoral roman a evoluat sub influența a 2 tendințe:
1. tendința decăderii formalismului;
2. tendința ocrotirii rudeniei de sânge.
În legătură cu prima tendință reținem că, la origine, actele succesorale presupuneau respectarea
unor forme solemne, complicate. Spre exemplu, cel mai vechi testament roman îmbrăca forma unei legi.
Mai târziu însă, formalismul a decăzut, iar în epoca clasică, testamentul se putea întocmi printr-o simplă
manifestare de voință.
În legătură cu a doua tendință reținem că, vreme de aproape 5 secole, agnațiunea (rudenia civilă) a
fost unicul fundament al succesiunii, astfel încât rudele de sânge care nu erau în același timp și rude civile
nu aveau vocație succesorală, nu se puteau moștenii reciproc; de ex.: copiii și mama din căsătoria fără
manus. Cu timpul însă, față de transformările care au intervenit în organizarea familiei, pretorul a inițiat o
serie de măsuri, prin care au fost chemate la succesiune și rudele de sânge. Aceste reforme au fost
dezvoltate apoi prin reforme imperiale în dreptul clasic, iar în vremea lui Justinian, prin răsturnarea
străvechiului principiu, cognațiunea (rudenia de sânge) a devenit unicul fundament al succesiunii.
Capitolul II. SUCCESIUNEA AB INTESTAT

București
2017
Moștenirea ab intestat este cea mai veche. Ea este denumită și moștenire legală/ legitimă,
deoarece a fost reglementată prin dispozițiile Legii celor XII Table. Această moștenire, după cum arată și
denumirea, se deschidea atunci când nu exista un testament, fie pentru că defunctul nu și-a făcut
testamentul, fie pentru că testamentul n-a fost întocmit în mod valabil. Potrivit Legii celor XII Table,
existau 3 categorii de moștenitori legali:
a) heredes sui/ sui heredes;
b) adgnatus proximus;
c) gentiles.
Din prima categorie de moștenitori legali făceau parte toți aceia care, în momentul morții lui pater
familias, deveneau persoane sui iuris: fiii, fiicele, femeia căsătorită cu manus în calitate de fiică, adoptatul
și adrogatul. Nepoții din fii făceau parte din această categorie de moștenitori numai dacă tatăl lor murise
înaintea bunicului, dar acești nepoți veneau la succesiune prin reprezentare, în sensul că ei urcau în rangul
succesoral al tatălui lor și dobândeau partea din succesiune care s-ar fi cuvenit tatălui dacă ar mai fi trăit.
Spre exemplu, dacă veneau la succesiune 2 fii și 2 nepoți de fiu, succesiunea se împărțea la 3, iar cei 2
nepoți de fiu dobândeau împreună o treime, pentru că atât s-ar fi cuvenit tatălui lor.
Dacă nu existau moștenitori din prima categorie, veneau la succesiune cei din categoria a doua,
adică cei mai apropiați agnați, cu înțelesul de colaterali. Această categorie de moștenitori nu era fixă, ci era
mobilă, deoarece în lipsa unor agnați (colaterali) mai apropiați erau adgnatus proximus. În plus, dacă cel
mai apropiat agnat refuza succesiunea, aceasta nu trecea la agnatul următor, ci devenea vacantă (trecea în
proprietatea statului).
Dacă nu existau nici colaterali, atunci veneau la succesiune cei din categoria a treia – membrii
ginții, care își împărțeau succesiunea în părți egale, ca o amintire a epocii în care membrii ginții exercitau
proprietatea colectivă asupra pământului.
Însă sistemul juridic consacrat prin Legea celor XII Table a devenit anacronic spre sfârșitul
republicii, în condițiile emancipării femeii și a fiilor de familie, având în vedere că se practica pe scară
largă și căsătoria fără manus, și emanciparea fiului de familie. Or, în cazul căsătoriei fără manus, mama și
copiii nu se moșteneau reciproc, potrivit Legii celor XII Table. De asemenea, emancipatul nu venea la
moștenire în familia de origine. De aceea, pentru a soluționa contradicția dintre sistemul succesoral și
organizarea familiei, pretorul a inițiat o serie de reforme și a creat un nou sistem succesoral, denumit
bonorum possessio (moștenirea pretoriană). Potrivit sistemului pretorian, existau 4 categorii de
moștenitori:
a) bonorum possessio unde liberi (în calitate de fii) – din aceasta făceau parte toți fiii de familie,
inclusiv fiii de familie emancipați, căci ei veneau la moștenire în calitate de fii, cu condiția să facă
raportul bunurilor, adică să adauge la masa succesorală toate bunurile pe care le-au dobândit în
calitate de persoane sui iuris;
b) bonorum possessio unde legitimi (în calitate de rude legitime) – din aceasta făceau parte agnații și
gentilii, ceea ce înseamnă că, de data acesta, pretorul a confirmat dispozițiile din Legea celor XII
Table și, totuși, pretorul a adus și de data aceasta o inovație, întrucât în sistemul pretorian dacă cel
București
2017
mai apropiat agnat repudia succesiunea, aceasta nu devenea vacantă, ci trecea asupra următoarei
categorii de moștenitori – asupra cognaților;
c) bonorum possessio unde cognati (în calitate de rude de sânge) – din aceasta făceau parte rudele de
sânge, adică mama și copiii rezultați din căsătoria fără manus, care se moșteneau reciproc în
calitate de rude de sânge;
d) bonorum possessio unde vir et uxor (în calitate de bărbat și femeie măritată) – din aceasta făceau
parte bărbatul și femeia căsătoriți fără manus, care se moșteneau reciproc dacă nu existau rude de
sânge.
Sistemul succesoral pretorian a fost dezvoltat prin reforme imperiale. Astfel, prin senatusconsultul
Tertullian, dat în vremea împăratului Hadrian, mama a fost chemată la moștenirea copiilor rezultați din
căsătoria fără manus în calitate de rudă legitimă, ceea ce înseamnă că ea a fost ridicată din categoria a treia
de moștenitori pretorieni în categoria a doua. Iar prin senatusconsultulOrfitian, dat în vremea lui Marc
Aureliu, copiii rezultați din căsătoria fără manus au fost chemați la succesiunea mamei lor în calitate de fii,
adică ei au fost ridicați din a treia categorie în prima categorie de moștenitori pretorieni. Iar împăratul
Justinian a dat o reformă prin care a unificat sistemul succesoral, în care rudenia de sânge a devenit unicul
fundament al succesiunii. Potrivit reformei, existau4 categorii de moștenitori:
a) descendenții – îi exclud pe toți ceilalți;
b) ascendenții, frații și surorile buni și copiii lor – în lipsa descendenților;
c) frații și surorile consangvini și uterini și copiii lor;
d) colateralii mai îndepărtați.
Capitolul III. SUCCESIUNEA TESTAMENTARĂ
Moștenirea testamentară a apărut ceva mai târziu decât cea legală și era deferită pe baza unui
testament, iar testamentul roman este actul solemn prin care o persoană denumită testator instituie unul sau
mai mulți moștenitori, pentru ca aceștia să-i execute ultima voință.
Din această definiție rezultă că trăsătura definitorie a testamentului este instituirea de moștenitori.
La origine, puteau fi instituiți moștenitori numai herezii. Apoi, au putut fi instituiți și agnații mai
îndepărtați și chiar străinii de familie. Moștenitorii instituiți erau executori testamentari, care distribuiau
bunurile succesorale în conformitate cu ultima dorință a testatorului. Totodată, prin testament puteau fi
favorizați unii moștenitori instituiți, ceea ce în condițiile legii nu era posibil. De asemenea, prin testament,
moștenitorul putea fi grevat cu sarcina de a transmite anumite bunuri individual determinate cu titlu de
legat unor persoane străine de familie, după cum prin testament se putea dezrobi un sclav sau se putea
numi un tutore. Iată că testamentul roman a îndeplinit multiple funcții și nu numai funcția perpetuării
cultului privat.
În epoca veche, romanii au cunoscut 3 forme solemne de testament:

București
2017
a) testamentul calatis comitiis;

b) testamentul in procinctu;
c) testamentul per aes et libram.
a) Testamentul calatis comitiis(în fața comitiei calata) este cel mai vechi și îmbrăca forma unei legi
votate de popor. Inițial, poporul a avut rolul de veritabil legiuitor, care aproba ultima voință a testatorului,
dar mai târziu, prin Legea celor XII Table a fost consacrat principiul autonomiei de voință în materie
succesorală, astfel încât poporul s-a transformat din veritabil legiuitor în martor colectiv, care lua act de
ultima voință a testatorului. Însă acest străvechi testament prezintă anumite inconveniente. În primul rând,
el era accesibil numai patricienilor, întrucât testamentul era votat de comitia curiata (comitia calata), la
lucrările căreia participau numai patricienii. În al doilea rând, comitia curiata nu era convocată în fiecare
zi, ci numai de 2 ori pe an, probabil la 24 martie și 24 mai.
b) De aceea, a fost creat testamentul in procinctu(în fața armatei gata de luptă). El presupunea
manifestarea ultimei voințe a soldatului în fața unității din care făcea parte, care îndeplinea rolul de martor
colectiv. Acest testament era accesibil tuturor cetățenilor romani (și patricienilor, și plebeilor), dar numai
acelora care făceau parte din legiunile de juniori (legiunile combatante) și aveau o vârstă între 17 și 46 de
ani, pe când cei mai în vârstă făceau parte din legiunile de seniori (legiunile necombatante) și nu-și puteau
face testamentul în această formă.
c) De aceea, a fost creat testamentul per aes et libram (prin aramă și balanță), care a evoluat în 3
faze distincte:
 mancipatio familiae – Testatorul transmitea bunurile succesorale cu titlu de proprietate prin

mancipațiune unui executor testamentar, care era denumit emptor familiae sau cumpărător al
bunurilor succesorale, cu precizarea că transmiterea bunurilor se realiza prin mancipațiunea
fiduciară, ceea ce înseamnă că emptor familiae nu plătea un preț real, ci un preț simulat, fictiv, după
care între testator și emptor familiae se încheiau convenții de bună-credință denumite pacte
fiduciare, prin care testatorul îi arăta lui emptor familiae cum să distribuie bunurile succesorale,
însă executarea acestui testament depindea de buna-credință a lui emptor familiae, deoarece acesta
devenea proprietar al bunurilor succesorale, iar dacă era de rea credință și nu executa ultima voință
a testatorului, moștenitorii nu dispuneau de mijloace juridice pentru a-l chema în justiție și pentru a-
l constrânge pe cale judiciară să execute ultima voință a testatorului, deoarece acele convenții de
bună-credință nu erau sancționate juridicește. De aceea, s-a trecut la faza a doua.
 testamentul per aes et libram public – Testatorul nu mai transmitea bunurile succesorale cu titlu de
proprietate, ci cu titlu de detențiune, astfel încât emptor familiae devenea un simplu detentor, iar
dacă era de rea credință și nu executa ultima voință a testatorului, moștenitorii îl puteau chema în
justiție și îl puteau constrânge prin proces să execute testamentul. Totuși, și în această fază,
testamentul prezintă dezavantajul că pactele fiduciare (convențiile de bună-credință) dintre testator
și emptor familiaeerau încheiate în formă verbală, de față cu martorii, astfel încât numele
moștenitorilor erau cunoscute încă din momentul întocmirii testamentului, ceea ce nu era bine,
întrucât unii moștenitori puteau fi interesați să grăbească moartea testatorului. De aceea, s-a trecut
la faza a treia.
 testamentul per aes et libram secret – Pactele fiduciare nu se mai încheiau în formă verbală, ci în
formă scrisă, iar înscrisul purta sigiliile martorilor și urma să fie deschis numai după moartea
testatorului, când se aflau și numele moștenitorilor.
București
2017
În dreptul clasic s-a aplicat și pe mai departe testamentul per aes et libram, dar, în paralel, au apărut
și forme nesolemne de testament:
a) testamentul nuncupativ – se întocmea în formă verbală, ceea ce înseamnă că ultima voință a
testatorului era exprimată în fața martorilor;
b) testamentul pretorian – se întocmea în formă scrisă și purta sigiliile martorilor;
c) testamentul militar – nu presupunea respectarea unor condiții de formă, ci numai exprimarea clară a
ultimei voințe a testatorului.
Pentru ca un testament să fie întocmit în mod valabil era necesar ca testatorul, martorii și
moștenitorii să aibă capacitate testamentară, denumită testamenti factio, care era de 2 feluri:
 testamenti factio activa – însemna aptitudinea persoanei de a-și întocmi testamentul sau de a asista
în calitate de martor la întocmirea unui testament. Regula era ca au testamenti factio activa toți
aceia care sunt capabili de fapt și de drept. Totuși, au fost admise și unele excepții. Spre exemplu,
fiul de familie care avea un peculiu (bunuri proprii) în calitate de soldat putea dispune de acel
peculiu prin testament. De asemenea, servii publici (sclavii din proprietatea statului) puteau dispune
prin testament de jumătate din peculiul lor. Femeia nu-și putea face testamentul în epoca veche,
dar, începând din vremea lui Hadrian, i s-a recunoscut dreptul de a testa, însă numai cu auctoritatis
tutoris.
 testamenti factio pasiva – desemna aptitudinea persoanei de a veni la succesiune fie în calitate de
moștenitor, fie în calitate de legatar. În mod simetric, aveau testamenti factio pasiva toți cei care
erau capabili de fapt și de drept. Și de la această regulă s-au admis excepții. Astfel, fiul de familie
putea fi instituit moștenitorchiar dacă era persoană alieni iuris, dar bunurile dobândite intrau în
patrimoniul lui pater familias. De asemenea, s-a admis instituirea sclavului (propriu sau al altuia) ca
moștenitor pentru realizarea pe căi ocolite a unor interese. Cât privește femeia, în anul 169, prin
legea Voconia s-a interzis femeii să vină la succesiunea unei averi în valoare mai mare de 100 000
de ași.
De asemenea, pentru ca un testament să fie întocmit în mod valabil, era necesară instituirea de
moștenitori, despre care Gaius spunea că „este începutul și fundamentul juridic al testamentului”, iar
instituirea de moștenitori presupunea respectarea unor condiții de formă și de fond.
Cât privește condițiile de formă, instituirea de moștenitori trebuia să figureze în fruntea
testamentului, instituirea făcându-se în termeni imperativi și solemni. Spre exemplu, dacă era instituit
moștenitor Octavian, testatorul scria în fruntea testamentului „Octavius heres est”.
Condițiile de fond și-au găsit expresia în 2 principii fundamentale ale dreptului succesoral roman.
Potrivit primului principiu, „nemo pro parte testatus pro parte intestatusdecederepotesi”(nimeni nu poate
muri în parte cu testament și în parte fără testament), de unde rezultă că moștenirealegală nu se poate
deschide alături de moștenireatestamentară, iar dacă testatorul va dispune prin testament numai de o parte
din bunurile sale, cel instituit pro parte va dobândi totuși întreaga succesiune, pentru că, altminteri, ar
însemna să se deschidă moștenirea legală alături de moștenirea testamentară, ceea ce nu este permis.
Potrivit celui de-al doilea principiu, „semel heres,semper heres” (odată moștenitor, pentru totdeauna
București
2017
moștenitor), ceea ce înseamnă că nu era permisă instituirea cu termen, ci se făcea pentru totdeauna, de
vreme ce succesiunea era un mod de dobândire a proprietății, iar proprietatea nu are caracter temporar, ci
caracter perpetuu.
Pe lângă instituirea de moștenitori, romanii au creat și substituirea de moștenitori, care este tot o
instituire, dar de gradul II sau condițională. Ea a fost creată întrucât dacă moștenitorul instituit repudia
succesiunea, atunci se deschidea moștenirea legală. Pentru a nu se deschide moștenirea legală s-a recurs la
substituire, care îmbracă 3 forme:
 substitutiovulgaris – este cea obișnuită și se făcea pentru ipoteza în care cel instituit moștenitor nu
voia sau nu putea să dobândească succesiunea. Ea se făcea în fruntea testamentului, imediat după
instituirea de moștenitori. Astfel, după clauza de instituire urma clauza de substituire. Spre
exemplu, dacă a fost instituit moștenitor Octavian, prin clauza de substituire se menționa „Dacă
Octavian nu va dobândi succesiunea, să vină la moștenire Iulian”.
 substitutiopupillaris – se făcea numai pentru ipoteza în care cel instituit moștenitor ar fi murit
înainte de a împlini 14 ani, deoarece impuberul era incapabil de fapt și, prin urmare, nu-și putea
face testamentul. În acest caz, în clauza de substituire se menționa „Dacă Octavian va muri înainte
de a împlini 14 ani, să vină la succesiune Iulian”.
 substitutioquasi pupillaris – se făcea numai pentru ipoteza în care cel instituit ar fi devenit alienat
mintal. În clauza de substituire se menționa „Dacă Octavian va deveni alienat mintal, să vină la
succesiune Iulian”.
Capitolul IV. SUCCESIUNEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI
Alături de succesiunea legală și cea testamentară, romanii au cunoscut și succesiunea deferită

contra testamentului, care este o aplicațiune a principiului simetriei în materie succesorală, deoarece în
concepția vechilor romani, așa cum testatorul își putea institui descendenții ca moștenitori, în mod
simetric, el putea să-i și dezmoștenească pe descendenți, cu condiția să respecte anumite forme solemne.
Astfel, fiii de familie erau dezmoșteniți individual. Spre exemplu, dacă era dezmoștenit Octavian, se utiliza
formula „Octaviusfiliusmeusexheresesto”. Dacă urma să fie dezmoștenit și Iulian, se menționa în
continuare „Iulius filiusmeusexheresesto”. Fiicele și nepoții erau dezmoșteniți în bloc, prin formula
solemnă „Ceteri omnes exheredessunto”. Dacă era dezmoștenit un fiu fără respectarea formelor solemne,
testamentul era nul, iar dacă erau dezmoșteniți fără respectarea formelor solemne fiicele și nepoții,
testamentul nu era nul, dar era rectificat, astfel încât cei dezmoșteniți fără respectarea formelor solemne să
dobândească totuși o parte din succesiune.
Aceleași efecte se produceau și în cazul omisiunii, iar omisiunea apărea atunci când descendenții
nu erau nici instituiți, nici dezmoșteniți.
București
2017
Cu timpul însă, spre sfârșitul republicii, ideile romanilor în materie succesorală au evoluat, încât s-a
impus ideea de officium (iubire), în virtutea căreia testatorul avea obligația de a-și iubi rudele apropiate,
prin rude apropiate înțelegând descendenții, ascendenții, frații și surorile.
În acest stadiu, chiar dacă testatorul își dezmoștenea rudele apropiate cu respectarea formelor
solemne, cei dezmoșteniți puteau ataca testamentul printr-o acțiune specială, denumită querela inofficiosi
testamenti (plângere pentru testamentul inoficios). Această acțiune era intentată în fața tribunalului
centumvirilor, iar centumvirii anulau testamentul sub pretext că testatorul a fost nebun atunci când și-a
întocmit testamentul, întrucât numai un nebun poate să dezmoștenească rudele apropiate.
Totuși, existau anumite cauze care justificau dezmoștenirea rudelor apropiate (de ex., tentativa de
omor), însă acele cauze nu erau precizate în textele din legi, ci erau lăsate la aprecierea tribunalului, iar de-
a lungul timpului practica tribunalului s-a dovedit contradictorie și de aceea, împăratul Justinian a întocmit
o listă cu cauzele care justifică dezmoștenirea rudelor apropiate și o altă listă cu cauzele care justifică
intentarea querela inofficiosi testamentiîn vederea anulării testamentului.
Capitolul V. DOBÂNDIREA MOȘTENIRII
Alte texte din dreptul succesoral se referă la dobândirea moștenirii, iar în funcție de dobândirea
moștenirii, moștenitorii se clasificau în 3 categorii:
1. heredes sui et necesarii – din aceasta făceau parte toți aceia care, în momentul morții lui pater
familias, deveneau persoane sui iuris (cei care făceau parte din prima categorie de moștenitori
legali). Ei erau denumiți moștenitori necesari întrucât succesiunea le revenea de drept, ceea ce
înseamnă că ei nu puteau repudia succesiunea, dar nici nu era necesar să o accepte. De aceea,
jurisconsulții spuneau că în cazul acestor moștenitori nu se pune nici problema repudierii, nici
problema acceptării moștenirii. Ei puteau veni și la succesiunea legală, și la succesiunea
testamentară.
2. heredes necesarii – din aceasta făceau parte sclavii proprii instituiți moștenitori și care erau
dezrobiți printr-o clauză inclusă în același testament, astfel încât la moartea testatorului, slavii
instituiți dobândeau succesiunea în calitate de oameni liberi. Și ei erau moștenitori necesari. Și lor
le revenea moștenirea de drept, întrucât nici ei n-o puteau repudia, dar nici nu trebuia să o accepte.
3. heredes voluntarii (extranei) – din aceasta făceau parte cei străini de familie, cu precizarea că în
această materie, colateralii erau considerați străini de familie. Acești moștenitori aveau posibilitatea
fie să accepte moștenirea, fie să o repudieze.
Acceptarea moștenirii se realiza prinvorbele acceptării, care erau în număr de 3: cretio, pro herede
gestio și nuda voluntas.
 Cretio presupunea pronunțarea unor cuvinte solemne în prezența martorilor, iar testatorul avea
posibilitatea de a cere moștenitorului instituit să accepte succesiunea în această formă.
București
2017
 Pro herede gestio însemna administrare în calitate de moștenitor, ceea înseamnă că moștenitorul
instituit făcea un act de administrare a bunurilor succesorale, act din care se deducea că a înțeles să
accepte moștenirea (de ex., plătea impozitul pe succesiune).
 Nuda voluntas era o formă a acceptării expresă, dar nu solemnă, de aceea, cu timpul, ea s-a
generalizat.
Însă acceptarea moștenirii presupune respectarea anumitor condiții, pe care le denumim condițiile
acceptării moștenirii.
 În primul rând, acela care accepta moștenirea trebuia să aibă capacitatea de a se obliga, pentru că o
moștenirea cuprindea, pe lângă lucruri corporale și drepturi de creanță, și o serie de datorii, pe care
trebuia să le plătească moștenitorul. Iată de ce sclavii și fiii de familie instituiți moștenitori nu
puteau accepta moștenirea fără aprobarea expresă a lui pater familias, aprobare care era denumită
iussu patris sive domini.
 În al doilea rând, era necesar ca cel instituit moștenitor să aibă ius capiendi (dreptul de a culege o
moștenire). Acest drept a fost creat în vremea împăratului Augustus prin legileIulia și Papia
Poppaea, cunoscute și sub denumirea de legi caducare. Ele cuprind 2 categorii de dispoziții:
 pars nuptiaria – potrivit acestora, femeile între 20 și 50 de ani și bărbații între 25 și 60 de
ani trebuie să fie căsătoriți și să aibă copii;
 pars caducaria – prin acestea s-a prevăzut că celibatarii nu vor putea primi nimic din
succesiune, iar cei care erau căsătoriți, dar nu aveau copii dobândeau numai jumătate din
succesiune, iar partea caducă (nedobândită) revenea celor care erau instituiți în același
testament și care întruneau condițiile legilor caducare, iar dacă nu existau asemenea
moștenitori, moștenirea trecea asupra statului.
Pe de altă parte, acceptarea moștenirii producea și anumite efecte juridice.
 confuziunea patrimoniilor – în virtutea acestuia, patrimoniul defunctului se contopește cu

