Sunteți pe pagina 1din 52

Drept Roman - Subiecte + Rezolvare

1. Scoala glosatorilor si postglosatorilor


In secolul XI, in orasul Bologna, profesorul Irnerius a fondat scoala glosatorilor.
Glosatorii s-au condus in cercetarile lor dupa metoda exegetica, in sensul ca ei au explicat de
asa maniera textele juridice romane incat acele texte sa poata fi intelese si de profani (cei care
nu aveau pregatire de specialitate). Acele explicatii sau comentarii sunt denumite glose,
insa ele nu urmau a fi aplicate in practica instantelor judecatoresti. De aceea, se afirma ca
scoala glosatorilor nu a avut o finalitate practica. Cel mai valoros reprezentant al acestei scoli
a fost profesorul Accursius, autorul Marii Glose, care cuprinde peste 96.000 (96.260) de
comentari sau glose.

In secolul XIV, tot la Bologna, profesorul Bartolus a fondat scoala postglosatorilor sau
scoala Bartoliana. Aceasta scoala Bartoliana s-a condus dupa metoda dogmatica,
deoarece postglosatorii nu au cercetat nemijlocit textele juridice romane, ci au cercetat
glosele sau comentariile glosatorilor, cu scopul de a extrage din acele glose principii juridice
care sa fie aplicate in practica instantelor judecatoresti; asadar, scoala postglosatorilor a avut
o finalitate practica.

Principiile juridice formulate de glosatori s-au aplicat nu numai in Italia, ci in intreaga Europa
de Apus si mai cu seama in Germania pentru ca, in secolul XV, germanii au renuntat la
dreptul lor national, care era primitiv, si au preluat principiile formulate de postglosatori, leau adaptat si le-au aplicat la realitatile din Germania feudala. Pe aceasta cale, s-a format in
Germania in secolul XVI un nou sistem de drept, denumit Usus modernus pandectarum sau
Dreptul modern al Pandectelor. Grecii desemnau Digestele lui Justinian prin termenul de
Pandecte, astfel incat dreptul modern al Pandectelor inseamna dreptul modern al
Digestelor.

2. Traditiunea
La origine, in epoca veche, prin traditiune se transmitea proprietatea asupra
lucrurilor nec mancipi. In dreptul clasic, ea a fost utilizata si pentru transmiterea lucrurilor
mancipi.
In vremea lui Justinian a devenit modul general de transmitere a proprietatii,
deoarece traditiunea nu presupune respectarea unor conditii de forma, ci numai remiterea
materiala a lucrului si justa cauza (iusta causa traditionis). Remiterea materiala era necesara
si in cazul imobilelor. Spre exemplu, daca se transmitea un teren, remiterea materiala consta
in parcurgerea cu pasul a hotarului acelui teren. Daca se transmitea o casa, remiterea
materiala consta in vizitarea tuturor incaperilor.
Cu timpul insa, s-au admis si unele exceptii de la regula remiterii materiale:

Traditio longa manu desemneaza transmiterea unui teren cand nu mai era necesara
parcurgerea hotarelor sale, ci era suficienta indicarea acelor hotare prin anumite repere.
Traditio simbolica desemneaza transmiterea unei case cand nu mai era necesara vizitarea
tuturor incaperilor, ci era suficienta remiterea cheilor.

Traditio brevi manu (de mana scurta) desemneaza cumpararea locuintei de catre chirias, care
din detentor se transforma in posesor si proprietar. Remiterea lucrului nu mai este necesara
deoarece corpus al detentiunii este identic cu corpus al posesiunii.
Constitutum possessorium desemneaza vanzarea casei de catre proprietar care continua sa
locuiasca in acea casa in calitate de chirias. Nici de aceasta data nu se mai pune problema
remiterii bunului.
Iusta causa este actul juridic prin care se explica sensul remiterii materiale a
lucrului, deoarece traditiunea era utilizata nu numai pentru transmiterea proprietatii, ci si
pentru transmiterea posesiunii si a detentiunii. Din faptul material al remiterii lucrului nu
rezulta cu ce titlu juridic s-a facut acea remitere. De aceea, este nevoie de un act juridic din
care rezulta ca remiterea lucrului s-a facut cu titlu de proprietate, cu titlu de posesiune sau cu
titlu de detentiune.

3. Agnatiunea Rudenia civila


Se intemeia pe ideea de putere si aproximativ cinci secole numai agnatiunea a produs efecte
juridice pe teren patrimonial, iar potrivit Legii celor XII Table, existau trei categorii de agnati
sau trei cercuri ale agnatiunii.

Din prima categorie de agnati faceau parte toti aceia care, la un moment dat se
aflau sub puterea aceluiasi pater familias. Spre exemplu fratii, cata vreme traia
tatal lor.
Din a doua categorie de agnati faceau parte aceia care s-au aflat in trecut sub
aceeasi putere, dar ulterior au devenit persoane sui iuris, adica fratii dupa
moartea tatalui lor.
Din a treia categorie de agnati faceau parte toti aceia care s-ar fi aflat sub aceeasi
putere daca pater familias ar mai fi trait in momentul nasterii lor, spre exemplu
doi veri primari care s-au nascut dupa moartea bunicului lor.
Fixarea celor trei categorii de agnati prezinta o importanta deosebita deoarece secole dea randul unicul fundament al succesiunii a fost agnatiunea, iar succesiunea era deferita (atribuita)
in ordinea celor trei categorii de agnati. Prin urmare, daca existau fii, ei veneau la mostenire, daca
nu fratii, daca nu verii primari. Insa, cele trei categorii de agnati nu erau fixe, ci erau mobile in
sensul ca doua persoane ideale, nu erau concret determinate intr-un anumit moment. De exemplu
doi frati ideali puteau face parte, in functie de anumite imprejurari, din oricare cerc al agnatiunii.
Astfel, cat timp traieste tatal lor, cei doi frati fac parte din prima categorie de agnati. Dupa
moartea tatalui lor, fratii fac parte din categoria a doua, iar daca unul dintre frati se naste dupa
moartea tatalui, fac parte din categoria a treia, desi sunt tot frati.

4. Jurisprudenta in epoca clasica


In epoca clasica, jurisprudenta a ajuns la apogeu caci, in aceasta epoca au fost
elaborate categorii si principii constituite intr-un sistem perfect simetric guvernat de o logica
extrem de riguroasa.
De altfel, inca de la inceputul epocii clasice, s-au fondat doua scoli de drept (in
sensul de curente): sabiniana si proculiana.
Scoala sabiniana a fost fondata de Caius Ateius Capito. Scoala proculiana a fost
fondata de Marcus Antistius Labeo. Denumirile celor doua scoli provin de la discipolii

fondatorilor care si-au intrecut maestrii. Este vorba despre Massurius Sabinus pentru scoala
sabiniana si despre Proculus pentru scoala proculiana. In linii generale scoala sabiniana avea
o orientare conservatoare caci promova solutiile Legii celor XII Table, pe cand scoala
proculiana avea o orientare inovatoare, progresista caci urma linia de gandire a edictului
pretorului.
In sec I d.H. s-au remarcat, in mod deosebit, Massurius Sabinus si Caius Cassius
Longinus. Massurius Sabinus este autorul unui tratat celebru de drept civil pe care l-au
comentat sute de jurisconsulti prin lucrari denumite libri ad Sabinum. Iar Caius Cassius
Longinus a fost atat de apreciat incat la un moment dat, scoala sabiniana a fost denumita
scoala Cassiana.
In vremea imparatului Hadrian, s-a remarcat Salvius Iulianus care asa cum am
vazut, a glorificat edictul pretorului si a scris si el o lucrare enciclopedica denumita Digestele
lui Iulian.
In vremea lui Antonin Piul, dupa Hadrian, s-a remarcat jurisconsultul Pomponius
care a scris o istorie a jurisprudentei romane denumita liber singularuris enchiridii (carte intrun singur volum) Enchiridia. Un lung frangment din aceasta lucrare a ajuns pana la noi, din
fericire, prin Digestele imparatului Justinian.
O adevarata enigma a dreptului roman este jurisconsultul Gaius, care se pare (nu
stim sigur) ca ar fi trait in vremea lui Antonin Piul si a lui Marc Aureliu. Originea sa nu este
cunoscuta, unii sustin ca ar fi grec sau dac de origine. Faptul este ca in legatura cu Gaius s-au
scris in epoca moderna cele mai multe lucrari (milioane la numar) si nu pentru ca Gaius ar fi
fost foarte original (nu era deosebit de original), ci pentru ca una dintre lucrarile sale
denumita Institutiones sau Institutele lui Gaius a ajuns pana la noi pe cale directa, in mod
exceptional, sub forma unui manuscris palimpsest. Palimpsestul este un papirus de pe care s-a
sters textul initial si in locul lui s-a scris un alt text. In cazul nostru, prin secolul VI, un
calugar a sters textul Institutelor lui Gaius si in locul lui a scris un lung imn religios
(rugaciunea Sfantului Ieronim). Iar dupa sute si sute de ani, la 1816, cercetand biblioteca
episcopala de la Verona, profesorul Niebuhr a descoperit acest papirus, dandu-si seama
imediat ca este vorba despre un palimpsest. Ca atare, a aplicat anumiti reactivi chimici pentru
a descifra textul initial, acela care fusese sters; spre marea sa satisfactie a constatat ca a
descoperit Institutele lui Gaius. Insa la acea vreme, reactivii chimici erau primitivi incat
papirusul s-a distrus. Iar in partea finala unele cuvinte n-au putut fi descifrate. De aceea se
spune ca manuscrisul de la Verona este lacunar, prezinta unele lacune. Intamplarea a facut
insa ca la 1853, in nordul Egiptului sa se descopere un alt papirus, care cuprinde chiar partea
finala a Institutelor lui Gaius, incat lacunele manuscrisului de la Verona au putut fi
completate. Institutele lui Gaius sunt in manualul de scoala adresat studentilor in drept, de
aceea, materia este tratata sistematic, iar ideile decurg in mod logic, unele din altele. Pe baza
acestui manual, au putut fi reconstituite institutiile juridice pe care romanii le-au creat pana la
jumatatea secolului II d.H., cand se banuieste ca ar fi trait Gaius.
Cei mai mari jurisconsulti ai Romei au trait la sfarsitul secolului II d.H. si la inceputul
secolului III d.H. Este vorba despre Aemilius Papinianus, Iulius Paulus si Ulpius Domitius.
Papinian a fost considerat cel mai mare jurisconsult al Romei, atat de contemporani
cat si de posteritate. El a fost supranumit princeps jurisconsultorum sau primus omnium

deoarece prin lucrarile sale cu caracter predominant practic a oferit solutii optime tuturor
cazurilor care au aparut in activitatea instantelor judecatoresti.
Paulus si Ulpian au fost discipolii (elevii) sai.
Paul a fost foarte original, un jurisconsult deosebit de original si foarte productiv a
scris foarte mult, insa avea un stil ermetic, greu de inteles; pe cand contemporanul si rivalul
sau Ulpian nu a fost atat de original, dar avea un stil foarte clar, accesibil, usor de inteles,
avea talent didactic. De aceea o treime din Digeste este formata din fragmente care au fost
extrase din lucrarile lui Ulpian. Este de retinut ca Papinian, Paul si Ulpian au fost prefecti ai
Pretorului.
Ultimul jurisconsult care a desfasurat o activitate creatoare, stiintifica a fost Herenius
Modestinus sau Modestin.

5. Partile principale ale formulei


Formula avea o structura formata din 4 parti principale si 2 parti secundare. Orice
formula incepea cu numirea de judecatori. Spre exemplu, daca partile il alegeau judecator pe
Octavian, magistratul scria in fruntea formulei "Octavian iudex esto (Octavian sa fie
judecator), dupa care urmau partile principale, adica intentio, demonstratio, adiudicatio si
condemnatio:
1. In intentio a formulei se arata care sunt pretentiile formulate de reclamant (o suma de

bani, un bun);
2. In demonstratio se mentiona actul sau faptul juridic din care izvorau pretentiile
reclamantului (un contract, un testament, un delict);
3. Adiudicatio figura numai in formulele actiunilor prin care reclamantul cerea iesirea din
indiviziune (efectuarea unui partaj) deoarece prin adiudicatio, magistratul il imputernicea pe
judecator sa pronunte iesirea din indiviziune;
4. Iar condemnatio era partea formulei prin care magistratul il imputernicea pe judecator sa
pronunte o sentinta, fie de condamnare fie de absolvire.

6. Scoala istorica si noua scoala istorica


In secolul XVI, in Franta, s-a fondat scoala istorica a dreptului roman de catre profesorul
Andr Alciat. Scoala istorica a marcat o inflorire a cercetarilor in domeniul dreptului roman
pentru ca reprezentantii scolii istorice au valorificat pe langa textele juridice romane si alte
cunostinte din domenii conexe: istorie, filosofie, filologie. Cel mai valoros reprezentant al
scolii istorice a fost profesorul Jacques Cujas care, pentru prima oara, a incercat sa
reconstituie lucrarile jurisconsultilor clasici pe baza fragmentelor din Digestele lui
Justinian.
La inceputul secolului XIX, in 1802, prin prelegerile pe care le-a tinut la Universitatea din
Marburg (Germania), profesorul Savigny a fondat noua scoala istorica a dreptului
roman, care a marcat o noua inflorire a cercetarilor in domeniul dreptului roman. In
conceptia profesorului Savigny statul nu este in masura sa elaboreze normele juridice, astfel
incat normele dreptului nu pot imbraca forma legii, ci numai forma nescrisa a obiceiului
juridic sau a traditiei juridice, care exprima constiinta natiunii sau psihologia poporului; ori,
traditia juridica germana isi avea originea in principiile formulate de postglosatori, astfel
incat intelegerea corecta a traditiei juridice germane era conditionata de cunoasterea
aprofundata a dreptului roman.

7. Partile accesorii ale formulei


Partile accesorii ale formulei erau prescriptiunile si exceptiunile.
1. Prescriptiunile (praescriptiones) erau precizari facute in fruntea formulei prin care

magistratul venea fie in sprijinul reclamantului fie in sprijinul paratului. Precizarile facute in
favoarea reclamantului erau denumite praescriptiones pro actorae deoarece reclamantul era
denumit actor. Precizarile facute in favoarea paratului erau denumite praescriptiones pro reo,
deoarece paratul era denumit reus.
2. Exceptiunile sunt mijloace de aparare prin care paratul nu neaga pretentiile formulate de
reclamant, dar invoca anumite fapte de natura sa paralizeze acele pretentii. Spre exemplu,
paratul recunoaste ca a primit o suma de bani de la reclamant, dar afirma ca ulterior a platit
sau a fost iertat de datorie. Pentru ca exceptiunea sa poata fi invocata in fata judecatorului, ea
trebuia sa figureze in formula si era introdusa in formula de magistrat la cererea expresa a
paratului. Exceptiunea trebuia sa figureze in formula pentru ca, asa cum spunea Gaius,
judecatorul este sclavul formulei si trebuie sa judece procesul in stricta conformitate cu
implicatiile pe care le-a primit prin intermediul formulei. De aceea, in procedura formulara,
exceptiunile au avut un caracter absolutoriu, ceea ce inseamna ca ori de cate ori
exceptiunea se dovedea intemeiata, judecatorul nu putea pronunta sentinta de condamnare la
mai putin, ci trebuia sa pronunte sentinta de absolvire. Spre exemplu, daca reclamantul afirma
pe cale de actiune ca are o creanta de 100, iar paratul dovedea pe cale de exceptiune ca
datoreaza numai 50, adica mai putin, judecatorul nu-l putea condamna la 50, ci trebuia sa
pronunte sentinta de absolvire, intrucat in acest caz, magistratul mentiona in formula:
judecatorule, verifica daca paratul datoreaza 100; daca vei constata ca datoreaza 100, sa-l
condamni, iar daca nu, sa-l absolvi. In exemplul nostru, judecatorul a constatat ca nu
datoreaza 100. Totodata, prin crearea exceptiunilor, au fost depasite toate inconvenientele
care decurgeau din principiul unitatii de chestiune, principiu care s-a aplicat in procedura
legisactiunilor, pe cand nu existau exceptiunile. Caci, potrivit acestui principiu, in acelasi
proces, numai reclamantul isi poate formula pretentiile, iar daca paratul avea si el de formulat
anumite pretentii fata de reclamant, trebuia sa declanseze un nou proces. Pe cand, in
procedura formulara, o data cu introducerea exceptiunilor, ambele parti isi puteau formula
pretentiile in acelasi proces, in sensul ca reclamantul isi formula pretentiile pe cale de actiune,
prin actiune in justitie, iar paratul si le formula pe cale de exceptiune.

8. Senatusconsultele si constitutiile imperiale


Senatusconsultele
In epoca clasica normele dreptului privat roman au fost exprimate si prin
senatusconsulte. Asa cum am mai spus, in epoca veche a Republicii, Senatul nu avea
atributiuni de ordin legislativ, dar influenta procesul de legiferare prin faptul ca legile votate
de popor intrau in vigoare numai daca erau ratificate de Senat.
Pe de alta parte, Senatul influenta procesul legiferarii prin injonctiuni sau prin
sugestii facute pretorului in sensul ca Senatul ii sugera pretorului sa introduca in edictul sau
anumite dispozitii care pe aceasta cale deveneau obligatorii.
Dar, incepand din vremea imparatului Hadrian, hotararile Senatului au devenit
obligatorii, au dobandit putere de lege. Astfel incat, in aparenta, atributiunile Senatului au

sporit, dar in realitate Senatul era un simplu instrument in mainile imparatului, dovada ca in
documentele vremii senatusconsultele erau denumite si orationes adica simple discursuri
imperiale (imparatul venea in fata Senatului, citea proiectul de senatusconsult si parasea
incinta Senatului fara a astepta rezultatul votului).
Constitutiunile imperiale
Tot in perioada imparatului Hadrian au devenit izvoare de drept si hotararile imparatilor,
denumite constitutituni imperiale.
Ele sunt de patru feluri:
-

edicta;
mandata;
decreta;
rescripta.

Edictele erau dispozitiuni de maxima generalitate date atat in dreptul privat cat si in
dreptul public. Spre exemplu, constitutiunea imperiala prin care imparatul Caracalla a
generalizat cetatenia romana este un edict (edictul lui Caracalla).
Mandatele erau instructiuni cu caracter administrativ, de regula adresate inaltilor
functionari imperiali si mai cu seama guvernatorilor de provincii.
Decretele erau hotarari judecatoresti pronuntate de imparat caci, asa cum vom
vedea, imparatul putea fi ales judecator si putea pronunta hotarari judecatoresti. Uneori, cu
ocazia pronuntarii hotararii, imparatul formula o noua regula de drept cu precizarea ca pe
viitor acea regula trebuie sa fie aplicata in toate cazurile similare. Pe aceasta cale si-a facut
loc in practica dreptului ideea de precedent judiciar, sau precedentul judiciar. Englezii au
preluat spiritul dreptului roman, iar romnii au preluat tehnica dreptului roman.
Rescriptele sunt consultatiuni juridice pe care unii imparati, care erau oameni de
stiinta aveau pregatire juridica (Hadrian, Marc Aureliu) le ofereau fie functionarilor publici,
fie oamenilor, consultatiuni care fireste erau obligatorii.

9. Uzucapiunea
Uzucapiunea este un mod de dobandire a proprietatii prin lunga folosinta a bunului si
presupune intrunirea urmatoarelor conditii:
i) posesiunea la origine, simpla posesiune a lucrului nu era suficienta, ci era necesara chiar

folosirea lucrului in conformitate cu destinatia economica pe care o avea.


ii) termenul termenul era de un an pentru lucrurile mobile si de doi ani pentru imobile.
iii) justul titlu justul titlu este actul sau faptul juridic prin care se justifica luarea in stapanire a
lucrului.
iv) buna-credinta buna-credinta este convingerea posesorului ca a dobandit lucrul de la
proprietar sau cel putin de la o persoana care avea capacitatea necesara pentru a transmite
acel lucru.
v) un lucru susceptibil de a fi uzucapat nu orice lucru putea fi uzucapat. Astfel, nu puteau fi
uzucapate lucrurile nepatrimoniale, ca si lucrurile dobandite prin violenta sau lucrurile furate
si ascunse.
La romani, uzucapiunea a indeplinit doua functii:

Functia economica in virtutea functiei sale economice, uzucapiunea asigura exploatarea

lucrurilor in conformitate cu destinatia economica pe care o aveau;


Functia juridica s-a exercitat in legatura cu proba dreptului de proprietate, deoarece,

inainte de aparitia uzucapiunii, acela care intenta actiunea in revendicare trebuia sa faca proba
dreptului de proprietate al tuturor autorilor sai, adica trebuia sa faca dovada ca toti aceia care
au stapanit lucrul inaintea lui au avut calitatea de proprietari.
Aceasta era o proba quasi impossibile, pe care Cicero o denumea probatio
diabolica, pe cand dupa aparitia uzucapiunii era suficient ca reclamantul sa faca dovada ca
intruneste toate conditiile necesare uzucapiunii pentru a castiga procesul in calitate de
uzucapant. De aceea Cicero spunea usus capio est finis solicitudinis ac periculi litium
(uzucapiunea este sfarsitul nelinistii si fricii de procese).

