CURS 27/28 OCTOMBRIE 2022

Edictele magistraților (continuare): Raportul dintre dreptul civil şi dreptul pretorian

Prin activitatea sa creatoare, pretorul a contribuit la formarea unei noi ramuri de drept –
dreptul pretorian, astfel încât se pune problema definirii raportului dintre dreptul civil și dreptul
pretorian. Pe de o parte, romanii spuneau că pretorul nu poate crea drept (Gaius), iar pe de altă
parte, că dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil (Marcian).
Aparent, cele două texte se contrazic, dar în realitate, ele se completează reciproc: afirmaţia
potrivit căreia pretorul nu poate crea drept trebuie interpretată în sensul că pretorul nu poate crea
drept civil, dar poate influenţa linia de evoluţie a dreptului civil, așa cum rezultă din definiția
dreptului pretorian: “ius praetorium este quod praetores introduxerunt adiuvandi vel suplendi
vel corrigendi iuris civilis gratia, propter utilitatem publicam” (dreptul pretorian este cel
introdus de către pretori pentru a veni în ajutorul dreptului civil, pentru a-l completa şi pentru a-l
corecta în conformitate cu binele public - Pomponius).
Din acest text rezultă că pretorul acţionează pe 3 căi în vederea influențării vechiului drept
civil:
 adiuvandi iuris civilis gratia - pretorul interpreta de așa manieră textele de drept civil încât să
poată fi aplicabile și la noile spețe ivite în practică (interpretare extensivă)
 supplendi iuris civilis gratia - pretorul extrăgea din textele de drept civil noi principii
juridice prin care extindea sfera de aplicare a dreptului civil
 corrigendi iuris civilis gratia – atunci când constata că anumite texte de drept civil
erau vădit depăşite, anacronice, pretorul le abroga (pretorul nu putea abroga legi, ci
doar anumite texte din legi).

În epoca clasică, distincția dintre dreptul civil și dreptul pretorian a fost clară, însă în
epoca postclasică, împăratul Justinian a contopit cele 2 ramuri de drept.
 4. Jurisprudența

Jurisprudenţa este ştiinţa dreptului roman, creată de către jurisconsulţi, prin interpretarea
creatoare a vechilor legi.
Jurisconsulţii erau oameni de ştiinţă, cercetători neîntrecuți ai dreptului, dar nu erau juriști în sens
tehnic, funcţionari publici, ci erau simpli particulari desfășurau o activitate de cercetare din proprie
iniţiativă și pe cont propriu.

a) În epoca veche, jurisprudenţa a avut un caracter sacral (religios) deoarece până la

publicarea Legii celor XII Table, obiceiurile juridice erau cunoscute numai de pontifi, astfel
că doar ei s-au putut dedica cercetării științifice în domeniul dreptului. Chiar și după
publicarea Legii, anumite norme procedurale erau ținute în secret de pontifi, iar cei care nu
le cunoșteau nu puteau oferi consultații juridice (exemplu: zilele faste, adică zilele în care se
puteau judeca procesele, precum şi formulele solemne corespunzătoare fiecărui tip de proces, au
fost ţinute în continuare în secret de către pontifi).

b) Jurisprudenţa laică
În anul 301 î.H., un dezrobit al unui cenzor, pe nume Gnaeus Flavius, a divulgat normele dreptului
procesual, publicându-le în forum (zilele faste şi formulele solemne ale proceselor). Din acest moment,
jurisprudenţa a dobândit un caracter laic, întrucât orice persoană se putea dedica cercetării științifice în
domeniul dreptului.
Inițial, jurisprudența laică a avut un caracter empiric, de speță, întrucât jurisconsulţii se
limitau să indice părților din proces ce norme juridice se aplică în cazul lor și ce formule solemne
trebuie să pronunțe.
Spre sfârşitul epocii vechi, în vremea lui Cicero, jurisprudenţa a dobândit un caracter ştiinţific,
întrucât jurisconsulții s-au preocupat de formularea unor principii juridice și de sistematizarea întregii
materii pe baza lor.
În această epocă, activitatea jurisconsulților se concretiza în oferirea de consultații juridice, care
îmbrăcau trei forme, desemnate prin cuvintele:
  Respondere - consultaţiile juridice oferite în orice problemă de drept (erau foarte apreciate,
Cicero spunea: casa jurisconsultului este oracolul întregii cetăți)
 Agere - consultaţiile oferite judecătorilor (în dreptul vechi și clasic, judecătorii nu erau
funcționari publici, ci erau particulari aleși de părți și confirmați de magistrați; neavând pregătire de
specialitate, se adresau jurisconsulților pentru consultații juridice)
 Cavere - consultaţii pe care jurisconsulţii le ofereau în legătură cu forma actelor juridice
(actele juridice presupuneau condiții de formă extrem de complicate, a căror nerespectare atrăgea
nulitatea).