patrimoniul moștenitorului. Din această confuziune pot decurge consecințe păgubitoare atât pentru
moștenitori, cât și pentru creditorii defunctului.Consecințele păgubitoare pentru moștenitori se
produc atunci când moștenirea este încărcată de datorii, de vreme ce moștenitorul trebuie să
plătească datoriile succesorale ultra vires hereditatis (dincolo de limitele activului succesoral),
ceea ce înseamnă că plătea datoriile succesorale din bunurile proprii. Firește, acest efect nu era
păgubitor pentru moștenitorii voluntari, căci puteau repudia moștenirea. O asemenea soluție i s-a
părut pretorului inechitabilă, astfel încât a venit în sprijinul moștenitorilor necesari și a creat ius
abstinendi (dreptul de a se abține).
 ius abstinendi – în virtutea acestuia, moștenitorul nu putea fi constrâns să plătească datoriile
succesiunii dincolo de limitele activului succesoral, ceea ce înseamnă că el răspundea intra vires
hereditatis (în limitele activului succesoral). Iar împăratul Justinian a creat beneficium inventarii
(beneficiul de inventar).
 beneficium inventarii – în virtutea acestuia, acela care făcea un inventar al bunurilor succesorale
răspundea pentru datoriile succesiunii numai intra vires hereditatis.
Dar confuziunea patrimoniilor putea genera consecințe păgubitoare și pentru creditorii defunctului
– atunci când moștenitorul era insolvabil, întrucât după confuziunea patrimoniilor, creditorii
defunctului veneau în concurs cu creditorii moștenitorului și, întrucât moștenitorul era insolvabil,
creditorii defunctului nu-și puteau valorifica drepturile de creanță integral, ci numai în parte. Și de
București
2017
data aceasta pretorul a intervenit printr-o reformă în sprijinul creditorilor defunctului și a creat
separatio bonorum.
 separatio bonorum– în virtutea acesteia, creditorii defunctului puteau cere separarea bunurilor
defunctului de bunurile moștenitorului. Astfel, ei puteau să-și valorifice drepturile de creanță
integral pe seama bunurilor defunctului și numai după aceea se producea confuziunea
patrimoniilor.
 dobândirea dreptului de proprietate – dacă erau mai mulți moștenitori, se punea problema definirii
raporturilor dintre ei. Cât privește creanțele și datoriile, acestea se împărțeau între comoștenitori de
drept, pe când lucrurile corporale erau dobândite în indiviziune, iar dacă acei moștenitori doreau să
obțină ieșirea din indiviziune, o puteau realiza fie pe baza unei înțelegeri, fie prin intentarea
acțiunii de ieșire din indiviziune denumită actio familiae hercisundae.
 collatio bonorum (raportul bunurilor succesorale) – în virtutea acestuia, toți aceia care au obținut
anumite bunuri de la pater familias în timpul vieții acestuia și doreau să vină la succesiunea lui
aveau obligația să adauge acele bunuri la masa succesorală. Un caz tipic de collatio bonorum este
collatio dotis (raportul bunurilor dotale), căci femeia căsătorită fără manus primea de la pater
familias în momentul căsătoriei anumite bunuri cu titlu de dotă, dar o asemenea femeie, rămânând
sub puterea lui pater familias din familia de origine, avea dreptul să vină la succesiunea tatălui său,
cu condiția să adauge la masa succesorală bunurile dotale. Un caz atipic este collatio emancipati,
căci prin reforma pretorului, emancipatul a dobândit dreptul de a veni la succesiune în familia de
origine în calitate de fiu, cu condiția să adauge la masa succesorală bunurile pe care le-a dobândit
în calitate de persoană sui iuris (acest raport este atipic, deoarece emancipatul adaugă la masa
succesorală bunuri dobândite prin muncă proprie).
Repudierea moștenirii se putea face printr-o simplă manifestare de voință, iar dacă moștenitorul nu
se pronunța într-un anumit termen, se interpreta că a repudiat succesiunea. Și repudierea succesiunii genera
anumite efecte juridice.
 Dacă erau mai mulți moștenitori și nu existau substituiți, iar unul dintre ei repudia succesiunea,
atunci se producea acrescământul, în sensul că partea repudiată din succesiune se împărțea între cei
care au acceptat-o. Acest efect se producea de drept.
 Dacă însă exista un singur moștenitor instituit care repudia succesiunea, atunci venea la moștenire
substituitul, dacă exista unul.
 Dacă nu exista substituit, se deschidea moștenirea legală.
 Dacă nu existau nici moștenitori legali, succesiunea devenea vacantă și trecea asupra statului.
Capitolul VI. SANCȚIUNEA MOȘTENIRII
Alte texte din materia succesiunii se referă la sancțiunea moștenirii, iar în legătură cu aceasta
trebuie să facem distincția între moștenirea civilă și moștenirea pretoriană.
București
2017
1. Moștenirea civilă era sancționată prin hereditatis petitio (petițiunea de hereditate). Această acțiune
era dată cu titlu universal, căci purta asupra unei mase de bunuri, spre deosebire de acțiunea în
revendicare, care purta asupra unor lucruri individual determinare. Și intentarea acestei acțiuni
presupunea întrunirea anumitor condiții:
 Reclamantul trebuia să facă dovada calității sale de moștenitor civil. Prin urmare, în cazul
petițiunii de hereditate, reclamantul nu trebuia să facă dovada că defunctul a fost proprietar
al bunurilor succesorale, ci numai dovada calității sale de moștenitor civil.
 Pârâtul trebuia să posede bunurile succesorale fie pro herede, fie pro possessore. Pârâtul
stăpânea bunurile succesorale pro herede atunci când avea convingerea că el este
moștenitorul civil (era de bună-credință). Le stăpânea pro possessore atunci când știa că nu
este moștenitorul civil, dar îi opunea reclamantului calitatea sa de posesor.
 Totodată, petițiunea de hereditate se putea intenta și împotriva posesorilor fictivi, adică
împotriva aceluia care se oferea procesului, simulând că este posesor pentru ca, între timp,
adevăratul posesor să devină proprietar prin uzucapiune, precum și împotriva aceluia care
distrugea bunurile succesorale cu intenție, căci, potrivit senatusconsultuluiJuventian, reaua
credință ține loc de posesiune. Prin același senatusconsult au fost prevăzute condițiile în
care răspund pârâtul de bună-credință și pârâtul de rea credință: pârâtul de bună-credință
răspundea numai în limitele îmbogățirii sale, pe când pârâtul de rea credință răspundea
pentru tot ce lipsește din succesiune.
2. Moștenirea pretoriană era sancționată prin interdictul qorum bonorum. Acest interdict presupunea o
procedură care se desfășura în 2 faze, ambele în fața pretorului.
 În prima fază, reclamantul afirma că este moștenitor pretorian, iar pretorul îi acorda
bonorum possessio, adică îi recunoștea calitatea de moștenitor pretorian fără a verifica dacă
întrunește sau nu condițiile necesare pentru a fi moștenitor pretorian.
 În faza a doua, verifica dacă reclamantul întrunește cu adevărat condițiile necesare pentru a
fi moștenitor pretorian și dacă se convingea că le întrunește, abia atunci elibera interdictul
qorum bonorum, prin care reclamantul era pus în posesia bunurilor succesorale.
Însă sancțiunea moștenirii pretoriene este inferioară sancțiunii moștenirii civile, deoarece prin
interdictul qorum bonorum, reclamantul dobândea numai lucrurile corporale din succesiune, nu și
drepturile de creanță. De aceea, pretorul a mai inițiat o reformă, prin care i-a dat posibilitatea
reclamantului să intenteze toate acțiunile pe care defunctul le avusese împotriva debitorilor săi,
acțiuni în formula cărora figura ficțiunea că moștenitorul pretorian este moștenitor civil.
Capitolul VII. LEGATE ȘI FIDEICOMISE
Legatele sunt dispoziții formulate în termeni imperativi și solemni, grevând pe moștenitorul

instituit, prin care testatorul dispune de anumite bunuri individual determinate în profitul unei persoane,
care este denumită legatar.
Și legatele presupun respectarea unor condiții de formă și de fond.
București
2017
În ceea ce privește condițiile de formă, legatul trebuie să figureze în testament imediat după
instituirea de moștenitor. De asemenea, legatul trebuie formulat în termeni imperativi și solemni.Legatul
trebuie să fie executat de moștenitorul instituit cu scopul de a gratifica o anumită persoană, denumită
legatar.
În funcție de forma lor, legatele sunt de 4 feluri:
1. legatul per vindicationem– prin acesta, testatorul transmitea un lucru individual determinat cu titlu
de proprietate direct legatarului, astfel încât în momentul acceptării moștenirii, legatarul devenea
automat proprietar al acelui bun, iar dacă moștenitorul îl împiedica să intre în posesia lucrului legat,
atunci legatarul, în calitatea sa de proprietar, intenta împotriva moștenitorului acțiunea în
revendicare și intra în posesia lucrului.
2. legatul per damnationem – prin acesta, testatorul îl obliga pe moștenitor să transmită un lucru
individual determinat cu titlu de proprietate legatarului, iar dacă moștenitorul nu-și executa această
obligație, atunci legatarul intenta împotriva moștenitorului o acțiune personală denumită actio ex
testamento. La începutul dreptului clasic, prin senatusconsultul Neronian s-a prevăzut că un legat
per vindicationem nul pentru nerespectarea unor condiții de formă sau de fond poate fi considerat
valabil ca legat per damnationem, iar jurisconsulții au afirmat că, de vreme ce un legat per
vindicationem nul poate fi considerat valabil ca legat per damnationem, cu atât mai mult, un legat
per vindicationem valabil poate fi considerat valabil și ca legat per damnationem. Din această
interpretare a jurisconsulților au decurs anumite consecințe pe planul sancțiunii legatelor, căci
beneficiarul unui legat per vindicationem se putea considera fie legatar per vindicationem, fie
legatar per damnationem, în funcție de interesele sale. Astfel, dacă beneficiarul unui legat per
vindicationem avea nevoie de lucrul legat, atunci se considera legatar per vindicationem. Dacă însă
beneficiarul unui legat per vindicationem avea nevoie de bani, atunci se considera legatar per
damnationem.
3. legatul per praeceptionem – prin acesta, unul dintre moștenitorii instituiți avea în același timp și
calitatea de legatar. În acest caz, mai întâi se executa legatul, iar după aceea, succesiunea se
împărțea în părți egale între toți moștenitorii instituiți și astfel era favorizat unul dintre moștenitorii
instituiți. Acest legat era sancționat prin actio familiae hercisundae.
4. legatul sinendi modo– prin acesta, moștenitorul era obligat să nu-l împiedice pe legatar să intre în
posesia lucrului legat. Și acest legat era sancționat prin actio ex testamento.
Însă legatele presupuneau și respectarea unor condiții de fond. În primul rând, era necesar ca
legatarul să aibă testamenti factio pasiva, deoarece el urma să dobândească un bun din succesiune. În al
doilea rând, executarea legatelor apăsa, de regulă, asupra moștenitorului instituit.
La origini, legatele erau incluse în testament în vederea favorizării unuia dintre moștenitorii
instituiți. Cu timpul însă, au început să fie incluse în testamente legate în favoarea unor persoane străine de
familie, iar unele testamente cuprindeau atât de multe legate încât după executarea lor, activul succesiunii
se epuiza, iar moștenitorul trebuia să plătească datoriile succesorale din bunurile proprii, astfel încât
moștenitorii voluntari repudiau succesiunile încărcate cu multe legate, în paguba creditorilor defunctului,
care nu-și mai puteau valorifica drepturile de creanță. De aceea, spre sfârșitul republicii s-au dat 3 legi
succesive, prin care a fost îngrădită libertatea de a dispune prin legat.
București
2017
Mai întâi s-a dat legea Furia testamentaria, prin care s-a prevăzut că lucrul legat nu poate avea o
valoare mai mare de 1000 de ași, iar prin legea Voconia s-a prevăzut că legatarul nu poate primi mai mult
decât moștenitorul instituit. Însă cele 2 legi n-au fost eficiente, pentru că testatorul putea să introducă în
testamentul său foarte multe legate mici. Astfel, pe vremea lui Octavian Augustus s-a dat legea Falcidia,
prin care s-a prevăzut că moștenitorul trebuie să dobândească cel puțin un sfert din succesiunea care i s-ar
fi cuvenit potrivit moștenirii legale.
A treia condiție de fond și-a găsit expresia în regula catoniană potrivit căreia un legat care este nul
în momentul întocmirii testamentului va rămâne nul pentru totdeauna. Prin efectul acestei reguli,
judecătorul nu mai putea lua în considerare noile împrejurări care s-au ivit între momentul întocmirii
testamentului și momentul morții testatorului. Spre exemplu, dacă testatorul dispunea prin legatul per
vindicationem de un lucru care nu îi aparținea, acel legat era nul. Ulterior însă, ar fi posibil ca testatorul să
devină proprietar al acelui bun. În noua situație, legatul ar putea fi executat teoretic, dar se opune regula
catoniană, rămânând totuși nul, pentru că a fost nul în momentul întocmirii testamentului.
Fideicomisul este actul de ultimă voință prin care o persoană, denumită disponent/ dispunător,
roagă o altă persoană, denumită fiduciar, să transmită un bun sau o parte din succesiune altei persoane,
denumită fideicomisar.
Fideicomisul putea fi inclus în testament și dacă era inclus in testament, calitatea de fiduciar o avea
chiar moștenitorul. Însă fideicomisul putea fi întocmit în mod valabil și în afara testamentului, iar în acest
caz puteau fi ocolite toate condițiile de formă și de fond ale testamentului. Așadar, prin apariția
fideicomisului s-a dat o gravă lovitură formalismului în materie succesorală. Spre exemplu, o persoană
care nu avea testamenti factio pasiva putea fi chemată la succesiune prin fideicomis, dacă nu figura în
testament.
Inițial, fideicomisul nu a fost sancționat pe plan juridic, ci numai pe plan moral și pe plan religios,
dar începând din vremea lui Octavian Augustus, el a fost sancționat și pe plan juridic.
Pe lângă fideicomisul obișnuit, romanii au cunoscut și fideicomisul de familie. Prin acesta,
disponentul îi transmitea un bun fiduciarului cu condiția ca acesta să-l transmită la rândul lui unei persoane
din aceeași familie, care la rândul ei avea aceeași obligație. Așadar, în cazul fideicomisului de familie,
fideicomisarul se transformă în mod automat în fiduciar, întrucât trebuie să transmită lucrul altei persoane
din aceeași familie. Astfel, romanii au asigurat păstrarea unor lucruri de valoare în sânul aceleiași familii.
În fine, pe lângă fideicomisul particular, care purta asupra unor lucruri individual determinate,
romanii au cunoscut și fideicomisul de ereditate, care purta asupra unei mase de bunuri, adică asupra unei
părți din succesiune sau asupra întregii succesiuni. Acest fideicomis a creat o serie de complicații atunci
când fideicomisul era cuprins în testament și când calitatea de fiduciar o avea chiar moștenitorul instituit,
care transmitea toate bunurile succesorale fideicomisarului, după care trebuia să plătească datoriile
succesorale, astfel încât moștenitorii voluntari repudiau succesiunile încărcate cu fideicomise de ereditate.
De aceea, s-au dat 2 senatusconsulte: Pagasian și Trebelian, prin care relațiile dintre moștenitorul fiduciar
și fideicomisar au fost reglementate de așa manieră încât moștenitorul să primească totuși o parte din
succesiune.
București
2017
TITLUL IV. OBLIGAȚIUNI – PARTEA GENERALĂ

Capitolul I. ORIGINEA, DEFINIȚIA ȘI ELEMENTELE OBLIGAȚIEI
Materia obligațiilor prezintă o importanță deosebită, în primul rând pentru că terminologia,

principiile și instituțiile din materia obligațiilor au fost preluate în dreptul modern fără modificări
substanțiale.
Această materie cuprinde 2 părți: partea generală (teoria generală a obligațiilor) și partea specială
(izvoarele obligațiilor). La partea generală vom cerceta acele reguli care sunt comune, adică se aplică
tuturor izvoarelor de obligații, iar la partea specială vom studia fiecare izvor de obligații în parte.
Textele romane ne-au transmis 2 definiții ale obligației. Prima îi aparține lui Paul, iar cea de-a doua
lui Justinian. Întrucât definiția lui Justinian este mai apropiată de cea modernă, ne oprim asupra ei.
Potrivit lui Justinian, obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei
secundum nostrae civitatis iura (obligația este o legătură de drept prin care suntem constrânși a plăti ceva
potrivit dreptului cetății noastre).
Din această definiție rezultă că obligația este o legătură de drept, adică un raport juridic, pe care noi
îl denumim raport juridic obligațional, iar romanii îl denumeau vinculum iuris, deși la origini, relația dintre
creditor și debitor era materială, adică era fizică, în sensul că debitorul era ținut în lanțuri.
Obligația presupune întrunirea a 3 elemente, pe care le denumim elementele obligației:
1. subiectele – sunt creditorul și debitorul. Creditorul este subiectul activ al obligației, întrucât el poate
pretinde să i se facă o plată, iar debitorul este subiectul pasiv al obligației, întrucât el poate fi
constrâns să facă plata.
2. obiectul – este desemnat în definiția lui Justinian prin cuvântul plată, dar cuvântul plată nu
desemnează neapărat remiterea unei sume de bani, ci are un înțeles exprimat prin cuvintele dare,
facere și prestare. Cuvântul daredesemnează obligația de a transmite proprietatea sau de a constitui
un alt drept real. Cuvântul facere desemnează obligația de a face ceva pentru creditor. Cuvântul
prestare desemnează obligația de a procura folosința unui lucru fără a constitui un drept real. În
zilele noastre, cuvântul prestare/ prestațiune desemnează orice obiect al obligației. Obiectul
obligației presupune întrunirea anumitor condiții:
a) să fie licit, adică în conformitate cu cerințele legilor și ale bunelor moravuri;
b) să fie posibil, iar imposibilitatea este de 2 feluri: imposibilitate fizică (apare atunci când se
promite ceea ce nu există în natură) și imposibilitate juridică (apare atunci când se promite
un lucru nepatrimonial);
c) să fie determinat sau cel puțin determinabil;
d) să constea într-o prestațiune pe care debitorul o face creditorului său, întrucât materia
obligațiilor este guvernată de principiul relativității, conform căruia obligațiile produc
efecte numai între părți, nu și față de terți;
București
2017
e) să prezinte interes pentru creditor.

3. sancțiunea – dacă debitorul nu-și execută obligația, adică nu face plata, atunci creditorul îl poate
chema în justiție printr-o acțiune personală (obligațiile sunt sancționate prin acțiuni personale) de
drept strict sau de bună-credință, prin care îl poate constrânge pe cale judiciară să-și execute
obligația.
Însă pe lângă sensul generic de raport juridic, cuvântul obligație este utilizat în textele juridice și cu
alte sensuri. Astfel, cuvântul obligație desemnează și datoria pe care trebuie să o plătească debitorul, după
cum se numește obligație și dreptul de creanță al creditorului. Cuvântul obligație desemnează fie un raport
juridic, fie o datorie, fie o creanță, iar sensul cu care este utilizat cuvântul obligație rezultă din context.
Capitolul II. CLASIFICAREA OBLIGAȚIILOR
În textele romane, obligațiile sunt clasificate după diverse criterii, însă cele mai importante sunt:
I. izvoarele;
II. sancțiunea;
III. numărul participanților la raportul juridic obligațional.
I. Clasificarea obligațiilor după izvoare – această clasificare a fost făcută de Gaius, potrivit
căruia obligațiile izvorăsc fie din contracte, fie din delicte. Mai târziu însă, Gaius și-a dat seama că există și
alte izvoare de obligații, care nu sunt nici contracte, nici delicte și pe care le-a denumit variae causarum
figurae (alte izvoare de obligații). Iar împăratul Justinian ne-a transmis o clasificare cvadripartită a
obligațiilor, potrivit căreia obligațiile izvorăsc din contracte, din quasicontracte, din delicte și din
quasidelicte. Nici această clasificare nu este completă, dar a fost preluată în dreptul modern pentru că este
simetrică.
1. Obligațiile contractuale izvorăsc din contracte, iar contractul este o convenție generatoare de
obligații sau o convenție care generează drepturi de creanță și datorii, deși în vechiul drept roman,
simpla convenție nu era generatoare de obligații, ci era necesar să fie îmbrăcată în forme solemne.
La rândul lor, contractele se clasifică în funcție de:
a) sancțiune – în funcție de aceasta, contractele se clasifică în:
i. de drept strict – erau interpretate de judecător ad litteram, adică fără a lua în
considerare intenția sau voința reală a părților;
ii. de bună-credință – erau interpretate de judecător cu scopul de a stabili care a fost
intenția părților atunci când au încheiat contractul.
b) efecte – în funcție de acestea, contractele sunt:
i. unilaterale – una dintre părți are numai calitatea de creditor, iar cealaltă parte are
numai calitatea de debitor (de ex., contractul de împrumut);
ii. bilaterale – ambele părți au în același timp și calitatea de creditor, și calitatea de
debitor (de ex., contractul de vânzare).
c) mod de formare – în funcție de acesta, contractele se clasifică în:
București
2017
i. solemne – sunt convenții ale părților îmbrăcate în anumite forme solemne, în funcție
de care ele se clasifică la rândul lor în contracte solemne în formă religioasă, în
formă verbală, în formă autenticăși în formă scrisă;
ii. nesolemne – sunt convenții ale părților care nu presupun respectarea unor forme
solemne și la rândul lor se clasifică în contracte reale(se formează prin convenția
părților, însoțită de remiterea materială a lucrului), consensuale(se formează prin
simplul acord de voință al părților) și nenumite(se formează printr-o convenție,
însoțită de executarea obligației de către una dintre părți).
2. Obligațiile quasicontractuale izvorăsc din quasicontracte, iar quasicontractul este un fapt licit ce
generează efecte juridice similare celor ale contractului. Cuvântul quasicontract vine de la expresia
quasi ex contractu (ca și din contract). Spre exemplu, chestiunea de afaceri constă în administrarea
bunurilor unei persoane fără știrea ei. Aceste fapt licit generează efecte similare cu cele ale
contractului de mandat, deoarece se consideră că cel ce administrează bunul real din proprie
inițiativă procedează ca și când ar fi primit o împuternicire.
3. Obligațiile delictuale izvorăsc din delicte, iar delictele sunt fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii,
care generează obligația de a repara prejudiciul cauzat sau de a plăti o amendă.
4. Obligațiile quasidelictuale izvorăsc din quasidelicte, iar quasidelictele sunt tot fapte ilicite,
cauzatoare de prejudicii, care generează aceleași efecte ca și delictele. Prin urmare, în dreptul
roman nu există criterii de formă sau de fond pentru a distinge între delicte și quasidelicte, iar
conceptul de quasidelict a apărut datorită mentalității conservatoare a romanilor, întrucât romanii
aveau obiceiul să întocmească anumite liste, pe care le închideau, socotind că nu vor mai apărea
acele fapte, astfel că au întocmit o listă a lucrurilor mancipii și, de asemenea, o listă a delictelor,
considerând că viața socială nu mai poate scoate la iveală și alte fapte ilicite, cauzatoare de
prejudicii, dar au apărut și alte fapte, fapte ce poartă denumirea de quasidelicte.
II. Clasificarea obligațiilor după sancțiune – în funcție de acest criteriu, obligațiile se clasifică în
obligații civile și obligații naturale.
1. Obligațiile civilesunt sancționate printr-o acțiune personală fie de drept strict, fie de bună-credință.
Prin urmare, în cazul obligațiilor civile, dacă debitorul nu face plata la scadență, creditorul îl poate
chema în justiție, poate obține o sentință împotriva lui, astfel că îl constrânge să execute plata.
2. Obligațiile naturalenu sunt sancționate pe cale de acțiune, ci pe cale de excepțiune, ceea ce
înseamnă că la obligațiile naturale, dacă debitorul nu plătește de bunăvoie, creditorul nu are o
acțiune împotriva lui și nu-l poate constrânge pe cale judiciară să-și execute obligația. Dacă însă
debitorul obligat natural face plata de bunăvoie, el nu poate repeta, adică nu poate intenta cu succes
acțiunea în repetire pentru a cere restituirea plății pe care a făcut-o de bunăvoie. Și dacă totuși
debitorul intentează acțiunea în repetire, creditorul se va apăra cu succes, opunându-i debitorului
excepțiunea lucrului datorat și plătit, prin care îi arăta judecătorului că debitorul nu se află în
situația aceluia care a făcut plata lucrului nedatorat, ci se află în situația aceluia care a executat o
obligație. De aceea, în textele juridice romane se menționează: obligațiile naturale nu sunt
sancționate pe cale de acțiune, ele sunt sancționate totuși pe cale de excepțiune.
București
2017
III. Clasificarea obligațiilor după numărul participanților la raportul juridic obligațional – în