10.

Legitimarea si emanciparea

Legitimarea
Puterea parinteasca putea fi creata artificial, prin legitimare, care este actul prin care copilul
natural cel nascut in afara casatoriei este asimilat celui nascut in interiorul casatoriei.
Imbraca trei forme, se facea prin :
- oblatiune la curie, adica prin ridicarea fiului natural la rangul de membru al senatului
municipal; acestia erau denumiti decurioni. A fi decurion era un dezavantaj, pentru ca ei
strangeau taxele si impozitele, si in caz ca nu le puteau colecta, plateau cu bunuri din
patrimoniul propriu.
- casatorie subsecventa, daca parintii naturali se casatoreau, prin efectul casatoriei copilul
devenea legitim;
- rescript imperial, daca nu era posibila casatoria subsecventa (daca mama ducea o viata
imorala de exemplu); rescriptul imperial era o constitutiune imperiala.
Emanciparea
Insa, asa cum puterea parinteasca putea fi creata pe cale naturala sau pe cale artificiala, in
mod simetric, ea se putea si stinge pe cale naturala sau artificiala.
Pe cale naturala, puterea parinteasca se stingea prin moartea lui pater familias.
Pe cale artificiala prin emancipare.
Asadar, emanciparea este actul prin care o persoana alieni iuris devine o persoana sui iuris.
Si emanciparea se facea in doua faze:
prima faza era identica cu prima faza a adoptiunii, presupunea cinci operatiuni
juridice, trei vanzari si doua dezrobiri succesive;
faza a doua consta intr-o dezrobire vindicta.
Prin urmare, in cazul emanciparii avea loc si cea de-a treia dezrobire care era
conceputa ca o faza distincta, deoarece a treia dezrobire producea alte efecte juridice decat
primele doua.
-

Efectele juridice ale emanciparii

Si emanciparea genera anumite efecte juridice, caci emancipatul devenea persoana


sui iuris, purta capacitate deplina, avea patrimoniu propriu si putea incheia acte juridice in
nume propriu. Cu toate acestea, jurisconsultii spuneau ca de fapt emanciparea echivaleaza cu
dezmostenirea, de vreme ce, nemaifiind agnat cu familia de origine, emancipatul pierde
drepturile succesorale fata de familia sa.
De aceea, praetorul a intervenit si a initiat o reforma prin care l-a chemat pe
emancipat la succesiune in familia de origine in calitate de ruda de sange. Este prima reforma
pretoriana prin care rudenia de sange a fost ocrotita pe taram succesoral (in materie
succesorala). Dar, emancipatul putea veni la succesiune, spune praetorul, numai daca facea
raportul bunurilor, adica numai daca adauga la masa succesorala toate bunurile pe care le-a
dobandit in calitate de persoana sui iuris. Pentru ca altminteri, spune praetorul, i-ar pagubi pe
fratii sai ramasi sub puterea parinteasca, deoarece emancipatul a muncit pentru el insusi, iar
fratii ramasi sub tutela parinteasca au muncit pentru pater familias si, daca ar veni la
succesiune fara sa faca raportul bunurilor, si-ar insusi o parte din munca fratilor sai.

11.

Proprietatea quiritara

Reprezinta prima forma a proprietatii private pe care au cunoscut-o


romanii. Aceasta proprietate privata este denumita de noi, modernii,
quiritara, intrucat ea era exercitata numai de cetatenii romani, numai de
quiriti. Romanii insa desemnau aceasta forma de proprietate printr-o
perifraza. Ii spuneau dominium ex iure quiritium, adica stapanire in
conformitate cu dreptul cetatenilor romani.
Aceasta forma de proprietate prezinta trei caractere:
a)

caracterul exclusiv
Putea fi exercitata numai de cetatenii romani. Purta numai asupra
unor lucruri romane. Putea fi transmisa numai prin acte de drept civil. Putea
fi reclamata in justitie numai prin actiuni civile.

b)

caracterul absolut
Proprietarul quiritar exercita in acelasi timp ius utendi, ius fruendi si
ius abutendi fara vreo ingradire, avand inclusiv dreptul de a distruge lucrul.

c)

caracterul perpetuu
Proprietatea are acest caracter, spre deosebire de drepturile de
creanta, care sunt prin excelenta temporare, in sensul ca ele se sting prin
exercitare. Spre exemplu, dreptul vanzatorului asupra pretului se stinge in
momentul in care il incaseaza, in care il valorifica, in care il exercita. Pe cand
dreptul de proprietate, nu numai ca nu se stinge prin exercitare, ci
dimpotriva se consolideaza. In acest sens, romanii spuneau proprietas ad
tempus constitui non potest (nu poate exista proprietate pana la un anumit
termen, ea exista pentru totdeauna).

12.

Categoriile sociale in perioada republicii

In perioada Republicii, fondata in 509 i.H., pe plan social, conflictul dintre


patricieni si plebei a continuat. Dar, ca urmare a protestelor sistematice si
din ce in ce mai variate si ca urmare a concesiilor succesive facute de

patricieni, in secolul III i.H. cele doua categorii sociale s-au nivelat, in
sensul ca nu mai dispunem de criterii pentru a distinge intre patricieni si
plebei. Cu atat mai mult cu cat, intre timp, vechile ginti in care erau
organizati patricienii s-au descompus, s-au dizolvat.
Pe fondul dezvoltarii economiei de schimb au aparut noi categorii sociale:
nobilii si cavalerii.
Nobilii erau inalti demnitari ai statului, inalti magistrati ai Republicii
Romane precum si urmasii lor, au sustinut forma de organizare
republicana de vreme ce institutiile se aflau in mainile lor.
Cavalerii erau denumiti oameni noi, in sensul ca se imbogatisera in urma
afacerilor (negustori, bancheri, camatari) si sustineau ideea de
centralizare a statului pentru ca, in conceptia lor, numai un stat centralizat
poate sustine ordinea necesara comertului.
Ca urmare, intre cele doua categorii sociale a izbucnit un conflict: patru
razboaie civile la sfarsitul republicii. Prin victoria cavalerilor s-a instaurat
imperiul sub forma principatului.
Totodata a aparut categoria sociala a proletarilor romani (de la proles
copii). Proletarii erau oameni saraci, ruinati, care nu aveau alta avere
decat copiii (element al patrimoniului). Neavand mijloace de subzistenta,
proletarii veneau din intreaga Italie la Roma pentru a trai de pe urma
statului (ca o masa parazitara). Statul roman facea distribuiri periodice
pentru proletari de alimente, vesminte, sume banesti.
Proletarii erau cetateni romani, aveau drept de vot si voturile puteau fi
cumparate. De aceea, Caius Iulius Caesar spunea ca datorita masei
parazitare, a proletarilor, Republica Romana a devenit o simpla forma,
goala de continut.
In perioada Republicii, sclavia a atins nivelul clasic al dezvoltarii sale in
sensul ca activitatea economica se baza pe munca robita a sclavilor, iar
munca libera a fost impinsa la periferia vietii economice.

13.

Forta executorie a sentintei

Prin forta executorie a sentintei intelegem posibilitatea reclamantului de a-l constrange


pe parat sa plateasca suma de bani la care a fost condamnat.
In legatura cu aceasta posibilitate a reclamantului trebuie sa precizam ca, in procedura
formulara, dupa pronuntarea sentintei de condamnare, reclamantul devenea creditor deoarece
avea dreptul sa pretinda o suma de bani, iar paratul devenea debitor, deoarece trebuia sa plateasca
o suma de bani. Iar atunci cand debitorul nu platea suma de bani la care a fost condamnat,
creditorul il chema in fata magistratului prin actio iudicati. Daca in fata magistratului debitorul
recunostea ca nu a platit acea suma de bani, atunci magistratul elibera un decret de executare
silita care purta fie asupra persoanei debitorului insolvabil fie asupra bunurilor sale.

Sistemul executarii silite asupra persoanei a fost preluat din procedura legisactiunilor
si se finaliza cu vanzarea debitorului ca sclav trans Tiberium (dincolo de Tibru, in strainatate,
pentru ca cetateanul roman nu putea fi sclav la Roma).
Iar daca executarea silita purta asupra bunurilor, creditorul avea la dispozitie doua
procedee juridice denumite venditio bonorum si distractio bonorum.
Venditio bonorum inseamna vanzarea in bloc a bunurilor debitorului insolvabil si presupune
existenta mai multor creditori, intrucat daca ar exista un singur creditor acesta ar avea interesul sa
astepte pana cand debitorul devine solvabil si poate plati. Dar daca sunt mai multi creditori,
fiecare dintre ei se teme ca debitorul va plati celorlalti.
De aceea toti creditorii se grabesc sa treaca la executarea silita care se realiza in doua
faze distincte:

missio in possessionem in prima faza, creditorii se adresau magistratului, cerandu-i o missio in


possessionem, adica o trimitere in detentiunea bunurilor debitorului pentru ca debitorul sa nu-si
mareasca insolvabilitatea pe cale artificiala (de exemplu donandu-si bunurile, vanzandu-le la
preturi foarte mici). In vederea supravegherii bunurilor debitorului insolvabil, creditorii aleg un
reprezentant, denumit curator bonorum. Curator bonorum asteapta 30 de zile si daca, dupa
expirarea termenului de 30 zile, debitorul tot nu plateste, se trece la faza a doua, la venditio
bonorum propriu-zisa.
venditio bonorum propriu-zisa in faza a doua, creditorii alegeau un stapan al bunurilor
debitorului insolvabil, denumit magister bonorum, care vindea in bloc bunurile debitorului
insolvabil aceluia care oferea cel mai mare pret in sistemul vanzarii la licitatie. Iar cumparatorul
acelor bunuri era denumit emptor bonorum. Dupa ce oferta lui emptor bonorum era acceptata de
magister bonorum, emptor bonorum se substituia debitorului insolvabil (ii lua locul) si incepea
un nou sir de procese cu toti creditorii, in vederea valorificarii creantelor, adica voia sa se
convinga ca debitorul insolvabil, caruia i s-a substituit, datora cu adevarat ceea ce creditorii au
pretins de la el. Iar in functie de rezultatul acestor procese, emptor bonorum urma sa plateasca fie
suma de bani promisa, fie o suma de bani mai mica decat cea promisa. Astfel, daca dupa
verificarea creantelor se dovedea ca valoarea creantelor gasite bune este mai mare decat suma
promisa, emptor bonorum platea numai suma promisa. Iar daca se dovedea ca valoarea creantelor
gasite bune este mai mica decat suma promisa, emptor bonorum platea numai valorea creantelor,
adica mai putin decat a promis. Prin urmare, emptor bonorum era un speculant care nu risca sa
plateasca mai mult decat a promis, dar avea sansa sa plateasca mai putin. Insa, executarea silita
prin venditio bonorum prezenta dezavantajul ca debitorul insolvabil devenea infam, era scos de
sub scutul legilor romane.
Distractio bonorum s-a creat din aceasta cauza. In acest caz, bunurile debitorului insolvabil nu
mai erau vandute in bloc, ci cu amanuntul, unul cate unul pana cand toti creditorii isi valorificau
drepturile de creanta. Si, in plus, acest procedeu nu atragea dupa sine infamia.

14.

Adoptiunea

Asa cum spuneam, puterea parinteasca putea fi intemeiata si pe cale artificiala, mai
intai prin adoptiune, iar adoptiunea este actul prin care un fiu de familie trece de sub puterea
unui pater familias sub puterea altui pater familias, ceea ce inseamna ca adoptiunea
presupune scoaterea fiului de familie de sub puterea parinteasca din familia de origine. Ori,
asa cum am vazut, fiul de familie poate fi scos de sub puterea parinteasca numai in conditiile
dispozitiilor din Legea celor XII Table cu privire la vanzarea fiului de familie. Ceea ce

inseamna ca, scoaterea fiului de familie de sub puterea parinteasca in conditiile Legii celor
XII Table, presupunea trecerea unui interval de timp de zece ani. Pentru a se depasi acest
incovenient, jurisconsultii au creat actul adoptiunii prin interpretarea creatoare a dispozitiilor
din Legea celor XII Table cu privire la vanzarea fiului de familie.

Potrivit acestei interpretari, actul adoptiunii se desfasura in doua faze:


i. Prima faza presupunea cinci operatiuni juridice constand in trei vanzari si doua dezrobiri

succesive care aveau loc in aceeasi zi, iar dupa a treia vanzare, fiul de familie iesea de sub
puterea parinteasca si ramanea sub puterea cumparatorului, denumita mancipium;
ii. Faza a doua imbraca forma unui proces fictiv, simulat, care se desfasura intre adoptant si
cumparator, care il avea sub puterea sa pe fiu. Adoptantul participa la proces in calitate de
asa-zis reclamant, iar cumparatorul in calitate de asa-zis parat. In fata magistratului,
adoptantul afirma, in cuvinte solemne, ca fiul de familie este al sau, iar cumparatorul tacea,
nu-l contrazicea. Incat, fata de afirmatiile adoptantului si fata de tacerea cumparatorului,
magistratul pronunta cuvantul addico prin care ratifica declaratia adoptantului,
recunoscandu-i puterea asupra fiului de familie.
Si adoptiunea producea anumite efecte juridice, caci adoptatul trecea sub puterea
adoptantului, devenea agnat cu adoptantul si totodata cognat fictiv. El venea la succesiuni in
familia adoptantului, dar pierdea drepturile succesorale in familia de origine.

15.

Magistratii in epoca republicii

Magistratii sunt inalti demnitari ai statului


administrative, militare, jurisdictionale, legislative.

roman

cu

atributii

Magistratii romani nu erau organizati intr-un sistem ierarhic desi exista un


cursus honorum pentru a accede la magistraturi.
Magistratii aveau ius edicendi, adica dreptul de a emite la intrarea in
functie un edict prin care aratau cum sa-si exercite atributiunile
corespunzatoare functiei lor si ce mijloace procedurale vor exercita in
acest sens.
Aveau in competenta imperium dreptul de a comanda armata, de a
convoca adunarile poporului: consulii, pretorii, dictatorii.
Aveau in competenta potestas dreptul de a administra: cenzorii,
questorii, tribunii, edilii curuli.
Magistraturile romane aveau o serie de trasaturi comune:
i)

ii)

erau onorifice; magistratii nu erau remunerati pentru


activitatea pe care o desfasurau. La magistraturi nu puteau
accede decat persoanele care aveau o anumita avere;
erau elective; magistratii erau alesi de comitia centuriata,
ulterior de comitia tributa, cu exceptia dictatorului care era
numit de consuli la propunerea senatului;

iii)

iv)
v)

erau colegiale; mai multe persoane exercitau concomitent


aceeasi magistratura (de exemplu doi consuli, cinci tribuni), cu
exceptia dictaturii care este o magistratura unipersonala;
Se exercitau pe o anumita perioada, de regula un an;
Magistratii erau insotiti de lictori (purtatori de fascii) ca semn
distinctiv al autoritatii lor in stat.

a) Consulatul
In 509 i.H., dupa alungarea ultimului rege roman Tarquinius Superbus si
instaurarea republicii, atributiile laice ale regelui sunt preluate de primii
magistrati romani din istoria republicii: doi consuli, iar atributiile
religioase raman in competenta unui Rex Sacrorum. Preluand atributiile
laice ale regelui, cei doi consuli aveau puteri discretionare pe plan
administrativ, juridic, militar si chiar legislativ. Spre deosebire de rege,
exercitau aceste atributii pe o perioada limitata, de un an.
In al doilea rand, oricare dintre consuli putea bloca prin veto (ma opun!)
orice decizie a colegului de consulat.
La terminarea mandatului, deveneau simple persoane particulare si
puteau fi trasi la raspundere pentru actele savarsite in exercitiul functiunii
(erau inviolabili pe timpul mandatului).
Erau alesi de comitia curiata.
b) Tribunatul
Toate celelalte magistraturi romane au aparut printr-o consecinta mai
mica sau mai mare a dezmembrarii puterii consulare si preluarea unor
atributiuni pe fondul unor lupte intre patricieni si plebei pentru accesul la
magistraturi.
In 494 i.H., ca urmare a protestelor plebeilor, se infiinteaza o magistratura
menita a le proteja interesele: tribunatul plebei. Era compusa din cinci
tribuni (cate unul pentru fiecare categorie sociala), apoi din zece tribuni
(cate doi pentru fiecare categorie sociala).
Persoana tribunului era inviolabila. Oricine il impiedica pe tribun sa-si
exercite atributiunile era condamnat la moarte. Tribunii aveau ius auxili et
interceptori, adica dreptul de a bloca prin veto decizia oricarui alt
magistrat roman daca era contrara intereselor plebei. Spre deosebire de
consuli, tribunii nu puteau fi trasi la raspundere dupa terminarea
mandatului pentru faptele savarsite in exercitiul functiunii.
c) Cenzura
Cenzura apare in 443 i.H., iar din 331 i.H. este accesibila plebeilor.
Principalele atributiuni erau realizarea din cinci in cinci ani a
recensamantului bunurilor si persoanelor, iar dupa plebiscitul ovinian,
dreptul de a-i numi pe senatori si de a-i indeparta din senat.

Mandatul cenzorului era de un an si jumatate din cinci in cinci ani. Timp de


trei ani si jumatate magistratura era vacanta: lustrum (de aici vine
denumirea de Lege a Lustratiei).
d) Praetura
Apare in 367 i.H. cand, prin legile Licinio-Sextiene (Lex Licinia Sextia),
plebeii au dobandit accesul la consulat. Patricienii au desprins din
competenta consulului atributiile jurisdictiei contencioase, acordand-o
unui nou magistrat: pretorul, dar au reusit sa impiedice accesul plebeilor
la o magistratura cu atributiuni jurisdictionale pentru doar 30 de ani. In
337 i.H. plebeii dobandesc accesul la praetura.
Pretorul este principalul magistrat juridic roman. El organizeaza procesele
private si este stapanul fazei in iure a proceselor civile romane.
La inceput, a existat doar pretorul urban, cel care organiza desfasurarea
proceselor dintre cetatenii romani, dar dupa declansarea expansiunii
statului roman si multiplicarea raporturilor cu peregrinii, in 242 i.H. apare
pretorul peregrin, insarcinat cu organizarea si desfasurarea proceselor
dintre cetateni si peregrini.
e) Questura
Questorii au fost la origine functionari inferiori aflati in subordinea
consulilor, dar devin magistrati avand ca principale atributii vanzarea
prazii de razboi catre persoanele particulare, administrarea arhivelor si
finantelor statului roman.
Questorii erau alesi de comitia tributa.
f) Edilii curuli
Erau insarcinati cu aprovizionarea pietelor si targurilor si cu organizarea
desfasurarii proceselor nascute in legatura cu executarea actelor incheiate
in targuri si piete.
g) Dictatura magistratura cu caracter exceptional
Dictatura a fost introdusa in perioadele de mare primejdie pentru statul
roman, cand se emitea un senatus consultum ultimum prin care toate
magistraturile erau suspendate, toate garantiile oferite de lege erau
suprimate. Senatul propunea consulilor numirea unui dictator care, pe o
perioada de sase luni (care putea fi reinnoita cu inca sase luni), exercita
atributiunile tuturor celorlaltor magistrati.

16.

Codul, novelele si institutele lui Justinian

Codul imparatului Justinian a aparut in doua editii. Prima editie in 529 si


editia a doua in 534. Prima editie s-a pierdut pe cand editia a doua
denumita Codex repetitae praelectionis s-a pastrat, a ajuns pana la noi.