c) Jurisprudența în epoca clasică

În epoca clasică, jurisprudenţa atinge apogeul: au fost elaborate concepte prin intermediul
cărora puteau fi exprimate cele mai abstracte idei juridice.
 Încă din vremea împăratului August, au fost fondate 2 școli de drept (curente ale gândirii
juridice):
1. Şcoala sabiniană, fondată de Capito, avea o orientare conservatoare, promova soluțiile
Legii celor XII Table.
2. Şcoala proculiană, fondată de către Labeo, avea o orientare novatoare, urma linia de
gândire a edictului pretorului.
Rezultate deosebite au obținut jurisconsulții Sabinus și Proculus, discipoli ai fondatorilor
celor două școli.

 S-a mai remarcat Caius Cassius Longinus, care a fost atât de apreciat încât, la un moment
dat, şcoala sabiniană s-a numit şcoala casiană.
 În vremea lui Hadrian (117-138 d.H.) s-a remarcat Salvius Iulianus: a codificat edictul
pretorului; a scris o lucrare enciclopedică numită Digesta (ceea ce cuprinde totul).
 În epoca lui Antonin Piul (138-161 d.H.) a trăit Pomponius: a scris o istorie a jurisprudenței
romane, Liber Singularis.
 La jum. sec. II d.H. a trăit Gaius, o adevărată enigmă a dreptului roman deoarece niciun
contemporan nu îl citează și, totuși, peste câteva secole, opera sa se bucura de o mare faimă.
În epoca modernă, în legătură cu Gaius s-au scris foarte multe lucrări, nu pentru că ar fi fost
foarte original, ci pt că una din lucrările sale, Institutiones, a ajuns la noi pe cale directă, sub
forma unui mansucris palimpsest – un papyrus de pe care s-a șters textul inițial și în locul său a
fost scris un alt text. Probabil în sec. VI, un călugăr a șters textul lui Gaius și în locul lui a scris
un imn religios (rugăciunea Sf. Jeronim).
În 1816, cercetând bliblioteca episcopală de la Verona, profesorul german Niebuhr a
descoperit acest papyrus, și-a dat seama că e un palimpsest și a încercat să descifreze textul
inițial. În acest scop, a aplicat anumiți reactivi chimici și a descoperit Institutele lui Gaius. Din
păcate, papyrusul a fost carbonizat astfel încât unele cuvinte din final nu pot fi citite –
manuscrisul de la Verona e lacunar.
În 1933 s-a descoperit în Egipt un nou papyrus ce cuprinde și partea finală, astfel încât
manuscrisul a putut fi completat. Noul papyrus se numește Gaius din Egipt (Noul Gaius).
Institutele reprezintă un manual de școală adresat studenților la drept, astfel încât tratează
sistematic toate instituțiile dreptului privat roman (pe baza lui au putut fi reconstituite toate
instituțiile dreptului privat roman din epoca veche și parțial din epoca clasică).

 Cei mai mari jurisconsulți romani de la sfârșitul sec. II – începutul sec. III d.H. au fost :
- Aemilius Papinianus e considerat cel mai mare jurisconsult roman și de contemporani,
și de posteritate; a fost supranumit princeps jurisconsultorum, deoarece pe baza lucrărilor
sale au putut fi soluționate de o manieră optimă toate cazurile reale și imaginare.
- Iulius Paulus, discipolul lui Papinian, foarte original, dar cu un stil greu de înțeles (peste
2000 de fragmente din lucrarile sale, Iibri ad edictum libri ad Sabinum, au fost utilizate la
alcatuirea Digestelor).
- Ulpius Domitius (Ulpian), discipolul lui Papinian, rivalul lui Paul, nu a fost atât de
original, dar avea un stil foarte clar și accesibil (o treime din Digeste a fost extrasă din
lucrările lui Ulpian).
- Modestinus, sec. III.

d) Jurisprudența în epoca postclasică

Pe fondul decăderii generale a societății romane, a decăzut și jurisprudența, în sensul că
jurisconsulții romani nu au mai elaborat lucrări, ci s-au mărginit să comenteze lucrările
jurisconsulților clasici. De aceea, judecătorii soluționau procesele tot pe baza lucrărilor clasice,
scrise cu sute de ani înainte.
Profitând de această situaţie, unii avocați sau chiar părțile din proces au început să falsifice
lucrările jurisconsulților clasici, punând pe seama acestora afirmații pe care nu le făcuseră, în
scopul câștigării proceselor (jurisprudenţa clasică era imensă şi nici un judecător nu o putea
cunoaşte în amănunt).
Pentru a pune capăt falsificărilor de texte, în anul 426 împăratul Valentinian al III-lea a dat
o constituțiune imperială, Legea citaţiunilor, prin care s-a decis că în fața judecătorilor puteau fi
citați doar 5 jurisconsulţi, ale căror lucrări erau celebre: Papinian, Paul, Ulpian, Gaius şi
Modestin. Legea mai prevede că, în cazul în care jurisconsulții ar oferi soluţii controversate
aceleiași probleme de drept, judecătorul trebuie să urmeze părerea majorităţii. Dacă doi
jurisconsulţi aveau o soluție, alţi doi o soluţie diferită, iar cel de-al cincilea nu se pronunţa,
judecătorul trebuia să urmeze părerea lui Papinian. Dacă tocmai Papinian era cel care tăcea,
judecătorul avea de ales între una din cele două opinii.