funcție de acest criteriu, obligațiile se clasifică în obligații simple și obligații complexe.
1. Obligații simple sunt obligații cu un singur debitor și un singur creditor.
2. Obligații complexesunt obligații cu pluralitate de subiecte.
În definiția împăratului Justinian ni se înfățișează cea mai simplă obligație – un creditor și un
debitor, dar pe lângă cele simple, existau cele complexe, în cazul cărora existau fie mai mulți
creditori, fie mai mulți debitori.
Există obligații cu pluralitate de subiecte în care părțile sunt pe picior de egalitate și obligații cu
pluralitate de subiecte în care ele nu sunt pe picior de egalitate.
La rândul lor, obligațiile cu pluralitate de subiecte în cazul cărora părțile sunt pe picior de egalitate
se clasifică în:
a) conjuncte – sunt guvernate de principiul divizibilității creanțelor și datoriilor. Astfel, dacă
sunt mai mulți creditori, fiecare creditor va putea să valorifice numai partea sa din creanță,
iar dacă sunt mai mulți debitori, fiecare debitor va putea fi urmărit numai pentru partea sa
din datorie, de unde rezultă că la obligațiile conjuncte avem mai multe obiecte și un singur
raport juridic obligațional, raport care se va stinge numai după ce și ultimul dintre creditori
își va fi valorificat partea sa din creanță sau, simetric, numai după ce și ultimul dintre
debitori își va fi plătit partea sa din datorie. La romani, regula era că obligațiile cu
pluralitate de subiecte sunt divizibile, dar părțile aveau posibilitatea să încheie o convenție
specială prin care obligația cu pluralitate de subiecte devenea coreală.
b) coreale – dacă erau mai mulți creditori, oricare dintre ei putea să valorifice întregul drept de
creanță, iar dacă erau mai mulți debitori, oricare dintre ei putea fi ținut pentru întreaga
datorie, de unde rezultă că la obligațiile coreale avem un singur obiect și mai multe raporturi
juridice obligaționale, iar dacă unul dintre creditori își valorifică dreptul de creanță, toate
celelalte raporturi juridice obligaționale se vor stinge, pentru că nu au obiect.
În concluzie, obligațiile conjuncte se caracterizează prin pluralitate de obiecte și unicitate de
raport juridic, iar cele coreale se caracterizează prin unicitate de obiect și pluralitate de raporturi
juridice.
Capitolul III. ELEMENTELE CONTRACTELOR
Pentru formarea unui contract este necesar să fie întrunite anumite elemente, dintre care unele sunt
denumite esențiale, iar altele sunt denumite accidentale.
Elementele esențiale ale contractelor sunt denumite astfel deoarece în lipsa lor, contractele nu se
fac în format valabil. În dreptul roman, ele sunt în număr de 3: obiectul, consimțământul și capacitatea.
I. Conceptul de obiect al contractului era utilizat cu două sensuri:
 în sens restrâns, romanii confundau obiectul contractului cu efectele sale, considerând că orice
contract are ca obiect nașterea unei obligații;
București
2017
 în sens larg, obiectul contractului se confunda cu obiectul obligației și consta îndare, facere și
prestare.
Dar în legătură cu obiectul contractului trebuie să reținem că la romani, contractele nu erau
translative de proprietate, ci numai generatoare de obligații, iar obligațiile care izvorau din contracte erau
executate prin alte acte juridice ulterioare și distincte de contract. Spre exemplu, dacă vânzătorul se obliga
să transmită proprietatea asupra unui lucru, în vederea executării acestei obligații, el trebuia să recurgă la
alt act juridic, pe când în zilele noastre, vânzarea este translativă de proprietate.
II. Consimțământul constă în manifestarea de voință a unei părți în sensul dorit de cealaltă parte.
De altfel, termenul de consimțământ (consensu) vine de la cum sentire, adică a avea o părere comună cu
cealaltă parte. La romani existau cauze care duceau la inexistența consimțământului și cauze care duceau la
vicierea acestuia. Cauzele care duceau la inexistența consimțământului erau:neseriozitatea, eroarea și
violența fizică. Cauzele care duceau la vicierea consimțământului erau: teama și dolul.
1. a) Neseriozitateaapare atunci când consimțământul este dat în glumă sau în împrejurări care
exclud intenția persoanei de a se obliga.
1. b) Eroarea este greșita înțelegere a unor împrejurări. În dreptul roman, de regulă, eroarea nu
afecta consimțământul, dar în 4 cazuri determinate, eroarea ducea la inexistența consimțământului și a
contractului:
 Error in negotio – eroare cu privire la natura actului juridic; spre exemplu, Primus intenționează să
vândă un lucru, iar Secundus crede că i se donează.
 Error in persona – eroare cu privire la identitatea uneia dintre părți; spre exemplu, Primus
intenționează să încheie contractul cu Secundus și, în realitate, îl încheie cu Tertius.
 Error in corpore – eroare cu privire la lucru/obiectul material; spre exemplu, Primus intenționează
să vândă un fond, iar Secundus crede că dobândește o casă.
 Error in substantia – eroare cu privire la calitățile esențiale ale lucrului (sunt denumite esențiale
acele calități ale lucrului care determină părțile să încheie contractul); spre exemplu, Primus
intenționează să cumpere un candelabru pentru că este confecționat din argint și, în realitate, el este
confecționat din aramă.
1. c) Violența fizicăducea la inexistența consimțământului, la distrugerea lui, deoarece victima
violenței fizice se afla în imposibilitatea de a-și exprima voința.
2. Viciile de consimțământ nu duceau la inexistența consimțământului/ contractului, ci numai la
posibilitatea anulării sale prin utilizarea unor mijloace procedurale, prin care se putea obține pe cale
indirectă anularea contractului care a fost încheiat sub imperiul amenințărilor sau sub imperiul înșelăciunii.
2. a) Teama era denumită și violență psihică și consta în amenințarea cu un rău, pentru a determina
o persoană să încheie contractul.
În epoca veche, amenințarea nu afecta consimțământul, deoarece romanii spuneau: o voință
constrânsă este totuși o voință. Pe de altă parte, în epoca veche, toate contractele au fost solemne, formale,
iar încheierea lor presupunea respectarea unor forme solemne, jurăminte, prezența martorilor, împrejurări
care făceau imposibilă exercitarea violenței psihice.
București
2017
Spre sfârșitul republicii au apărut contractele nesolemne, care nu mai presupuneau respectarea unor
forme solemne, astfel încât violența psihică a devenit posibilă și s-a practicat pe tărâm contractual și, de
aceea, a intervenit pretorul, care a pus la dispoziție victimei violenței psihice două mijloace procedurale:
actio metus și exceptio metus. Prin actio metus, victima amenințărilor putea lua inițiativa procesului pentru
a obține anularea contractului încheiat sub imperiul amenințărilor, iar prin exceptio metus, aceasta se apăra
cu succes atunci când autorul amenințărilor o chema în justiție cerându-i să-și execute obligația asumată
sub imperiul amenințărilor și, indiferent de calitatea procesuală pe care o avea (reclamant/ pârât), victima
violenței psihice câștiga întotdeauna procesul și astfel se ajungea pe cale indirectă la anularea contractului.
2. b) Dolul constă în manoperele dolosive/ mijloace viclene prin care una dintre părți o determină
pe cealaltă să încheie contractul. Și dolul a fost sancționat de pretor la sfârșitul republicii prin două
mijloace procedurale: actio de dolo și exceptio doli.Prin actio de dolo, victima înșelăciunii lua inițiativa
procesului, iar prin exceptio dolise apăra cu succes atunci când era chemat în justiție pentru a-și executa
obligația asumată sub imperiul înșelăciunii.
III. Capacitatea esteaptitudinea persoanei de a încheia un contract. Avea capacitate deplină de a
contracta doar cetățeanul roman. În dreptul clasic s-a admis în mod excepțional ca fiii de familie și sclavii
să se oblige și ei în nume propriu numai în anumite cazuri.
Însă, pe lângă elementele esențiale, există și elemente accidentale, care sunt denumite astfel
deoarece ele sunt introduse în contract numai la inițiativa părților, iar contractul este încheiat în mod
valabil chiar și în absența lor. Cele mai importante sunt: termenul și condiția.
I. Termenuleste evenimentul viitor și sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui drept,
de unde rezultă că termenul este de două feluri, căci evenimentul viitor și sigur de care depinde
exigibilitatea unui drept este denumit termen suspensiv, iar evenimentul viitor și sigur de care depinde
stingerea unui drept este denumit termen extinctiv.
Prin urmare, prin exigibilitatea unui drept înțelegem posibilitatea valorificării sale pe cale judiciară.
Cu alte cuvinte, un drept este exigibil numai dacă poate fi valorificat prin proces. Spre exemplu,
Primus îi promite lui Secundus că-i va plăti 100 la 1 aprilie. În acest caz, dreptul de creanță ia naștere în
momentul încheierii contractului, dar el devine exigibil numai la îndeplinirea termenului suspensiv. Dacă
titularul creanței intentează acțiune înainte de 1 aprilie, acea acțiune va fi respinsă, întrucât dreptul de
creanță există, dar nu este exigibil. Și dacă, după îndeplinirea termenul suspensiv, creditorul intentează o
nouă acțiune, aceasta va fi respinsă din lipsă de obiect, deoarece dreptul de creanță s-a stins cu ocazia
primului proces prin efectul extinctiv al lui litis contestatio.
Prin termenul extinctiv, un drept de creanță se stinge. Spre exemplu, Primus îi promite lui Secundus
să-i plătească o sumă de bani anuală până la moartea sa.
II. Condițiaeste evenimentul viitor și nesigur de care depinde nașterea sau stingerea unui drept, de
unde rezultă că și condiția este de două feluri, întrucât evenimentul viitor și nesigur de care depinde
nașterea unui drept este denumit condiție suspensivă, iar evenimentul viitor și nesigur de care depinde
stingerea unui drept este denumită condiție rezolutorie.
București
2017
Prin urmare, prin condiția suspensivă, este suspendat chiar dreptul de creanță, care nu ia naștere în
momentul încheierii contractului, ci numai dacă se îndeplinește condiția suspensivă. Spre exemplu, Primus
promite să îi plătească 100lui Secundus dacă se întoarce din Egipt corabia lui Tertius. Dacă creditorul sub
condiție suspensivă intentează acțiunea în justiție înainte de îndeplinirea condiției, acțiunea va fi respinsă,
întrucât dreptul de creanță nu există, iar acțiunea nu are obiect. Dacă creditorul intentează o nouă
acțiunedupă îndeplinirea condiției suspensive, cea de-a doua acțiune va fi admisă, deoarece prima nu a
avut obiect, iar acțiunea de litis contestatio nu a putut opera.
În cazul condiției rezolutorii, spre exemplu, Primus promite să-i vândă un lucru lui Secundus cu
condiția de a rezilia vânzarea dacă în termen de 30 de zile va primi un preț mai mare. După trecerea acestui
termen, dacă nu s-a oferit un preț mai mare, vânzarea rămâne definitivă.
Capitolul IV. EFECTELE OBLIGAȚIILOR
Obligațiile generează efecte normale și efecte accidentale.

Efectele normale ale obligațiilor constau în executarea lor, astfel încât creditorii să-și poată
valorifica drepturile de creanță. Dar în legătură cu executarea obligațiilor trebuie să distingem între
obligațiile contractuale și obligațiile delictuale, întrucât obligațiile contractuale sunt guvernate de
principiul relativității, conform căruia res inter alios acta aliisnequenocerenequeprodessepotest
(contractele încheiate între unii nici nu vatămă, nici nu profită altora), în sensul că efectele contractelor se
produc între părți – persoanele care au încheiat contractul, moștenitorii acelor persoane și creditorii lor
chirografari. Din principiul general al relativității efectelor contractelor se desprind alte 3 principii:
1. Principiul nulității stipulațiunii pentru altul – a fost consacrat în legătură cu utilizările pe care
le-a avut stipulațiunea la romani. Stipulațiunea este un contract solemn, în formă verbală, care se formează
prin întrebare și răspuns și îmbracă 2 forme:
 stipulațiunea obișnuită – Primus îl întreabă pe Secundus „Promiți să-mi dai 100?”, iar Secundus
răspunde „Promit.” Această stipulațiune este valabilă, întrucât ea urmează să-și producă efectele
între părți.
 stipulațiunea pentru altul – Primus îl întreabă pe Secundus „Promiți să-i dai 100 lui Tertius?”, iar
Secundus răspunde „Promit.” Această stipulațiune este nulă și față de Primus, și față de Tertius –
față de Primus, ea este nulă, întrucât Primus nu are interes în contract, or, de la condițiile obiectului
obligațiilor știm că obiectul obligației trebuie să prezinte interes pentru creditor; ea este nulă și față
de Tertius, întrucât Tertius nu a participat la încheierea contractului și, prin urmare, nu este parte în
contract.
Dar stipulațiunea pentru altul prezintă interes practic. Spre exemplu, dacă Primus are o creanță de
100 față de Secundus și o datorie de 100 față de Tertius, prin plata făcută de Secundus lui Tertius se va
stinge și datoria lui Secundus față de Primus, și datoria lui Primus față de Tertius, astfel încât printr-o
singură plată se sting 2 obligații.
București
2017
De aceea, romanii au creat un mecanism prin care, deși stipulațiunea pentru altul rămânea nulă, ea
devenea totuși executorie. Acest mecanism a fost creat prin stipulatio poenae(stipulația unei penalități),
căci, după ce se încheia stipulațiunea pentru altul, se mai încheia o stipulațiune, denumită stipulațiunea
penalității, ocazie cu care Primus îl întreabă pe Secundus „Dacă nu-i vei plăti 100 lui Tertius, promiți să-mi
plătești mie 500?”, iar Secundus răspunde „Promit.” Această stipulațiune a penalității este valabilă, astfel
încât dacă Secundus nu execută stipulațiunea nevalabilă, va trebui s-o execute pe cea valabilă. Iată de ce
Secundus are tot interesul să execute stipulațiunea nevalabilă, care astfel devine executorie.
2. Principiul nulității promisiunii pentru altul – este prezentat în Institutele lui Gaius sub forma
„Nemo alienum factum promitere potest” (Nimeni nu poate promite fapta altuia). În acest caz, Primus îi
promite lui Secundus că Tertius îi va da 100. Această promisiune este nulă și față de Primus, și față de
Tertius – față de Primus, ea este nulă, întrucât Primus nu a promis fapta sa, or, de la condițiile obiectului
obligației știm că obiectul obligației trebuie să constea într-o prestațiune a debitorului către creditorul său;
ea este nulă și față de Tertius, pentru că Tertius, neparticipând la încheierea contractului, n-a promis nimic.
Dar și această promisiune prezintă interes practic. De aceea, romanii i-au adaptat modul de formare
astfel încât să devină valabilă. În conformitate cu noul mod de formare, Primus îi promite lui Secundus că
va proceda de așa manieră încât să-l determine pe Tertius să-i dea 100, iar dacă Tertius nu-i va plăti lui
Secundus ceea ce i-a promis Primus, atunci Secundus va intenta acțiunea împotriva lui Primus și o va
intenta cu succes, întrucât, de data aceasta, Primus a promis fapta sa.
3. Principiul nereprezentării în contracte – reprezentarea în contracte este procedeul juridic prin

care un pater familias, denumit reprezentat, se obligă prin contractul încheiat de un alt pater familias,
denumit reprezentant. În funcție de efectele ei, reprezentarea în contracte este:
 perfectă – persoana reprezentantului dispare, în sensul că, deși contractul a fost încheiat de
reprezentant, efectele sale se produc asupra reprezentatului, care, deși nu a participat la încheierea
contractului, devine creditor sau debitor.
 imperfectă – reprezentantul se obligă alături de reprezentat, ceea ce înseamnă că titularul creanței
are 2 debitori, și pe reprezentant, și pe reprezentat, iar dacă intenționează să-l urmărească în justiție
pe reprezentant, va intenta împotriva lui acțiunea directă izvorâtă din contractul pe care l-a încheiat
cu reprezentantul, iar dacă intenționează să-l urmărească pe reprezentat, va intenta împotriva lui o
acțiune utilă, care va avea formula redactată cu transpozițiune.
În funcție de calitatea reprezentantului, reprezentarea în contracte este activă(atunci când
reprezentantul are calitatea de creditor) și pasivă(atunci când are calitatea de debitor). Prin urmare,
reprezentarea imperfectă în contracte este întotdeauna pasivă.
Însă, vreme de mai multe secole, romanii nu au admis reprezentarea în contracte, fiindcă se opunea
principiul relativității. Astfel, dacă un pater familias îl împuternicea pe alt pater familias să încheie un
contract, cel împuternicit devenea creditor sau debitor, urmând să transmită creanțele sau datoriile asupra
celui care l-a împuternicit prin acte ulterioare și distincte. De altfel, în epoca foarte veche nici nu se punea
problema reprezentării în contracte, pentru că, în condițiile economiei naturale, închise, contractele se
încheiau foarte rar și erau adevărate evenimente în viața cetățeanului.
București
2017
Către sfârșitul republicii însă, în mod frecvent cetățenii romani erau interesați să încheie contracte
în același moment în locuri diferite. Astfel, reprezentarea în contracte a devenit o necesitate juridică. De
aceea, s-au inițiat o serie de reforme, prin care s-a admis mai întâi reprezentarea imperfectă în contracte, iar
mai apoi chiar și reprezentarea perfectă, dar numai în anumite cazuri.
Primul pas în direcția reprezentării în contracte s-a făcut prin sistemul acțiunilor cu caracter
alăturat. Acest sistem a fost creat în legătură cu sporirea capacității de a se obliga a fiului de familie,
întrucât în epoca veche, fiul de familie nu putea încheia acte juridice în nume propriu, ci numai
împrumutând capacitatea lui pater familias și cu condiția ca prin efectul acelor contracte, situația lui pater
să devină mai bună din punct de vedere patrimonial, adică să devină creditor. Or, un asemenea sistem s-a
putut aplica numai câtă vreme contractele au fost unilaterale, deoarece numai la contractele unilaterale o
parte are calitatea de creditor, iar cealaltă, calitatea de debitor. Către sfârșitul republicii însă, au apărut
contractele bilaterale, în cazul cărora ambele părți au în același timp și calitatea de creditor, și calitatea de
debitor, astfel încât fiul de familie nu-i putea face mai bună situația lui pater fără să i-o facă și mai rea,
ceea ce echivala cu imposibilitatea fiului de familie de a contracta.
De aceea, pretorul a intervenit și a admis în mod excepțional ca în 5 cazuri determinate fiul de
familie să se poată obliga în nume propriu, obligându-l în același timp cu caracter alăturat și pe pater
familias, astfel încât creditorul avea 2 debitori, și pe fiu, și pe pater. Dacă intenționa să-l urmărească în
justiție pe fiu, intenta împotriva lui acțiunea directă izvorâtă din contractul încheiat cu fiul de familie, iar
dacă intenționa să-l urmărească pe pater, intenta împotriva lui acțiunea cu caracter alăturat, care avea o
formulă redactată cu transpozițiune.
Cele 5 acțiuni cu caracter alăturat sunt denumite:
a) actio quod iussu – se dădea împotriva lui pater familias atunci când îl împuternicise pe fiu să
încheie un anumit contract;
b) actio exercitoria – era dată împotriva lui pater atunci când îl împuternicise pe fiu să exercite un
comerț maritim;
c) actio institoria– era dată împotriva lui pater atunci când îl împuternicise pe fiu să exercite un
comerț pe uscat;
d) actio de peculioet de in rem verso(acțiunea cu privire la peculiu și la câștig) – se dădea împotriva
lui pater atunci când fiul exercita acte de comerț cu bunurile din peculiul său fără știrea și fără
aprobarea lui pater;
e) actio tributoria – se dădea împotriva lui pater atunci când fiul exercita acte de comerț cu bunurile
din peculiul său fără aprobarea expresă a lui pater, cu toate că pater a cunoscut și a tolerat acele acte
de comerț.
Din mecanismul acțiunilor cu caracter alăturat rezultă că el se apropie de cerințele reprezentării în
contracte, de vreme ce un pater familias se obligă prin contractul pe care nu l-a încheiat el însuși, ci o altă
persoană. Și totuși, nu sunt întrunite toate condițiile necesare reprezentării în contracte, deoarece acest
sistem nu funcționează în relațiile dintre 2 patres familiae, ci numai în relațiile dintre pater familias și filius
familias.
Iată de ce pretorul a făcut un pas mai departe și a dat actio exercitoria și actio institoria împotriva
acelui pater familias care l-a împuternicit pe un alt pater familias de data aceasta să exercite un comerț pe
mare sau pe uscat. În acest stadiu, sistemul reprezentării în contracte este gata constituit, de vreme ce un
București
2017
pater familias se obligă prin contractul încheiat de alt pater familias. Dar sfera de aplicare a acestui sistem
este restrânsă, căci se aplică numai la contractele încheiate în legătură cu un comerț pe mare sau pe uscat.
Pasul următor a fost făcut de jurisconsulți, care au creat actio quasi institoria, care se dădea
împotriva acelui pater familias care l-a împuternicit pe alt pater familias să încheie un contract în orice
domeniu. Din acest moment, reprezentarea în contracte s-a aplicat pe scară generală, la toate contractele,
dar numai în forma imperfectă, în sensul că reprezentantul se obliga alături de reprezentat, iar creditorul
avea 2 debitori, și pe reprezentat, și pe reprezentant. Dacă intenționa să-l urmărească pe reprezentant,
creditorul intenta împotriva lui acțiunea directă izvorâtă din contractul pe care îl încheiase cu
reprezentantul, iar dacă intenționa să-l urmărească pe reprezentat, intenta împotriva lui actio quasi
institoria, acțiune care și ea avea o formulă redactată cu transpozițiune.
Cu timpul însă, sub influența dreptului egiptean, romanii au admis și 3 cazuri de reprezentare
perfectă în contracte. Avem în vedere 2 cazuri de reprezentare perfectă activă și pasivă și un singur caz de
reprezentare perfectă activă.
Avem în vedere cazul reprezentantului insolvabil, întrucât în dreptul evoluat, ori de câte ori
reprezentantul devenea insolvabil, dreptul de creanță nu mai intra în patrimoniul său, așa cum se întâmpla
în sistemul nereprezentării, ci trecea direct în patrimoniul reprezentatului. În sistemul nereprezentării, dacă
reprezentantul devenea creditor, dreptul de creanță intra în patrimoniul său, urmând ca prin acte distincte
să transmită acea creanță asupra reprezentatului. Dacă reprezentantul devenea insolvabil în sistemul
nereprezentării, el era supus executării silite asupra bunurilor, ceea ce înseamnă că bunurile sale, inclusiv
dreptul de creanță, erau scoase în vânzare de către toți creditorii, între care și reprezentatul. Or, venind în
concurs cu ceilalți creditori ai reprezentantului, reprezentatul nu-și putea valorifica dreptul de creanță
integral, ci numai în parte. Pentru a se preveni o asemenea situație s-a admis în mod excepțional ca atunci
când reprezentantul devine insolvabil, dreptul de creanță să nu mai intre în patrimoniul său, ci să treacă
direct în patrimoniul reprezentatului, astfel încât reprezentatul nu mai venea în concurs cu creditorii
reprezentantului, ci își valorifica dreptul de creanță integral.
Din cele înfățișate rezultă că, în materie contractuală, fiul de familie are o capacitate limitată de a se
obliga, pe când, în materie delictuală, fiul de familie are o deplină capacitate de a se obliga în nume
propriu, ceea ce înseamnă că fiul de familie răspunde în nume propriu pentru delictul comis. Dar această
răspundere, deși proprie, are loc în condiții speciale, deoarece fiul de familie nu are patrimoniu propriu, iar
această răspundere a funcționat în cadrul a 2 sisteme, pe care le denumim sistemul noxalității și sistemul
acțiunilor noxale.
În sistemul noxalității, dacă fiul de familie comitea un delict, pater familias avea dreptul să-l
abandoneze pe delincvent în mâine victimei delictului, pentru ca victima să-și poată exercita dreptul de
răzbunare asupra fiului de familie delincvent. Totuși, pater familias avea și posibilitatea de a-i plăti
victimei o sumă de bani în vederea răscumpărării dreptului de răzbunare. Însă, spuneau jurisconsulții
clasici, ceea ce caracterizează sistemul noxalității este abandonul fiului delincvent.
București
2017
Cu timpul însă, romanii și-au dat seama că pater familias nu are și a treia posibilitate, aceea de a
dovedi nevinovăția presupusului delincvent. De aceea, a fost creat sistemul acțiunilor noxale. Acțiunea
noxală era pusă la dispoziția victimei delictului pentru a o intenta împotriva lui pater familias al
presupusului delincvent cu scopul de a verifica dacă pater intenționează sau nu să facă dovada nevinovăției
presupusului delincvent, căci pater familias nu era obligat să se judece. Dacă pater familias refuza să se
judece, se aplica sistemul noxalității, cu cele 2 variante ale sale. Dacă pater accepta să se judece și pierdea
procesul, în sensul că nu putea face dovada nevinovăției presupusului delincvent, iarăși se aplica sistemul
noxalității. Iar dacă pater accepta să se judece și câștiga procesul, făcând dovada nevinovăției presupusului
delincvent, fiul de familie era exonerat de răspundere.
În vederea intentării acțiunilor noxale erau necesare anumite condiții:
a) Trebuia să fie vorba despre un delict privat, întrucât numai delictele private puteau fi răscumpărate
prin plata unor sume de bani.
b) Acțiunea noxală era intentată cu succes numai împotriva acelui pater familias care îl avea sub
puterea sa pe presupusul delincvent în momentul lui litis contestatio. Iar dacă după comiterea
delictului, dar înainte de litis contestatio, presupusuldelincvent trecea sub altă putere, victima
trebuia să intenteze acțiunea împotriva noului pater familias și nu pentru că răspunderea ar fi apăsat
asupra lui pater familias, ci dimpotrivă, pentru că răspunderea apăsa asupra fiului de familie, iar în
acest sens jurisconsulții au formulat adagiul Noxa caputsequitur (Delictul îl urmează pe
delincvent). Pater familias era chemat în justiție nu pentru că răspunderea ar fi apăsat asupra lui, ci
pentru că fiul de familie, care răspundea în nume propriu, nu avea bunuri proprii.
c) Era necesar ca victima să nu-l fi avut sub puterea sa pe presupusul delincvent niciun moment în
intervalul de timp cuprins între momentul comiterii delictului și momentul intentării acțiunii
noxale, întrucât, dacă victima l-ar fi avut sub puterea sa un singur moment în acel interval de timp,
și-ar fi putut exercita dreptul de răzbunare, iar dacă nu l-a exercitat înseamnă că a renunțat la acel
drept, iar dacă a renunțat la dreptul de răzbunare înseamnă că a renunțat și la acțiunea noxală,
despre care jurisconsulții spuneau că este expresia pe plan procedural a dreptului de răzbunare; cu
alte cuvinte, cine renunță la dreptul de răzbunare renunță și la acțiunea noxală.
Pe lângă efectele normale, obligațiile generează și efecte accidentale, constând în neexecutarea lor.
În legătură cu neexecutarea obligațiilor, romanii au creat următoarele 6 figuri juridice:
1. Cazul fortuit – este evenimentul neprevăzut, care face imposibilă executarea obligației, cu toate că
debitorul a luat măsurile obișnuite de pază. Prin urmare, cazul fortuit ar putea fi prevenit dacă
debitorul ar lua măsuri excepționale de pază, însă, de regulă, debitorul nu este obligat să ia
asemenea măsuri. De aceea, de regulă, debitorul este exonerat de răspundere pentru intervenția
cazului fortuit. De exemplu: furtul sclavului.
2. Forța majoră – este evenimentul neprevăzut și de nestăvilit, care face imposibilă executarea
obligației, încât forța majoră nu poate fi prevenită indiferent ce măsuri de pază s-ar lua. De aceea,
debitorul va fi exonerat de răspundere întotdeauna pentru intervenția forței majore, cu precizarea că
forța majoră și cazul fortuit duc la exonerarea de răspundere a debitorului numai dacă datorează un
lucru individual determinat, căci lucrurile de gen nu pier. De exemplu: cutremurele, incendiile de
mari proporții.
București
2017
3. Culpa– îmbracă 2 forme:

 culpa delictuală – presupune comiterea unui fapt ilicit, cauzator de prejudicii, care
generează obligația de a repara prejudiciul cauzat sau de a plăti o amendă. Așadar, în cazul
culpei delictuale, atitudinea vinovată a delincventului este aceea care generează raportul
juridic dintre delincvent (în calitate de debitor) și victimă (în calitate de creditor), iar
vinovăția delincventului se poate manifesta fie sub forma intenției, fie sub forma neglijenței.
În acest sens, textele romane spun că judecătorul trebuie să ia în considerare și cea mai mică
greșeală.
 culpa contractuală – este vinovăția debitorului obligat prin contract, care se manifestă în
intervalul de timp cuprins între momentul încheierii contractului și momentul în care
obligația trebuia să fie executată. În cazul culpei contractuale, vinovăția debitorului se
manifestă fie sub forma neglijenței, fie sub forma neîndemânării. Prin urmare, în cazul
culpei contractuale, vinovăția nu se manifestă sub forma intenției.
În vremea împăratului Justinian s-a făcut distincție între:
 culpa lata – era o neglijență grosolană;
 culpa levis– era o neglijență mai ușoară.
La rândul ei, culpa levis putea fi apreciată de judecător fie in concreto, fie in abstracto,
apreciere care se făcea prin comparație.
 La aprecierea in abstracto, comportarea debitorului față de bunul datorat era
comparată cu comportarea unui bun administrator.
 La aprecierea in concreto, comportarea debitorului față de bunul datorat era
comparată cu felul în care debitorul își administrează bunurile proprii.
Pentru debitor este mai gravă aprecierea in abstracto, deoarece în cazul unei asemenea
aprecieri, el va fi găsit în culpă ori de câte ori este neglijent, pentru că un bun administrator
nu este neglijent, pe când la aprecierea in concreto, el va fi găsit în culpă numai dacă este
neglijent față de bunul datorat, dar este diligent față de bunurile sale; dacă este neglijent și
față de bunul datorat, și față de bunurile sale, nu mai este în culpă.
4. Dolul – este vinovăția debitorului obligat prin contract, care se manifestă sub forma intenției, ceea
ce înseamnă că debitorul distruge lucrul datorat cu intenție. Firește, răspunderea pentru dol este mai
gravă decât răspunderea pentru culpă, căci debitorul va răspunde pentru dol la toate contractele – și
la contractele în care are un interes, și la contractele în care nu are interes. Pentru culpă însă,
debitorul va răspunde numai la contractele în care are un interes. Spre exemplu, la contractul de
depozit, depozitarul nu are interes în contract și, prin urmare, va răspunde numai pentru dol, nu și
pentru culpă.
5. Mora – în sens juridic, înseamnă întârziere vinovată și este de 2 feluri:
 mora debitoris – este întârzierea vinovată a debitorului. Pentru ca debitorul să fie pus în
întârziere, era necesar ca datoria să fie exigibilă, iar obligația să nu fie executată din vina
debitorului. Mai târziu, împăratul Justinian a cerut și o interpelație (o somație de plată) din
partea creditorului. Principalul efect al morei debitoris este perpetuarea obligației, ceea ce
înseamnă că din momentul punerii sale în întârziere, debitorul răspunde în mod obiectiv și
nu poate să invoce intervenția cazului fortuit, ci trebuie să ia măsuri excepționale de pază.
 mora creditoris – este întârzierea vinovată a creditorului, care refuză să primească plata, cu
toate că îi este oferită potrivit condițiilor stabilite prin contract. Și mora creditoris generează
București
2017
anumite efecte. În primul rând, după ce creditorul este pus în întârziere, debitorul nu mai
răspunde pentru culpa sa. În al doilea rând, dacă debitorul constată cu martori refuzul
creditorului de a primi plata, poate abandona lucrul datorat într-un loc public, cu efectul că
datoria se va stinge.
6. Custodia – este o formă de răspundere obiectivă, în sensul că acel debitor care răspunde pentru
custodia nu poate să invoce intervenția cazului fortuit și trebuie să ia măsuri excepționale de pază.
Răspunderea pentru custodia putea fi stabilită fie prin dispozițiile legii, fie prin convenția părților.
Spre exemplu, la romani, hangii, corăbierii răspundeau pentru custodia.
Dacă debitorul a fost găsit în culpă, dacă a comis și un dol, dacă a fost pus în întârziere sau dacă
răspundea pentru custodia și nu-și executa obligația, trebuia să plătească despăgubiri pentru
neexecutare, denumite daune-interese, care erau de 2 feluri:
 daune-interese judecătorești – erau despăgubiri stabilite de judecător cu ocazia soluționării cauzei,

iar valoarea despăgubirilor era stabilită de judecător fie în mod obiectiv, fie în mod subiectiv.
Atunci când debitorul datora un lucru individual determinat, judecătorul îl condamna pe debitor să
plătească valoarea reală a lucrului, ceea ce înseamnă că făcea o evaluare a despăgubirilor în mod
obiectiv. Dacă debitorul nu-și executa obligația de facere, atunci el făcea o apreciere a
despăgubirilor în mod subiectiv, în sensul că lua în considerare și paguba efectivă suferită de
creditor prin neexecutare, și câștigul de care a fost privat. Paguba efectivă suferită de creditor era
denumită damnum, iar câștigul de care a fost privat era denumit lucrum. Pornind de la cei 2
termeni, comentatorii eu creat expresiile damnumemergens(paguba care se arată) și lucrumcesans
(câștigul care lipsește).
 daune-interese convenționale – erau despăgubiri stabilite prin convenția părților, atunci când
debitorul își asuma o obligația prin stipulațiune. În asemenea cazuri, părțile aveau posibilitatea să
mai încheie încă o stipulațiune, denumită stipulația unei penalități, prin care stabileau ce sumă de
bani va trebui să plătească debitorul în ipoteza în care nu-și execută obligația izvorâtă din
stipulațiunea principală.
Capitolul V. STINGEREA OBLIGAȚIILOR
La materia bunurilor am precizat că drepturile reale sunt, în principiu, perpetue, în sensul că ele nu
se sting prin exercitare, ci dimpotrivă, se consolidează, pe când drepturile de creanță sunt prin excelență
temporare, întrucât ele se sting prin exercitare. Dreptul roman a consacrat moduri voluntare și moduri
nevoluntare de stingere a obligației.
Modurile voluntare sunt denumite astfel întrucât ele presupun manifestarea de voință a părților.
Ele sunt în număr de 5: plata, darea în plată, novațiunea, compensațiunea și remiterea de datorie.
I. Plata este modul obișnuit de stingere a obligației, de vreme ce prin plată se poate executa orice
obligație – fie de dare, fie de facere, fie de prestare. Pentru ca plata să fie efectuată în mod valabil erau
necesare anumite condiții:
București
2017
a) Plata poate fi făcută de debitor sau de altă persoană. Totuși, în 2 cazuri determinate, plata poate fi
făcută numai de debitor:
 atunci când debitorul se obligă să transmită proprietatea;
 atunci când obligația este contractată intuitupersonae, adică în considerarea calităților
excepționale ale debitorului.
Firește, cel ce face plata trebuie să fie capabil.
b) Plata poate fi primită de creditor sau de reprezentantul său, care poate fi legal sau convențional.
Reprezentantul legal este tutorele sau curatorul, iar reprezentantul convențional este mandatarul.
Dacă plata era făcută unui pupil fără auctoritas tutoris, acea plată era valabilă, dar nu era și
liberatorie, astfel încât debitorul putea fi constrâns să mai plătească o dată.
c) Plata trebuie să fie integrală, astfel încât debitorul nu poate face plata în rate fără consimțământul
creditorului său.
d) Locul plății se stabilește, de regulă, prin contract. Dacă nu se stabilește prin contract, el se deduce
din natura obligației. Iar dacă nu se poate deduce nici din natura obligației, atunci plata poate fi
făcută oriunde, cu condiția să nu fie un loc nepotrivit. Iar dacă debitorul datorează un lucru
individual determinat, creditorul trebuie să se prezinte la domiciliul debitorului pentru a-i cere să-și
execute obligația. Dacă debitorul nu plătește la termen, atunci creditorul trebuie să intenteze
acțiunea la domiciliu debitorului.
e) Dacă debitorul are mai multe datorii față de același creditor și face o singură plată, se pune
problema imputației plății, adică se pune întrebarea: care dintre datorii se stinge prin plata făcută?
Dacă debitorul precizează ce datorie intenționează să stingă, atunci se va stinge acea datorie, iar
dacă nu precizează, atunci se va stinge datoria cea mai oneroasă și este considerată cea mai
oneroasă datoria care generează cele mai mari dobânzi.
f) Proba plății se făcea în epoca veche fie cu martori, fie prin jurăminte. În dreptul clasic s-a
generalizat proba scrisă, iar probele scrise erau denumite chitanțe și erau redactate fie în mod
obiectiv, fie în mod subiectiv. Chitanțele redactate în mod obiectiv proveneau de la debitor, care
utiliza formula „a spus că are” (creditorul a spus că a primit plata), chitanțe care îi erau opozabile
creditorului numai dacă purtau sigiliile martorilor, de regulă, 7. Chitanțele redactate în mod
subiectivproveneau de la creditor, care utiliza formula „am spus că am primit”, chitanțe care îi erau
opozabile creditorului chiar dacă nu purtau sigiliile martorilor.
g) Forma plății a fost guvernată în dreptul roman de principiul simetriei (principiul corespondenței
formelor). Potrivit acestuia, o obligație se stinge numai prin utilizarea unei forme identice cu cea
care a creat-o, dar întrebuințată în sens invers. Astfel, în epoca veche, o obligație născută prin
aramă și balanță se stingea tot prin aramă și balanță sau o obligație născută prin întrebare și răspuns
se stingea tot prin întrebare și răspuns, după cum o obligație născută din forma scrisă se stingea tot
prin forma scrisă. În dreptul clasic, odată cu decăderea formalismului, plata efectivă a devenit prin
sine liberatorie.
II. Darea în plată se realizează prin schimbarea obiectului obligației, schimbare care se poate face
fie pe baza dispozițiilor din legi, fie pe baza convenției părților. Atunci când obligația se stingea prin altă
prestație decât cea stabilită prin contract, ea putea să fie datio insolutumnecessaria (stabilită prin lege) și
datio insolutumvoluntaria (stabilită prin convenția părților). Spre exemplu, părțile se puteau înțelege ca
datoria debitorului să se stingă prin transmiterea unui teren în locul unei sume de bani.
București
2017
III. Novația constă în înlocuirea unei obligației vechi cu o obligație nouă, operațiune juridică
denumită și novarea unei obligații. Această operație juridică nu avea o formă proprie, întrucât înlocuirea
unei obligații vechi cu o obligație nouă se putea realiza numai prin stipulațiune sau prin contractul litteris,
contracte care nu au fost create în scopul realizării novațiunii, ci în alte scopuri, dar au fost astfel adaptate
încât să poată fi utilizate și pentru realizarea unei novațiuni. De aceea, jurisconsulții spuneau că nu există
novațiune consensuală.
Pentru novarea unei obligații sunt necesare anumite condiții:
a) o obligație veche – nu presupune întrunirea unor condiții speciale, căci ea poate fi civilă sau
pretoriană, de drept strict sau de bună-credință.
b) o obligație nouă – este întotdeauna o obligație de drept strict, deoarece ea izvorăște din stipulațiune
sau din contractul litteris, care sunt contracte de drept strict. De aceea, prin efectul novațiunii,
situația debitorului se agravează, deoarece obligațiile de drept strict sunt de riguroasă interpretare.
c) aceeași datorie – dacă noua obligație ar avea alt obiect față de cea veche, atunci nu s-ar realiza o
novațiune, ci s-ar crea o nouă obligație alături de cea veche. De aceea, jurisconsulții spuneau că
prin novațiune, obiectul vechii obligații este transmis în obligația nouă. Cu toate acestea, pretorul a
admis în anumite cazuri chiar și novațiunea cu schimbare de obiect, iar împăratul Justinian a
prevăzut că este posibilă novațiunea cu schimbare de obiect dacă părțile își manifestă expres voința
în acest sens.
d) un element nou – în legătură cu acesta trebuie să distingem între novațiunea care se realizează între
aceleași persoane și novațiunea care se realizează inter novaspersonas. Atunci când novațiunea se
realizează între aceleași persoane, elementul nou poate consta în introducerea unui termen, a unei
condiții sau în suprimarea lor. Dacă novațiunea se realizează inter novaspersonas, atunci elementul
nou poate consta în schimbarea debitorului sau în schimbarea creditorului. În cazul novațiunii cu
schimbare de debitor nu este necesar consimțământul vechiului debitor, ci este suficient
consimțământul noului debitor și al creditorului, între care se încheie fie o stipulațiune, fie un
contract litteris. Prin urmare, novațiunea cu schimbare de debitor se poate realiza chiar și fără știrea
vechiului debitor și, cu toate acestea, obligația sa se stinge, încât creditorul nu se poate întoarce
asupra vechiului debitor. Novațiunea cu schimbare de creditor nu se poate realiza fără
consimțământul vechiului creditor, deoarece în spatele novațiunii cu schimbare de creditor se
ascunde o cesiune de creanță, transmitere care nu se poate face fără consimțământul vechiului
creditor.
e) intenția de a nova – în epoca veche, intenția părților de a nova obligația se deducea din forma
contractelor, întrucât ori de câte ori erau utilizate în vederea novării unei obligații, stipulațiunea și
contractul litteris aveau o formă specială, din care se deducea intenția părților de a nova. Către
sfârșitul epocii clasice și în epoca postclasică însă, în condițiile decăderii formalismului pe tărâm
contractual, intenția părților de a nova era prezumată. Astfel, dacă erau împlinite primele 4 condiții
ale novațiunii, se prezuma că este întrunită și intenția de a nova. Dar întrucât sistemul prezumțiilor
este echivoc, împăratul Justinian a cerut părților să-și manifeste expres intenția de a nova obligația.
Pe lângă novațiunea voluntară, care se realiza prin manifestarea de voință a părților, romanii au
cunoscut și novațiunea necesară, care izvora din efectele extinctiv și creator ale lui litis contestatio,
deoarece prin efectul extinctiv, vechea obligație se stingea, iar prin efectul creator, se năștea o obligație
București
2017
nouă, care purta întotdeauna asupra unei sume de bani. De aceea, între novațiunea voluntară și novațiunea
necesară există anumite deosebiri.
 Novațiunea voluntară presupune intenția părților de nova, pe când novațiunea necesară nu

presupune intenția părților de a nova, de vreme ce obligația se novează automat prin efectele lui
litis contestatio.
 În cazul novațiunii voluntare, excepțiile vechii obligații dispar, pe când la novațiunea necesară, ele
se păstrează.
 Novațiunea voluntară presupune identitate de obiect, pe când la novațiunea necesară, de regulă, nu
este posibilă identitatea de obiect.
IV. Compensațiunea este modul voluntar de stingere a obligațiilor care se realizează prin
cumpănirea a 2 creanțe și datorii reciproce, astfel încât executarea să poarte numai asupra diferenței.
Compensațiunea prezintă avantajul practic că 2 obligații distincte se sting printr-o singură plată. Spre
exemplu, dacă Primus îi datorează lui Secundus 100, iar Secundus îi datorează lui Primus 50, prin
efectuarea compensațiunii, Primus îi plătește diferența lui Secundus, adică 50, și astfel se sting ambele
obligații. De aceea, Modestinus spunea „compensația este scăderea unor datorii și a unor creanțe unele din
altele”.
În dreptul roman, compensațiunea îmbrăca 2 forme:
a) convențională – se realiza încă din epoca veche prin simpla înțelegere a părților, întrucât nimic nu
se opunea ca părțile să-și compenseze creanțele și datoriile reciproce prin simpla convenție.
b) judiciară – dacă însă, părțile nu se înțelegeau, atunci se putea face o compensațiune judiciară de
către judecător, cu ocazia judecării procesului. Dar în epoca veche, compensațiunea judiciară nu a
fost posibilă, pentru că se opunea principiul unității de chestiune, potrivit căruia în același proces
numai reclamantul își poate formula pretențiile, iar dacă pârâtul avea de formulat, la rândul lui,
anumite pretenții față de reclamant, trebuia să declanșeze un alt proces. Totuși, chiar și în epoca
veche, către sfârșit, a fost admisă compensațiunea judiciară, dar numai în 2 cazuri.
La începutul epocii clasice a fost admisă compensațiunea judiciară, dar numai în cazul creanțelor și
datoriilor reciproce care izvorau din același contract de bună-credință. Prin urmare, la începutul epocii
clasice nu era admisă compensațiunea judiciară în cazul creanțelor și datoriilor reciproce care izvorau din
contracte diferite.
Însă, Marc Aureliu a inițiat o reformă, prin care a devenit posibilă compensarea pe cale judiciară a
creanțelor și datoriilor reciproce care izvorau din contracte diferite, unilaterale și de drept strict.
Promovând această reformă, Marc Aureliu a pornit de la principiul că acela care pretinde ceea ce trebuie să
restituie comite un dol. Astfel, dacă reclamantul avea o creanță de 100 față de pârât și pârâtul, la rândul lui,
avea o creanță de 50 față de reclamant, iar reclamantul pretindea 100, atunci pârâtul îi cerea pretorului să
introducă în formulă o excepțiune de dol, întrucât reclamantul încearcă să-l înșele. În faza a doua a
procesului, judecătorul verifica dacă excepțiunea de dol este întemeiată. Constatând că este întemeiată, el
pronunța sentința de absolvire, deoarece în procedura formulară, excepțiunile au un caracter absolutoriu,
astfel încât reclamantul pierde și procesul, și dreptul de creanță în întregime – procesul îl pierde prin
efectul excepțiunii de dol, iar dreptul de creanță îl pierde prin efectul extinctiv al lui litis contestatio. Iată
București
2017
de ce reclamantul avea tot interesul să efectueze compensațiunea din proprie inițiativă înainte de intentarea
acțiunii și să pretindă numai diferența, adică 50. Pentru ca excepțiunea de dol să fie opusă cu succes era
necesar ca ambele creanțe să fie valabile și potrivit dreptului civil, și potrivit dreptului pretorian și, de
asemenea, era necesar ca ambele creanțe să fie exigibile.
Mai târziu, dar tot în epoca clasică, s-a admis compensarea creanțelor și datoriilor reciproce care
izvorau din contracte diferite de bună-credință, iar în vremea împăratului Justinian, compensația judiciară
s-a putut aplica pe scară generală dacă erau respectate anumite condiții:
 creanța adusă în compensație trebuie să fie exigibilă;

 acea creanță trebuia să fie lichidă (să constea într-o sumă de bani);
 creanța adusă în compensație trebuia să fie reciprocă, adică să-i aparțină aceluia care o opune și nu
altei persoane.
V. Remiterea (iertarea) de datorie se realiza prin moduri civile și prin moduri pretoriene.
Modurile civile sunt aplicațiuni ale principiului simetriei sau corespondenței formelor, conform
căruia obligația se stinge prin utilizarea unei forme identice cu cea care i-a dat naștere, dar întrebuințată în
sens invers. Astfel, în epoca veche, dacă se respecta principiul simetriei, obligația se stingea chiar dacă nu
se făcea plata efectivă. Procedeele juridice prin care și-a găsit expresia acest principiu sunt în număr de 3:
a) solutio per aes et libram – înseamnă plată prin aramă și balanță și este o aplicațiune a mancipațiunii
fiduciare, căci presupune prezența părților, prezența martorilor, a lui libripens, iar în acest cadru,
debitorul pronunța anumite cuvinte solemne, simulând că face plata, deși plătește un singur ban și,
cu toate acestea, obligația se stinge, întrucât a fost respectat principiul simetriei.
b) acceptilatioverbis – este aplicarea principiului simetriei la obligațiile izvorâte din contractele în
formă verbală încheiate prin întrebare și răspuns. Potrivit lui Gaius, în vederea nașterii obligației,
Primus îl întreabă pe Primus „Promiți să-mi dai 100?”, iar Secundus răspunde „Promit.” Pentru ca
această obligație să se stingă prin aplicarea principiului simetriei, Secundus întreabă „Ceea ce îți
aparține ai primit?”, iar Primus răspunde „Am primit.”, cu toate că nu se plătise nimic.
c) acceptilatiolitteris – este aplicarea principiul simetriei la obligațiile izvorâte din contractul încheiat
în formă scrisă.
Modurile pretoriene prin care se realiza iertarea de datorie sunt:
a) pactum de non petendo – înseamnă pactul pentru ca să nu ceară și este o simplă convenție prin care
creditorul declară că îl iartă de datorie pe debitor, iar dacă după încheierea acestui pact, creditorul îl
cheamă totuși în justiție pe debitor, acesta se va apăra cu succes opunându-i creditorului exceptio
pacti de non petendo.
b) contrariusconsensus – înseamnă acordul în sens contrar și este aplicarea principiului simetriei la
obligațiile izvorâte din simpla convenție a părților, în sensul că o obligație care izvorăște dintr-o
singură convenție se va stinge tot prin simpla convenție.
Pe lângă modurile voluntare de stingere a obligațiilor, romanii au cunoscut și moduri nevoluntare,