In aceasta lucrare sunt cuprinse constitutiunile imperiale date din vremea


imparatului Hadrian pana la 534, dar numai constitiunile ramase in
vigoare intrucat imparatul a precizat ca lucrarea trebuie sa fie aplicata in
practica instantelor. Codul a fost elaborat de o comisie formata din 10
profesori si avocati in frunte cu Tribonianus, cel mai mare jurisconsult al
acelei vremi. Materia codului este structurata in 12 carti, probabil din
dorinta de a se face o simetrie cu Legea celor XII Table. Cartile sunt
impartite in titluri, titlurile in constitutiuni, iar unele constitutiuni sunt
impartite si in paragrafe. De aceea, pentru a cita la subsolul unei lucrari
un text din cod se scrie un C mare de tipar dupa care urmeaza trei cifre
cartea, titlul, constitutiunea, eventual patru daca exista si paragrafe.
In fruntea fiecarei constitutiuni exista o inscriptio prin care se precizeaza
numele imparatului care a dat constitutiunea si persoana careia i-a fost
adresata. Iar la sfarsitul constitutiunii exista subscriptio in care se
mentioneaza locul si data emiterii constitutiunii. Codul cuprinde atat
dispozitii de drept privat cat si dispozitii de drept public. In doua carti sunt
si dispozitii de drept canonic, avand in vedere ca Justinian era un imparat
evlavios.
Institutele lui Justinian sunt un manual de scoala adresat studentilor in
drept ca si institutele lui Gaius, dar spre deosebire de Institutele lui Gaius,
cele ale lui Justinian sunt obligatorii, au putere de lege. Lucrarea a fost
elaborata pe baza Institutelor clasice, iar textele extrase din Institutele
clasice au fost sistematizate in patru carti, cartile au fost impartite in
titluri, iar titlurile in paragrafe. Asadar, in cazul Institutelor, textele clasice
nu sunt impartite si pe fragmente ca in cazul Digestelor, iar daca lipsesc
fragmentele inseamna ca lipseste inscriptio. Daca lipseste inscriptio
inseamna ca, la prima vedere, nu stim din ce autor au fost extrase acele
texte. Iar lipsa fragmentelor se explica prin faptul ca intr-un manual de
scoala, textele nu pot fi asezate la intamplare, ci ele se succed intr-o
ordine logica.
Novelele cuprind constitutiunile imperiale pe care imparatul Justinian lea dat intre anii 534 si 565, dupa adoptarea Codului. Colectia,
sistematizarea acestor constitutiuni a fost facuta dupa moartea lui
Justinian de persoane particulare. Aceastea au inclus in Novelae si
constitutiunile ramase in vigoare si cele abrogate. De aceea, in cazul
novelelor exista numeroase contradictii intre texte. Lucrarea e denumita
Novelae nu pentru ca ar cuprinde institutii juridice noi sub aspectul
continutului ci pentru ca toate constitutiunile din novele sunt mai noi in
sens cronologic, mai recente, fata, de constitutiunile cuprinse in Cod.

17.

Digestele lui Justinian

Digestele au fost publicate in anul 533. Ele sunt o culegere de fragmente


din lucrarile jurisconsultilor clasici. Lucrarea a fost elaborata de o comisie
formata din 15 profesori si avocati in frunte cu acelasi Tribonianus. Metoda
de lucru a comisiei a fost stabilita chiar de imparat prin 3 constitiuni

imperiale care, ulterior, au devenit prefete ale Digestelor. Prin acele


constitutiuni, imparatul a precizat ca fragmentele extrase din lucrarile
clasice urmeaza sa fie aplicate in practica instantelor judecatoresti. Fata
de aceasta precizare, de aceasta cerinta, membrii comisiei au constatat
ca in lucrarile clasice unele solutii sunt controversate, in anumite
probleme de drept parerile jurisconsultilor clasici erau diferite si au mai
constatat ca unele institutii erau depasite, inaplicabile. De aceea, Justinian
a mai dat inca 50 de constitutiuni imperiale (quinquaginta decisiones) prin
care a desfiintat toate institutiile depasite si a pus capat tuturor
controverselor (daca parerile erau impartite, spunea a cui parere trebuie
urmata).
In vederea elaborarii acestei lucrari, membrii comisiei au extras cele mai
valoroase fragmente din 2000 de lucrari clasice pe care le-au considerat
mai importante. Textele extrase din cele 2000 de lucrari au fost
sistematizate in 50 de carti. Cartile au fost impartite in titluri, titlurile in
fragmente, iar fragmentele in paragrafe. In fruntea fiecarui fragment se
afla o inscriptio prin care se precizeaza din ce lucrare a fost extras
fragmentul respectiv si cine este autorul acelei lucrari. Spre exemplu,
daca un fragment a fost extras din lucrarea lui Paul denumita Sentinte, in
inscriptio se mentioneaza sentintio paulii. Pornind de la inscriptio,
romanistii, inca din epoca Renasterii, au reusit sa reconstituie, in linii
generale, lucrarile jurisconsultilor clasici. Insa, in cazul Digestelor, primul
paragraf in cadrul fragmentului, nu era numerotat. El se numea
principium, iar numerotarea incepe cu al doilea paragraf. De aceea uneori
la subsolul unei lucrari putem citi D de tipar, insemnand Digesta si trei
cifre apoi pr. de la principium.
Multa vreme s-a crezut in mod gresit ca fragmentele extrase din lucrarile
clasice au fost asezate in corpul Digestelor la intamplare, fara vreo
metoda. Impresia s-a datorat faptului ca in diversele carti ale Digestelor,
sunt cuprinse fragmente care se refera la diferite materii. Dar nu s-a
observat ca toate titlurile din Digeste se caracterizeaza prin unitate de
continut, in sensul ca in fiecare titlu din Digeste sunt cuprinse fragmente
care se refera la aceeasi problema de drept. Mai mult decat atat, in cadrul
titlurilor, fragmentele sunt asezate intr-o anumita ordine, ordine
decurgand din metoda de lucru a comisiei, deoarece comisia lui Tribonian
a fost impartita in trei subcomisii. Fiecare dintre subcomisii avand
misiunea sa extraga cele mai valoroase fragmente din anumite categorii
de lucrari. In fruntea celor trei subcomisii s-au aflat profesorii Teofil,
Constantin si Doroteu.
Prima subcomisie, cea prezidata de Teofil, a extras cele mai valoroase
fragmente din libri ad Sabinum privind digestele lui Salvius Iulianus, iar
fragmentele care au fost extrase din aceste lucrari sunt denumite Masa
Sabiniana.

A doua subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din lucrarile


prin care jurisconsultii clasici au comentat edictul pretorului, fragmente
care sunt denumite Masa Edictala.
A treia subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din lucrarile lui
Papinian care sunt denumite Masa Papiniana. Si intrucat a treia
subcomisie a avut mai putin de lucru, ea a extras fragmente si din alte
lucrari denumite Appendix.
Dupa ce subcomisiile si-au constituit masele de texte, comisia s-a reunit in
plen si s-a trecut la redactarea titlurilor. Cu ocazia redactarii fiecarui titlu
in parte, a venit mai intai prima subcomisie si a extras din Masa Sabiniana
toate fragmentele care se refereau la titlul respectiv, asezandu-le unele
sub altele ca intr-un colaj. De exemplu cand s-a elaborat titlul despre dota,
Tribonian l-a chemat pe Teofil si i-a spus sa caute in Masa Sabiniana cate
fragmente despre dota sunt, apoi sa le puna unele sub altele. Apoi a venit
a doua subcomisie care a extras din Masa Edictala toate fragmentele care
se refereau la acelasi titlu, in exemplul nostru la dota, asezandu-le in
continuare unele sub altele. Dupa care a venit a treia subcomisie si a
asezat in continuare unele sub altele toate fragmentele din Masa
Papiniana si din Appendix care se refereau la acel titlu. De aceea, cand
facem lectura unui titlu din Digeste, constatam ca la inceput apar
fragmente din libri ad Sabinum si din Digestele lui Iulian, apoi incep sa
apara fragmente din lucrarile care au comentat edictul pretorului, iar in
partea finala apar fragmente din opera lui Papinian si din alte lucrari
considerate mai putin importante.
Importanta Digestelor este inestimabila, in primul rand pentru ca ele au
oferit de-a lungul istoriei un model neatins de gandire juridica, de logica
juridica si in al doilea rand intrucat pe baza lor pot fi reconstituite si
valorificate toate institutiile juridice romane. Cele mai bune editii ale
digestelor le-au publicat profesorii Mommsen si Bonfante. Editia
Mommsen a fost publicata la 1870, iar editia Bonfante la 1931.

18.

Proprietatea pretoriana

Aceasta forma de proprietate a aparut in legatura cu transmiterea unui


lucru mancipi prin traditiune. Avem in vedere faptul ca, in epoca veche,
proprietatea asupra lucrurilor mancipi se transmitea prin mancipatiune,
iar proprietatea asupra lucrurilor nec mancipi prin traditiune. Insa,
mancipatiunea presupunea respectarea unor conditii de forma extrem de
complicate, pe cand traditiunea nu presupunea respectarea unor conditii
de forma. De aceea, spre sfarsitul Republicii, o data cu inflorirea
economiei de schimb, din ratiuni de ordin practic, romanii au inceput sa

transmita lucruri mancipi prin traditiune, fiind mult mai simplu, desi
traditiunea nu avea vocatia de a transmite proprietatea asupra lucrurilor
mancipi.
Acela care transmitea un lucru prin traditiune era denumit tradens, iar
dobanditorul lucrului era denumit accipiens. Si daca tradens era de reacredinta, intenta impotriva lui accipiens actiunea in revendicare, facea
dovada ca un lucru mancipi s-a transmis prin traditiune si castiga
procesul, deposedandu-l pe accipiens, cu toate ca acesta fusese de bunacredinta si platise pretul. Fireste ca aceasta solutie a fost considerata de
pretori impracticabila. De aceea, el a venit in sprijinul lui accipiens prin
doua mijloace procedurale. Este vorba despre exceptio rei venditae et
traditae, adica exceptiunea lucrului vandut si transmis si prin actio
Publiciana (actiunea publiciana).
Astfel, daca accipiens era chemat in justitie prin actiunea in revendicare,
se apara cu succes opunandu-i reclamantului exceptio rei venditae et
traditae si ramanea in posesia lucrului. Iar daca accipiens pierdea posesia
lucrului, nu ne intereseaza in ce imprejurari, avea la indemana actiunea
publiciana, pe care o intenta impotriva posesorului si castiga procesul,
reintrand in posesia lucrului, deoarece in formula actiunii publiciene figura
fictiunea ca termenul necesar uzucapiunii s-a indeplinit, astfel incat
accipiens castiga procesul in calitate de uzucapant.
Asadar, indiferent de calitatea procesuala pe care o avea, aceea de parat
sau aceea de reclamant, accipiens castiga intotdeauna procesul si
ramanea in posesia lucrului. De aceea, jurisconsultii spuneau ca
proprietatea pretoriana a fost creata prin utilizarea unor mijloace
procedurale.

19.

Puterea parinteasca

Puterea parinteasca (patria potestas) era exercitata de catre pater familias asupra
descendentilor sai.
Descendentii:
- fiii;
- fiicele;
- nepotii din fii;
Nepotii de la fiice se afla sub puterea altui pater familias.

Puterea parinteasca e perpetua (pana la moartea lui pater familias). Fiul de familie nu dobandea
capacitatea deplina decat la moartea lui pater familias, incat fiul de familie putea sa fie consul, sa
aiba 50 de ani, dar nu putea incheia acte de drept privat.
In dreptul privat, familia era mai puternica decat statul; ca un stat sa fie puternic, trebuie sa fie mai
slab ca familia.

Puterea parinteasca avea un caracter nelimitat, absolut, care se manifesta atat asupra persoanelor
cat si asupra bunurilor. Caracterul nelimitat al puterii parintesti asupra persoanelor isi gasea expresia
in dreptul de viata si de moarte (ius vitae necisque), dreptul de abandon (expozitiune) si dreptul de a
vinde.

Asadar, conform Legii celor XII Table, pater familias avea drept de viata si de moarte asupra
descendentilor (teoretic cel putin).
De asemenea, pater familias avea dreptul de a-l abandona pe noul nascut, caci in primele 7-9
zile dupa nastere, copilul trebuia recunoscut. Daca nu, il abandona intr-un loc special, de unde il
puteau lua cei care nu aveau copii.
De asemenea, Legea celor XII Table prevede ca pater familias avea dreptul de a-l vinde pe fiul de
familie de trei ori, fiecare vanzare fiind valabila pe cinci ani. Daca pater familias il vinde pe fiul sau
de trei ori, acesta va iesi definitiv de sub tutela parinteasca (si pater filium ter venum duuit filius a
patre liber esto).
Dar, caracterul nelimitat al puterii parintesti se manifesta si asupra bunurilor, in sensul ca
fillius familias nu avea patrimoniu, bunuri proprii si nici posibilitatea de a incheia acte juridice in
nume propriu, ci numai imprumutand capacitatea lui pater familias si cu conditia ca prin efectul
acelor acte juridice situatia lui pater familias sa devina mai buna din punct de vedere patrimonial
(sa devina creditor sau proprietar, nu debitor). Totodata, din ratiuni de ordin practic, romanii au
admis ca fiii de familie sa stapaneasca si sa administreze in fapt anumite bunuri cu titlul de peculiu,
peculiul fiului de familie.
Puterea parinteasca putea fi creata pe cale naturala prin casatorie si pe cale artificiala prin
adoptiune si prin legitimare.

20.

Forta juridica a sentintei

Prin forta juridica a sentintei intelegem autoritatea lucrului judecat sau autoritatea de lucru
judecat. Acest efect al sentintei nu a fost cunoscut la origine, astfel incat acelasi proces, intre
aceleasi parti si cu privire la acelasi obiect putea fi judecat de mai multe ori. Si astfel, se ajungea,
in mod fatal, la sentinte contradictorii, de natura sa compromita justitia. Asa se face ca romanii au
initiat o serie de reforme prin care s-a stabilit in final ca un proces intre aceleasi parti si cu privire
la acelasi obiect nu poate fi judecat de mai multe ori. Astfel, in procedura legisactiunilor, a fost
creata regula conform careia o actiune a legii, adica o legisactiune, nu poate fi intentata de mai
multe ori. Prin aceasta regula, s-a asigurat autoritatea lucrului judecat, dar numai fata de
reclamant, intrucat numai reclamantul intentase o actiune in justitie, pe cand paratul, care nu
intentase vreo actiune, putea sa redeschida procesul.
In procedura formulara, autoritatea lucrului judecat fata de reclamant a fost asigurata prin efectul
extinctiv al lui liptis contestatio (care facea imposibila redeschiderea procesului de catre
reclamant). Pe cand paratul putea redeschide procesul, si in procedura formulara, de aceea au
intervenit jurisconsultii care au creat principiul res iudicata pro veritate accipitur. Acest principiu
a fost sanctionat prin exceptio rei iudicatae (exceptia lucrului judecat) care putea fi opusa atat de
reclamant cat si de parat, dupa cum paratul sau reclamantul incercau sa redeschida procesul. Pe
aceasta cale s-a asigurat autoritatea lucrului judecat fata de ambele parti.

21.

Organizarea in principat

Incercarile lui Lucius Cornelius Sulla si ale lui Caesar de a instaura in mod fatis dictatura au
esuat in urma opunerii Senatului si a unei parti insemnate a poporului roman. Din acest

motiv, Octavian, unul din membrii ultimului Triumvirat, a inaugurat un nou regim politic,
Principatul, sub forma aparentei mentineri a formelor de stat republicane.
Astfel, Octavian a renuntat la calitatea de triumvir, devenind consul pe 10 ani. A renuntat si la
consulat, pastrand insa imperium pro consularae. A devenit tribun pe viata, perpetuu si fara
coleg, putand bloca prin veto deciziile oricarui alt magistrat.
A devenit si Pontifex Maximus, seful religiei pagane romane.
Octavian a luat titulatura de Imperator Caesar Augustus.
Imperator comandant victorios al armatei;
Caesar urmas al lui Caius Iulius Caesar;
Augustus sfant, demn de a fi venerat.
Totodata, el si-a luat si titulatura de princeps (primul intre cetateni) primus inter pares
(primul intre egali).
Astfel, a fost creat un nou sistem politic autoritar, indeplinindu-se visul lui Caius Iulius
Caesar.

In principat se declanseaza procesul de polarizare tot mai accentuata a societatii romane si a


adancirii discrepantelor dintre saraci si bogati.
Cele doua categorii sociale majore sunt:
honestiores (cei onorabili): membrii ordinului senatorial; magistrati si urmasii lor
cooptati in randurile senatului; membrii ordinului ecvestru (comercianti, bancheri,
negustori); membrii ordinului decurionilor (membrii senatelor comunale);
humiliores (cei umili): plebea urbana si rurala a statului roman. Termenul plebe nu
are sens etnic, ci social.
Sclavia continua sa pastreze un caracter clasic, munca lor fiind in continuare baza productiei
in statul roman, dar numarul sclavilor incepe sa scada treptat, ca si productivitatea lor. Din
acest motiv, clasa dominanta recurge din ce in ce mai mult la serviciile oamenilor liberi
pentru a-si asigura forta de munca necesara cultivarii latifundiilor lor.
Apare o noua categorie sociala care antameaza viitoarele forme de organizare feudala:
institutia colonatului. Colonii erau oameni liberi obligati sa arendeze latifundiile si al caror
statut social si juridic se apropie treptat de cel al sclavilor; daca nu in mod formal/juridic,
macar in fapt.

22.

Jurisprudenta in epoca veche

In epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate si prin jurisprudenta, iar
jurisprudenta este stiinta dreptului roman creata de jurisconsulti prin interpretarea textelor

din vechile legi. Jurisconsultii romani erau oameni de stiinta, cercetatori neintrecuti ai
dreptului, insa ei nu erau functionari publici, nu ii angaja nimeni si nu ii platea nimeni, ci isi
desfasurau activitatea din proprie initiativa si pe cont propriu. Insa, activitatea lor era atat de
apreciata incat Cicero spunea, domus jurisconsulti totius oraculum civitatis (casa
jurisconsultului este oracolul intregii cetati).
Importanta pe care jurisprudenta a avut-o in evolutia dreptului privat roman se explica, in
primul rand, prin faptul ca in conceptia romanilor, dreptul era imuabil, nu putea fi modificat.
Pe de alta parte, multe dintre dispozitiile vechiului drept devenisera inaplicabile, astfel incat
printr-o subtila interpretare, jurisconsultii au reusit sa aplice vechile dispozitii la noile realitati
sociale. De aceea comentatorii spuneau ca dreptul privat roman a evoluat sub influenta
mijloacelor procedurale create de pretori si sub influenta cercetarii stiintifice a
jurisconsultilor.
Cata vreme jurisprudenta a ramas un monopol al pontifilor, ea nu a putut face progrese
remarcabile deoarece pontifii erau primii interesati sa mentina confuzia dintre drept si religie.
Dar, in anul 301 i.H. un libert, un sclav dezrobit pe nume Gnaeus Flavius (era secretarul lui
Appius Claudius Caecus) a divulgat, a afisat in forum si zilele faste si formulele solemne ale
proceselor. In spatele acestui scrib statea Appius Claudius Caecus care nu si-a permis sa le
divulge pentru a nu intra in conflict cu aristocratia romana.
Din acel moment, jurisprudenta s-a laicizat, in sensul ca orice persoana care avea calitatile
necesare se putea dedica cercetarii stiintifice in domeniul dreptului. Totusi, pana catre
sfarsitul epocii vechi, jurisprudenta a avut un caracter predominant empiric, un caracter de
speta, caci jurisconsultii nu se preocupau inca de formularea unor principii juridice, ci se
margineau sa indice partilor ce texte din legi se aplica in cazul lor si ce formule solemne
trebuie sa pronunte cu ocazia organizarii procesului.
Fata de faptul ca jurisconsultii nu erau functionari publici, ei nu desfasurau o activitate
practica. Totusi, activitatea lor de cercetare avea unele implicatii practice, implicatii
exprimate prin cuvintele respondere, cavere si agere. Cuvantul respondere desemneaza
consultatiile oferite de jurisconsulti in cele mai diverse probleme de drept. Cuvantul cavere
desemneaza consultatiile oferite in legatura cu forma actelor juridice. Cuvantul agere
desemneaza consultatiile oferite judecatorilor in legatura cu solutionarea anumitor procese.
Catre sfarsitul republicii insa, jurisprudenta romana tinde sa dobandeasca un caracter stiintific
in sensul ca jurisconsultii se preocupau de formularea unor principii juridice si sistematizau
intreaga materie supusa cercetarii pe baza acelor principii. Printre marii jurisconsulti de la
sfarsitul epocii vechi ii mentionam: in primul rand pe Quintus Mucius Scaevola, profesorul
lui Cicero care a scris un tratat de drept civil socotit model de cercetare de catre jurisconsultii
de mai tarziu. Apoi Aquilius Gallus, prietenul lui Cicero care a creat actio de dolo (sanctiona
inselaciunea in contract); Servius Sulpicius Rufus, un foarte valoros comentator al edictului
pretorului si deosebit de apreciat pentru talentul lui didactic. De asemenea, Alfenus Varro a
scris o lucrare enciclopedica, intitulata Digesta. Il amintim si pe Aulus Ofilius, care a fost
consilierul juridic al lui Caius Iulius Caesar.