care nu presupun manifestarea de voință a părților și, de aceea, în unele texte, ele sunt denumite moduri
București
2017
forțate. Ele sunt în număr de 5: imposibilitatea de executare, confuziunea, moartea, capitis deminutio,
prescripția extinctivă.
I. Imposibilitatea de executare apare atunci când debitorul datorează un lucru individual

determinat, care piere fără vina sa, adică piere prin intervenția cazului fortuit sau a forței majore. Firește,
imposibilitatea de executare nu poate să apară atunci când debitorul datorează un lucru de gen, întrucât
lucrurile de gen nu pier. De asemenea, mai este necesar ca debitorul să nu fie în culpă, să nu fi comis un
dol, să nu fie pus în întârziere și să nu răspundă pentru custodia.
II. Confuziuneaconstă în întrunirea calităților de creditor și de debitor asupra uneia dintre părți,
spre exemplu, prin moștenirea creditorului de către debitor sau a debitorului de către creditor.
Unele precizări sunt necesare în legătură cu obligațiile cu pluralitate de subiecte. Astfel, dacă
creditorul îl moștenește pe debitorul principal, se va stinge și datoria garantului. Dacă însă, creditorul îl
moștenește pe garant, datoria debitorului principal nu se stinge.
Iar dacă părțile se află pe picior de egalitate, trebuie să facem distincția între obligațiile divizibile
(conjuncte) și obligațiile indivizibile (coreale). În cazul obligațiilor divizibile (conjuncte), dacă creditorul îl
moștenește pe unul dintre debitori, ceilalți debitori vor rămâne și pe mai departe obligați pentru partea lor
din datorie. În cazul obligațiilor indivizibile (coreale), dacă creditorul îl moștenește pe unul dintre debitori,
ceilalți debitori vor rămâne și pe mai departe obligați pentru tot, deoarece nu a avut loc o plată, ci s-a
produs o confuziune, iar creditorul se află în raporturi juridice distincte cu fiecare debitor în parte.
III.În epoca veche, și moartea ducea la stingerea obligațiilor, pentru că vechii romani nu au admis
transmiterea creanțelor și a datoriilor nici între vii, nici pentru cauză de moarte.
Cu timpul însă, ideile romanilor au evoluat, astfel încât transmiterea obligațiilor a devenit regula,
iar netransmiterea lor a devenit excepția, căci s-au păstrat chiar și în dreptul evoluat urme ale vechii
concepții. Spre exemplu, creanțele izvorâte din delictele de vătămare corporală se stingeau prin moartea
victimei, întrucât, spuneau romanii, acele creanțe respiră răzbunare.
IV. De asemenea, obligațiile se stingeau prin capitis deminutio, dar numai în cazul adrogațiunii,
care este actul juridic utilizat în vederea trecerii unei persoane sui iuris, denumită adrogat, sub puterea altei
persoanei sui iuris, denumite adrogant.
Prin efectele adrogațiunii, adrogatul devine persoană alieni iuris, iar bunurile sale trec în
patrimoniul adrogantului, astfel încât creditorii adrogatului nu-și mai puteau valorifica drepturile de
creanță, întrucât adrogatul era persoană alieni iuris și nu mai avea bunuri. Așadar, creditorii adrogatului nu-
l puteau urmări în justiție pe adrogat pentru că nu avea bunuri, iar pe adrogant nu-l puteau urmări în justiție
pentru că se opunea principiul relativității.
București
2017
Pretorul a considerat că nu este echitabil ca adrogantul să preia bunurile adrogatului fără a-i prelua
în același timp și datoriile. De aceea, el a creat o restitutio in integrum ob capitis deminutionem, prin care
s-a desființat actul adrogațiunii, dar numai în relațiile dintre adrogat și creditorii săi, astfel încât creditorii
adrogatului își puteau valorifica drepturile de creanță pe seama bunurilor adrogatului și numai după aceea,
dacă mai rămâneau, bunurile adrogatului treceau în patrimoniul adrogantului.
V. Prescripția extinctivă – romanii înțelegeau prin cuvântul prescripție efectele pe care trecerea
timpului le produce asupra unor drepturi și datorii. Atunci când prin trecerea timpului se dobândește un
drept, prescripția este denumită achizitivă. Iar atunci când prin trecerea timpului se stinge un drept,
prescripția este denumită extinctivă.
Prescripția achizitivăa fost admisă încă din epoca foarte veche, de vreme ce uzucapiunea, mod de
dobândire a proprietății prin îndelungata folosință, este menționată chiar din Legea celor XII Table, pe
când prescripția extinctivănu a putut fi admisă în epoca veche, deoarece în epoca veche, obligațiile se
stingeau numai prin respectarea principiului simetriei și nu pe alte căi.
Mai târziu însă, către sfârșitul republicii, au apărut obligațiile pretoriene – obligații sancționate prin
acțiuni honorare și care se stingeau dacă nu erau valorificare în termen de un an, pentru că atât era valabil
și Edictul pretorului. De aceea, asemenea acțiuni pretoriene au fost denumite temporales.
În epoca postclasică a fost creată prescripția generală de 30 de ani, astfel încât dreptul de creanță
care nu era valorificat în termen de 30 de ani de la scadență se stingea prin efectul prescripției extinctive.
Unii autori au susținut că după trecerea termenului de 30 de ani, obligațiile se sting în întregime, iar alții au
susținut că obligațiile nu se sting în întregime, ci numai în sensul că cel chemat în justiție după trecerea
termenului de 30 de ani se poate apăra cu succes pe cale de excepție și că obligația supraviețuiește totuși în
calitate de obligație naturală, iar dacă debitorul plătește după trecerea termenului de 30 de ani de bunăvoie,
el nu mai poate intenta acțiunea în repetire.
Capitolul VI. TRANSFERUL OBLIGAȚIILOR
În epoca foarte veche,romanii nu au admis ideea transmiterii creanțelor și datoriilor nici între vii,
nici pentru cauză de moarte. De altfel, în acea epocă, creanțele și datoriile ocupau un rol nesemnificativ în
patrimoniul cetățeanului și, de aceea, în practică nu se punea problema transmiterii creanțelor și datoriilor.
Spre sfârșitul republicii, odată cu înflorirea comerțului, creanțele și datoriile ocupau locul central în
patrimoniul cetățeanului și, de aceea,transmiterea lor a devenit o necesitate juridică. Pentru a răspunde
acestui imperativ, romanii au recurs la novațiune și la mandatul judiciar, pe care le-au adaptat de așa
manieră încât să poată fi utilizate și în vederea transmiterii creanțelor și a datoriilor.
Transmiterea creanțelor este denumită cesiune de creanță și constă în transmiterea unui drept de
creanță de la vechiul creditor la noul creditor. Vechiul creditor este denumit cedant/ cedent, noul creditor
este denumit cesionar, iar debitorul este denumit debitor cedat.
București
2017
Inițial, cesiunea de creanță s-a realizat prin novațiunea cu schimbare de creditor. Pe această
cale, scopul conținut se realiza, întrucât un drept de creanță trecea asupra noului creditor, dar nu se realiza
propriu-zis o cesiune de creanță, întrucât vechiul drept de creanță se stingea odată cu vechea obligație, iar
cesionarul nu dobândea același drept, ci un drept nou, izvorât din noua obligație. Pe de altă parte, prin
efectul novațiunii, accesoriile vechii obligații se stingeau, adică se stingeau și garanțiile, și excepțiunile
vechii obligații, astfel încât cesionarul dobândea un drept de creanță mai puțin sigur. În fine, novațiunea cu
schimbare de creditor nu se putea face fără consimțământul debitorului, care trebuia să se oblige, daca
voia, față de noul creditor.
Față de aceste inconveniente, romanii au recurs la mandatul in rem suam (mandatul în propriul
interes), care este o aplicațiune a mandatului judiciar, căci la mandatul judiciar obișnuit, mandantul îl
împuternicește pe mandatar să intenteze acțiuni împotriva debitorului și să valorifice un drept de creanță,
după care mandatarul are obligația de a transmite valoarea acelei creanțe asupra mandantului și, de aceea,
se spune că mandatul judiciar obișnuit se încheie în favoarea mandantului. La mandatul în propriul interes,
mandatarul nu are obligația de a transmite valoarea creanței asupra mandantului, ci o păstrează pentru sine,
ceea ce înseamnă că mandatul este încheiat în interesul mandatarului și, de aceea, în cazul mandatului in
rem suam, mandantul era considerat cedant, iar mandatarul era considerat cesionar. Acest mandat a evoluat
în 3 faze distincte:
1. Sistemul cesiunii de acțiune
Cedantul îl împuternicea pe cesionar să intenteze acțiunea împotriva debitorului, în vederea
valorificării unui drept de creanță. Prin urmare, cedantul nu-i transmite cesionarului chiar dreptul de
creanță, ci îi transmite numai dreptul de a intenta acțiune și, de aceea, acea acțiune va avea o formulă
redactată cu transpozițiune, căci în intentio se menționează numele cedantului, iar în condemnatio, numele
cesionarului. Cesionarul are avantajul că accesoriile obligațiilor se păstrează și, de asemenea, avantajul că
dreptul de creanță se poate transmite fără consimțământul debitorului. Totuși, sistemul prezintă și
inconveniente, deoarece cesionarul are regimul juridic al unui mandatar, iar mandatul este un contract prin
excelență revocabil, iar dacă cedantul revoca mandatul, atunci cesionarul nu-l mai putea urmări în justiție
pe debitor, fiindcă acțiunea sa nu mai avea temei juridic și, de aceea, în această primă fază, situația
cesionarului se consolida numai în momentul lui litis contestatio, când prin efectul extinctiv, vechiul drept
de creanță se stingea, iar prin efectul creator, lua naștere un nou drept de creanță, al cărui titular era
cesionarul. Față de aceste inconveniente s-a trecut la faza a doua.
2. Sistemul acțiunilor utile
În această fază, din momentul încheierii contractului de mandat, cesionarul devenea titular al unor
acțiuni proprii, denumite acțiuni utile, și nu mai depindea de soarta mandatului, astfel încât chiar dacă
cedantul revoca mandatul, cesionarul își păstra acțiunea împotriva debitorului și o putea intenta cu succes.
Totuși, în această fază, cedantul rămâne titular al unor acțiuni directe, pe care le putea intenta împotriva
debitorului, iar dacă debitorul îi plătea cedantului, acțiunea utilă a cesionarului rămânea fără obiect și, de
aceea, s-a trecut la faza a treia.
3. Sistemul perfecționat prin reforma împăratului Justinian
București
2017
Prin reforma împăratului Justinian s-a stabilit că ori de câte ori cesionarul îl somează pe debitor să
facă plata, datoria acestuia se va stinge numai dacă plătește cesionarului, căci dacă debitorul îi plătește
cedantului, el va rămâne și pe mai departe obligat.
Din acel moment, mecanismul prin care se realiza cesiunea de creanță a devenit pe deplin
funcțional.
Capitolul VII. GARANȚII PERSONALE
Garanțiile au fost create de romani cu scopul de a-l pune pe creditor la adăpost față de consecințele
eventualei insolvabilități a debitorului și sunt de două feluri: garanții personale și garanții reale.
Garanțiile personale sunt procedee juridice prin care debitorul accesor, denumit garant, se alătură
debitorului principal, promițându-i creditorului ceea ce i-a promis și debitorul principal. Romanii au creat 3
garanții personale solemne: sponsio, fidepromissio, fideiussio.
Sponsio + fidepromissioau apărut încă din epoca veche.
Cea mai veche este sponsio și este una dinte aplicațiunile stipulațiunii, deoarece se forma prin
întrebare și răspuns, căci după ce se încheia stipulațiunea dintre creditor și debitorul principal, se mai
încheia o stipulațiune între creditor și garant, ocazie cu care creditorul îl întreba pe garant: „Promiți același
lucru?”, iar garantul răspundea „Promit.”
Însă această veche garanție era accesibilă numai cetățenilor romani, nu și peregrinilor, întrucât
verbul spondeo(promit) putea fi pronunțat numai de cetățeni, întrucât romanii considerau că acest verb are
vocația specială de a atrage grația zeilor Romei, or, peregrinii nu puteau pronunța acest verb, iar garanții
care se obligau prin pronunțarea verbului se numeau sponsori.
Cu timpul, spre sfârșitul republicii, relațiile comerciale cu peregrinii s-au dezvoltat, încât romanii
aveau interesul ca și peregrinii să poată deveni garanți și, de aceea, a fost creată o nouă garanție, care se
forma tot prin întrebare și răspuns, cu deosebirea că la întrebare creditorului, garantul răspundea prin
verbul fidepromitto(promit cu lealitate). Acest verb putea fi pronunțat și de peregrini, astfel încât noua
garanție,fidepromissio, a fost accesibilă și peregrinilor, iar garanții care se obligau în această for se numeau
fidepromissori.
Însă, multă vreme situația sponsorilor și a fidepromissorilor a fost ingrată, în primul rând, deoarece
garantul putea fi urmărit înaintea debitorului principal, iar dacă plătea,nu dispunea de mijloace juridice
pentru a se întoarce împotriva debitorului principal, cu scopul de a se despăgubi, iar dacă erau mai mulți
garanți, oricare dintre ei putea fi urmărit pentru întreaga datorie și dacă plătea, nu se putea întoarce
împotriva cogaranților și nu le putea cere partea contributivă din datorie. De aceea, sponsorii și
fidepromissorii au protestat. Față de acele proteste, romanii au adoptat 4 legi succesive favorabile
garanților:Publilia, Appuleia, Cicereia și Furia de sponsu.
 Potrivit legiiPublilia, garantul care a plătit datoria are dreptul să se întoarcă împotriva debitorului
principal spre a se despăgubi pentru plata făcută.
București
2017
 Potrivit legiiAppuleia, garantul care a plătit datoria se poate întoarce împotriva cogaranților pentru
a le cere partea contributivă din datorie.
 Potrivit legiiCicereia, creditorul are obligația de a face o declarație cu privire la valoarea creanței
sale și la numărul garanților pentru a se facilita aplicarea primelor 2 legi.
 LegeaFuria de sponsu cuprinde 2 dispoziții. Potrivit primei dispoziții, dacă sunt mai mulți garanți,
datoria se împarte de drept în momentul scadenței între toți garanții, indiferent dacă sunt sau nu
solvabili, ceea ce înseamnă că potrivit acestei dispoziții, consecințele insolvabilității unor garanți nu
erau suportate de garanții solvabili, ci de creditor. Spre exemplu, dacă existau 3 garanți, dintre care
2 erau solvabili și unul insolvabil, datoria se împărțea la 3, iar creditorul valorifica doar 2/3 din
creanța sa. Potrivit celei de-a doua dispoziții, datoriile garanților contractate în Italia se stingeau
dacă nu erau valorificate în 2 ani de la scadență. Și această dispoziție este favorabilă garanților,
întrucât prin ea se prevenea creșterea dobânzilor prin trecerea timpului.
Față de aceste dispoziții cu adevărat favorabile garanților, a venit rândul creditorilor să protesteze,
pentru că se simțeau în nesiguranță. De aceea, a fost creată în epoca clasică o nouă garanție, denumită
fideiussio, deoarece la întrebarea creditorului, garantul răspundea prin verbul fideiubeo (consimt pe
cuvântul meu).
La fideiussio, garanții obligați prin pronunțarea acestui verb erau denumiți fideiussori. Dar între
regimul juridic al garanților din epoca veche și fideiussio există o serie de deosebiri:
 Sponsorii și fidepromissorii puteau garanta numai obligații născute verbis, adică obligații născute
din contracte verbale încheiate prin întrebare și răspuns, pe când fideiussorii puteau garanta orice
obligații.
 Fideiussorii răspundeau solidar pentru datoriile lor.
 Obligațiile lui sponsor și ale lui fidepromissor nu treceau la urmași, pe când obligațiile lui
fideiussor erau transmisibile.
Într-un cuvânt, fideiussorii se aflau în situația ingrată pe care au avut sponsorii și fidepromissorii
înainte de adoptarea celor 4 legi, căci fideiussio a fost creat după adoptarea celor 4 legi. Și atunci, firește, a
venit rândul fideiussorilor să protesteze, astfel încât romanii au creat 3 beneficii în favoarea fideiussorilor
(drepturi acordate în mod excepțional):
 Beneficiul de cesiune de acțiune – Garantul care declară în fața pretorului că este dispus să facă
plata are dreptul de a-i cere creditorului să-i transmită toate acțiunile pe care le are împotriva
debitorului principal, pentru ca intentând acele acțiuni împotriva debitorului principal, garantul să
se poată despăgubi pentru plata făcută creditorului. Dacă creditorul accepta să-i transmită
garantului acele acțiuni, garantul plătea datoria, iar litigiul se stingea, urmând ca garantul să se
despăgubească pe seama debitorului principal. Dacă însă, creditorul refuza să-i transmită garantului
acele acțiuni, garantul îi cerea pretorului să introducă în formulă o excepție de dol, deoarece
creditorul încercă să-l înșele, iar în faza a doua a procesului, judecătorul, constatând că excepția de
dol este întemeiată, pronunța sentința de absolvire și astfel, creditorul pierdea și procesul cu
garantul, și dreptul de creanță în întregime – procesul îl pierdea prin excepția de dol, iar creanța o
pierdea prin efectul extinctiv al lui litis contestatio. De aceea, creditorul avea tot interesul ca, ori de
câte ori garantul declara că e dispus să-i plătească, să-i transmită acțiunile. Unele complicații
puteau să apară atunci când creditorul își asigura dreptul de creanță și printr-o garanție personală, și
București
2017
printr-o garanție reală. Într-o asemenea situație, creditorul putea să-și valorifice mai întâi garanția
personală. În acest caz, fideiussorul care era chemat în fața pretorului declara că el va plăti datoria
dacă creditorul îi transmite acțiunea ipotecară. Însă ipoteca este un drept accesor, care se stinge
odată cu creanța pe care o garantează, iar în exemplul nostru, datorias-a stins prin plata făcută de
fideiussor, iar obligația s-a stins prin lipsă de obiect. De aceea, în asemenea cazuri, romanii
considerau că garantul nu-i plătește o datorie creditorului, ci cumpără dreptul de ipotecă, astfel
încât suma pe care o remitea garantul creditorului nu era considerată o plată, ci prețul ipotecii.
 Beneficiul de diviziune– Dacă erau mai mulți garanți, datoria se împărțea la cererea garantului
urmărit în justiție între garanții solvabili în momentul lui litis contestatio, de unde rezultă că între
regimul legii Furia de sponsu și regimul beneficiului de diviziune există mai multe deosebiri:
 Potrivit legii Furia de sponsu, datoria se împărțea între garanți de drept, pe când la
beneficiul de diviziune, ea se împărțea numai la cerea expresă a garantului urmărit în
justiție, iar dacă acel garant omitea să ceară diviziunea datoriei, putea fi urmărit pentru
întreaga datorie, iar dacă o plătea, nu se putea întoarce împotriva cogaranților.
 Potrivit legii Furia de sponsu, datoria se împărțea între toți garanții, indiferent dacă erau sau
nu solvabili, pe când la beneficiul de diviziune, datoria se împărțea între garanții solvabili,
iar consecințele insolvabilității unor garanți nu erau suportate de creditor, ci de garanții
solvabili. Spre exemplu, dacă erau 3 garanți, dintre care 2 solvabili și unul insolvabil,
datoria se împărțea la 2.
 Conform legii Furia de sponsu, datoria se împărțea între garanți în momentul scadenței, pe
când la beneficiul de diviziune, ea se împărțea în momentul lui litis contestatio. Or, în
intervalul de timp cuprins între momentul scadenței și momentul lui litis contestatio puteau
deveni insolvabili și alți garanți, în paguba acelora care rămâneau solvabili.
 Beneficiul de discuțiune –Garantul care era urmărit în justiție avea dreptul de a-i cere creditorului
să-l urmărească mai întâi pe debitorul principal și numai dacă debitorul principal se va dovedi
insolvabil, abia atunci să intenteze o nouă acțiune împotriva garantului. Acest beneficiu nu a putut
fi valorificat multă vreme, întrucât se opunea efectul extinctiv al lui litis contestatio, deoarece dacă
creditorul îl urmărea mai întâi pe debitorul principal, iar acesta se dovedea insolvabil, el nu mai
putea urmări și pe garant printr-o altă acțiune, întrucât dreptul său de creanță se stinsese prin efectul
extinctiv al lui litis contestatio, iar acolo nu există drept, nu poate exista acțiune în justiție. Totuși,
în practică, era admis să se încheie o convenție între garant și creditor, convenție prin care garantul
promitea că în ipoteza în care debitorul principal se va dovedi insolvabil, el nu se va prevala de
efectul extinctiv al lui litis contestatio, ci va accepta să se judece, dar funcționarea acestui sistem
depindea de buna-credință a garantului. De aceea, împăratul Justinian a inițiat o reformă, prin care a
desființat în mod expres efectul extinctiv al lui litis contestatio. Din acel moment, creditorul putea
să-l urmărească pe debitorul principal.
Capitolul VIII. GARANȚII REALE
Garanțiile reale sunt procedee juridice prin care debitorul atribuie un lucru creditorului său fie sub
forma transmiterii proprietății sau a posesiunii, fie sub forma constituirii unui drept de ipotecă, cu efectul
București
2017
că la scadență, dacă debitorul nu-și plătește datoria, creditorul își poate valorifica dreptul de creanță pe
seama lucrului atribuit cu preferință față de creditorii chirografari.
Din această definiție se poate deduce că garanțiile reale sunt de 3 feluri: fiducia, gajul, ipoteca.
1. Fiduciaeste cea mai veche garanție reală și se formează prin transmiterea unui lucru cu titlu de
proprietate prin mancipatio sau prin in iure cessio de către debitor creditorului său, transmitere însoțită de o
convenție prin care creditorul promite să retransmită proprietatea asupra acelui lucru dacă debitorul își va
fi plătit datoria la termen. De aici rezultă că fiducia este o convenție a părților grefată fie pe mancipațiune,
fie pe in iure cessio și mai rezultă că prin efectul fiduciei, creditorul devine proprietar al lucrului dat prin
garanție și, totodată, debitor condițional, pentru că după ce debitorul își plătește datoria, creditorul devine
debitor, iar debitorul devine creditor.
Pentru creditor, fiducia prezintă avantajul că lucrul este transmis cu titlu de proprietate. Pentru
debitor, fiducia prezintă o serie de dezavantaje. În primul rând, întrucât lucrul dat în garanție este transmis
cu titlu de proprietate, după ce debitorul își plătește datoria, devine titular al unei acțiuni personale, prin
care îi cere fostului creditor să-i retransmită proprietatea asupra aceluilucru, dar, așa cum se știe, titularii
unor acțiuni personale nu pot exercita nici dreptul de preferință, nici dreptul de urmărire, astfel încât dacă
creditorul devine insolvabil, debitorul va veni în concurs cu ceilalți creditori ai fostului creditor și, prin
urmare, nu va dobândi întreaga valoare a lucrului dat în garanție, ci numai o parte, iar dacă lucrul dat în
garanție ajungea în mâinile unor terți, debitorul nu-l putea urmări în mâinile terților. În al doilea rând,
debitorul nu putea garanta și alte datorii. Și, în fine, întrucât fiducia era o convenție grefată pe
mancipațiune sau pe in iure cessio, ca rezultat de drept civil, nu era accesibilă peregrinilor.
2. Gajulse formează prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune prin tradițiune de către
debitor creditorului său, transmitere însoțită de o convenție prin care creditorul promite să retransmită
posesiunea asupra lucrului dacă debitorul își plătește datoria la termen. Prin urmare, gajul este o convenție
grefată pe tradițiune, act de drept al ginților, iar prin efectul gajului, creditorul devine posesor al lucrului
dat în garanție și, totodată, debitor convențional.
Pentru debitor, gajul prezintă avantajul important că el rămâne proprietar al lucrului dat în garanție,
iar dacă la termen își plătește datoria, el nu e în concurs cu creditorii fostului creditor și, de asemenea,poate
urmări lucrul în mâinile terților dobânditori. Totuși, și gajul prezintă dezavantaje, precum faptul că
debitorul nu poate garanta și alte datorii cu același lucru, iar pentru creditor prezintă dezavantajul că nu
poate înstrăina lucrul dat în garanție. În al doilea rând, el nu poate folosi acel lucru, întrucât dacă l-ar folosi
ar comite furtus usus.
3. Ipoteca prezintă avantajul că lucrul ipotecat rămâne în posesia debitorului până la scadență și
numai dacă la scadență debitorul nu-și plătește datoria, creditorul are dreptul de a intra în posesia lucrului
ipotecat și de a-l vinde pentru a-și valorifica dreptul.
Multă vreme s-a afirmat în mod greșit că ipoteca romană nu ar fi originală și că ar fi fost
împrumutată.
București
2017
În acest sens s-a adus mai întâi un argument de ordin lingvistic, întrucât cuvântul ipotecă este de
origine greacă (ipotiki), dar acest argument nu rezistă criticilor, pentru că multă vreme romanii au
desemnat ipoteca prin cuvântul pignus, iar cuvântul ipotecă a fost preluat la două secole după apariția
ipotecii reale.
Potrivit celui de-al doilea argument,romanii au preluat ipoteca de la greci, întrucât ipoteca greacă
este mult mai veche decât ipoteca romană. Însă nici acest argument nu rezistă, deoarece ipoteca romană s-a
format în cadrul unui proces istoric care cuprinde 4 faze distincte, faze care au putut fi reconstituite pe baza
textelor scrise de jurisconsulții care au trăit în prima jumătate a sec. I d.Hr.
Cele 4 faze sunt denumite:

a) dreptul de retenție –a luat naștere în legătură cu relațiile dintre moșieri și arendași, căci începând
din vremea împăratului Augustus, pe baza contractului de locațiune, arendașul se instala pe moșie
cu inventarul său agricol, iar în schimbul pământului, arendașul se obliga să plătească o sumă de
bani sau o parte din recoltă. Firește, acea datorie a arendașului trebuia să fie garantată, dar fiducia și
gajul nu se puteau utiliza în relațiile dintre moșieri și arendași, deoarece arendașul se instala pe
moșie numai cu inventarul său agricol. S-a admis în mod excepțional ca inventarul agricol să
rămână în stăpânirea moșierului până la scadență, iar dacă arendașul nu-și plătea datoriala scadență,
moșierul avea dreptul să rețină inventarul agricol (exercita dreptul de retenție). Însă acest drept de
retenție se putea exercita numai câtă vreme inventarul agricol se afla pe moșie, căci dacă arendașul
îl transporta în afara moșiei, proprietarul nu mai putea exercita dreptul de retenție.
b) interdictul salvian – moșierul putea reține inventarul agricol al arendașului chiar dacă era
transportat în afara moșiei, dar nu-l putea urmări în mâinile terților achizitori, ceea ce înseamnă că
în această fază, moșierul putea urmări inventarul agricol oriunde s-ar fi aflat, dar nu și în mâinile
terților dobânditori.
c) acțiunea serviană –proprietarul putea urmări inventarul agricol al arendașului oriunde s-ar fi aflat și
în mâinile oricui, ceea ce însemnă că din acel moment, moșierul a devenit titularul unui drept real,
dar acest drept real nu se aplica pe scară generală, ci putea lua naștere numai în relațiile dintre
moșieri și arendași.
d) acțiunea quasiserviană –dreptul real de ipotecă se putea constitui în relațiile dintre orice creditor și
debitor cu condiția să se încheie o convenție specială de ipotecă. Toate celelalte ipoteci
presupuneau, prin urmare, o convenție specială încheiată între creditor și debitor.
La romani, existau 5 feluri de ipoteci:

a) ipoteca convențională – se nășteadin simpla convenție a părților, prin încălcarea principiului
conform căruia drepturile reale nu se nasc din simple convenții, ci din acte speciale, cum ar fi
mancipațiunea, in iure cessio.
b) ipoteca tacită –nu presupunea o convenție a părților, ci se forma pe baza unor dispoziții cuprinse în
legi, ceea ce înseamnă că în cazul ipotecii tacite, voința debitorului de a ipoteca se prezuma.
c) ipoteca privilegiată –avea prioritate față de toate celelalte ipoteci, indiferent de data constituirii lor.
O asemenea ipotecă exercita fiscul asupra bunurilor cetățenilor impozabili.
București
2017
d) ipoteca testamentară –se constituia printr-o clauză inclusă în testament în profitul legatarilor și
fideicomisarilor, în sensul că anumite bunuri din succesiune erau ipotecate pentru a se asigura
executarea legatelor și a fideicomiselor.
e) ipoteca autentică –a avut în vedere faptul că la origine ipoteca era convențională, ea se năștea din
simpla convenție a părților și nu presupunea respectarea unor forme de publicitate, astfel încât
terțele persoane nu aveau de unde să știe dacă un lucru era sau nu era ipotecat. Profitând de această
situație, unii debitori au început să ipotecheze același lucru de mai multe ori, iar din acel moment s-
a pus întrebarea care ipotecă are prioritate, iar la această întrebare s-a răspuns prin adagiul„Prior
temporepotior iure” (Primul timp mai tare în drept), astfel încât ipotecile care aveau o durată mai
veche erau denumite anterioare în rang, iar cele cu date mai recente, posterioare. Față de faptul că
ipoteca nu presupunea forme de publicitate, a apărut posibilitatea de fraudă, constând în antedatarea
ipotecilor, în sensul că o ipotecă mai recentă era datată înaintea unei ipoteci mai vechi. Pentru a
combate această posibilitate de fraudă, împăratul Leon a creat ipoteca autentică. Această ipotecă se
constituia cu respectarea unor forme de publicitate, constând în transcrierea convenției de ipotecă
într-un registru public sau în constituirea ipotecii prin înscris privat subscris de cel puțin 3 martori.
Această ipotecă, denumită și publică, avea prioritate față de ipotecile convenționale, indiferent de
data constituirii lor și, din acel moment, antedatarea nu a mai fost posibilă.
Caracterele ipotecii sunt:

a) caracter convențional.
b) drept real –creditorul ipotecar poate exercita asupra lucrului ipotecat și dreptul de urmărire, și
dreptul de preferință.
c) putea fi generală – la origine, ea a fost specială, în sensul că purta asupra unor lucruri individual
determinate, mobile sau imobile. Cu timpul, a fost admisă și cea generală, care putea purta asupra
unei mase de bunuri, fracțiuni din patrimoniu sau asupra unui întreg patrimoniu. Din textele clasice
rezultă că putea fi ipotecat un drept de servitute și chiar un drept de creanță, întru-un cuvânt: tot ce
se poate vinde se poate și ipoteca.
d) caracter indivizibil –ipoteca apasă în întregime asupra fiecărei părți din lucru și garantează în
întregime fiecare parte din datorie. Primul aspect al caracterului indivizibil se învederează atunci
când lucrul ipotecat se împarte între moștenitori și, cu toate că fiecare moștenitor dobândește numai
o parte din lucru ipotecat, oricare dintre ei va putea fi urmărit pentru întreaga datorie. Al doilea
aspect se învederează atunci când debitorul plătește o parte din datorie, dar dacă însă la scadență el
nu va plăti întreaga datorie, creditorul va intra în posesia întregului lucru ipotecat.
e) caracter clandestin –se constituia prin convenția părților și nu existau forme de publicitate.
Profitând de acest caracter, unii debitori au început să ipotecheze același lucru de mai multe ori,
fără să declare ipotecile anterioare. Din această posibilitate de fraudă decurg anumite consecințe.
Potrivit principiului Prior temporepotior iure, creditorul ipotecar anterior în rang are prioritate față
de ceilalți și dacă își valorifica dreptul de ipotecă, toate celelalte ipoteci se vor stinge din lipsă de
obiect, iar dacă creditorul ipotecar posterior în rang se grăbește să valorifice dreptul de ipotecă, el
va fi evins, adică deposedat de creditorul ipotecar anterior în rang.
București
2017
Pentru a se combate această posibilitate de fraudă a fost creat delictul destelionat, în sensul că acel
debitor care ipoteca de mai multe ori același lucru fără să declare ipotecile anterioare răspundea pe
tărâm delictual pentru comiterea delictului de stelionat.
De asemenea, s-a creat ius offerendae pecuniae– dreptul de a oferi o sumă de bani. În virtutea
acestui drept, dacă existau 2 creditori ipotecari cu ranguri diferite, creditorul ipotecar posterior în
rang îl putea dezinteresa pe creditorul ipotecar anterior în rang plătindu-i creanța și, astfel,
creditorul ipotecar posterior în rang urca în rangul creditorului anterior, deoarece ipoteca
creditorului anterior în rang se stingea prin plată. Însă, creditorul ipotecar posterior în rang se
prevala de ius offerendae pecuniae numai dacă lucrul grevat cu ipotecă avea o valoare suficient de
mare pentru a acoperi valoarea ambelor creanțe. Dacă lucrul ipotecat avea o valoare suficient de
mare, creditorul ipotecar posterior în rang se grăbea să exercite ius offerendae pecuniae de teamă ca
nu cumva creditorul ipotecar anterior în rang să vândă lucrul la un preț oarecare, dar suficient de
mare pentru a-i acoperi valoarea creanței, întrucât dacă el vindea lucrul ipotecat la un preț mai mare
decât valoarea creanței, trebuia să-i remită debitorului diferența, pe când creditorul ipotecar
posterior în rang avea interesul să vândă lucrul ipotecat la un preț suficient de mare încât să se
despăgubească pentru plata făcută cu ocazia dezinteresării creditorului anterior și să-și valorifice și
propria creanță.
A doua posibilitate de fraudă decurgând din caracterul clandestin al ipotecii consta în antedatarea
ipotecii, posibilitate de fraudă care a fost combătută prin crearea ipotecii autentice.
f) drept accesoriu –se stinge o dată cu creanța pe care o garantează, adică se stinge prin plată. Însă
caracterul accesoriu al ipotecii nu se verifică atunci când dreptul de creanță se stinge prin efectul
prescripției extinctive de 30 de ani, deoarece dreptul de ipotecă se prescrie în 40 de ani și dacă
dreptul de creanță se stinge nu prin plată, ci prin prescripția extinctivă, ipoteca îi va supraviețui
vreme de 10 ani, ceea ce ar însemna să admitem că poate exista o garanție fără datorie. De aceea,
Paul spunea că după expirarea termenului de prescripție de 30 de ani, creanța nu se stinge în
întregime, ci supraviețuiește în cadrul unei obligații naturale,astfel încât în cei 10 ani, ipoteca
validează o obligație naturală, deci are obiect.
Ipoteca generează 2 efecte juridice, pe care le denumim dreptul de a poseda (ius possidendi) și
dreptul de a vinde(ius distrahendi).
a) În virtutea lui ius possidendi, dacă debitorul nu-și plătește datoria la termen, creditorul ipotecar
are dreptul să intre în posesia lucrului grevat cu ipotecă. Acest drept al creditorului a fost sancționat la
origine prin acțiunea quasiserviană, iar mai târziu, prin actio hipotecaria.
Acțiunea ipotecară putea fi intentată și împotriva terților dobânditori. Spre exemplu, acela care
cumpăra un lucru grevat cu ipotecă putea fi urmărit în justiție prin acțiunea ipotecară. De asemenea,
această acțiune putea fi intentată și împotriva posesorilor fictivi, adică împotriva aceluia care se oferă
procesului simulând că este posesor, precum și împotriva aceluia care distruge lucrul cu intenție.
b) Multă vreme, până în sec. III d. Hr., ius possidendia fost unicul efect al ipotecii. Totuși, în
practică, părțile încheiau o convenție specială, alăturată convenției de ipotecă, prin care creditorul ipotecar
dobândea dreptul de a vinde lucrul ipotecat. Cu timpul, aceste convenții speciale au devenit atât de
București
2017
frecvente încât ele erau presupuse. Din acel moment, ius distrahendia devenit un efect firesc al convenției
de ipotecă.
Totuși, dreptul de a vinde lucrul ipotecat nu a fost la romani un efect esențial al ipotecii, întrucât el
putea fi desființat printr-o convenție specială, alăturată convenției de ipotecă, prin care creditorul putea
renunța la dreptul de a vinde lucrul ipotecat. Or, efectele esențiale ale actelor juridice nu pot fi desființate
prin convenția părților.
Pe de altă parte, prin exercitarea dreptului de a vinde se încălca un principiu fundamental al
dreptului roman, conform căruia „nimeni nu poate transmite altuia mai mult decât are el însuși”. Or, în
cazul ipotecii, creditorul ipotecar dobândește lucrul grevat cu titlu de posesiune, dar îl poate transmite cu
titlu de proprietate, ceea ce înseamnă că transmite mai mult decât are.
Ipoteca se stinge prin:

a) valorificarea dreptului de creanță, deoarece este un drept accesoriu, caracter care nu se verifică
atunci când dreptul de creanță se stingea prin efectul prescripției generale de 30 de ani, deoarece
termenul de prescripție al ipotecii era de 40 de ani, ceea ce înseamnă că în această ipoteză, ipoteca
supraviețuia dreptului pe care îl garanta timp de 10 ani;
b) pieirea în întregime a lucrului ipotecat, având în vedere caracterul indivizibil al ipotecii;
c) confuziune, atunci când calitățile de creditor și debitor se întrunesc asupra uneia dintre părți;
d) vânzarea lucrului ipotecat de către creditorul superior în rang, ipoteză în care ipotecile posterioare
în an se stingeau din lipsă de obiect;
e) renunțarea creditorului ipotecar.
TITLUL V. IZVOARELE OBLIGAȚIILOR (PARTEA SPECIALĂ)

Capitolul I. GENERALITĂȚI
Așa cum am văzut, potrivit lui Gaius, obligațiile izvorăsc din contracte, din delicte și din alte
izvoare de obligații (variae causarum figurae). Potrivit lui Justinian, obligațiile izvorăsc din contracte, din
quasicontracte, din delicte și din quasidelicte.
Capitolul II. FIZIONOMIA CONTRACTELOR
Așa cum rezultă din textele lui Justinian, contractele sunt cele mai importante izvoare de obligații și
sunt definite, în general, drept convenții care generează obligații/ convenții care generează creanțe și
datorii. Ele se clasifică după mai multe criterii:
București
2017
a) în funcție de interpretare:de drept strict / de bună-credință;

b) în funcție de efecte:unilaterale/bilaterale;
c) în funcție de modul de formare:solemne/nesolemne.
Capitolul III. CONTRACTELE SOLEMNE
Contractele solemne sunt convenții care generează efecte juridice numai dacă sunt întrunite
anumite condiții de formă.
Aceste contracte sunt de drept strict, unilaterale și, cu o singură excepție, se formează oral. În
funcție de formele care le sunt necesare, contractele solemne se clasifică în:
1. contracte în formă religioasă;
2. contracte în formă verbală;
3. contracte în formă autentică;
4. contracte în formă scrisă.
1. CONTRACTELE ÎN FORMĂ RELIGIOASĂ–sponsio religioasă și jusiurandumliberti
(jurământul dezrobitului).
a) Sponsio religioasă este cel mai vechi contract roman și a fost sancționat încă din epoca
regalității, pe când romanii nu făceau încă o distincție clară între normele juridice și cele religioase. Acest
străvechi contract se forma prin întrebare și răspuns, iar la întrebarea pusă de creditor, debitorul răspundea
prin verbul spondeo, după care pronunțau un jurământ religios, deoarece în epoca foarte veche, romanii
considerau că acela care își respectă jurământul se va bucura de favoarea zeilor, iar cel care își încalcă
jurământul va fi lovit de mânia zeilor.
b) După acest model s-a creat și jusiurandumliberti, un contract prin care dezrobitul își asuma
obligația de a presta pentru patronul său anumite servicii, care presupuneau o calificare și care erau
denumite operae fabriles. Pentru formarea acestui contract era necesar să se pronunțe 2 jurăminte
succesive. Primul jurământ era depus înainte de actul dezrobirii și producea efecte numai pe plan moral și
pe plan religios, deoarece slavul nu se putea obliga pe tărâmul dreptului civil. Al doilea jurământ era depus
după actul dezrobirii și producea efecte pe plan juridic, întrucât dezrobitul avea o deplină capacitate de a se
obliga în nume propriu.
Acest contract a supraviețuit până în epoca clasică, dovadă că Gaius îl menționează în Institutele
sale, deși îl încadrează, în mod greșit, printre contractele verbale.
2. CONTRACTELE ÎN FORMĂ VERBALĂ–sponsio laica,stipulațiunea și dotis dictio.

București
2017
a) Sponsio laica a apărut ceva mai târziu, se pare că după instaurarea republicii, când în gândirea
juridică romană s-a instaurat o distincție clară între ideile juridice și cele laice. Aceasta se forma, ca și
sponsio religioasă, tot prin întrebare și răspuns. În exemplul dat de Gaius în Institute, creditorul întreabă
„Promiți să-mi dai 100?”, iar debitorul răspunde „Promit.” Însă, spre deosebire de sponsio religioasă,
sponsio laica nu presupune pronunțarea unui jurământ religios, cu toate că prezintă anumite urme ale
caracterului religios, de vreme ce se considera că verbul spondeo are vocația specială de a atrage favoarea
zeilor Romei. De aceea, el putea fi pronunțat numai de cetățeni, de unde rezultă că, la origine, peregrinii nu
puteau participa la viața contractelor. Însă odată cu dezvoltarea comerțului, romanii erau interesați ca
peregrinii să poată contracta și ei.
b) De aceea, ei au creat după modelul lui sponsio laica o nouă formă de a contracta, care lua naștere
tot prin întrebare și răspuns, cu deosebirea că la întrebarea creditorului, debitorul nu mai răspundea prin
verbulspondeo, ci prin alt verb cu înțeles similar, cum ar fi fidepromitto. Iar contractul format prin
întrebare și răspuns la care aveau acces și peregrinii au fost denumit stipulațiune.
După apariția stipulațiunii, sponsio laica a continuat să se aplice, dar s-a aplicat numai în relațiile
dintre cetățenii romani. Cu timpul însă, jurisconsulții au considerat, în mod greșit, că sponsio laica este o
aplicație a stipulațiunii. Cu alte cuvinte, au afirmat că sponsio laica a fost creată după modelul stipulațiunii.
În realitate, sponsio laica este modelul după care a fost creată stipulațiunea. De aceea, mulți jurisconsulți
clasici afirmă că cel mai vechi contract roman este stipulațiunea, ceea ce nu e adevărat.
Totodată, ei mai afirmă că stipulațiunea este cel mai important contract roman, ceea ce e adevărat,
deoarece principiile care guvernează materia obligațiilor contractuale au fost elaborate de jurisconsulți cu
ocazia cercetării stipulațiunii, iar pe plan terminologic, în epoca clasică, a stipula echivala cu a contracta.
Pe de altă parte, importanța stipulațiunii decurge din faptul că ea îndeplinea o funcție generală. În
virtutea funcției sale generale, prin stipulațiune se putea realiza o multitudine de operațiuni juridice. Spre
exemplu, înainte de apariție contractului consensual de vânzare, operațiunea juridică a vânzării s-a realizat
prin stipulațiune, căci printr-o stipulațiune, vânzătorul se obliga să transmită bunul, iar prin ce-a de-a doua
stipulațiune, cumpărătorul se obliga să plătească prețul. Iată cum, prin 2 stipulațiuni distincte, se realiza o
singură operație juridică. Tot prin stipulațiune se putea realiza închirierea unui lucru, împrumutul de
folosință sau de consumațiune, se puteau constitui garanțiile personale, se puteau crea obligațiile coreale
sau se putea realiza o novațiune.
Cu timpul, spre sfârșitul republicii, au început să apară succesiv contractele reale și consensuale,
care îndeplineau funcții concrete, în sensul că prin fiecare contract se realiza o singură operațiune juridică.
Cu toate acestea, stipulațiunea nu a ieșit din uz, astfel încât o operațiune juridică oarecare se putea realiza
și printr-un contract cu funcție concretă, și prin stipulațiune. Spre exemplu, în epoca clasică, operația
juridică a vânzării se putea realiza și prin contractul consensual de vânzare, și prin 2 stipulațiuni.
Stipulațiunea prezintă și anumite caractere:
 Este un contract oral, de vreme ce se formează prin întrebare și răspuns.