23.Dezrobitii

Dar, asa cum spuneam, si cetatenii si necetatenii puteau fi ingenui sau dezrobiti. Se numeau
ingenui aceia care au fost intotdeauna oameni liberi, iar dezrobitii erau sclavii eliberati de stapanii
lor. Dupa actul dezrobirii, fostul stapan (dominus) se numea patron (patronus), iar dezrobitul se
numea libertus sau libertinus.
Formele dezrobirii
In epoca veche, dezrobirea se realiza prin trei forme solemne, care erau denumite vindicta, censu,
testamento.

Dezrobirea vindicta presupunea o declaratie solemna in fata magistratului prin care stapanul isi
exprima vointa ca un anumit sclav sa devina om liber. Hunc hominem liberum esse volo
(vreau ca acest sclav sa fie liber), declaratie care era ratificata de catre magistrat prin cuvantul
addico.
Dezrobirea censu se facea cu ocazia recensamantului pentru ca la romani, din cinci in cinci ani,
se facea recensamantul persoanelor si bunurilor, iar registrul de recensamant avea doua rubrici,
doua coloane: coloana persoanelor si coloana bunurilor, iar sclavii figurau la coloana bunurilor.
Daca insa cenzorul il trecea pe un sclav de la coloana bunurilor la coloana persoanelor prin
aceasta mentiune, sclavul devenea om liber.
Dezrobirea testamento se facea printr-o clauza testamentara, printr-o clauza impusa in testament.
Imbraca doua forme: dezrobirea testamentara directa si indirecta. In cazul dezrobirii directe,
testatorul isi exprima dorinta ca un anumit sclav sa devina om liber, iar sclavul respectiv
dobandea libertatea in momentul acceptarii succesiunii. Pe cand, la dezrobirea indirecta,
testatorul ii lasa sarcina mostenitorului sa dezrobeasca un anumit sclav printr-un act ulterior si
distinct de testament. Ceea ce inseamna ca, in acest caz, dezrobitul avea un patron in persoana
mostenitorului si prin urmare avea si obligatiile care decurg din institutia patronatului.
Conditia juridica a dezrobitilor
Libertul avea fata de patronul sau trei obligatii denumite bonna, obsequium si operae.

bonna desemneaza drepturile patronului asupra bunurilor dezrobitului. Initial, patronul putea
dispune de acele bunuri chiar in timpul vietii dezrobitului. Dar, in dreptul evoluat, bonna consta
numai in posibilitatea patronului de a veni la succesiunea dezrobitului daca acesta din urma
murea fara mostenitori in linie directa.
obsequium desemneaza respectul pe care libertul il datora patronului, adica sa fie politicos, sa nul dea in judecata, sa-l voteze. La origine, aceasta dependenta era totala, dovada ca aproximativ
doua secole dupa fondarea statului, patronul avea ius vitae necisque (dreptul de viata si de
moarte asupra sa).
operae desemneaza serviciile pe care libertul le datora patronului sau si care erau de doua feluri:
operae officiales si operae fabriles. Operae officiales erau servicii obisnuite pe care le putea
presta oricine. Operae fabriles erau servicii care presupuneau o calificare (cunoasterea unei
meserii).
Legile de limitare a dezrobirilor
Dar, catre sfarsitul republicii, la romani s-a lansat moda ca marii proprietari sa dezrobeasca mii de
sclavi, chiar zeci de mii de sclavi, pentru a avea un alai impunator la inmormantare. Fata de
aceasta moda, care zdruncina bazele imperiului sclavagist, imparatul Octavian Augustus a dat

doua legi prin care a limitat libertatea de a dezrobi. Este vorba despre legile Aelia Sentia si Fufia
Caninia.
Prin legea Aelia Sentia s-a prevazut ca dominus, stapan, trebuie sa aiba cel putin 20 de ani, iar
sclavul care urma sa fie dezrobit cel putin 30 de ani. De asemenea, s-a prevazut ca toate
dezrobirile facute in frauda creditorilor vor fi anulate.
Legea Fufia Caninia se referea la dezrobirile testamentare si prevedea ca dominus poate dezrobi
un numar de sclavi proportional cu numarul sclavilor pe care ii are in proprietate si ca, in niciun
caz, nu poate dezrobi mai mult de 100 de sclavi.

23.

Proprietatea gintilor

Este atestata de vechii autori latini si greci, astfel Marcus Terentius Varro spunea ca la
fondarea cetatii, regele Romulus ar fi impartit solul Romei in trei mari loturi corespunzatoare
celor trei triburi fondatoare, iar Dionis din Halicarnas afirma ca la fondarea cetatii, Romulus a
impartit teritoriul in 30 de loturi intre cele 30 de curii. Cele doua texte nu se contrazic, ci se
sustin reciproc, de vreme ce ambele se refera la proprietatea colectiva care a lasat urme
puternice asupra unor institutii juridice de mai tarziu.
Spre exemplu, forma originara a actiunii in revendicare este legisactiunea sacramentum in
rem, iar sacramentum in rem presupunea, intre alte conditii, si aducerea lucrului revendicat in
fata magistratului, de unde rezulta ca puteau fi revendicate numai lucruri mobile, nu si lucruri
imobile, intrucat imobilele nu se aflau in proprietate privata, ci in proprietate colectiva.
De asemenea, mancipatiunea este modul originar de odobandire a proprietatii asupra
lucrurilor mancipi si presupunea aducerea lucrului care urma sa fie transmis in fata
martorilor, ceea ce presupune ca la origine, mancipatiunea putea fi aplicata numai lucrurilor
mobile. Imobilele nu puteau fi transmise prin mancipatiune, pentru simplul motiv ca nu se
aflau in proprietate privata, ci se aflau in proprietatea colectiva a gintii.

24.

Actiunile civile si pretoriene

Actiunile civile erau redactate dupa modelul legisactiunilor; spre exemplu, actiunea in
revendicare prin care era sanctionata proprietatea quiritara (din procedura formulara) avea un
model in legisactiunea denumita sacramentum in rem, pe cand actiunile pretoriene nu aveau
un model in legisactiuni, ci erau create de pretori si la randul lor se clasificau in 3 categorii:
Actiuni pretoriene:
1) actiuni in factum
La actiunile in factum, pretorul prezenta in formula toate imprejurarile care au generat litigii,
conflictul dintre parti astfel incat judecatorul sa stie cum sa judece procesul.
2) actiuni ficticii
La actiunile ficticii, magistratul introducea in formula o fictiune cu scopul de a extinde sfera
de aplicare a acelei actiuni.
Spre exemplu actiunea in revendicare este o actiune civila, astfel incat ea putea fi intentata
numai de cetatenii romani. Daca insa pretorul introducea in formula fictiunea ca un anumit
peregrin, este cetatean roman, atunci actiunea in revendicare putea fi intentata si de acel

peregrin.
3) formula cu transpozitiune
A fost utilizata, intre altele, pentru realizarea operatiunii juridice a reprezentarii in justitie.
Reprezentarea in justitie este sistemul prin care un pater familias, denumit reprezentant, participa
la dezbaterile procesului din imputernicirea altui pater familias, denumit reprezentat. Multa
vreme, secole de-a randul, romanii nu au admis reprezentarea in justitie, deoarece se opunea unui
stravechi principiu: nemo alieno nomine lege agere potest (nimeni nu poate intenta o actiune a
legii in numele altuia), insa, o data cu inflorirea economiei de schimb, in mod frecvent romanii
aveau procese in acelasi timp in locuri diferite, incat au fost nevoiti sa admita reprezentarea in
justitie, mai intai in forma imperfecta, iar mai tarziu si in forma perfecta.
In cazul reprezentarii imperfecte, efectele sentintei se produc asupra reprezentantului, iar in cazul
reprezentarii perfecte, efectele sentintei se produc asupra celui reprezentat. Iar reprezentarea
imperfecta in justitie s-a realizat prin formula cu transpozitiune, caci in intentio a formulei era
mentionat numele reprezentatului, deoarece reprezentatul era titularul dreptului subiectiv dedus in
justitie. In condemnatio era mentionat numele reprezentantului deoarece reprezentantul participa
la dezbaterile procesului si urma sa suporte efectele sentintei. Fata de aceasta redactare a
formulei, in faza a doua a procesului, judecatorul verifica daca cel mentionat in intentio este
titularul dreptului dedus in justitie si daca se convingea ca este, titularul acelui drept ii dadea
castig de cauza celui mentionat in condemnatio, adica reprezentantului.

25.

Dominatul

Este ultima etapa a dezvoltarii statului roman. Marcheaza trecerea statului de la o diarhie si
apoi o monarhie camuflata sub aparente republicane la o monarhie fatisa de drept divin.
Incepe cu domnia imparatului Diocletian (284 d.H.) si dureaza pana la moartea imparatului
Justinian (565 d.H.).
Factori constitutionali in timpul Dominatului
1) Imparatul
A fost declarat stapan si zeu, exercita puteri nelimitate, dupa modelul despotilor de tip oriental.
Devine singurul factor de conducere al statului, guvernand prin intermediul unui imens aparat
birocratic, statul fiind in fapt condus de un consiliu restrans de sase-sapte prieteni numit consistorium
principis.
Inaltii functionari imperiali erau organizati intr-o structura ierarhizata si militarizata.
Dignitates (functionarii superiori):
- ilustres;
- spectabilis;
- clarissimi.
Oficia (functionarii inferiori)
2) Senatul Romei decade la nivelul senatelor municipale.

3) Magistraturile au devenit simple functii decorative.


Organizarea politica si sociala
Sub aspect social, fenomenul de polarizare este impins la extrem.
Existau doua categorii sociale:
potentiores (cei puternici): marii stapani de latifundii, inconjurati de
armate de coloni si sclavi, care se comporta pe teritoriul lor ca niste adevarati sefi de stat,
ignorand autoritatea imperiala;
humiliores (cei umili): marea masa a populatiei, impinsa la saracia
extrema, dependenta economic de potentiores si de institutiile alimentare ale statului roman.
Intreaga societate se organizeaza in caste sociale, categorii sociale inchise si ereditare,
organizate pe criterii religioase, sociale si profesionale.
Moneda devine rara, in locul platii in bani apare cea in natura.
Colonajul se extinde, se generalizeaza colonatul servaj, iar sclavia a ajuns la ultimul stadiu al
decaderii.
O serie de imparati, incepand cu Diocletian, intreprind o serie de reforme menite sa salveze
statul roman. Acesta mareste numarul provinciilor la 100, organizate in 12 dioceze, 4
prefecturi (Italia, Iliria, Galia si Orient).
Diocletian introduce sistemul Tetrarhiei, abandonat ulterior.
Pe plan religios, prin edictul de la Mediolanum, dat de imparatul Constantin cel Mare,
crestinismul devine religie a statului roman, pe picior de egalitate cu celelalte religii pagane
(313 d.H.).
In timpul domniei imparatului Teodosiu cel Mare, crestinismul devine unica religie a
Imperiului Roman, cultele pagane fiind interzise (391 d.H.).
Declinul statului roman nu mai poate fi oprit, la moartea lui Teodosiu cel Mare (395 d.H.)
Imperiul Roman scindandu-se definitiv in Imperiul Roman de Apus (cu capitala la
Mediolanum, apoi la Ravenna) si in Imperiul Roman de Rasarit (cu capitala la Niceea, apoi
la Constantinopole).
Imperiul Roman de Apus si-a incetat existenta in 476 d.H. cand Odoacru, capetenia herulilor,
l-a detronat pe ultimul imparat Romulus Augustus, fiul potentatului Oreste, iar Imperiul
Roman de Rasarit si-a incetat existenta la moartea lui Justinian in 565 d.H., transformandu-se
in Imperiul Bizantin, in sensul ca structurile sociale si politice sclavagiste sunt inlocuite cu
cele feudale, iar limba latina este inlocuita cu cea greaca.
Periodizarea evolutiei dreptului roman
Evolutia dreptului roman este periodizata in trei mari epoci:
1)
2)

epoca veche a durat de la fondarea statului roman pana la fondarea


Principatului si ii corespunde pe plan politic Regalitatea si Republica;
epoca clasica a durat de la 27 i.H. pana la 284 d.H. si ii corespunde pe
plan politic Principatul;

3)

26.

epoca postclasica a durat de la 284 pana la 565 si ii corespunde pe plan


politic Dominatul.

Legea citatiunilor

in anul 426 s-a dat Legea Citatiunilor (e o constitutiune imperiala denumita conventional
Legea Citatiunilor). Potrivit acelei asa-zise legi, in fata judecatorului puteau fi citati numai
cinci jurisconsulti clasici, care erau celebri, lucrarile lor erau cunoscute de judecatori si nu
puteau fi falsificate fara ca judecatorul sa depisteze falsul. Este vorba despre Paul, Papinian,
Ulpian, Gaius si Modestin. De regula, cei cinci mari jurisconsulti clasici dadeau aceleasi
solutii problemelor de drept, dar uneori solutiile erau controversate, parerile erau diferite. In
asemenea situatii, spune Legea Citatiunilor, judecatorul trebuie sa urmeze parerea majoritatii.
Dar uneori, foarte rar, putea sa apara si paritatea. Atunci cand doi clasici aveau o parere, doi o
alta parere, iar al cincilea nu se pronunta in problema respectiva de drept. In asemenea cazuri,
judecatorul trebuia sa urmeze parerea lui Papinian, daca Papinian se pronunta in acea
problema. Iar daca tocmai Papinian era acela care nu se pronunta, judecatorul avea de ales
intre cele doua opinii.
Iar la sfarsitul Legii Citatiunilor s-a reprodus (s-a republicat un text) o constitutiune imperiala
data de imparatul Constantin cel Mare in anul 321, constitutiune prin care Constantin cel
Mare desfiintase toate notele critice pe care Paul si Ulpian le facusera la adresa operei lui
Papinian, caci in conceptia imparatului Constantin, Papinian era in afara criticii; pe aceasta
cale s-a instituit un tribunal al mortilor prezidat de Papinian.
Asa cum am mai precizat, jurisconsultii romani ofereau consultatii juridice judecatorilor inca
din epoca veche. Aceastea erau denumite agere dar, initial, aceste consultatiuni nu erau
obligatorii pentru judecatori (le urmau sau nu dupa cum considerau). Insa imparatul Octavian
Augustus a creat un drept special, denumit ius publice respondendi ex auctoritate principis
(dreptul de a oferi consultatiuni cu caracter oficial intarite cu autoritatea principelui). Acest
drept nu a fost acordat tuturor jurisconsultilor, ci numai unor jurisconsulti aceia care erau in
gratiile imparatului, iar consultatiunile oferite de jurisconsulti investiti cu ius publice
respondendi erau obligatorii pentru judecatori, dar numai in cazul respectiv, in care au fost
solicitate, nu si in cazurile similare.
Iar imparatul Hadrian a facut un pas mai departe si a decis ca toate consultatiunile oferite de
jurisconsultii investiti cu ius publice respondendi sunt obligatorii nu numai pentru cazurile
respective, ci si pentru toate cazurile similare. Din acel moment jurisprudenta a dobandit
putere de lege si a devenit cu adevarat un izvor formal de drept.

27.

Actiunile arbitrare

Actiunile arbitrare au fost create cu scopul de a se atenua caracterul pecuniar al sentintei de


condamnare, deoarece in unele cazuri reclamantul era interesat sa obtina o condamnare in natura,
adica o condamnare asupra lucrului si nu asupra unei sume de bani, ca de exemplu atunci cand
revendica un sclav foarte valoros sau casa parinteasca.
De aceea, romanii au creat actiunile arbitrare, in cazul carora judecatorul avea o dubla calitate: si
cea de arbitru si cea de judecator propriu-zis. In calitate de arbitru, dupa ce se convingea de
justetea pretentiilor reclamantului, judecatorul ii ordona paratului sa dea satisfactie acelor

pretentii. Insa paratul nu era obligat sa execute acel ordin. Iar daca nu-l executa, arbitrul se
transforma in judecator propriu-zis si pronunta, potrivit regulii generale, sentinta de condamnare
la o suma de bani, dar in mod exceptional, la actiunile arbitrare, acea suma de bani nu era stabilita
de judecator, ci de reclamant. Iar reclamantul avea tot interesul sa supraevalueze obiectul litigios
(de exemplu spunand ca pentru el casa parinteasca valoreaza cat 100 de alte case, nu putea fi
contrazis). De aceea, ori de cate ori paratul refuza sa execute ordinul pronunta de judecator in
calitate de arbitru, risca sa plateasca o suma de bani mult mai mare decat valoarea obiectului
litigios, incat presupunem ca paratul prefera sa execute acel ordin si astfel se ajungea pe cale
indirecta la condamnarea in natura. Spre exemplu, actiunea in revendicare este o actiune arbitrara.

28.

Oamenii liberi cu o conditie speciala

La granita dintre persoane libere si sclavi se aflau oamenii liberi cu o conditie juridica speciala si
colonii.
Oamenii liberi cu o conditie juridica speciala erau liberi din punct de vedere formal, dar in
realitate erau asimilati cu sclavii. Ei se clasificau in patru categorii:
Persoane in mancipio fiii de familie care erau vanduti de pater familias in vederea realizarii
unui castig, precum si fiii de familie care erau abandonati de pater familias intrucat au comis un
delict, erau delincventi, si prin urmare erau abandonati in mainile victimei delictului pentru ca
victima sa-si poate exercita dreptul de razbunare. In legatura cu drepturile lui pater asupra lui
filius, Legea celor XII Table prevedea ca pater familias il poate vinde pe fiul de familie de trei
ori, fiecare vanzare fiind valabila pe termen de cinci ani, iar dupa a treia vanzare, fiul de familie
iesea de sub tutela parinteasca. Dar, in perioada de timp in care se afla sub puterea cumparatorului
denumita mancipium, fiul de familie era tratat ca si cand ar fi fost sclav.
Adicti erau debitorii insolvabili atribuiti creditorilor lor si se clasificau in doua categorii:
iudicati si nexi. Se numeau iudicati acei debitori insolvabili care erau atribuiti creditorilor pe baza
unei hotarari judecatoresti. Erau tinuti timp de 60 de zile in inchisoarea personala a creditorului,
iar daca dupa expirarea acestui termen nu-si plateau datoria erau vanduti ca sclavi trans Tiberium
(in strainatate, dincolo de Tibru). Pe cand nexi erau acei debitori care, stiindu-se insolvabili, nu
mai asteptau sa fie dati in judecata ca sa fie eventual condamnati sau vanduti ca sclavi ci, din
proprie initiativa, incheiau contracte cu creditorii prin care se obligau sa munceasca un numar de
zile pentru creditor in contul datoriei pe care nu o puteau plati.
Auctorati erau acei oameni liberi care-si angajau serviciile ca gladiatori, deveneau gladiatori. Si
intrucat, de regula, gladiatorii erau recrutati dintre sclavi, oamenii liberi care imbratisau aceasta
indeletnicire erau dispretuiti si erau asimilati sclavilor.
Redempti ab hostibus erau cei rascumparati de la dusmani care ramaneau sub puterea
rascumparatorului pana cand plateau valoarea acelei rascumparari.

29.Proprietatea familei
Termenul de proprietate familiala este conventional. Romanii desemnau aceasta forma de
proprietate prin cuvantul heredium.