 Este un contract solemn, deoarece părțile trebuie să pronunțe anumite cuvinte solemne, într-o
anumită ordine. Acela care formulează întrebarea este denumit stipulant, iar cel care promite este
București
2017
denumit promitent. De aceea, Gaius precizează că la stipulațiune mai întâi vorbește stipulantul și
numai după aceea, promitentul.
 Atunci când stipulațiunea avea ca obiect o sumă de bani, era necesară congruența, adică potrivirea
dintre suma de bani care figurează în întrebare și suma de bani care figurează în răspuns. Spre
exemplu, dacă stipulantul întreba „Promiți să-mi dai 100?”, promitentul trebuia să răspundă
„Promit.”/ „Promit 100.”, întrucât dacă răspundea „Promit 50.”, nu exista congruență, iar actul era
nul.
 Este un act continuu, în sensul că răspunsul trebuia să urmeze întrebării, iar între întrebare și
răspuns nu trebuia să se interpună un alt cuvânt sau altă operație juridică.
 Este un contract unilateral, de vreme ce stipulantul are numai calitatea de creditor, iar promitentul,
numai calitatea de debitor.
 Este un contract de drept strict, adică de riguroasă interpretare, ceea ce înseamnă că judecătorul va
verifica dacă au avut loc întrebarea și răspunsul, fără să cerceteze care a fost intenția părților, voința
lor reală sau cauza pentru care promitentul s-a obligat. Dacă se convinge că întrebarea și răspunsul
au avut loc, pronunță sentința de condamnare.
 Presupune unitate de timp și de loc, căci era necesar ca ambele părți să fie prezente într-un anumit
moment în același loc (cu sensul de localitate) pentru că, altminteri, nu ar fi putut avea loc
întrebarea și răspunsul. Dacă debitorul dovedea că nu era întrunită condiția unității de timp și de
loc, obținea anularea contractului.
 Prezintă un caracter abstract, în sensul că din formele actului nu rezultă motivul pentru care
debitorul s-a obligat, ceea ce înseamnă că nu există o unitate organică între forma actului și scopul
urmărit de părți, unitate care există în cazul celorlalte contracte, care au funcții concrete. Spre
exemplu, din contractul consensual de vânzare rezultă că vânzătorul intenționează să transmită
lucrul, pentru că, la rândul lui, cumpărătorul intenționează să plătească un preț, ceea ce nu se
întâmplă la stipulațiune, întrucât suma promisă de debitor poate fi prețul unei vânzări, obiectul unei
donații etc. Profitând de acest caracter al stipulațiunii, bancherii au practicat pe scară mare
împrumutul cu dobândă divizată, căci, în practică, clientul îi cerea bancherului o sumă de bani cu
împrumut, să zicem 100 de ași, iar bancherul îi declara că este dispus să-i dea cu împrumut 100
dacă se va obliga prin stipulațiune să plătească mai mult. Astfel, pe baza unei înțelegeri prealabile,
debitorul primește 100 de la bancher, după care se încheie stipulațiunea, ocazie cu care bancherul
întreabă „Promiți să-mi dai 150?”, iar debitorul, potrivit înțelegerii prealabile, răspunde „Promit.”
Diferența dintre suma primită efectiv și suma promisă reprezintă dobânda divizată.
În dreptul clasic și în dreptul postclasic, stipulațiunea a suferit o serie de transformări.
 În primul rând, se știe că dreptul clasic a consacrat forma scrisă în materie contractuală, în sensul că
diversele contracte care se încheiau între părți erau menționate prin înscrisuri, care îndeplineau o
funcție probatorie. Tot așa, și stipulațiunea putea fi menționată printr-un înscris, astfel încât dacă
stipulantul îi prezenta judecătorului un înscris prin care se menționa că ar fi avut loc întrebarea și
răspunsul, contractul era considerat valabil. Mai mult, era permis ca stipulațiunea să fie menționată
printr-o scrisoare în care se arăta că au avut loc întrebarea și răspunsul.
 În al doilea rând, s-a renunțat la congruență, iar dacă nu exista potrivire între întrebare și răspuns,
stipulațiunea era totuși valabilă pentru suma cea mai mică.
 În al treilea rând, s-a admis ca stipulațiunea să se încheie și în altă limbă decât cea latină.
București
2017
 Dar s-a menținut condiția unității de timp și de loc, iar dacă debitorul făcea dovada că una dintre
părți a lipsit din localitate un singur moment în ziua în care înscrisul menționează că ar fi avut loc
întrebarea și răspunsul, contractul era considerat nul pentru lipsa unității de timp și de loc, care,
firește, nu era întrunită atunci când stipulațiunea era menționată printr-o scrisoare. De aceea,
împăratul Justinian a atenuat gravitatea acestor consecințe, stabilind că debitorul poate obține
anularea stipulațiunii numai dacă face dovada că una dintre părți a lipsit din localitate întreaga zi,
nu un singur moment, în ziua în care actul scris menționează că ar fi avut loc întrebarea și
răspunsul.
Cât privește proba stipulațiunii, ea s-a făcut, la origine, cu martori și jurăminte, iar mai târziu, prin
acte scrise. Întrucât stipulațiunea era un contract de drept strict, de riguroasă interpretare, era suficient ca
judecătorul să se convingă că au avut loc întrebarea și răspunsul pentru a-l condamna pe debitor, chiar dacă
în realitate debitorul primise mai puțin sau nu primise nimic. Profitând de acest sistem, unii bancheri au
practicat împrumutul cu dobândă ruinătoare.
De aceea, și de data aceasta a intervenit pretorul și a pus la dispoziția debitorului o excepțiune de
dol, prin care putea afirma în fața judecătorului că a primit efectiv o sumă mai mică decât cea promisă. De
asemenea, pretorul a pus la dispoziția debitorului o acțiune prin care putea cere restituirea înscrisului prin
care se menționa că ar fi avut loc întrebarea și răspunsul. Însă această reformă nu s-a dovedit eficientă,
deoarece încă din epoca foarte veche, romanii au stabilit că sarcina probei apasă asupra reclamantului. Or,
atunci când debitorul opunea o excepție, el se transforma din pârât în reclamant și trebuia să facă dovada
celor afirmate pe cale de excepție. Cu atât mai mult, debitorul trebuia să facă dovada atunci când intenta
acțiunea pentru a cere restituirea înscrisului. Or, proba pe care trebuia să o facă debitorul era
quasiimposibilă, deoarece era o probă negativă, căci debitorul trebuia să dovedească faptul că i-a fost
imposibil să primească efectiv suma de bani pe care apromis-o în toate momentele anterioare încheierii
stipulațiunii.
De aceea, împăratul Caracalla a dat o reformă prin care a răsturnat sarcina probei. Prin reforma sa,
împăratul Caracallaa pus la dispoziția debitorului 2 mijloace procedurale, denumite querela non
numeratae pecuniaeși exceptio non numeratae pecuniae. Prin querela non numeratae pecuniae, debitorul
lua inițiativa procesului, afirmând că a primit efectiv o sumă de bani mai mică decât cea promisă și, cu
toate că debitorul avea calitatea de reclamant, totuși, proba trebuia să fie făcut de creditor, care era pârât.
Dacă debitorul era chemat în justiție, el se apăra prin exceptio non numeratae pecuniae, transformându-se
în reclamant și, cu toate acestea, sarcina probei apăsa tot asupra creditorului, care avea calitatea procesuală
de pârât. Prin această reformă, împăratul Caracalla a adus o gravă atingere principiului care guvernează
materia probațiunii. Dacă pe plan moral a fost parțial justificată, pentru că a fost făcută în favoarea
debitorilor, pe plan juridic, reforma a fost justificată, întrucât creditorul avea de făcut o probă pozitivă.
c) Dotis dictio este contractul verbal prin care se constituie dota viitoarei soții. Dar acest contract
prezintă un caracter anormal, întrucât el nu se formează prin convenția părților, ci printr-o declarație
unilaterală din partea constituantului dotei, iar dota putea fi constituită de către viitoarea soție, de către
debitorul ei sau de către ascendenții ei pe linie paternă. Cu timpul, acest contract solemn a ieșit din uz, iar
în epoca postclasică, dota era constituită printr-o simplă convenție, denumită pact de dotă.
București
2017
3. CONTRACTELE ÎN FORMĂ AUTENTICĂ – nexum.

Nexuma fost creat în vederea aservirii muncii debitorului insolvabil, căci așa cum știm, în epoca
veche, pe când se aplica procedura legisacțiunilor, debitorul insolvabil era supus executării silite asupra
persoanei și dacă nu plătea datoria într-un anumit interval de timp, era vândut ca sclav. Pentru a se evita
vânzarea debitorului insolvabil ca sclav s-a creat nexum, contract în care debitorul insolvabil își asuma
obligația de a munci un număr de zile pentru creditor în contul datoriei.
Natura juridică a acestui contract a fost controversată între autori, până când în anul 1966, prof.
Constantin Tomulescu a publicat la Napoli o lucrare intitulată Nexum bei Cicero, lucrare prin care a arătat
că nexum este o aplicațiune a lui in iure cessio, iar contractul se încheie în forma unui proces fictiv,
simulat.
În vederea încheierii acestui contract, pe baza unei înțelegeri prealabile, părțile se prezentau în fața
pretorului și participau la un proces fictiv. Creditorul avea calitatea procesuală de reclamant, iar debitorul
avea calitatea de pârât. În acest cadru, creditorul-reclamant afirma în cuvinte solemne că munca debitorului
îi este aservită pentru „suma de ...” „până la data de ...”, iar debitorul tăcea, nu-l contrazicea, încât, față de
afirmațiile creditorului și față de tăcerea debitorului, pretorul ratifica declarația creditorului prin cuvântul
addico. Din acel moment, prin efectul contractului, debitorul devenea nexus, adică devenea un om liber cu
o condiție juridică specială, în sensul că din punct de vedere formal, juridic, era considerat om liber, dar în
fapt, era tratat ca și când ar fi fost sclav.
Vechii istorici, în frunte cu Titus Livius, afirmă că situația lor era atât de grea încâts-au răsculat în
mai multe rânduri. La un moment dat, nexii au refuzat să mai lupte împotriva dușmanului extern, afirmând
că preferă să fie sclavi în străinătate decât în propria cetate. Față de aceste presiuni, în anul 326 î. Hr.s-a dat
o lege, denumită PoeteliaPapiria, prin care s-a interzis nexarea debitorilor insolvabili, cu excepția acelora
care datorau în baza unui delict.
4. CONTRACTELE ÎN FORMĂ SCRISĂ– contractul litteris.

Contractul litterisa apărut în legătură cu obiceiul bancherilor romani de a ține anumite registre,
denumite codex accepti ex expensi (registrul încasărilor și plăților), căci registrul bancherului avea două
coloane: o coloană, accepta, în care erau menționate încasările, și o altă coloană, expensa, în care erau
menționate plățile făcute. De regulă, mențiunile făcute în registrul bancherului îndeplineau o funcție
probatorie, în sensul că prin acele mențiuni se indicau diverse creanțe și datorii izvorâte din anumite
contracte, dar numai în 2 cazuri determinate, mențiunile făcute în registru îndeplineau o funcție creatoare
sau generatoare de obligații. Cele 2 funcții creatoare ale contractului litteris constau în:
a. schimbarea unui debitor cu un alt debitor;
b. schimbarea temeiului juridic al unei obligații.
a. Mențiunile prin care era înlocuit un debitor erau denumite transcriptio a persona in personam.
Bancherul avea interesul să-l înlocuiască pe debitorul său, Primus, cu Secundus, adică să facă o novațiune
cu schimbare de debitor. În acest mod, la coloana încasărilor, bancherul menționa că a primit de la Primus
suma de bani pe care acesta o datora, deși, în realitate nu primise nimic, dar prin acea mențiune datoria lui
București
2017
Primus se stingea, iar la coloana plăților, bancherul menționa că a plătit aceeași sumă de bani lui Secundus,
dar prin acea mențiune, Secundus devenea debitor în locui lui Primus și astfel se realiza novațiunea.
b. Mențiunile prin care schimba cauza unei obligații erau denumite transcriptio a re in personam.
Să presupunem că debitorul îi datora o sumă de bani bancherului în baza contractului de vânzare, iar
bancherul, pentru mai multă siguranță, avea interesul să-l oblige pe debitorul prin contractul litteris. În
acest mod, la coloana încasărilor, bancherul scria că a primit de la debitor suma pe care debitorul i-o datora
în baza vânzării, iar din acel moment, datoria izvorâtă din contractul de vânzare se stingea, fiindcă se
menționa că s-a plătit, iar la coloana plăților, bancherul menționa că i-a plătit debitorului aceeași sumă de
bani, dar din acel moment datoria debitorului nu mai izvora din contractul de vânzare, ci din contractul
litteris.
În epoca postclasică, din cauza decăderii formalismului, contractul litteris a ieșit din uz și, cu toate
acestea, în unele texte din opera lui Justinian apare expresia obligație litteris, care nu trebuie confundată cu
obligația izvorâtă din contractul litteris, căci ea are altă fizionomie și este obligația menționată printr-un act
scris care a devenit inatacabil, în sensul că nu mai putea fi atacat în justiție. Avem în vedere faptul că în
epoca postclasică s-a generalizat forma scrisă cu funcție probatorie, în sensul că diversele contracte erau
menționate prin acte scrise, care îndeplineau funcție probatorie și care puteau fi atacate în justiție prin
querela non numeratae pecuniaeîntr-un anumit termen, termen care în vremea lui Justinian a fost fixat la 2
ani, iar dacă actul nu era atacat în acel termen de 2 ani, devenea inatacabil, iar obligația rezultată dintr-un
contract care a fost menționat printr-un act scris devenit inatacabil era denumită obligație litteris.
Contractele nesolemne nu presupun respectarea unor condiții de formă.

La rândul lor, acestea se clasifică în:
1. contracte reale;
2. contracte consensuale;
3. contracte nenumite.
Capitolul IV. CONTRACTELE REALE
Contractele realese formează prin convenția părților, însoțită de remiterea materială a lucrului și
sunt în număr de 5:mutuum, fiducia, gajul, comodatul și depozitul.
Toate aceste contracte de formează în „re” – pe lângă convenția părților mai este necesară și
remiterea lucrului, care nu se face la toate contractele reale cu același titlu juridic, căci așa cum vom vedea,
la unele contracte, remiterea lucrului se face cu titlu de proprietate, iar la altele, cu titlu de posesiune.
Contractele reale sunt de bună-credință, cu excepția lui mutuum, care este de drept strict.
Contractele reale sunt bilaterale imperfecte, cu excepția lui mutuum, care este unilateral.Contractele
bilaterale imperfecte se nasc unilaterale, dar pe parcursul executării, ele pot deveni bilaterale.
București
2017
a) Mutuum este contractul real prin care se realiza operațiunea juridică a împrumutului în vederea
consumațiunii. Este contractul prin care debitorul se obligă să restituie creditorului lucruri de același fel, de
aceeași calitate și în aceeași cantitate cu cele pe care le-a primit în vederea consumațiunii.
De aici deducem că mutuum este o convenție grefată pe tradițiune, întrucât în cazul lui mutuum,
lucrurile trebuie să fie transmite cu titlu de proprietate. Or, lucrurile consumptibile fac parte din categoria
lucrurilor nec mancipi, iar proprietatea asupra lor se transmite prin tradițiune.
Mutuum prezintă anumite caractere:
 Este un contract real, de vreme ce convenția părților este însoțită de remiterea lucrului cu titlu de
proprietate.
 Este un contract nesolemn, întrucât convenția părților nu presupune respectarea unor condiții de
formă.
 Este un contract unilateral, căci una dintre părți are calitatea numai calitatea de creditor, iar cealaltă
de debitor.
 Este un contract de drept strict.
 Este un act de drept al ginților, de vreme ce convenția părților este grefată de tradițiune, iar
tradițiunea este actul ginților prin excelență.
 Prin acesta se realizează un împrumut cu titlu gratuit, în sensul că nu permite perceperea de
dobânzi.
La origine, înainte de a apariția lui mutuum, împrumutul cu dobândă s-a practicat prin stipulațiune,
căci așa cum am văzut, profitând de caracterul abstract al stipulațiunii, bancherul oferea anumite sume de
bani clienților, după care, cu ocazia încheierii stipulațiunii, clienții promiteau sume de bani mai mari decât
cele primite efectiv, iar diferența dintre suma promisă și suma primită reprezenta dobânda divizată.
După apariția lui mutuum, împrumutul s-a putut realiza prin stipulațiune sau prin mutuum însoțit de
o stipulațiune. Dacă împrumutul se realiza prinstipulațiune, ea era denumită stipulatio sortis et usurarum,
iar prin același act, debitorul se obliga să restituie și capitalul și să plătească și dobânda. Dar debitorul
putea contracta un împrumut și prim mutuum. În acest caz, el se obliga să restituie doar capitalul, după
care se încheia o stipulațiune alăturată lui mutuum, prin care același debitor promitea să plătească o sumă
de bani, cu toate că nu primise nimic. O asemenea stipulațiune alăturată lui mutuum a fost denumită
stipulatio usurarum.
Față de împrumutul cu dobândă cămătărească s-a protestat în repetate rânduri, iar urmarea a fost că
s-au adoptat o serie de măsuri în vederea îngrădirii împrumutului cu dobândă. Astfel, prin Legea celor XII
Table s-a prevăzut că dobânda nu poate reprezenta mai mult decât a 12-a parte din capital, adică 8,35%,
dar la acea epocă, dobânda nu era percepută anual, ci lunar și astfel, într-un an de zile, capitalul se dubla.
Această dobândă limitată a fost denumită unciară. La începutul sec. IV, prin legea LiciniaSextia s-a
prevăzut că dobânda plătită trebuie să fie scăzută din capital, iar la sfârșitul sec. IV s-a dat legea Genucia,
prin care împrumutul cu dobândă a fost interzis.
Totuși, bancherii au reușit să creeze procedee juridice prin care interdicția legii Genucia să poată fi
ocolită. Astfel, la cererea lor, pretorul a creat o acțiune specială, prin care creditorul îl putea constrânge pe
debitor să încheie anumite stipulațiuni, prin care promitea că în ipoteza pierderii procesului va plăti datoria
plus o treime, care reprezenta dobânda divizată. De asemenea, bancherii recurgeau la substituirea unor
București
2017
latini, pentru că interdicția legii Genucia s-a aplicat cetățenilor, nu și latinilor. Cu timpul, această
interdicție s-a extins și asupra latinilor, dar așa cum spune Cicero, spre sfârșitul republicii, legea Genucia
căzuse în desuetudine. Fapt este că pe vremea lui Cicero se practica împrumutul cu dobândă de 1% pe
lună, iar în epoca clasică era permis ca împrumutul cu dobândă să se poată realiza printr-o simplă
convenție de bună-credință alăturată lui mutuum în cazul împrumutului acordat de o cetate și al celui
maritim.
Unele dispoziții speciale s-au adoptat în legătură cu posibilitatea de a se împrumuta a fiului de
familie, căci,așa cum spuneam, pater familias putea fi urmărit în justiție numai dacă îl împuternicise pe fiul
de familie să încheie un anumit contract sau dacă ratificase acel contract. Dacă, însă, fiul de familie se
împrumuta fără aprobarea lui pater familias și nu avea bunuri proprii, bancherul trebuia să aștepte până la
moartea lui pater familias, ceea ce prezenta riscuri pentru bancheri. În aceste condiții, un fiu de familie pe
nume Macedo, care era încărcat de datorii, care nu avea bunuri proprii și care era somat în mod repetat să
plătească datoriile, și-a ucis tatăl ca să vină la succesiune și să-și plătească datoriile. Din acel moment,
romanii au constatat că sistemul lor juridic este defectuos, că sunt amenințări în propria familie. Pe vremea
lui Claudiu a fost adoptat senatusconsultul Macedonian, prin care s-a decis ca fiul de familie care nu poate
fi urmărit în timpul vieții lui pater familias, fiindcă nu are bunuri, să nu poată fi urmări nici după moartea
lui pater familias.
b) Fiduciase formează prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipațiune sau in
iure cessio, transmitere însoțită de o convenție prin care dobânditorul lucrului promite să-l restituie la plata
datoriei, la termen sau la cerere, deoarece, la origine, prin fiducia s-au realizat 3 operațiuni juridice
distincte:
 constituirea unei garanții reale;

 împrumutul în vederea folosinței;
 operația juridică a păstrării unui lucru.
Fiducia a fost sancționată către sfârșitul republicii, în condițiile în care comerțul se intensificase, iar
pactele fiduciare care însoțeau mancipațiunea nu erau sancționate. Atunci când mancipațiunea era utilizată
în alt scop decât cel al realizării operației juridice a vânzării, ea era însoțită de un pact fiduciar, prin care se
arăta ce scop au urmărit părțile atunci când au recurs la mancipatio numo uno.
Atunci când fiducia era utilizată în vederea constituirii unei garanții reale, contractul se forma prin
transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau in iure cessio de către debitor
creditorului său, transmitere însoțită de o convenție prin care creditorul promitea să restituie lucrul dacă
debitorul își plătea datoria la scadență. Această aplicațiune a fiduciei a fost denumită de Gaius fiducia cum
creditore.
Atunci când fiducia era utilizată în vederea realizării împrumutului de folosință, creditorul
transmitea un lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau in iure cessio debitorului în vederea
folosinței, transmitere însoțită de o convenție prin care debitorul promitea să restituie lucrul la termenul
stabilit. Iar atunci când fiducia se utiliza în vederea realizării operației păstrării sau depozitării unui lucru,
contractul se forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau in iure cessio de
București
2017
către creditor debitorului său, transmitere însoțită de o convenție prin care debitorul promitea să restituie
lucrul la cerere. Aceste 2 utilizări ale fiduciei au fost denumite de Gaius fiducia cum amico.
Atunci când definim contractul de fiducie nu utilizăm termenii de creditor și debitor, deoarece la
fiducia cum creditore, lucrul este transmis cu titlu de proprietate de către debitor creditorului său, iar la
fiducia cum amico, lucrul este transmis cu titlu de proprietate de către creditor debitorului său.
Fiduciaprezintă dezavantaje, pentru că lucrul este transmis cu titlu de proprietate, astfel încât după
plata datoriei sau la termenul stabilit sau la cerere, cel ce transmite lucrul nu ar avea o acțiune reală la
dispoziție, ci numai o acțiune personală și, de aceea, el nu se va bucura nici de dreptul de urmărire, nici de
dreptul de preferință. Aceasta este rațiunea pentru care funcția fiduciei de constituire a unei garanții reale a
fost preluată de gaj, funcția împrumutului în vedere folosinței a fost preluată de comodat și funcția păstrării
unui lucrul a fost preluată de contractul de depozit.
c) Gajul este un contract ce a preluat de la fiduciafuncția constituirii unei garanții reale. Acest
contract se formează prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune prin tradițiune de către debitor
creditorului său, transmitere însoțită de o convenție prin care creditorul promite să retransmită posesiunea
asupra lucrului dacă debitorul îi plătește datoria la termen.
De aici rezultă că gajul este o convenție grefată pe tradițiune și că lucrul dat în garanție este
transmis cu titlu de posesiune, astfel încât debitorul rămâne proprietar al acelui lucru, iar la scadență, dacă
își plătește datoria, în calitate de proprietar, el poate intenta acțiunea în revendicare, care este o acțiune
reală și, în calitate de titular al unei acțiuni reale, debitorul se va bucura și de dreptul de urmărire, și de
dreptul de preferință.
Pede altă parte, în cazul gajului,și situația creditorului este pe deplin asigurată atât în relațiile cu
debitorul, cât și în relațiile cu terțele persoane. În relațiile cu debitorul,situația sa este asigurată, întrucât
debitorul nu poate intra în posesia lucrului dat în garanție înainte de a-și fi plătit datoria, întrucât dacă ar
face-o, ar comite furtul posesiunii și ar răspunde pe tărâm delictual. Situația creditorului este asigurată și în
relațiile cu terții, de vreme ce el are calitatea de posesor al lucrului, iar în calitate de posesor are mijloace
proprii de apărare, constând în interdictele posesorii.
De asemenea, gajul prezintă avantajul că părțile puteau încheia o convenție specială prin care
creditorul dobândea dreptul de a reține fructele produse de lucrul dat în garanție în contul dobânzii. Acea
convenție se numește convenție anticreză.
Așa cum rezultă din definiție, unica funcție a gajului este constituirea unei garanții reale. Și, cu
toate acestea, contractul real de gaj nu se confundă cu garanția, deoarece, în anumite situații, contractul de
gaj se formează în mod valabil, dar nu se formează și garanția. Spre exemplu, dacă debitorul îi transmite
creditorului un lucru care nu-i aparține, contractul de gaj este valabil, se formează, dar nu se formează și
garanția/ dacă o persoana transmite un lucru altei persoane în vederea garantării unei datorii inexistente,
contractul de gaj este valabil, dar nu se formează și garanția.
Fiind un contract bilateral imperfect, gajul a fost sancționat prin 2acțiuni:
 actio pigneraticia directa – debitorul care și-a plătit datoria îi cerea creditorului să restituie lucrul;
București
2017
 actio pigneraticia contraria – creditorul îi cerea debitorului despăgubiri dacă a făcut cheltuieli pe
cont propriu, necesitate de conservarea lucrului dat în garanție.
d) Comodatula preluat de la fiduciafuncția realizării împrumutului bunului în vederea folosinței.