Vechii autori afirma ca la fondarea cetatii, Romulus ar fi atribuit fiecarei familii doua iugare
de pamant (un iugar este egal cu un pogon, cu aproximativ 5000 m 2) servind drept loc de casa
si gradina. Aceasta proprietate era desemnata prin cuvantul heredium.
Aceasta forma de proprietate prezinta trei caractere:
a) caracterul inalienabil
Ea nu poate fi instrainata, dovada ca mancipatiunea, ca mod originar de transmitere a
proprietatii, nu se aplica si lucrurilor imobile.
b) caracterul indivizibil
La moartea lui pater familias, fiii dobandeau proprietatea familiala in indivizune. Abia mai
tarziu, prin Legea celor XII Table a fost introdusa actio familiae hersciscundae, actiunea de
iesire din indiviziune prin care fiii de familie, daca doreau, puteau sa obtina iesirea din
indiviziune..
c) caracterul de coproprietate.
La moartea lui pater familias, fiii de familie dobandesc un bun pe care il stapanisera si inainte
de moartea lui pater familias, impreuna cu el. De aceea Paul spunea, in cazul proprietatii
familiale, ne aflam mai degraba in fata continuarii unei proprietati preexistente decat in fata
unei mosteniri propriu-zise.

29.

Importanta dreptului privat roman

Problema importantei dreptului privat roman s-a pus inca din vremea postglosatorilor
deoarece dreptul privat roman a supravietuit societatii care l-a creat si s-a aplicat atat in epoca
feudala cat si in cea moderna. Spre deosebire de celelalte asa-zise sisteme de drept ale
Antichitatii, care au ramas simple documente arheologice, acest fenomen de vitalitate cu totul
exceptionala a fost explicat fie prin factori de natura obiectiva, fie prin factori de natura
subiectiva, inclusiv psihologici.
In primul rand, trebuie sa retinem ca dreptul privat roman e expresia juridica generala si
abstracta a relatiilor dintr-o societate intemeiata pe proprietatea privata si pe economia de
schimb. Astfel incat, orice societate care cunoaste proprietatea privata si economia de schimb
gaseste gata elaborate in dreptul privat roman toate procedeele juridice necesare in vederea
reglementarii relatiilor din acea societate.
In al doilea rand, dreptul privat roman este un vast teren de verificare a doctrinelor, a
teoriilor cu privire la aparitia si la evolutia fenomenului juridic, avand in vedere faptul ca
societatea nu este amorfa, ci e un ansamblu organizat, un sistem format din mai multe
componente, printre care si una juridica, aceasta aflandu-se intr-o stransa relatie de
interconditionare cu celelalte componente ale sistemului social (politica, economia, cultura),
ori, evolutia milenara a dreptului privat roman ne ofera prilejul sa urmarim dialectica
relatiilor dintre componenta juridica si celelalte componente ale sistemului social.
In al treilea rand, pentru prima data in istoria omenirii, romanii au creat un sistem de
concepte rezervate exprimarii nevoilor juridice. Aceste concepte care sunt distincte de
limbajul comun se numesc limbajul dreptului, alfabetul dreptului sau terminologia juridica.

Pe aceasta cale, romanii au creat un criteriu de ordin formal, de ordin lingvistic, pe baza
caruia putem distinge intre ceea ce este juridic si ceea ce este nejuridic, pe cand celelalte
popoare antice, inclusiv grecii, nu au fost in masura sa elaboreze un asemenea limbaj.
Popoarele din Orientul antic au exprimat toate categoriile de norme sociale prin acelasi
limbaj, aceeasi terminologie, iar consecinta a fost ca acele popoare n-au reusit sa realizeze
distinctia intre normele dreptului, religie si morala.
Pentru noi romnii, dreptul privat roman prezinta o importanta aparte pentru ca dreptul
romnesc s-a format si a evoluat sub influenta dreptului privat roman.
In cadrul acestei evolutii, distingem trei momente principale:
1) Momentul formarii Legii Tarii pe fondul juridic daco-roman;
2) Momentul elaborarii legiuirilor feudale romanesti scrise;
3) Momentul elaborarii operei legislative a lui Al. I. Cuza.
1) In legatura cu primul moment, retinem ca in Dacia romana a avut loc un proces de
impletire, pana la contopire, a dreptului geto-dac cu dreptul privat roman. Din aceasta
contopire s-a nascut un nou sistem de drept: dreptul daco-roman, un sistem juridic original in
care institutiile dreptului privat roman au dobandit noi functii si noi finalitati. Cateva secole
mai tarziu, in epoca feudalismului timpuriu, pe acest fond juridic s-a fondat Legea Tarii sau
dreptul feudal romanesc nescris, denumit si obiceiul pamantului. Cercetand comparativ
dreptul privat roman si Legea Tarii, istoricii si romanistii au constatat ca exista o serie de
puncte comune care se explica prin faptul ca elemente de drept privat roman au ajuns in
Legea Tarii prin dreptul daco-roman care se afla la temelia sa.
2) In legatura cu al doilea moment, retinm ca incepand cu secolul XV au aparut pravilele
bisericesti (intai in slavona, apoi in romana) apoi cele laice. Toate aceste pravile sau legiuiri
feudale romanesti scrise s-au inspirat din dreptul bizantin Basilikalele. Acestea nu sunt
altceva decat dreptul roman din epoca imparatului Justinian adoptat la realitatea din
societatea feudala bizantina. De aceea se afirma ca legiuirile noastre feudale au preluat
influenta dreptului privat roman prin filiera bizantina.
3) In legatura cu al treilea moment, in vremea lui Al. I. Cuza s-a elaborat o uriasa opera
legislativa care a marcat inceputul sistemului de drept romanesc modern. In centrul acestei
opere legislative sta Codul civil, denumit astazi Codul civil roman. Acesta a fost elaborat prin
preluarea categoriilor si principiilor juridice romane in forma pura, fara modificari si fara
adaptari.

30.

Raportul dintre dreptul civil si pretorian

Fapt este ca, prin utilizarea unor mijloace procedurale, pretorul a creat o noua ramura de
drept pe care jurisconsultii au denumit-o dreptul pretorian. Iata de ce se pune problema
definirii raportului dintre dreptul civil si dreptul pretorian. In vedea definirii acestui raport
trebuie sa avem in vedere doua texte romane. Potrivit primului text, pretorul nu poate crea
drept: praetor ius facere non potest. Iar potrivit celui de-al doilea text, dreptul pretorian
este vocea vie a dreptului civil: viva vox est iuris civilis.
In aparenta, cele doua texte se contrazic. Dar in realitate, primul text trebuie interpretat in
sensul ca pretorul nu poate crea drept civil (care este creat de catre popor in forma legii), dar

el poate influenta linia de evolutie a dreptului civil, asa cum rezulta din definitia dreptului
pretorian conform careia: Ius praetorium est quod praetores introduxerunt adiuvandi vel
supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam. Prin urmare,
dreptul pretorian este cel creat de pretori pentru a veni in sprijinul dreptului civil, pentru a-l
completa si pentru a-l corecta in conformitate cu binele public. Din aceasta definitie rezulta
ca pretorul actiona pe trei cai in vederea influentarii dreptului civil, cai pe care
jurisconsultii le-au denumit adiuvandi: adiuvandi iuris civilis gratia, supplendi iuris civilis
gratia si corrigendii iuris civilis gratia.

adiuvandi iuris civilis gratia in primul caz, pretorul explica de asa maniera intelesul
textelor din vechile legi incat acele texte sa poata fi aplicate si la noile cazuri ivite in practica
instantelor. Astazi o asemenea interpretare se numeste interpretarea extensiva a legii.
supplendi iuris civilis gratia in al doilea caz, pretorul completa dispozitiile din vechile legi
si astfel extindea sfera de reglementare juridica.
corrigendii iuris civilis gratia iar in al treilea caz, atunci cand anumite dispozitii din legi
erau depasite, anacronice, pretorul pur si simplu le desfiinta, le abroga. Cu precizarea ca
pretorul nu putea abroga legi in ansamblul lor, nu putea desfiinta vointa poporului.

31.

Actiuni in rem si actiuni in persoanm

In primul rand, actiunile se clasifica in actiuni reale si actiuni personale, sau aciuni in rem
si aciuni in personam.
Prin actiunile reale, erau sanctionate drepturile reale, iar prin actiunile personale, erau
sanctionate drepturile personale sau de creanta si intrucat fizionomia drepturilor reale difera
de fizionomia drepturilor personale, si formulele actiunilor reale vor avea o redactare diferita
fata de formulele actiunilor personale.
Astfel, drepturile reale izvorasc din raportul juridic stabilit intre o persoana determinata si toti
ceilalti membrii ai societatii, ceea ce inseamna ca drepturile reale sunt opozabile erga omnes
(fata de toti) in sensul ca toti membrii societatii trebuie sa respecte atributele pe care le
exercita titularul unui drept real.
Spre exemplu, toti membrii societatii trebuie sa respecte dreptul de proprietate, iar acela care
incalca dreptul de proprietate poate fi chemat in justitie printr-o actiune reala denumita
actiunea in revendicare. De aceea n intentio a formulei actiunii reale se va mentiona numai
numele reclamantului, nu si numele paratului, de vreme ce parat poate fi oricine incalca acel
drept.
Spre exemplu, actiunea in revendicare poate fi intentata de proprietarul neposesor impotriva
posesorului neproprietar, iar daca in intentio a formulei actiunii in revendicare s-ar mentiona
numele posesorului din momentul redactarii formulei, in intervalul de timp cuprins intre
momentul redactarii formulei si momentul judecarii procesului lucrul ar putea ajunge in
posesia altei persoane, iar judecatorul, ca sclav al formulei, constata ca cel care e parat nu e
posesor si prin urmare nu-l poate condamna, de aceea la actiune de revendicare in fata
judecatorului va fi chemat acela care poseda lucrul in momentul judecarii procesului.
Pe cand drepturile personale izvorasc din raportul juridic stabilit intre 2 persoane determinate
dintre care una este denumita creditor, iar cealalta debitor. De aceea, in intentio a formulei
actiunii personale vor fi mentionate si numele reclamantului si numele paratului, de vreme ce
parat poate fi numai debitorul, care este o persoana determinata.

32.

Latinii si peregrini

Necetatenii se clasificau in latini si peregrini.


Latinii
Conceptul de latin era utilizat cu doua sensuri, avea doua acceptiuni, un sens etnic si unul
juridic. Din punct de vedere etnic erau considerati latini toti aceia care erau rude de sange cu
romanii, aveau aceeasi origine etnica.
Latinii in sens juridic erau de patru feluri:
Latinii veteres, latinii coloniari, latinii fictivi si latinii iuniani.
Latinii veteres sau latinii prisci erau vechii locuitori ai Latiumului (regiunea din jurul Romei) care
erau rude de sange cu romanii si care se bucurau de ius commercii, ius connubii si ius suffragii.
Nu aveau ius militae si ius honorum. Acelasi statut juridic l-au dobandit si locuitorii coloniilor
fondate in Italia pana in anul 268 i.H., iar locuitorii coloniilor fondate in Italia dupa 268 i.H. se
bucurau numai de ius commercii si erau numiti latini coloniari.
Locuitorii liberi din provincii, din afara Italiei, care se bucurau de ius commercii erau denumiti
latini fictivi intrucat ei se bucurau de latinitate numai din punct de vedere juridic, nu erau si latini
in sens etnic.
Latinii iuniani erau sclavii dezrobiti fara respectarea formelor solemne ale dezrobirii, despre care
legea Iunia Norbana spunea ca traiesc liberi, dar mor sclavi, in sensul ca puteau incheia acte
juridice intre vii, spre exemplu contracte, dar nu-si puteau face testamentul, care este un act cu
cauza de moarte.
Peregrinii
Peregrinii se clasificau in doua categorii:

peregrinii obisnuiti. Erau locuitorii cetatilor care aveau tratate de alianta cu romanii. Ei puteau
veni la Roma fara a cadea in sclavie. In relatiile cu cetatenii puteau incheia acte juridice conform
dreptului gintilor, iar in relatiile dintre ei puteau incheia acte juridice conform dreptului gintilor si
conform cutumei locale obiceiului juridic local.
peregrinii dediticii. Erau locuitorii cetatilor care s-au opus cu arma expansiunii romane, astfel ca
romanii le-au distrus cetatile, incat peregrinii dediticii erau oameni liberi care nu apartineau
vreunei cetati. Ei nu puteau veni la Roma fara a cadea in sclavie si nu puteau dobandi cetatenia
romana, dovada ca au fost exceptati si prin edictul lui Caracalla.

33.

Servituti prediale
Servitutile prediale/reale

Servitutea prediala presupune existenta a doua bunuri imobile, de regula invecinate,


dintre care unul este denumit fond dominant, iar celalalt este denumit fond aservit.

Spre exemplu, in cazul servitutii de trecere, avem doua terenuri invecinate, intre care
numai unul are iesire la drumul public. In acest caz, terenul fara acces la drumul public este
fond dominant, iar terenul cu acces la drumul public este fond aservit, intrucat proprietarul
fondului dominant are dreptul de a iesi la drumul public prin terenul vecin, care ii este aservit.
Asadar, in functie de unghiul, de perspectiva din care este privita servitutea, ne poate aparea
ca un drept sau ca o sarcina, caci, din punctul de vedere al proprietarului fondului dominant,
servitutea este un drept, iar din punctul de vedere al proprietarului fondului aservit, servitutea
este o sarcina.
Jurisconsultii mai faceau distinctie intre servitutile prediale urbane si servitutile
prediale rustice, in functie de natura fondului dominant, intrucat daca fondul dominant era o
constructie, o cladire, servitutea prediala se numea urbana. Daca fondul dominant era un
teren, servitutea prediala era denumita rustica.
Textele romane ne infatiseaza numeroase servituti prediale:

34.

iter servitutea de trecere este dreptul de a trece prin terenul altuia pe jos sau
calare;
via este dreptul de a trece cu carul prin terenul altuia;
actus este dreptul de a mana turmele prin terenul altuia;
ius pascendi este dreptul de a paste turmele pe terenul altuia dupa strangerea
recoltelor;
aquaeductus este servitutea de apeduct, dreptul de a aduce apa prin conducte
care trec prin terenul altuia.

Diviziunile dreptului privat roman

Dreptul privat roman este structurat in trei ramuri distincte:


1)dreptul civil (ius civile);
2)dreptul gintilor (ius gentium);
3)dreptul natural (ius naturae).

1) dreptul civil
Conceptul de drept civil este utilizat de textele juridice romane cu trei sensuri:
a) cel mai vechi; dreptul civil desemneaza ansamblul normelor juridice care reglementeaza
relatiile dintre cetatenii romani. Intrucat cetatenii romani erau denumiti quiriti, dreptul civil
in aceasta acceptiune mai e denumit si dreptul quiritilor sau drept quiritarian. Actele juridice
consacrate prin normele dreptului civil presupun respectarea unor conditii de forma extrem de
complicate, iar formalismul excesiv al actelor de drept civil se explica:

in primul rand prin faptul ca vechii romani, ca orice popor tanar, nu aveau experienta
vietii juridice, astfel incat actele juridice au fost inconjurate cu formule solemne,
gesturi rituale astfel incat cetatenii sa-si dea seama de gravitatea consecintelor
actelor juridice;
in al doilea rand au promovat formalismul excesiv pentru ca actele de drept civil sa
nu fie accesibile si strainilor, necetatenilor. De altfel, in epoca foarte veche nu se

punea problema unor relatii juridice intre cetatenii romani si straini, pentru ca la acea
epoca se aplica principiul conform caruia orice strain venit la Roma cade automat in
sclavie. Cu timpul insa, o data cu dezvoltarea economiei de schimb si a comertului,
romanii au inceput sa-i tolereze pe straini, daca se puneau sub protectia unor cetateni
romani in calitate de oaspeti sau clienti. Incepand cu secolul III i.H., locuitorii
statelor-cetati care aveau tratate de alianta cu romanii puteau veni la Roma fara a
cadea in sclavie si erau numiti peregrini. Insa relatiile dintre cetateni si peregrini nu
erau reglementate prin normele dreptului civil ci prin normele dreptului gintilor.
b) mai recent; dreptul civil se confunda cu jurisprudenta sau cu activitatea de cercetare
stiintifica pe care o desfasurau jurisconsultii romani.
c) cel mai cuprinzator; dreptul civil roman se confunda cu intregul drept privat roman, cu
exceptia dreptului pretorian care a fost creat de magistratii numiti pretori prin utilizarea unor
mijloace procedurale.
2) dreptul gintilor
Conceptul de drept al gintilor e utilizat de textele juridice romane cu trei sensuri:
a) dreptul gintilor cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza relatiile dintre
cetateni si peregrini. In aceasta acceptiune, normele de drept al gintilor au aparut in legatura
cu dezvoltarea economiei de schimb, a comertului, de aceea actele de drept al gintilor nu
presupun respectarea unor conditii de forma caci, de regula, aceste acte se incheiau prin
simpla manifestare de vointa a partilor. Fata de aceste avantaje, cu timpul, actele de drept al
gintilor au preluat functiile actelor de drept civil. In vremea imparatului Justinian, dreptul
gintilor a devenit drept general in sensul ca dreptul gintilor se confunda cu intregul drept
privat roman.
b) in textele lui Titus Livius, dreptul gintilor reglementeaza relatiile dintre statele-cetati ale
lumii antice, norme care astazi ar corespunde dreptului international public.
c) dreptul gintilor se confunda cu dreptul natural deoarece, in conceptia jurisconsultilor
romani, ar exista anumite norme de drept privat care se aplica tuturor popoarelor, din toate
timpurile, norme universale. In realitate, aceasta conceptie (preluata de la greci) are numai o
valoare teoretica, intrucat jurisconsultii romani nu au indicat vreo norma de drept concreta
care sa apartina asa-zisului drept natural.
3) dreptul natural
Romanii vedeau in dreptul natural un sistem de principii valabile pentru toate popoarele si
pentru toate timpurile.

35.

Edictul pretorului

In epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate si prin edictele
magistratilor, intrucat magistratii romani se bucurau de ius edicendi, adica dreptul de a
publica, de a afisa un edict la intrarea in functie, edict prin care precizau cum isi vor exercita

atributiunile si ce procedee juridice vor utiliza. Unele edicte erau valabile pe termen de un an,
cat dura si magistratura, si erau denumite edicta perpetua (la singular edictum perpetuum), iar
alte edicte aveau caracter ocazional, fiind valabile cateva zile, de regula de sarbatori si se
numeau edicta repentina.
Dintre edictele magistratilor, cel mai important este edictul pretorului, deoarece
pretorul exercita cele mai importante atributiuni de ordin judiciar cu ocazia organizarii
proceselor. In practica, ori de cate ori pretorul constata ca pretentiile reclamantului sunt
legitime, dar dreptul civil nu ii oferea un procedeu juridic corespunzator, el crea un nou
procedeu juridic, astfel incat reclamantul isi putea valorifica pretentiile pe cale judiciara,
adica prin proces. Ori, acea pretentie care este valorificata pe cale judiciara dobandeste
valoarea de drept subiectiv. Iata cum, prin sanctionarea unor noi drepturi subiective pe cale
judiciara, pretorul a extins sfera de reglementare juridica.
Asadar, cu toate ca in conceptia romana pretorul nu putea crea drept, el influenta
linia de evolutie a dreptului civil. Astfel, sub aparenta ca vechiul drept civil a ramas in
vigoare, pretorul i-a imprimat noi functii si noi finalitati sociale.
In sens formal, edictul pretorului era valabil pe termen de un an, dar in fapt anumite
dispozitii din edict, acelea care se dovedeau utile, erau preluate si de pretorii urmatori, iar
prin preluari succesive, acele dispozitii se fixau definitiv in corpul edictului. De aceea, Cicero
spunea ca pe vremea sa, edictul pretorului cuprindea doua parti, doua categorii de dispozitii.
Prima parte era denumita edictum vetus sau pars translaticia. Partea a doua era denumita
edictum novum sau pars nova. Din edictum vetus, faceau parte acele dispozitii care treceau de
la un pretor la altul, iar din edictum novum faceau parte noile dispozitii introduse de fiecare
pretor in parte.