Acest contract se formează prin transmiterea unui lucru cu titlu de detențiune prin tradițiune de către o
parte, denumită comodant, celeilalte părți, denumită comodatar, în vederea folosinței, transmitere însoțită
de o convenție prin care comodatarul promite să restituie lucrul la termenul stabilit.
Și comodatul este o convenție grefată pe tradițiune, dar în cazul comodatului, lucrul este transmis
cu titlu de detențiune, astfel încât comodatarul devine un simplu detentor al lucrului și fiind un simplu
detentor, el nu dispune de mijloace proprii de apărare, astfel încât dacă comodatarul era chemat în justiție
de o terță persoană, el trebuia să se adreseze comodantului, pentru ca acesta, în calitate de proprietar, să-i
asigure protecția juridică.
Fiind un contract prin care se realiza împrumutul în vederea folosinței, comodatul poartă asupra
unor lucruri neconsumptibile și, cu toate acestea, s-au admis câteva excepții. S-a admis împrumutul prin
comodat al monedelor rare, pentru a fi expuse în galantar. La origine, comodatul purta asupra lucrurilor
mobile, dar cu timpul s-a admis și împrumutul imobilelor.
De asemenea, comodatul este un împrumut cu titlu gratuit, un contract de bună-credință și bilateral
imperfect. Așa cum rezultă din definiție, comodatarul are interese în contract. Având interes în contract, el
va răspunde atât pentru dol, cât și pentru culpă, iar Gaius spune că el trebuie să se comporte față de bun ca
un bun administrator, ceea ce înseamnă că el răspunde pentru culpa levis in absracto. Mai mult de atât,
Gaius spune că în anumite cazuri, comodatarul răspunde pentru custodia, adică trebuie să ia măsuri
excepționale de pază și nu poate să invoce intervenția cazului fortuit.
Fiind un contract bilateral imperfect, și comodatul este sancționat prin 2 acțiuni:
 actio comodati directa– comodantul îi cerea comodatarului să-i restituie lucrul la termenul stabilit;
 actio comodati contraria– comodatarul îi cerea comodantului să-l despăgubească dacă a făcut
cheltuieli pe cont propriu, cu scopul conservării lucrului.
e) Depozitul a preluat de la fiduciafuncția realizării operației juridice a păstrării unui lucru. Acest
contract se formează prin transmiterea unui lucru cu titlu de detențiune prin tradițiune de către o parte,
denumită deponent, celeilalte părți, denumite depozitar, transmitere însoțită de o convenție prin care
depozitarul promite să restituie bunul la cererea deponentului.
Așadar, și depozitul este o convenție grevată pe tradițiune, lucruleste transmis cu titlu de detențiune
și astfel, depozitarul nu are mijloace proprii de apărare, dar, spre deosebire de comodatar, depozitarul
trebuie să restituie lucrul la cerea deponentului. Pe de altă parte, comodatul putea purta și asupra
imobilelor, pe când depozitul purta numai asupra unor lucruri mobile. De asemenea, depozitarul nu putea
folosi lucrul dat în păstrare, întrucât dacă l-ar fi folosit ar fi comis furtus usus, răspunzând pe tărâm
delictual.
București
2017
Totodată, depozitul este un contract gratuit, de bună-credință și bilateral imperfect. Dar, așa cum s-a
văzut, depozitarul nu are interes în contract, de vreme ce nu poate folosi lucrul dat în păstrare și, de aceea,
el va răspunde numai pentru dol, nu va răspunde și pentru culpă, de unde rezultă că depozitarul își putea
permite să fie neglijent față de lucrul dat în păstrare.
Contractul real de depozit a fost sancționat abia în timpul împăratului Octavian, dar operațiunea
juridică a păstrării unui lucru s-a realizat și înainte de sancționarea acestui contract real, astfel încât potrivit
Legii celor XII Table, părțile aveau posibilitatea să încheie convenții în vederea păstrării unor lucruri.
Acele convenții nu erau sancționate pe tărâm contractual, dar, cu toate acestea, ele produceau anumite
efecte juridice, dovadă că acela care refuza să restituie la cerere lucrul dat în păstrare era condamnat la
dublu. Mai târziu, aceasta operație juridică s-a realizat prin fiducia și numai din vremea lui Octavian, prin
depozit. Și acesta contract a fost sancționat prin 2 acțiuni:
 actio depositi directa– deponentului cerea restituirea lucrului dat în păstrare;

 actio depositi contraria– depozitarului cereadespăgubiri dacă a făcut cheltuieli pe cont propriu.
Pe lângă depozitul obișnuit, romanii au cunoscut și 3 forme excepționale: depozitul necesar,

depozitul sechestru și depozitul neregulat.
1. Depozitul necesarse forma în condiții excepționale (de ex.: cutremure, incendii, inundații), când
deponentul nu mai avea timpul necesar pentru a alege un om de încredere, astfel încât își depunea lucrurile
în mâinile primului venit și, de aceea, această formă de depozit a fost sancționată mai grav, în sensul că
acela care refuza să restituie lucrurile la cerere era condamnat să plătească dublul valorii lucrului.
2. Depozitul sechestrua fost sancționat în legătură cu anumite exigențe ale procedurii civile.
Procedura civilă romană prevede că părțile care se află în proces cu privire la proprietatea asupra unui
lucru au posibilitatea să încheie o convenție prin care se înțeleg să transmită obiectul litigios în vederea
păstrării unei terțe persoane, urmând ca după pronunțarea sentinței, depozitarul să remită lucrul aceluia
care a câștigat procesul. Acest depozit este condus după reguli speciale:
 În primul rând, lucrul dat în păstrare era transmis cu titlu de posesiune, întrucât dacă s-ar fi transmis
cu titlu de detențiune ca la depozitul obișnuit, iar depozitarul ar fi fost chemat în justiție de o terță
persoană, el ar fi trebuit să se adreseze proprietarului, pentru ca acesta să-i asigure protecția
juridică. Lucrul se transmitea cu titlu de posesiune, iar depozitarul, în calitate de posesor, avea
mijloace proprii de apărare, constând în interdictele posesorii.
 Pe când depozitul obișnuit purta numai asupra lucrurilor monile, cel sechestru putea purta și asupra
imobilelor.
 La depozitul obișnuit, lucrul trebuia restituit la cererea deponentului, pe când la cel sechestru, el
este remis după pronunțarea sentinței.
 La depozitul obișnuit, lucrul se restituie deponentului, pe când la cel sechestru, lucrul se remite
celui care câștigă procesul.
3. Depozitul neregulata apărut în legătură cu operațiunile bancare. În cazul acestui depozit,
deponentul îi transmitea bancherului o sumă de bani cu titlu de proprietate, transmitere însoțită de o
convenție prin care bancherul promitea să restituie acea sumă de bani la cerea deponentului și să-i
plătească în plus o dobândă. La rândul lui, bancherul dădea cu împrumut acea sumă de bani.
București
2017
Natura juridică a fost controversată, dovadă că Papilian vedea în această operațiune juridică un
depozit, pe când Paul a dat un răspuns negativ, spunând că este un mutuum, deoarece contractul poartă
asupra unor lucruri consumptibile și lucrurile sunt transmite cu titlu de proprietate. Papilian a arătat că, din
rațiuni de ordin practic, este de preferat să vedem un depozit, și nu un mutuum, deoarece mutuum este
contract cu titlu gratuit și de drept strict, astfel încât bancherul trebuie să-și asume obligația tot printr-un
contract de drept strict, adică prin stipulațiune, pe care am denumit‐o stipulatio usurarum.
Capitolul V. CONTRACTE CONSENSUALE
Contractele consensualese formează printr-un simplu acord de voință și, de aceea, jurisconsulții
spuneau că apariția contractelor consensuale marchează momentul de maximă abstractizare a tehnicii
juridice prin care se creează obligația.
Ele au fost sancționate pe la sfârșitul sec. I î. Hr., deoarece Cicero ne-a transmis o listă pe care
figurează toate acțiunile de bună-credință, inclusiv toate acțiunile care sancționează contractele
consensuale. El mai precizează că acea listă era cunoscută de profesorul său.
Ele sunt în număr de 4:vânzarea, locațiunea, societatea și mandatul.
Vânzarea este convenția prin care o parte, denumită vânzător, se obligă să transmită posesiunea
liniștită asupra unui lucru în schimbul prețului pe care cealaltă parte, denumită cumpărător, se obligă a-l
plăti.
Așa cum am văzut, contractul a fost sancționat la sfârșitul republicii, dar operațiunea juridică a
vânzării s-a realizat și înainte de sancționarea contractului. Operațiunile juridice nu se confundă cu actele
juridice prin care se realizează, dovadă că operațiunea juridică a vânzării constă în transmiterea unui lucru
în schimbul unui preț, fiind realizată prin 3 acte distincte: mancipațiune, stipulațiune și contractul
consensual de vânzare.
1. Mancipațiuneaprezintă inconvenientul că formarea actului coincide cu executarea sa, în sensul

că transmiterea efectivă a lucrului și plata efectivă a prețului erau condiții de formă ale mancipațiunii, fără
de care mancipațiunea nu se putea forma, nu era valabilă. Or, cumpărătorul era interesat ca formarea
actului să fie disociată de executarea sa, mai ales atunci când avea interesul să cumpere un lucru, dar nu
dispunea pe moment de bani lichizi. De aceea, s-a trecut la vânzarea prin stipulațiune.
București
2017
2. Printr-o stipulațiune, vânzătorul se obliga să transmită un lucru, iar prin cealaltă stipulațiune,
cumpărătorul se obliga să plătească prețul, urmând ca obligațiile să fie executate prin acte distincte. De
exemplu, dacă vânzătorul promite sa transmită un lucru mancipi, trebuie să recurgă la mancipațiune, iar
daca promite să transmită un lucru nemancipi, trebuie sa recurgă la tradițiune.
Faptul că operația juridică a vânzării s-a realizat prin 2 stipulațiuni este atestată și de dubla
denumire a vânzării consensuale, în sensul că înainte de apariția vânzării consensuale, operația juridică a
vânzării, care este unică, s-a realizat prin 2 acte distincte: stipulațiunea vânzării și stipulațiunea cumpărării.
Așa se explică faptul că vânzarea consensuală, apărută mai târziu, este denumită emptio venditio.
3. Contractul consensual de vânzarea apărut mai întâi în dreptul public, întrucât spre sfârșitul
republicii, războaiele de cucerire ale romanilor au luat amploare, în acele condiții, numărul prizonierilor de
război a crescut foarte mult, în fiecare zi pe piețele romane se vindeau zeci de mii de sclavi, or,
mancipațiunea și stipulațiunea sunt acte solemne, care presupun întrunirea unor condiții de formă și care nu
facilitau vânzarea rapidă a sclavului, astfel încât din rațiuni de ordin practic, romanii au admis ca
prizonierii de război să fie vânduți prin simple convenții încheiate între quaestori și cumpărători. Ulterior,
modelul a fost preluat și în dreptul privat, astfel că a fost și perfecționat prin reforme succesive.
Contractul consensual de vânzare presupune întrunirea unor elemente, pe care le denumim

elementele vânzării. Gaius spunea că vânzarea consensuală este convenția părților cu privire la obiect și la
preț, de unde rezultă că elementele vânzării sunt:
 Consimțământul– este manifestarea de voință a vânzătorului în sensul dorit de cumpărător. La

romani, regula era că actul/ contractul se formează în momentul manifestării voinței părților.
Totuși, părțile aveau posibilitatea să condiționeze formarea vânzării consensuale de întrunirea
anumitor forme, iar de regulă, pentru a se stabili momentul încheierii contractului, una dintre părți
îi remitea celeilalte un lucru de mică valoare sau o mică sumă de bani. În vremea împăratului
Justinian, a apărut vânzarea în formă scrisă, ceea ce presupunea încheierea unui act scris, iar
momentul încheierii contractului coincidea cu redactarea acelui înscris.
 Obiectul–constă în bunuri corporale și incorporale, adică putea consta în lucruri mobile sau
imobile, drepturi reale, drepturi de creanță, exercițiul dreptului de uzufruct, emfiteoză sau drepturi
cu titlu universal. De asemenea, era permisă vânzarea lucrurilor prezente, dar și viitoare. Mai mult
decât atât, romanii au admis și vânzarea speranței. În acest sens, Cicero s-a referit la un nobil roman
care a cumpărat de la un pescar peștele care urma să fie scos cu năvodul și, cu toate că pescarul nu
a scos niciun pește, nobilul a plătit, pentru că a cumpărat speranța.
 Prețul–trebuie să întrunească anumite condiții:
 să fie in pecuniaenumeratae (constituit dintr-o sumă de bani);
 să fie verum (real);
 să fie certum (determinat sau cel puțin determinabil);
 să fie iustum (echitabil), deși multă vreme, romanii nu au admis ideea de leziune în materia
vânzării, astfel încât lucrul putea fi vândut la orice preț, fie în paguba vânzătorului, fie în
pagubacumpărătorului. Cu timpul s-au inițiat o serie de reforme, iar în vreme lui Justinian s-
București
2017
a stabilit că prețul este iustumnumai dacă reprezintă cel puțin jumătate din valoarea
comercială a lucrului.
Vânzarea consensuală genera anumite efecte juridice, adică anumite obligații.

La contractul consensual de vânzare, vânzătorul are:
 obligația de a păstra lucrul
Vânzătorul are obligația de a păstra lucrul, deoarece în intervalul de timp cuprins între momentul
încheierii contractului și momentul predării lucrului, acel lucru se află în stăpânirea vânzătorului, care
trebuie să-l administreze ca un bun administrator, ceea ce înseamnă că el răspunde pentru culpa levis in
abstracto. Dacă, însă, lucrul piere fără vina vânzătorului, cumpărătorul trebuie totuși să plătească prețul,
deși nu primește nimic în schimb, potrivit adagiului „Riscurile sunt pentru cumpărător”, deși această
soluție este greșită.Ea este ajuridică, deoarece încalcă un principiu fundamental al dreptului roman,
conform căruia lucrul piere pentru proprietar. Or, în cazul nostru, vânzătorul, care nu și-a executat încă
obligațiile, are calitatea de proprietar și normal ar fi ca el să suporte riscurile. De asemenea, în materie
contractuală se aplică principiul conform căruia ambele părți trebuie să-și execute obligația.
Totuși, această soluție neadecvată a fost atenuată cu timpul.
 Astfel, la vânzarea consensuală încheiată sub condiție suspensivă, dacă lucrul pierea înainte de
îndeplinirea condiției, riscurile erau pentru vânzător.
 Apoi, în cazul vânzării care poartă asupra unor lucruri ce se numără, se măsoară sau se
cântăresc, contractul ia naștere abia în momentul remiterii lucrurilor.
 Dacă vânzătorul este pus în întârziere, el răspunde în mod obiectiv și nu mai poate să invoce
intervenția cazului fortuit, ci trebuie să ia măsuri excepționale de pază.
În fine, părțile puteau încheia o convenție specială, alăturată vânzării, prin care cumpărătorul își
asuma riscurile în contract.
 obligația de a preda lucrul
Vânzătorul are obligația de a preda lucrul, dar, așa cum rezultă din definiția vânzării consensuale,
vânzătorul trebuie să transmită numai posesiunea liniștită a lucrului, pe când cumpărătorul trebuie să
transmită prețul cu titlu de proprietate, deși posesiunea liniștită este o posesiune care asigură toate
avantajele proprietății, în sensul că cel ce cumpără lucrul nu poate fi deposedat prin interdictele posesorii.
Astfel, Paul spune că vânzătorul trebuie să transmită posesiunea liniștită a lucrului și să se abțină de la
orice dol, în sensul că acela care este proprietar al lucrului vândut trebuie să transmită chiar proprietatea,
aceasta cu atât mai mult cu cât cumpărătorul îi transferă prețul cu titlu de proprietate.
Obligația de a preda lucrul a fost reglementată de așa manieră încât vânzarea consensuală să fie
accesibilă și cetățenilor romani, și peregrinilor, deoarece atunci când vânzătorul era cetățean roman și
putea exercita proprietatea quiritară, trebuia să transmită chiar proprietatea, pentru că, altminteri, ar fi
comis un dol. Iar dacă era peregrin și, prin urmare, nu putea exercita proprietatea quiritară, el transmitea
lucrul cu titlu de posesiune liniștită.
 obligația de a garanta pentru evicțiune

București
2017
Vânzătorul trebuia să garanteze pentru evicțiune, iar evicțiunea este deposedarea de lucru pe cale
juridică (prin proces), ceea ce înseamnă că cel ce cumpără lucrul este chemat în justiție de un terț, care face
dovada că este proprietar al lucrului și îl deposedează pe cumpărător, ceea ce înseamnă că a fost evins
(deposedat pe cale juridică).
În practică, ori de câte ori cumpărătorul era chemat în justiție de un terț, se adresa vânzătorului,
cerându-i să-i asigure protecția juridică față de terțele persoane. Dacă vânzătorul nu putea sau nu voia să-i
asigure protecția juridică, iar cumpărătorul era evins, trebuia să răspundă pentru evicțiune și să plătească
despăgubiri.
Obligația de a garanta pentru evicțiune a evoluat în funcție de formele prin care s-a realizat
operațiunea juridică a vânzării.
 Astfel,la vânzarea prin mancipațiune, cumpărătorul care era evins avea la dispoziție actio
auctoritatis, care era o acțiune la dublu, căci cumpărătorul cerea dublul prețului pe care l-a
plătit, întrucât actio auctoritatis avea fundament delictual, considerându-se că acela care
transmite un lucru ce nu-i aparține comite un delict.
 Apoi, la vânzarea prin stipulațiune, obligația de garanție pentru evicțiune izvora dintr-o
stipulațiune specială pentru evicțiune. Dacă obiectul vânzării era un lucru mancipi, atunci se
încheia o stipulațiune pentru evicțiune la dublu, în sensul că, în cazul evicțiunii, vânzătorul
trebuia să plătească dublul prețului pe care l-a primit. Iar dacă vânzarea purta asupra unui lucru
nec mancipi, atunci se încheia o stipulațiune pentru evicțiune la simplu, în sensul că vânzătorul
trebuia să restituie prețul pe care l-a primit.
 Iar după apariția vânzării consensuale, obligația de garanție pentru evicțiune izvora dintr-o
stipulațiune specială, alăturată contractului consensual de vânzare, stipulațiune care era
obligatorie, încât, dacă vânzătorul refuza să încheie acea stipulațiune, cumpărătorul îl putea
constrânge prin proces s-o încheie. De aceea, asemenea stipulațiuni speciale se încheiau de
regulă, motiv pentru care, la un moment dat, au devenit presupuse. Din acel moment, obligația
de garanție pentru evicțiune a devenit un efect firesc al contractului de vânzare.
 obligația de a garanta pentru vicii
Vânzătorul avea obligația de a garanta pentru vicii, iar prin vicii înțelegem acele defecte ale lucrului
care îl fac impropriu scopului pentru care a fost cumpărat sau îi micșorează valoarea. În legătură cu
regimul acestei obligații trebuie să distingem între epoca anterioară sancționării contractului consensual de
vânzare și epoca posterioară sancționării acestui contract.
În epoca anterioară apariției vânzării consensuale, vom urmări evoluția obligației de a garanta
pentru vicii în strânsă legătură cu formele prin care s-a realizat operațiunea juridică a vânzării.
 Dacă vânzarea se realiza prin mancipațiune, vânzătorul avea obligația de a garanta pentru vicii
numai dacă mancipațiunea purta asupra unui teren și numai în 2 cazuri: atunci când vânzătorul
transmitea o suprafață de teren mai mică decât cea declarată și atunci când vânzătorul afirma că
terenul este liber de orice sarcini și, în realitate, terenul era grevat cu ipoteci sau cu servituți. În
primul caz, cumpărătorul avea la dispoziție actio de modo agri, prin care cerea dublul valorii
suprafeței de teren date în minus. În al doilea caz, cumpărătorul avea la dispoziție actio
auctoritatis, prin care cerea dublul prețului pe care l-a plătit.
București
2017
 La vânzarea realizată prin stipulațiune, obligația de a garanta pentru vicii izvora dintr-o
stipulațiune specială pentru vicii, alăturată stipulațiunii pentru evicțiune. În mod ciudat, dacă
stipulațiunea specială pentru vicii era alăturată unei stipulațiuni duble pentru evicțiune, atunci
ambele stipulațiuni erau denumite stipulatio dublae. Iar dacă stipulațiunea specială pentru vicii
era alăturată unei stipulațiuni simple pentru evicțiune, ambele stipulațiuni erau denumite
stipulatio simplae.
După apariția vânzării consensuale, trebuie să distingem între regimul dreptului civil și regimul
edililor curuli.
 În sistemul dreptului civil, răspunderea vânzătorului era subiectivă. Vânzătorul răspundea
pentru vicii numai în 2 cazuri:
- atunci când atribuia lucrului calități pe care nu le avea;
- atunci când era de rea credință, în sensul că știa defectele lucrului, dar nu le declara.
În celelalte cazuri, atunci când era de bună-credință, adică nu știa că lucrul are defecte,
vânzătorul răspundea pentru vicii numai dacă se încheiase o stipulațiune specială pentru vicii,
alăturată contractului consensual de vânzare.
Dar acest sistem al dreptului civil s-a dovedit inadecvat în cazul vânzărilor care aveau loc în
târguri, supravegheate de edili.
 Sistemul edililor curuli a fost introdus prin 2 edicte, prin care au introdus sistemul răspunderii
obiective pentru vicii, dar numai în cazul vânzărilor de sclavi și animale.
- Acest sistem a fost sancționat prin actio redhibitoria, pe care cumpărătorul o intenta împotriva
vânzătorului atunci când constata că lucrul are defecte și obținea rezoluțiunea contractului.
Totuși, și acest sistem prezintă unele inconveniente, deoarece, uneori, lucrul nu prezenta
defecte grave, iar cumpărătorul avea nevoie de el și prefera să-l păstreze cu acele defecte.
- Urmarea a fost că edilii au creat o nouă acțiune, denumită quantiminoris, prin care
cumpărătorul obținea diferența dintre prețul pe care l-a plătit și prețul pe care l-ar fi plătit dacă
ar fi știut că lucrul prezintă acele defecte.Sistemul prezintă avantajul că astfel cumpărătorul
păstrează lucrul, dar la un preț mai scăzut.
Cumpărătorul are obligația de a plăti prețul, care se transmitea cu titlu de proprietate. În legătură cu
momentul plății prețului trebuie să distingem între vânzarea cu termen și vânzarea fără termen. La
vânzarea cu termen, prețul se plătea la termen. La vânzarea fără termen se aplica principiul simultaneității,
ceea ce înseamnă că vânzătorul nu putea cere prețul înainte de a fi predat lucrul.

Drept Privat Roman II - Cursuri 2017

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Privat Roman II - Cursuri 2017

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept privat roman Facultatea de Drept, Universitatea din

Drept privat romanII

Capitolul II. SUCCESIUNEA AB INTESTAT

Capitolul III. SUCCESIUNEA TESTAMENTARĂ

În epoca veche, romanii au cunoscut 3 forme solemne de testament:

a) testamentul calatis comitiis;

 mancipatio familiae – Testatorul transmitea bunurile succesorale cu titlu de proprietate prin

Capitolul IV. SUCCESIUNEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI

Alături de succesiunea legală și cea testamentară, romanii au cunoscut și succesiunea deferită

Capitolul V. DOBÂNDIREA MOȘTENIRII

 confuziunea patrimoniilor – în virtutea acestuia, patrimoniul defunctului se contopește cu

Capitolul VI. SANCȚIUNEA MOȘTENIRII

Capitolul VII. LEGATE ȘI FIDEICOMISE

Legatele sunt dispoziții formulate în termeni imperativi și solemni, grevând pe moștenitorul

TITLUL IV. OBLIGAȚIUNI – PARTEA GENERALĂ

Materia obligațiilor prezintă o importanță deosebită, în primul rând pentru că terminologia,

e) să prezinte interes pentru creditor.

Capitolul II. CLASIFICAREA OBLIGAȚIILOR

III. Clasificarea obligațiilor după numărul participanților la raportul juridic obligațional – în

Capitolul III. ELEMENTELE CONTRACTELOR

Capitolul IV. EFECTELE OBLIGAȚIILOR

Obligațiile generează efecte normale și efecte accidentale.

3. Principiul nereprezentării în contracte – reprezentarea în contracte este procedeul juridic prin

3. Culpa– îmbracă 2 forme:

 daune-interese judecătorești – erau despăgubiri stabilite de judecător cu ocazia soluționării cauzei,

Capitolul V. STINGEREA OBLIGAȚIILOR

 Novațiunea voluntară presupune intenția părților de nova, pe când novațiunea necesară nu

 creanța adusă în compensație trebuie să fie exigibilă;

Pe lângă modurile voluntare de stingere a obligațiilor, romanii au cunoscut și moduri nevoluntare,

I. Imposibilitatea de executare apare atunci când debitorul datorează un lucru individual

Capitolul VI. TRANSFERUL OBLIGAȚIILOR

Capitolul VII. GARANȚII PERSONALE

Capitolul VIII. GARANȚII REALE

Cele 4 faze sunt denumite:

La romani, existau 5 feluri de ipoteci:

Caracterele ipotecii sunt:

Ipoteca se stinge prin:

TITLUL V. IZVOARELE OBLIGAȚIILOR (PARTEA SPECIALĂ)

Capitolul II. FIZIONOMIA CONTRACTELOR

a) în funcție de interpretare:de drept strict / de bună-credință;

Capitolul III. CONTRACTELE SOLEMNE

2. CONTRACTELE ÎN FORMĂ VERBALĂ–sponsio laica,stipulațiunea și dotis dictio.

 Este un contract oral, de vreme ce se formează prin întrebare și răspuns.

3. CONTRACTELE ÎN FORMĂ AUTENTICĂ – nexum.

4. CONTRACTELE ÎN FORMĂ SCRISĂ– contractul litteris.

Contractele nesolemne nu presupun respectarea unor condiții de formă.

Capitolul IV. CONTRACTELE REALE

 constituirea unei garanții reale;

d) Comodatula preluat de la fiduciafuncția realizării împrumutului bunului în vederea folosinței.

 actio depositi directa– deponentului cerea restituirea lucrului dat în păstrare;

Pe lângă depozitul obișnuit, romanii au cunoscut și 3 forme excepționale: depozitul necesar,

Capitolul V. CONTRACTE CONSENSUALE

1. Mancipațiuneaprezintă inconvenientul că formarea actului coincide cu executarea sa, în sensul

Contractul consensual de vânzare presupune întrunirea unor elemente, pe care le denumim

 Consimțământul– este manifestarea de voință a vânzătorului în sensul dorit de cumpărător. La

Vânzarea consensuală genera anumite efecte juridice, adică anumite obligații.

 obligația de a păstra lucrul

 obligația de a preda lucrul

 obligația de a garanta pentru evicțiune

S-ar putea să vă placă și