Sistematizarea edictului pretorului


Activitatea creatoare a pretorului a ajuns la apogeu in vremea lui Cicero, dar, mai tarziu,
imparatul Hadrian, urmasul lui Traian, i-a ordonat marelui jurisconsult Salvius Iulianus, sau
Iulian, sa codifice edictul pretorului si sa-i dea o forma definitiva, de la care pretorii urmatori
nu se mai puteau abate, cu toate ca ei au pastrat ius edicendi. In noile conditii insa, ius
edicendi le dadea pretorilor numai posibilitatea de a republica edictul asa cum a fost codificat
de Iulian si cel mult sa explice sensul, intelesul unor termeni. Din acel moment, activitatea
creatoare a pretorului a incetat, iar edictul codificat de Salvius Iulianus este denumit edictum
perpetuum. Nici edictum perpetuum nu s-a pastrat, nu a ajuns pana la noi, incat el a fost
reconstituit in epoca moderna pe baza fragmentelor din lucrarile jurisconsultilor care au
comentat edictuum perpetuum, fragmente care au ajuns pana la noi prin Digestele imparatului
Justinian.
Cea mai buna reconstituire a acestui edict a facut-o profesorul german Otto Lenel.
Potrivit acestei reconstituiri, edictuum perpetuum cuprindea patru parti:
1) despre organizarea proceselor;
2) mijloace procedurale de drept civil;
3) mijloace procedurale de drept pretorian;

4) despre executarea sentintei.

36.

Persoana juridica

Prin persoana juridica, jurisconsultii romani intelegeau o colectivitate care are un


patrimoniu propriu, dobandeste drepturi si isi asuma datorii distinct de membrii care o
compun. In textele romane, persoanele juridice erau denumite corpora sau universitas
(de unde in Evul Mediu s-a format termenul de universitate). Cele mai vechi persoane
juridice sunt in domeniul public. De fapt, prima persoana juridica este chiar statul roman
care avea un patrimoniu propriu (ager publicus, aerarium), avea debitori, putea fi instituit
mostenitor prin testament.
Dupa modelul statului roman au fost organizate apoi coloniile si municipiile din Italia si
din provincii. Iar persoanele juridice din domeniul privat erau denumite collegia asociatii
care luau nastere prin manifestarea de vointa a partilor, spre exemplu, asociatiile de
lucratori.
Initial, aceste persoane juridice de domeniu privat urmareau scopuri patrimoniale. Cu
timpul, catre sfarsitul republicii, unele persoane juridice de drept privat s-au implicat in
viata politica. De aceea, Caius Iulius Caesar a desfiintat persoanele juridice de drept
privat cu exceptia acelora care erau traditionale (care dainuiau din epoca foarte veche).
Octavian Augustus a conditionat dobandirea personalitatii juridice de aprobarea expresa
a senatului Romei.

37.

Litis contestatio si efectele sale

In procedura formulara s-a schimbat sensul conceptului de litis contestatio. Caci in procedura
legisactiunilor, litis contestatio desemna luarea de martori (de obicei in numar de 10) care
constatau vointa partilor de a se judeca, adica vointa partilor de a se prezenta in fata
judecatorului. Pe cand, in procedura formulara, litis contestatio consta in remiterea unei copii
de pe formula de catre reclamant paratului sau in dictarea formulei de catre reclamant
paratului astfel incat paratul sa stie cum sa se apere in fata judecatorului. In practica, dupa ce
magistratul redacta formula, ii inmana originalul reclamantului, iar reclamantul ii dicta
formula paratului. Astfel incat, in fata judecatorului, reclamantul se prezenta cu originalul
formulei, iar paratul cu o copie. Liptiscontestatio prezinta o importanta deosebita deoarece
prin valorificarea efectelor lui litis contestatio, pretorul si jurisconsultii au creat noi institutii
juridice, mai cu seama in materia obligatiilor.
Intr-adevar, litis contestatio producea trei efecte: efectul extinctiv, efectul creator si efectul
fixator (sau reglator).
In virtutea efectului extinctiv, dreptul primitiv sau dreptul initial al reclamantului, adica
dreptul pe care reclamantul l-a dedus in justitie, se stingea. Spre exemplu, daca reclamantul
afirma in fata magistratului ca este proprietarul unui teren, in momentul lui litis contestatio,
dreptul sau de proprietate se stingea.
In virtutea efectului creator, in locul dreptului initial, care s-a stins, se nastea un drept nou,
pe care il denumim dreptul nou creat, care purta intotdeauna asupra unei sume de bani. De
aceea, in procedura formulara, ori de cate ori castiga procesul, reclamantul trebuia sa
primeasca o suma de bani, indiferent de obiectul pretentiilor sale. De aceea, jurisconsultii
spuneau ca in procedura formulara sentinta de condamnare are caracter pecuniar.
Fata de acest efect al lui litis contestatio, intre dreptul initial si dreptul nou creat existau
anumite deosebiri, in functie de natura juridica a dreptului initial, in functie de obiectul sau si

in functie de cauza sa juridica. Astfel, daca dreptul initial a fost un drept real, el se deosebea
fata de dreptul nou creat si in privinta naturii juridice si in privinta obiectului si in privinta
cauzei sau temeiului juridic care prin natura sa, dreptul initial a fost un drept real pe cand
dreptul nou creat este un drept de creanta. Ele se deosebeau si in privinta obiectului de vreme
ce dreptul initial purta asupra unui lucru (drepturile reale poarta intotdeauna asupra unor
lucruri), pe cand dreptul nou creat purta asupra unei sume de bani. Ele se deosebeau si in
privinta temeiului juridic, de vreme ce dreptul initial a putut izvori dintr-un act oarecare,
dintr-un mod de dobandire a proprietatii. Pe cand dreptul nou creat a izvorat din litis
contestatio. Daca dreptul initial a fost un drept de creanta care purta asupra unui lucru, cele
doua drepturi subiective se deosebeau numai in privinta obiectului si a cauzei juridice. Iar
daca dreptul initial a fost un drept de creanta care purta asupra unei sume de bani, cele doua
drepturi subiective se deosebeau numai in privinta cauzei juridice. Asadar, indiferent de
natura sau de obiectul dreptului initial, cele doua drepturi subiective se deosebeau
intotdeauna in privinta cauzei juridice, de vreme ce dreptul nou creat izvora intotdeauna din
litis contestatio.
In virtutea efectului reglator, in momentul lui litis contestatio se fixau definitiv atat
elementele reale cat si elementele personale ale procesului. Prin elemente reale ale procesului
intelegem pretentiile pe care reclamantul le-a formulat in fata magistratului. Fata de acest
efect, in fata judecatorului, reclamantul trebuia sa formuleze aceleasi pretentii, intrucat daca
formula alte pretentii, judecatorul nu le putea lua in considerare pentru ca era sclavul
formulei.
Prin elementele personale ale procesului intelegem identitatea judecatorului si identitatea
partilor. Ceea ce inseamna ca in faza a doua procesul trebuia sa fie judecat de catre
judecatorul care era mentionat in fruntea formulei, intrucat daca judecatorul disparea/murea,
partile reveneau in fata magistratului in vederea alegerii altui judecator, ocazie pentru care se
modifica si formula. Iar daca murea una din parti, de exemplu reclamantul, mostenitorul
reclamantului nu se putea prezenta la proces, intrucat numele lui nu figura in formula, astfel
incat mostenitorul impreuna cu adversarul se prezentau in fata magistratului in vederea
modificarii formulei.
O alta inovatie care s-a produs a fost in legatura cu sfera de aplicare a actiunii in justitie, in
sensul ca o data cu introducerea procedurii formulare, actiunea in justitie a dobandit o
aplicatiune generala, in sensul ca orice pretentie legitima putea fi valorificata prin actiune in
justitie. De vreme ce actiunea in justitie echivala cu eliberarea formulei de catre magistrat, in
sensul ca acela care dispunea de o formula se putea judeca si isi putea valorifica pretentiile
prin proces, adica pe cale judiciara, ori asa cum am vazut ori de cate ori magistratul constata
ca pretentiile reclamantului sunt legitime ii elibera o formula, adica ii acorda actiunea in
justitie.

38.

Uzufructul

Potrivit lui Paul, usus fructus est ius alienis rebus utendi fruendi salva rerum substantia.
(uzufructul este dreptul de a folosi lucrul altuia si de a-i culege fructele, pastrand substanta
acelui lucru). Din definitie rezulta ca atributele dreptului de proprietate se impart intre doua
persoane care sunt denumite nudul proprietar si uzufructuar. Nudul proprietar exercita
numai dreptul de dispozitie, iar uzufructuarul exercita dreptul de a folosi lucrul si dreptul de
a-i culege fructele.

Mai rezulta, din definitie, ca uzufructul poarta asupra unor lucruri care nu se consuma prin
intrebuintare, sunt neconsumptibile. Totodata, uzufructul, in mod exceptional, este un drept
real cu caracter temporar, cel mult viager, ceea ce inseamna ca dreptul de uzufruct se stinge
cel mai tarziu la moartea uzufructuarului si ca, prin urmare, nu trece la mostenitori.
In fine, si nudul proprietar si uzufructuarul sunt titulari de drepturi reale, ceea ce inseamna ca
intre ei nu exista obligatii, de vreme ce este stiut ca titularii de drepturi reale nu au obligatii
fata de nimeni.
Dreptul de uzufruct a luat nastere pe terenul relatiilor dintre barbatul si femeia casatoriti fara
manus. Asa cum se stie, femeia casatorita fara manus nu venea la succesiunea barbatului ei.
De aceea, in practica, in mod frecvent, unii barbati lasau prin testament anumite bunuri sotiei
eventual supravietuitoare, pentru a le folosi si a le culege fructele, urmand ca la moartea
femeii, acele bunuri sa revina copiilor in calitatea lor de mostenitori civili. In felul acesta, s-a
realizat asigurarea materiala a sotiei supravietuitoare si totodata s-a asigurat pastrarea
bunurilor in sanul familiei civile, agnatice. Cu timpul, dreptul de uzufruct s-a aplicat pe scara
generala, in sensul ca se putea naste in relatiile dintre orice persoane.

39.

Distinctie drept public si privat

Dreptul privat este domeniul in care romanii au creat concepte, categorii, principii si institutii
juridice care se aplica si in zilele noastre. Romanii au avut reprezentarea distinctiei dintre
dreptul public si cel privat inca din epoca veche, asa cum rezulta din fizionomia institutiilor
juridice, insa ei nu au teoretizat aceasta distinctie, neavand mania teoretizarii. Abia la sfarsitul
secolului II d.H., jurisconsultul Ulpian ne infatiseaza criteriul pe baza caruia putem distinge
intre dreptul public si cel privat. Potrivit lui Ulpian, Publicum ius est quod ad statum rei
romanae spectat privatum quod ad singulorum utilitatem (Dreptul public este acela
care se refera la organizarea statului roman, iar dreptul privat este acela care se refera la
interesele fiecaruia). Aceasta definitie este criticabila, pentru ca in conceptia lui Ulpian
exista anumite norme juridice care dau expresie intereselor generale ale societatii alaturi de
alte norme juridice care exprima interese individuale. In realitate toate normele dreptului, fara
exceptie, exprima interese generale ale societatii; nu exista norme de drept care sa exprime
interese individuale.
Si cu toate acestea, exista un criteriu pe baza caruia putem distinge intre dreptul public si cel
privat, si anume criteriul sferei de reglementare juridica, intrucat normele dreptului public
reglementeaza anumite categorii de relatii sociale, iar cele ale dreptului privat reglementeaza
alte categorii de relatii sociale. Astfel, normele dreptului public reglementeaza relatiile
sociale care se formeaza in legatura cu organizarea statului precum si relatiile dintre stat si
cetateni, pe cand normele dreptului privat reglementeaza statutul juridic al persoanelor,
relatiile dintre persoane cu un continut patrimonial (este patrimonial tot ceea ce poate fi
apreciat in bani) precum si relatiile sociale care iau nastere intre persoane cu ocazia
solutionarii proceselor private (sunt private acele procese care un obiect patrimonial).
Asadar, dreptul privat roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau
sanctionate de statul roman, norme care reglementeaza statutul juridic al persoanelor,
relatiile dintre persoane cu un continut patrimonial precum si relatiile care iau nastere
intre persoane cu ocazia judecarii proceselor private.

40.Actiunea in revendicare

Actiunea in revendicare face parte din categoria actiunilor arbitrarii, incat, daca paratul nu
executa ordinul pronuntat de judecator in calitate de arbitru si nu-i remitea lucrul
reclamantului, risca sa plateasca o suma de bani mult mai mare decat valoarea obiectului
litigios, intrucat daca paratul nu executa acel ordin, arbitrul devenea judecator propriu-zis si il
condamna pe parat la o suma de bani stabilita de reclamant, care avea tot interesul sa
supraevalueze obiectul litigios.

41.Restitutio in integrum
Restitutio in integrum inseamna repunere in situatia anterioara si consta in desfiintarea
actului pagubitor pentru reclamant astfel incat partile sa ajunga in situatia pe care o aveau
inainte de incheierea acelui act pagubitor. Ceea ce inseamna ca prin efectul lui restitutio in
integrum renaste un drept subiectiv pentru reclamant ceea ce echivaleaza cu repunerea lui in
situatia anterioara, dar numai in drept. Pentru ca reclamantul sa fie repus in situatia anterioara
si in fapt el trebuia sa valorifice dreptul subiectiv renascut pe cale judiciara. Adica sa
declanseze un proces in calitate de titular al acelui drept, sa obtina o sentinta, sa puna in
executare acea sentinta si numai dupa aceea era repus in situatia anterioara si in fapt.
In acest sens Gaius ne da un exemplu pe care il denumeste restitutio in integrum ob
absentiam adica repunere in situatia anterioara din cauza absentei. Gaius are vedere cazul
unui cetatean care a lipsit multa vreme din Roma in interesul statului (in serviciul diplomatic
ambasada). In absenta lui, o terta persoana i-a uzucapat terenul, adica a dobandit
proprietatea asupra pamantului sau prin indelungata folosinta. Intors in cetate, cetateanul
constata ca a pierdut dreptul de proprietate asupra pamantului sau. Drept urmare, el s-a
adresat pretorului infatisandu-i situatia de fapt. Dupa ce pretorul s-a convins ca afirmatiile
reclamantului sunt adevarate, a pronuntat o restitutio in integrum prin care a desfiintat actul
pagubitor pentru reclamant: uzucapiunea. Prin desfiintarea uzucapiunii reclamantul
redobandeste dreptul de proprietate asupra pamantului sau, ceea ce echivaleaza cu repunerea
in situatia anterioara in drept. Dupa care, in calitate de proprietar, el a intentat actiunea in
revendicare, a castigat procesul si a fost pus in posesia efectiva a pamantului, ceea ce
echivaleaza cu repunerea in situatia anterioara si in fapt.
Asadar desprindem doua concluzii:
prin restitutio in integrum nu se desfiinteaza legi, ci numai acte cu caracter individual;
restitutio in integrum este unul dintre procedeele juridice romane care nu are corespondent in
dreptul modern.

42. Legea celor XII Table


Legea celor XII Table este cea mai veche si totodata cea mai importanta lege romana. Ea a
fost adoptata pe fondul conflictului dintre patricieni si plebei deoarece la origine, normele
dreptului privat roman au fost exprimate numai in forma obiceiurilor, iar obiceiurile nu erau
cunoscute de popor, ci erau tinute in secret de catre pontifi. De aceea, plebeii au cerut in mod
insistent si repetat ca obiceiurile juridice sa fie sistematizate, sa fie codificate si afisate,
publicate, in forum piata publica pentru ca toti cetatenii sa cunoasca dispozitiile normelor
de drept.
Fata de aceste presiuni (tribunul plebei Terentilius Arsa a formulat aceasta cerere succesiv
timp de zece ani), in anul 451 i.H., patricienii au format o comisie din zece barbati care sa
scrie dreptul: decemvirii legibus scribundis. Comisia a sistematizat obiceiurile si le-a publicat

in acelasi an pe 10 table de lemn, dar plebeii au afirmat ca acea sistematizare nu este


completa, astfel incat, dupa 2 ani, in 449 i.H. s-a format o noua comisie din care de data
aceasta faceau parte si cinci plebei, comisie care a resistematizat obiceiurile juridice si le-a
publicat pe 12 table de bronz. Legea celor XII Table cuprinde intregul drept public si privat
din acel moment istoric. De aceea, in unele texte, legea este denumita si Codul decemvirilor
sau Codul decemviral, iar in domeniul privat legea cuprinde, mai cu seama, dispozitii
referitoare la conditia juridica a persoanelor, la organizarea familiei, la proprietate, la
succesiuni si la procedura de judecata. Totusi, cand s-a adoptat Legea celor XII Table, nu au
fost publicate toate normele de procedura. Unele dintre ele au ramas si pe mai departe un
apanaj (monopol) al pontifilor.
Multa vreme, s-a afirmat in mod gresit ca Legea celor XII Table nu ar fi originala si ca ar fi
fost imprumutata de la greci. In sprijinul acestei teze se invoca un text din Titus Livius
conform caruia inainte de adoptarea legii, o comisie formata din cinci barbati s-ar fi deplasat
in Grecia Mare (Sudul Italiei) pentru a studia dreptul grec. In realitate, Legea celor XII Table
este profund originala. In primul rand pentru ca ea oglindeste fidel mentalitatea si modul de
viata al romanilor de la acea epoca si in al doilea rand deoarece s-au facut studii comparative
intre Legea celor XII Table si legile lui Solon (cel mai mare legislator atenian) si s-a constatat
ca exista numai trei elemente comune, ceea ce este cu totul nesemnificativ.
Cele 12 table de bronz nu s-au pastrat, nu au ajuns pana la noi, ele fiind distruse cu ocazia
incendierii Romei de catre gali, probabil la 389 i.H. Fapt este ca textul legii a fost afisat in
forum numai vreo sase decenii, iar dupa alungarea galilor, romanii nu au republicat textul
legii si nici nu era nevoie intrucat acel text se fixase definitiv in memoria tuturor cetatenilor
romani. In acest sens, Cicero (cel mai mare avocat al Antichitatii) marturiseste ca pe vremea
copilariei sale (a fost in clasa intai in anul 100 i.H.) elevii erau obligati sa invete pe de rost
Legea celor XII Table. Iar invatarea pe de rost a legii era carmen necessarium, adica lectie
obligatorie fara de care nu se putea trece clasa. De aceea, in epoca moderna s-a pus problema
reconstituirii textului legii, reconstituire care s-a facut in primul rand pe baza fragmentelor
din lucrarile jurisconsultilor care au comentat Legea celor XII Table, fragmente ajunse pana
la noi prin Digestele imparatului Justinian.
In epoca veche, cei mai valorosi comentatori ai legii au fost Acilius Sapiens si Sextus Aelius
Paetus Catus. In vremea lui Cicero, cei mai avizati comentatori ai Legii celor XII Table au
fost Quintus Mucius Scaevola si Servius Sulpicius Rufus. In epoca principatului, comentarii
deosebit de valoroase au scris Labeo si Gaius. De asemenea, cercetatorii au valorificat in
vederea reconstitutirii unele texte istorice si literare. Se pare ca cea mai buna reconstituire ii
apartine lui Paul Frederic Girard.
In sens formal, Legea celor XII Table a fost in vigoare 11 secole pentru ca romanii n-au
acceptat niciodata ideea de abrogare a legilor. Ei considerau ca legile exprima vointa divina,
iar vointa divina nu poate fi modificata de pamanteni. Pe de alta parte, la un moment dat, spre
sfarsitul republicii, o data cu inflorirea economiei de schimb, multe din textele legii au
devenit inaplicabile, depasite, anacronice. De aceea Cicero spunea ca pe vremea sa (secolul I
i.H.), in practica instantelor judecatoresti, locul Legii celor XII Table fusese luat de Edictul
pretorului.

43. Capitis deminutio

Alte texte din materia persoanelor vorbesc despre desfiintarea personalitatii, denumita
capitis deminutio, care imbraca trei forme:
1) capitis deminutio maxima insemna pierderea libertatii (cazul debitorului insolvabil, care
era vandut ca sclav trans Tiberium);
2) capitis deminutio media pierderea cetateniei (cazul cetateanului exilat);
3) capitis deminutio minima pierderea unor drepturi de familie.
Capitis deminutio nu presupune neaparat o micsorare a personalitatii. Spre exemplu,
emancipatul, desi devine persoana sui iuris, capacitatea lui sporeste, dar sufera capitis
deminutio pentru ca pierde drepturile succesorale. La fel adoptatul, pierde sui iuris, dar
castiga agnatiunea in noua familie (si drepturi succesorale).

44. Reformele lui Servius Tullius


La jumatatea secolului VI i.H., din dorinta de a pune capat acestui conflict, regele
Servius Tullius a initiat doua reforme prin care a pus bazele statului roman. Este vorba despre o
reforma sociala si o reforma administrativa.

Prin reforma sociala, Servius Tullius a impartit intreaga populatie a Romei (fara sa tina cont de
plebei si patricieni) in cinci categorii sociale (pe criteriul averii). La randul lor, cele cinci categorii
sociale au fost impartite in centurii, care erau in acelasi timp si unitati militare si unitati de vot,
fiecare centurie dispunand de un vot.
Insa centuriile nu aveau un numar egal de membri. Astfel, centuriile din prima categorie
sociala aveau 40-50 de membri, iar cele din ultimele categorii sociale aveau 600-700 membri.
Astfel a fost posibil ca prima categorie sociala, desi minoritara, sa dispuna de majoritatea
centuriilor, deci de majoritatea voturilor (98 din 193). De aceea, istoricii spun ca in momentul
formarii sale, statul roman s-a format pe un regim politic de aristocratie sclavagista.

Prin reforma administrativa, regele Servius Tullius a impartit teritoriul Romei in


circumscriptii administrativ-teritoriale, denumite triburi. In total, el a creat 4 triburi urbane si
17 triburi rurale.
Din acel moment, in cadrul Romei s-au intrunit cele doua criterii in baza carora
putem distinge intre societatea prestatala (gentilica) si cea organizata in stat (politiceste).
Avem in vedere criteriul stratificarii sociale, introdus prin reforma sociala a lui Servius
Tullius si criteriul teritorial, introdus prin reforma administrativa. Potrivit criteriului teritorial,
apartenenta individului la comunitate nu se face in functie de rudenia de sange asa cum se
facea in societatea gentilica, ci in functie de teritoriul locuit in sensul ca fac parte din aceeasi
comunitate umana toti aceia care locuiesc pe acelasi teritoriu indiferent daca sunt sau nu rude
de sange.

45. Adoptarea si structura legii


Cuvantul lex are sensul de conventie, primitor de trei acceptiuni:
a)
b)
c)

atunci cand conventia se incheie intre doua persoane particulare, lex are sensul de contractus;
atunci cand conventia se incheie intre mai multe persoane, lex are sens de statutul unei
asociatii;
atunci cand conventia intervine intre magistrat si popor, lex are sensul de lege ca izvor formal
de drept.

Gaius afirma: lex est quod populus romanus iubet atque constituit (legea este ceea ce
poporul decide si hotaraste).
Legile romane erau, din punct de vedere al adoptarii lor, de doua categorii:
leges date legi care emanau direct de la magistrat in baza unei
delegatiuni legislative;
b)
leges rogatae legi care erau adoptate potrivit unei proceduri ce
cuprindea mai multe etape:
1)
proiectul de lege era afisat in forum de magistratul lator legis;
2)
proiectul de lege era dezbatut in adunari neoficiale timp de 24 de zile, perioada
denumita trinundium;
3)
se adunau comitiile, adunarile oficiale, legea era votata in bloc, cu DA = UTI ROGAS
sau NU = ANTIQUO, nemaiputand sa i se aduca amendamente;
4)
dupa adoptarea de comitii legea era supusa ratificarii senatului, ocazie cu care senatul
verifica conformitatea legii cu traditiile si moravurile poporului roman (cura legum et
morum);
5)
textul legii era depus in aerarium (tezaurul statului roman) si in templul zeitei Ceres
pentru plebiscita (legi adoptate de plebei). Un numar de exemplare erau afisate in forum.
Structura legii
a)

Legile romane au o structura tripartita:


a) praescriptio cuprindea:
numele lui lator legis (magistratul care a propus proiectul de lege);

comitiile care au votat legea, data si locul votarii (de exemplu


comitia centuriata pe Campia lui Marte);
ordinea votarii: prima unitate de vot (prima centurie, primul trib).

b) rogatio, textul propriu-zis al legii care, daca era de amploare, era structurat in capitole si in

paragrafe.
c) sanctio, ce sanctiune atragea incalcarea dispozitiei din rogatio.

Legile romane, din punct de vedere al sanctiunii, au fost clasificate in:


i)
ii)

iii)

leges perfectae care sanctionau cu anularea actului incheiat cu incalcarea dispozitiei din
rogatio (sanctiune de drept privat);
leges minus quam perfectae care prevedeau ca actul, desi incheiat prin incalcarea
prevederilor, ramanea valabil, dar autorul era sanctionat cu plata unei amenzi (sanctiune de
drept public);
leges imperfectae prin care este interzisa incalcarea prevederilor din rogatio fara a se preciza
care sunt consecintele.
De exemplu, Lex cincia de donis et muneribus care prevedea ca sunt interzise cadourile care
puteau ajuta la obstructionarea justitiei si donatiile peste un anumit cuantum, fara a preciza ce
se intampla cand se incalca legea.

Unii autori mentioneaza si o a patra categorie de legi: leges plus quam perfectae care
sanctioneaza incalcarea dispozitiilor atat cu anularea actului, cat si cu amendarea autorului
sau.

46. Principatul
Incercarile lui Lucius Cornelius Sulla si ale lui Caesar de a instaura in mod fatis dictatura au
esuat in urma opunerii Senatului si a unei parti insemnate a poporului roman. Din acest
motiv, Octavian, unul din membrii ultimului Triumvirat, a inaugurat un nou regim politic,
Principatul, sub forma aparentei mentineri a formelor de stat republicane.
Astfel, Octavian a renuntat la calitatea de triumvir, devenind consul pe 10 ani. A renuntat si la
consulat, pastrand insa imperium pro consularae. A devenit tribun pe viata, perpetuu si fara
coleg, putand bloca prin veto deciziile oricarui alt magistrat.
A devenit si Pontifex Maximus, seful religiei pagane romane.
Octavian a luat titulatura de Imperator Caesar Augustus.
Imperator comandant victorios al armatei;
Caesar urmas al lui Caius Iulius Caesar;
Augustus sfant, demn de a fi venerat.
Totodata, el si-a luat si titulatura de princeps (primul intre cetateni) primus inter pares
(primul intre egali).
Astfel, a fost creat un nou sistem politic autoritar, indeplinindu-se visul lui Caius Iulius
Caesar.
In principat se declanseaza procesul de polarizare tot mai accentuata a societatii romane si a
adancirii discrepantelor dintre saraci si bogati.
Cele doua categorii sociale majore sunt:
honestiores (cei onorabili): membrii ordinului senatorial; magistrati si
urmasii lor cooptati in randurile senatului; membrii ordinului ecvestru (comercianti, bancheri,
negustori); membrii ordinului decurionilor (membrii senatelor comunale);
humiliores (cei umili): plebea urbana si rurala a statului roman. Termenul
plebe nu are sens etnic, ci social.
Sclavia continua sa pastreze un caracter clasic, munca lor fiind in continuare baza productiei
in statul roman, dar numarul sclavilor incepe sa scada treptat, ca si productivitatea lor. Din
acest motiv, clasa dominanta recurge din ce in ce mai mult la serviciile oamenilor liberi
pentru a-si asigura forta de munca necesara cultivarii latifundiilor lor.

Apare o noua categorie sociala care antameaza viitoarele forme de organizare feudala:
institutia colonatului. Colonii erau oameni liberi obligati sa arendeze latifundiile si al caror

statut social si juridic se apropie treptat de cel al sclavilor; daca nu in mod formal/juridic,
macar in fapt.
Factori constitutionali in timpul Principatului
1) Imparatul (Princeps);
2) Senatul;
3) Magistratii.

1) Imparatul
Existenta celor trei factori constitutionali este doar din punct de vedere formal deoarece de
facto, in foarte scurt timp de la instaurarea Principatului, intreaga putere in stat este preluata
de imparat.
Atributiunile imparatului sunt:

conducator al armatei;
conducator al provinciilor nepacificate, prin legati Augusti pro praetore ale caror venituri nu mai
intrau in aerarium (tezaurul statului roman), ci in patrimonium Caesaris (tezaurul imperial);
numea si revoca inalti functionari imperiali care preiau treptat atributiile vechilor magistraturi,
golindu-le astfel de continut:
praefectus praetorio comandantul garzii imperiale, coordonatorul intregii
activitati a administratiei de stat, functie echivalenta cu primul-ministru de azi;
praefectus urbi seful politiei Romei;
praefectus annonae insarcinat cu aprovizionarea orasului
praefectus vigilum comandantul garzii de noapte, cel care asigura paza impotriva
incendiilor.
2) Senatul
Aparent, atributiile senatului sporesc. Ii numeste pe magistrati, devine un organ de legiferare
in sens formal. Hotararile sale poarta denumirea de senatusconsulte si devin izvoare formale
de drept.
In realitate, devine o simpla anexa a politicii imperiale, imparatul legiferand cu ajutorul
senatului.
3) Magistratii
Magistraturile se golesc treptat de continutul lor, atributiile fiind preluate de functionari
imperiali.
Consulii pastreaza dreptul de a prezida senatul si jurisdictia gratioasa.
Cenzorii pastreaza dreptul de a efectua recensaminte.
Pretorii pastreaza atributia contencioasa, dar activitatea lor creatoare de drept inceteaza.
Questorii, dupa edictul pretorului (Hadrian), pastreaza dreptul de a administra arhivele si
finantele statului roman.
Edilii curuli raman cu vechile atributii.

47. Organizarea sociala a romei in epoca prestatala


Epoca prestatala a durat de la jumatatea secolului VIII i.H. pana la jumatatea secolului
VI i.H (timp de doua secole), dar in legatura cu istoria foarte veche a Romei trebuie sa retinem ca
istoriografia romana, adica istoria scrisa a Romei, a inceput abia in secolul III i.H., incat toate
informatiile pe care le detinem in legatura cu evenimentele anterioare secolului III ne-au parvenit
prin izvoare indirecte (grecesti) sau prin traditie si prin legenda. De aceea, toate acele informatii
trebuie luate sub titlu de rezerva, nefiind sigure.
Potrivit acelei informatii, orasul Roma s-ar fi fondat in 753 i.H. de trei triburi formate
din sabini, latini si etrusci. Membrii acelor trei triburi fondatoare, precum si urmasii lor, erau
denumiti patricieni. Alaturi de patricieni, in Roma prestatala traiau si plebeii, care proveneau din
randurile autohtonilor. Insa, conducerea societatii romane fara caracter statal era exercitata numai
de catre patricieni prin trei organe:
a)

b)
c)

Comitia curiata; era adunarea patricienilor, organizata in 30 de curii si 300 ginti.


Intrucat fiecare dintre curii avea un vot, aceasta adunare a fost numita comitia
curiata. Toate hotararile cu privire la viata cetatii erau luate de aceasta adunare.
Regele; era ales de comitia curiata si exercita atributiuni de ordin religios si
militar.
Senatul; era format din sefii gintilor si cuprindea 300 de membri. Exercita acele
atributiuni care revin, de regula, sfatului batranilor in societatea prestatala sau
gentilica.

Fata de faptul ca plebeii participau la viata economica a societatii (in calitate de


mestesugari si negustori), dar nu aveau acces la conducerea societatii, la lucrarile comitiei curiata,
intre patricieni (care erau pastori si tarani) si plebei s-a iscat un conflict cu forme din ce in ce mai
diverse si care s-a adancit din ce in ce mai mult, ducand in final la formarea statului roman.
La jumatatea secolului VI i.H., din dorinta de a pune capat acestui conflict, regele
Servius Tullius a initiat doua reforme prin care a pus bazele statului roman. Este vorba despre o
reforma sociala si o reforma administrativa.

Prin reforma sociala, Servius Tullius a impartit intreaga populatie a Romei (fara sa tina cont de
plebei si patricieni) in cinci categorii sociale (pe criteriul averii). La randul lor, cele cinci categorii
sociale au fost impartite in centurii, care erau in acelasi timp si unitati militare si unitati de vot,
fiecare centurie dispunand de un vot.
Insa centuriile nu aveau un numar egal de membri. Astfel, centuriile din prima categorie
sociala aveau 40-50 de membri, iar cele din ultimele categorii sociale aveau 600-700 membri.
Astfel a fost posibil ca prima categorie sociala, desi minoritara, sa dispuna de majoritatea
centuriilor, deci de majoritatea voturilor (98 din 193). De aceea, istoricii spun ca in momentul
formarii sale, statul roman s-a format pe un regim politic de aristocratie sclavagista.

Prin reforma administrativa, regele Servius Tullius a impartit teritoriul Romei in


circumscriptii administrativ-teritoriale, denumite triburi. In total, el a creat 4 triburi urbane si
17 triburi rurale.
Din acel moment, in cadrul Romei s-au intrunit cele doua criterii in baza carora
putem distinge intre societatea prestatala (gentilica) si cea organizata in stat (politiceste).
Avem in vedere criteriul stratificarii sociale, introdus prin reforma sociala a lui Servius
Tullius si criteriul teritorial, introdus prin reforma administrativa. Potrivit criteriului teritorial,
apartenenta individului la comunitate nu se face in functie de rudenia de sange asa cum se
facea in societatea gentilica, ci in functie de teritoriul locuit in sensul ca fac parte din aceeasi

comunitate umana toti aceia care locuiesc pe acelasi teritoriu indiferent daca sunt sau nu rude
de sange.

48. Procedee de citare si activitate partilor in iure

Procesul, in prima faza, nu putea fi organizat de orice magistrat ci numai de acei


magistrati care erau investiti cu atributiuni de ordin judiciar si care erau denumiti magistrati
judiciari.
In al doilea rand, legisactiunile prezinta un caracter formalist, pentru ca fiecarei
legisactiuni ii corespundeau anumite formule solemne, iar greseala unui singur cuvant, chiar
greseala genului substantivului, atragea pierderea procesului.
In al treilea rand, legisactiunile au un caracter legal intrucat ele au fost create prin
legi, iar formulele solemne corespunzatoare fiecarei legisactiuni au fost create de pontifi pe
baza unor texte din legi. Numai in prima faza, procesul prezinta si un caracter consensual, in
sensul ca era necesara prezenta ambelor parti in fata magistratului. Cu alte cuvinte, procesul
in prima faza nu putea fi organizat in lipsa (in lipsa uneia dintre parti).
Dar, la acea epoca, magistratii judiciari nu aveau atributiuni de citare (chemare la
proces), astfel incat paratul trebuia sa fie citat chiar de reclamant, iar in acest sens,
reclamantul dispunea de trei procedee pe care le denumim procedee de citare. Ele sunt:
In ius vocatio este cel mai vechi procedeu de citare cunoscut in istoria dreptului si probabil
de aceea prezinta un caracter legal. Acest procedeu de citare presupunea somarea paratului de
catre reclamant intr-un loc public prin cuvintele solemne in ius te voco (te chem in fata
magistratului). Aceste cuvinte nu puteau fi pronuntate la domiciliul paratului deoarece
domiciliul cetateanului roman era considerat un templu prin urmare era inviolabil, ci numai
intr-un loc public, pe strada, in forum si de fata cu martori. Iar daca reclamantul constata cu
martori refuzul paratului de a veni la proces, il putea aduce cu forta. Totusi, paratul putea
constitui un garant denumit vindex care promitea ca il va determina pe parat sa se prezinte la
proces la un anumit termen. Iar daca paratul se ascundea, nu mai iesea din casa, pentru a nu fi
citat, atunci magistratul il putea trimite pe reclamant in posesiunea bunurilor paratului.
Vadimonium extrajudiciar este un procedeu de citare mult mai evoluat deoarece consta
intr-o conventie, o intelegere prin care partile stabileau de comun acord o anumita data la care
sa se prezinte in fata magistratului.
Condictio stim numai ca era un procedeu de citare solemn care se aplica atunci cand paratul
era peregrin.
Activitatea partilor in fata magistratului
Daca ambele parti se prezentau in fata magistratului incepeau dezbaterile
contradictorii prin utilizarea formulelor solemne corespunzatoare procesului care se organiza.
Iar fata de pretentiile reclamantului paratul putea adopta una din urmatoarele trei atitudini:
a) In primul rand, paratul putea recunoaste pretentiile formulate de reclamant.
Aceasta recunoastere era denumita confessio in iure (recunoastere in fata magistratului). Iar
paratul care recunoastea pretentiile formulate de reclamant era asimilat cu cel condamnat
potrivit adagiului autentic roman confessus pro iudicato est (cel ce recunoaste este considerat
ca si condamnat). In acest caz, procesul nu mai trecea in faza a doua.
b) In al doilea rand, paratul putea sa nege pretentiile reclamantului, dar sa nu-si
dea concursul la desfasurarea procesului (sa nu raspunda la intrebari, sa nu pronunte
formulele corect). Si in acest caz, paratul era asimilat cu cel condamnat, iar procesul nu mai
trecea in faza a doua.

c) In al treilea rand, paratul putea sa nege pretentiile reclamantului dandu-si in


acelasi timp concursul la desfasurarea procesului. In acest caz, procesul trecea in faza a
doua si se finaliza cu pronuntarea unei sentinte de condamnare sau de absolvire.

49. Faza in iudicio


Daca pretorul nu putea solutiona litigiul pe cale administrativa, atunci el organiza
procesul in doua faze. Faza a doua avea loc in fata judecatorului. Insa judecatorul roman nu
era un functionar public, ci era un simplu particular, ales de parti si confirmat de magistrat.
Insa judecatorul roman era un simplu particular in sensul ca nu oricine putea fi ales judecator,
ci in sensul ca nu exista profesia de judecator.
Practic, la origine, puteau fi alesi judecatori numai senatorii, iar catre sfarsitul
Republicii au putut fi alesi judecatori si cavalerii.
In fata judecatorului, procesul nu mai avea caracter consensual ceea ce inseamna ca
era permisa judecarea in lipsa. Astfel, potrivit Legii celor XII Table, judecatorul astepta pana
la amiaza. Iar daca una din parti nu venea, dadea castig de cauza partii prezente (post
meridiem praesenti litem addicito). Daca se prezentau ambele parti incepeau dezbaterile
contradictorii prin utilizarea limbajului obisnuit, cotidian. In fata judecatorului partile nu se
mai exprimau in cuvinte solemne, ci in cuvinte obisnuite.
Primul vorbea reclamantul care isi afirma pretentiile si administra probele de care
dispunea, fie inscrisuri, fie proba cu martori. La randul lui, paratul isi formula apararea
administrand si el probele de care dispunea, dar la acea epoca nu exista o ierarhie a probelor
incat inscrisurile puteau fi combatute prin proba cu martori. Eventual (nu era obligatoriu) in
sprijinul partilor puteau interveni si avocati (patronus causarum) prin pledoariile lor. Insa
avocatii romani nu erau reprezentanti in justitie intrucat ei nu participau la proces in locul
partilor, ci alaturi de parti venind in sprijinul lor prin cunostintele juridice pe care le aveau.
Dupa ce judecatorul asculta afirmatiile partilor, dupa ce aprecia probele administrate
si eventual dupa ce asculta pledoariile avocatilor isi forma o convingere intima pe baza careia
pronunta fie sentinta de condamnare fie cea de absolvire.
Totusi, judecatorul roman avea dreptul sa refuze sa pronunte sentinta, afirmand ca
pentru el lucrurile nu sunt clare. In aceasta situatie, partile reveneau in fata magistratului in
vederea alegerii altui judecator.

a)
b)

Pe langa judecatorul unic roman, la romani functionau si tribunalele care erau de


doua feluri: nepermanente si permanente.
nepermanente care erau formate din recuperatores, alesi in numar impar (5, 7 sau 9) si
judecau procesele dintre cetateni si peregrini precum si abuzurile guvernatorilor provinciilor;
permanente erau in numar de doua: decemviri litibus iudicandis (cei zece barbati care sa
judece procesele) judecau procese cu privire la libertate si centumviri (cei o suta de barbati
care sa judece procesele) judecau procesele cu privire la proprietate si la succesiune.

50. Roma in epoca regalitatii

Pe plan social a continuat sa se manifeste conflictul dintre patricieni si plebei


datorita unor discriminari manifestate pe plan politic, juridic, economic.
Pe plan politic inegalitatea consta in faptul ca, desi plebeii au dobandit accesul la
lucrarile adunarii centuriilor (comitia centuriata), ei nu aveau acces la lucrarile comitiei
curiata (rezervata patricienilor).
Pe plan juridic inegalitatea rezulta din exprimarea in forma nescrisa (de obiceiuri
juridice) a normelor juridice, care nu erau cunoscute de popor, ci erau tinute in secret de
pontifii (preotii cultului pagan) initiati. Acei pontifi erau alesi numai dintre patricieni. Daca se
declansa un conflict intre un patrician si un plebeu, partile litigiului se adresau pontifului
pentru a afla care este reglementarea juridica, iar pontifii erau tentati sa dea raspunsuri
favorabile patricienilor.
Pe plan economic pamanturile cucerite de la dusmani treceau in proprietatea statului
roman: ager publicus. Statul repartiza acele terenuri spre folosinta numai patricienilor, nu si
plebeilor.
Pe plan statal, in epoca regalitatii societatea romana era condusa de trei factori
politici (statali):
1) Adunarile poporului, in numar de doua:

comitia curiata (mostenita din Roma prestatala);


comitia centuriata (aparuta dupa reforma lui Servius Tullius);
2) Rege;
3) Senat.
1) Comitia curiata: exercita in principal atributii de ordin privat si religios.
Comitia centuriata: exercita cele mai importante atributiuni administrative si
judiciare.
2) Regele: dupa reforma a devenit un veritabil sef de stat, detinea atributiuni de
ordin administrativ, militar, judiciar.
3) Senatul: a devenit un organism al statului, dar hotararile sale nu erau obligatorii
pentru rege, ci aveau un caracter consultativ.

51. Interdictele posesorii


Protectia juridica a posesiunii s-a realizat prin interdictele posesorii, care sunt de doua feluri:
Interdicte recuperandae possessionis causa erau date de pretor in vederea redobandirii
unei posesiuni pierdute. Erau de trei feluri:
i)
interdicte unde vi erau date impotriva aceluia care a intrat in stapanirea
lucrului prin violenta;
ii)
interdicte de precario erau date impotriva aceluia care stapanea un lucru cu
titlu precar, trebuia sa-l restituie la cerere;
iii) interdicte de clandestina possessione erau date impotriva aceluia care
stapanea lucrul pe ascuns, in mod clandestin, fara stirea proprietarului;

Interdicte retinendae possessionis causa erau date in vederea pastrarii unei posesiuni existente.
Erau de doua feluri:
i)
interdictul utrubi era dat in materie mobiliara, in legatura cu posesiunea asupra
lucrurilor mobile aceluia care stapanise lucrul un interval de timp mai mare in anul anterior eliberarii
interdictului. Spre exemplu, daca Primus a stapanit lucrul timp de 10 luni, iar Secundus l-a stapanit
urmatoarele 7 luni, interdictul ii era eliberat lui Secundus, pentru ca Secundus a stapanit lucrul anul
anterior.???????
ii)
interdictul uti possidetis era dat in materie imobiliara aceluia care stapanea lucrul
(casa) in momentul eliberarii interdictului.
Prin urmare, in unele cazuri, solutiile date prin interdictele posesorii par a fi ilogice, fara
noima, si nici nu trebuie sa aiba vreo logica, pentru ca solutiile date prin interdictele posesorii aveau
caracter temporar, erau solutii de moment, nu erau solutii definitive, pana cand pretorul avea timpul
necesar pentru a organiza procesul in revendicare, ocazie cu care se stabilea cine este proprietarul, si
totodata se stabilea, de data aceasta definitiv, si cine este posesorul, de vreme ce toti proprietarii sunt
in acelasi timp si posesori.

52. Conditiile de forma ale casatoriei


Casatoria a fost la origine actul prin care femeia trecea sub puterea barbatului si intrucat
puterea barbatului asupra femeii maritate era denumita manus, aceasta prima forma a casatoriei
romane a fost denumita casatorie cu manus (cum mano).
Dar catre sfarsitul republicii, sub influenta moravurilor venite din Orient, din Grecia
si Egipt mai ales, femeile romane au inceput sa traiasca in simple uniuni de fapt ca sa nu
treaca sub puterea barbatului. De aceea, romanii au admis o noua forma de casatorie, care nu
presupunea trecerea femeii maritate sub puterea barbatului, caci femeia ramanea sub puterea
lui pater din familia de origine, ramanea sub puterea tatalui ei. Si intrucat femeia nu trecea
sub puterea barbatului, aceasta forma a casatoriei a fost denumita sine mano, casatorie fara
manus.
Casatoria cu manus presupunea respectarea unor forme solemne, dintre care unele
se pastreaza si astazi. La romani, femeia purta o rochie de culoare rosie, rosul fiind culoarea
zeului fertilitatii, Marte.
Casatoria fara manus nu presupunea respectarea unor conditii de forma ci numai
deductio mulieris in domum mariti, adica instalarea femeii in casa barbatului.
Pe de alta parte, casatoria presupunea respectarea unor conditii de fond, care sunt
comune, sunt aceleasi pentru ambele forme ale casatoriei si anume:
1. conubiul
Conceptul de conubiu are doua sensuri, un sens general sau obiectiv si un sens
relativ sau subiectiv.
Conubium in sens general desemneaza aptitudinea (posibilitatea) persoanei de a se
casatori, ceea ce inseamna ca toti cetatenii romani aveau conubiu in sens general (ius
connubii).
Pe cand conubiu in sens relativ desemneaza aptitudinea a doua persoane determinate
de a se casatori intre ele, intrucat nu toti aceia care aveau conubiu in sens general il aveau si
in sens relativ, intrucat existau anumite piedici la casatorie.

Piedicile la casatorie sunt in numar de trei: rudenia de sange, alianta sau afinitatea
si conditia sociala.
Rudenia de sange in linie directa era piedica la casatorie la infinit. Rudele de sange
in linie directa nu se puteau casatori intre ele. Rudenia de sange in linie colaterala era
piedica la casatorie pana la gradul IV.
Alianta sau afinitatea (afinitas) este legatura dintre un sot si rudele celuilalt sot.
Alianta in linie colaterala nu a fost piedica la casatorie, incat barbatul se putea
recasatori cu sora fostei sale sotii, pe cand alianta in linie directa era piedica la
casatorie, incat barbatul nu se putea recasatori cu fiica fostei sale sotii (rezultata
dintr-o casatorie anterioara).
Conditia sociala a fost piedica la casatorie deoarece, pana in vremea lui Octavian
Augustus, nu au fost permise casatoriile intre ingenui si dezrobiti.
2. consimtamantul
Consimtamant (affectio maritalis). In epoca veche, daca viitori soti erau persoane
sui iuris se cerea consimtamantul lor, dar pentru femeia sui iuris, mai era necesar si
consimtamantul tutorelui deoarece, asa cum vom vedea, femeia sui iuris se afla sub tutela
perpetua a agnatilor ei (a fratilor de regula). Dar in dreptul clasic, chiar daca viitorii soti erau
persoane alieni iuris se cerea si consimtamantul lor.
3. varsta casatoriei
Varsta casatoriei a fost controversata intre jurisconsulti. De aceea, imparatul
Justinian a decis ca fetele se pot casatori la 12 ani, cand devin nubilae, iar baietii la 14 ani,
cand devin puberi.
Efectele casatoriei
Pe de alta parte, casatoria producea si anumite efecte juridice, care sunt diferite, dupa
cum avem in vedere casatoria cu manus sau casatoria fara manus.
Astfel, la casatoria cu manus, femeia trecea sub puterea barbatului, devenea agnata
cu el, si totodata devenea automat si cognata fictiva. Din punct de vedere civil, fata de
barbatul ei era considerata o fiica: loco filiae mariti, iar fata de copiii ei, era considerata o
sora: loco sororis. Traditia romana: sotul-sotiei: fata, sotia-fiicei: sora. Femeia venea la
succesiunea barbatului in calitate de fiica, daca el nu avea alti copii, ea dobanea intreaga
succesiune. De asemenea, venea la succesiunea copiilor in calitate de sora, dar pierdea
drepturile succesorale in familia de origine.
La casatoria fara manus, femeia era considerata o straina din punct de vedere civil si
fata de barbat si fata de copii, incat nu venea la succesiunea barbatului (n-ai vrut sa treci sub
puterea mea, nu veni la succesiunea mea). De asemenea, nu venea nici la succesiunea
copiilor ei. In schimb, isi pastra drepturile succesorale in familia de origine.

53. Ocupatiunea, specificatiunea si accesiunea


Ocupatiunea

Jurisconsultii romani considerau ca cel mai legitim mod de dobandire a proprietatii este
ocupatio (ocupatiunea). Aceasta consta in luarea in stapanire a lucrului care nu apartine
cuiva, care nu are stapan. Iar lucrurile fara stapan erau denumite res nullius (lucrurile
nimanui).
Din aceasta categorie faceau parte mai intai res hostiles (lucrurile dobandite de la dusmani),
deoarece in conceptia romanilor dusmanii lor nu aveau niciun drept. Prin urmare, nu aveau
nici dreptul de proprietate, iar lucrurile lor erau considerate fara stapan si treceau in
proprietatea statului roman. Iar statul le distribuia apoi persoanelor fizice prin intermediul
questorilor.
Tot prin ocupatiune erau dobandite si res derelictae (lucrurile parasite de proprietari) care
treceau in proprietate primului venit printr-o prescriptie achizitiva instantanee.
Specificatiunea este un mod de dobandire a proprietatii asupra lucrului care a fost
confectionat din materialul altuia. In acest caz, se pune intrebarea cine este proprietarul
lucrului nou creat, cel care l-a confectionat si care se numeste specificator sau proprietarul
materialului. Si intrucat solutia a fost controversata intre jurisconsulti, Justinian a dat o
solutie de compromis. El a decis ca atunci cand lucrul nou creat poate fi readus la starea
initala, sa apartina proprietarului materiei. Iar daca nu mai poate fi adus la starea initiala sa
apartina specificatorului. Daca faci o barca din scandurile altuia, barca apartine proprietarului
scandurilor. Vinul din strugurii altuia apartine specificatorului. Indiferent de solutie, se
platesc despagubiri fie pentru munca, fie pentru materie.
Accesiunea
Accesiunea este un mod de dobandire a proprietatii prin absorbirea juridica a lucrului accesor
de catre lucrul principal. Se numeste principal acel lucru care isi pastreaza identitatea dupa ce
se uneste cu un alt lucru.
Spre exemplu, daca se unesc un inel cu o piatra pretioasa, inelul cu piatra pretioasa
apartine proprietarului inelului, fiindca inenlul si-a pastrat identitatea, desi piatra pretioasa
este mult mai valoroasa.
Textele romane ne prezinta trei tipuri de accesiuni:
i) accesiune prin unirea a doua lucruri mobile;
ii) accesiune prin unirea unui lucru mobil cu un lucru imobil;
iii) accesiune prin unirea a doua lucruri imobile.

54. Scolie de drept

Inca din secolul VII, la Ravenna, in Italia, s-a forma prima scoala de drept roman, care a
functionat pana in secolul XI. Aceasta scoala si-a propus sa cerceteze valorile juridice
romane.
In secolul X, in orasul Pavia, tot in Italia, s-a fondat o scoala de drept similara. Lucrarile
elaborate de reprezentantii acelor scoli nu s-au pastrat, ele au fost distruse, incat le cunoastem
numai din izvoare indirecte, adica din alte lucrari care s-au referit la ele. Cert este ca acele
lucrari nu au putut avea o valoare stiintifica deosebita intrucat, in mod sigur, reprezentantii
acelor scoli nu au cunoscut Digestele lui Justinian. Digestele sunt o culegere de
fragmente din lucrarile jurisconsultilor clasici, lucrari care s-au pierdut, pe cand Digestele

s-au pastrat, au ajuns pana la noi, astfel incat, prin intermediul lor, putem cunoaste, macar in
parte, lucrarile jurisconsultilor clasici.
In secolul XI, in orasul Bologna, profesorul Irnerius a fondat scoala glosatorilor.
Glosatorii s-au condus in cercetarile lor dupa metoda exegetica, in sensul ca ei au explicat de
asa maniera textele juridice romane incat acele texte sa poata fi intelese si de profani (cei care
nu aveau pregatire de specialitate). Acele explicatii sau comentarii sunt denumite glose,
insa ele nu urmau a fi aplicate in practica instantelor judecatoresti. De aceea, se afirma ca
scoala glosatorilor nu a avut o finalitate practica. Cel mai valoros reprezentant al acestei scoli
a fost profesorul Accursius, autorul Marii Glose, care cuprinde peste 96.000 (96.260) de
comentari sau glose.
In secolul XIV, tot la Bologna, profesorul Bartolus a fondat scoala postglosatorilor sau
scoala Bartoliana. Aceasta scoala Bartoliana s-a condus dupa metoda dogmatica,
deoarece postglosatorii nu au cercetat nemijlocit textele juridice romane, ci au cercetat
glosele sau comentariile glosatorilor, cu scopul de a extrage din acele glose principii juridice
care sa fie aplicate in practica instantelor judecatoresti; asadar, scoala postglosatorilor a avut
o finalitate practica.
Principiile juridice formulate de glosatori s-au aplicat nu numai in Italia, ci in intreaga Europa
de Apus si mai cu seama in Germania pentru ca, in secolul XV, germanii au renuntat la
dreptul lor national, care era primitiv, si au preluat principiile formulate de postglosatori, leau adaptat si le-au aplicat la realitatile din Germania feudala. Pe aceasta cale, s-a format in
Germania in secolul XVI un nou sistem de drept, denumit Usus modernus pandectarum sau
Dreptul modern al Pandectelor. Grecii desemnau Digestele lui Justinian prin termenul de
Pandecte, astfel incat dreptul modern al Pandectelor inseamna dreptul modern al
Digestelor.
In secolul XVI, in Franta, s-a fondat scoala istorica a dreptului roman de catre profesorul
Andr Alciat. Scoala istorica a marcat o inflorire a cercetarilor in domeniul dreptului roman
pentru ca reprezentantii scolii istorice au valorificat pe langa textele juridice romane si alte
cunostinte din domenii conexe: istorie, filosofie, filologie. Cel mai valoros reprezentant al
scolii istorice a fost profesorul Jacques Cujas care, pentru prima oara, a incercat sa
reconstituie lucrarile jurisconsultilor clasici pe baza fragmentelor din Digestele lui
Justinian.
La inceputul secolului XIX, in 1802, prin prelegerile pe care le-a tinut la Universitatea din
Marburg (Germania), profesorul Savigny a fondat noua scoala istorica a dreptului
roman, care a marcat o noua inflorire a cercetarilor in domeniul dreptului roman. In
conceptia profesorului Savigny statul nu este in masura sa elaboreze normele juridice, astfel
incat normele dreptului nu pot imbraca forma legii, ci numai forma nescrisa a obiceiului
juridic sau a traditiei juridice, care exprima constiinta natiunii sau psihologia poporului; ori,
traditia juridica germana isi avea originea in principiile formulate de postglosatori, astfel
incat intelegerea corecta a traditiei juridice germane era conditionata de cunoasterea
aprofundata a dreptului roman.

54. In iure cessio


Este un alt mod de dobandire a proprietatii, care imbraca forma unui proces fictiv,
simulat. Intrucat, pe baza unei intelegeri prealabile si in intelegere cu magistratul,
dobanditorul lucrului se prezinta la proces in calitate de asa-zis reclamant, iar cel ce transmite
lucrul se prezinta in calitate de asa-zis parat. In acest cadru, reclamantul afirma in cuvinte
solemne ca lucrul asa-zis litigios este al sau, iar paratul tace, nu-l contrazice, incat fata de
afirmatiile reclamantului si fata de tacerea paratului, magistratul ratifica declaratia

reclamantului prin cuvantul addico, recunoscandu-i dreptul de proprietate asupra lucrului.


Prin urmare, partile s-au prefacut ca se judeca, dar in realitate au transmis proprietatea asupra
unui lucru, iar magistratul a distribuit jurisdictia gratioasa.

55. Tutela si curatela


Tutela
Nu toti oamenii liberi isi pot exprima capacitatea juridica. In dreptul roman s-a facut
distinctia intre capacitatea juridica de fapt si capacitatea juridica de drept.
Orice om liber este subiect de drept, dar nu orice om are reprezentarea actelor si
faptelor sale. Aceasta reprezentare o au numai capabilii de fapt, pe cand incapabilii nu au
aceasta reprezentare.
Incapacitatile erau impartite in doua categorii:
incapacitati naturale, firesti;
incapacitati cu caracter accidental.
Erau considerati incapabili de fapt impuberii (copiii sub 14 ani) si femeile. Impuberii
si femeile, chiar daca erau persoane sui iuris, urmau a fi pusi sub tutela.
Sufereau de incapacitati accidentale nebunii si prodigii (risipitorii). Cei loviti de
incapacitati naturale erau pusi sub curatela.
Tutela si curatela sunt procedee juridice prin care se asigura protectia incapabililor
de fapt.
Tutela este cunoscuta inca din epoca Legii celor XII Table. La origine, ea nu a fost
instituita in interesul incapabilului, ci in interesul agnatilor incapabilului, deoarece acei agnati
erau mostenitorii prezumtivi, care urmau a veni la mostenirea incapabilului, iar daca
incapabilii ar fi risipit averea, de suferit ar fi avut numai agnatii. Potrivit Legii celor XII
Table, tutela se acorda agnatilor in ordinea in care acestia veneau la mostenire.
Spre sfarsitul Republicii, tutela devine un procedeu juridic de protejare a
incapabilului. Potrivit marelui jurisconsult Servius Sulpicius, tutela est vis ac potestas in
capite libero ad tuendum eum qui propter aetatem sua sponte se defendere nequit (tutela
este o forta si o putere pentru a proteja acea persoana libera care datorita varstei fragede, nu
se poate apara singura).
Aceasta definitie este formata din doua parti care sunt contradictorii, deoarece prin
prima parte a definitie se admite ca tutela este o forta si o putere in interesul agnatilor, iar prin
partea a doua a definitiei se afirma ca tutela a fost creata pentru a-l proteja pe incapabilul de
fapt. Prima parte a definitiei oglindeste vechea conceptie romana cu privire la functiile
tutelei, iar partea a doua a definitiei oglindeste conceptia evoluata cu privire la rolul tutelei,
dar intrucat erau conservatori, romanii au pastrat si prima parte a definitiei.
In functie de persoanele care sunt puse sub protectie juridica, tutela este de doua
feluri:
1) tutela impuberului sui iuris copilul mai mic de 14 ani, puberul, daca era sui

iuris, nu avea tata nu avea bunic, trebuia sa fie pus sub tutela;
2) tutela femeii sui iuris indiferent de varsta ei.
In functie de modul in care era deferita (atribuita), tutela era de trei feluri:
1) tutela legitima era deferita potrivit Legii celor XII Table celor mai apropiati
agnati;
2) tutela testamentara era deferita printr-o clauza inclusa in testament;
3) tutela dativa era deferita de pretor acelor incapabili care nu aveau agnati, nu
aveau rude civile si nici un tutore desemnat prin testament.

Tutela era administrata prin doua procedee:


1)
negotiorum gestio inseamna gestiune de afaceri si se aplica in vederea
administrarii bunurilor lui infans; se numea infans copilul care nu se putea exprima corect,
mai mic de 6-7 ani. In acest caz, toate actele de administrare erau incheiate de tutore in nume
propriu, inclusiv actele de dispozitie, ceea ce inseamna ca tutorele putea dispune de bunurile
lui infans, le putea vinde, dona, instraina, desi nu era ale lui, ci ale lui infans, prin incalcarea
unui principiu fundamental al dreptului roman, potrivit caruia nemo plus iuris ad alium
transferre potest quam ipse habe rae (nimeni nu poate transmite altuia mai mult decat are el
insusi), ori in cazul de fata, constatam ca tutorele transmite proprietatea asupra unor lucruri
care nu ii apartin;
2)
auctoritatis interpositio se aplica in cazul copilului mai mare de 6-7 ani care
stia sa se exprime corect, precum si in cazul femeii. Potrivit acestui procedeu, actele juridice
erau incheiate de incapabili, in nume propriu, dar in prezenta tutorelui, prezenta care nu avea
semnificatia ratificarii acelor acte, ci semnificatia completarii capacitatii incapabilului de
fapt.
Curatela
A fost creata in vederea protejarii acelora care erau loviti de incapacitati
nefiresti/accidentale. La origine, au fost pusi sub curatela nebunii si prodigii (risipitorii). Mai
tarziu, au fost create si alte numeroase curatele. Faptul este ca, in cazul curatelei, bunurile
erau administrate numai prin negotiorum gestio si nu exista curatela testamentara (curator
testamento non datur).