În ceea ce privește valoarea juridică a jurisprudenței:

- Jurisconsulții romani au oferit consultaţii juridice încă din epoca veche, dar judecătorii nu
erau obligați să urrmeze acele soluții (agere).
- Împăratul Octavian August a creat însă un drept special – ius publice respondendi ex
auctoritate principis – dreptul de a oferi consultaţii cu caracter imperial întărite cu
autoritatea principelui. Acest drept a fost acordat doar jurisconsulților eminenți, însă
consultațiile oferite de aceștia erau obligatorii pentru judecător numai în cazul respectiv,
nu și în cele similare.
- Împăratul Hadrian a mers mai departe și a decis că toate consultațiile oferite de
jurisconsulţii investiţi cu ius publice respondendi să fie obligatorii şi pentru cazurile
similare, cu condiţia să nu fie controversate. Din acest moment, jurisprudența a dobândit
putere de lege și a devenit izvor formal de drept.
 5. Senatusconsultele

În epoca veche, Senatul nu avea atribuții de legiferare, hotărârile sale nu aveau putere de
lege, dar influența procesul de legiferare prin faptul că legile votate de popor intrau în vigoare
numai după ce erau ratificate de senat (în realitate, senatul, principalul instrument politic al
nobilimii, supraveghea activitatea legislativă a adunărilor poporului, şi de câte ori constata că o
lege venea în contradicţie cu interesele politice ale proprietarilor de sclavi, refuza să o ratifice).
Pe de altă parte, senatul putea sugera pretorului să introducă în edictul său anumite
dispoziții care deveneau obligatorii.
În epoca clasică, în vremea împăratului Hadrian, hotărârile senatului au dobândit
putere obligatorie, fiind numite senatusconsulte. Aparent, atribuțiile senatului au sporit, în
realitate senatul devenise un instrument prin care împăratul promova politica sa de centralizare.
Astfel, împăratul prezenta proiectul senatusconsultului, apoi părăsea senatul fără a mai aștepta
rezultatul votului, iar senatul îl vota automat. De aceea, în textele clasice, senatusconsultele erau
denumite orationes, simple discursuri imperiale.

6. Constituțiunile imperiale

Tot în vremea împăratului Hadrian au dobândit putere de lege și hotărârile împăratului,

denumite constituțiuni imperiale. Acestea se clasifică în 4 categorii:
1) Edicta – edictele cuprindeau dispoziţii de maximă generalitate, atât în domeniul dreptului
public, cât și în domeniul privat (Edictul lui Caracalla- 212).
2) Mandata – mandatele erau instrucţiuni date de către împăraţi înalţilor funcţionari
imperiali, mai ales guvernatorilor de provincii, în domeniul administrativ şi penal.
3) Decreta – decretele erau hotărâri judecătoreşti pronunţate de către împărat : împăratul
putea fi ales judecător, judeca procese și pronunța hotărâri obligatorii de regulă numai
pentru părți. Uneori, însă, cu ocazia pronunţării sentinţei, împăratul introducea o nouă
regulă de drept, care, din momentul acela, devenea general obligatorie; numai în asemenea
cazuri decretele erau izvoare de drept.
 4) Rescripta – rescriptele erau consultaţii juridice oferite de unii împărați (Hadrian, Marc
Aureliu), în calitate de jurisconsulți. Erau obligatorii pt toți judecătorii (pe această cale, în
mod indirect, împaraţii cenzurau activitatea jurisconsulţilor). Dacă răpunsurile erau
adresate magistraţilor, îmbrăcau forma unei scrisori - epistula. Răspunsurile adresate
particularilor erau scrise chiar sub textul cererii. Unele rescripte, pe lângă răspunsul la
întrebarea adresată împăratului, cuprindeau şi unele reguli cu caracter general.

CURS 5
Curs 5:
Opera legislativă a împăratului Iustinian

În vremea împăratului Iustinian, sfârșitul epocii post clasice, sistemul

sclavagist roman se afla in ultimul stadiu de decădere. Încercând să
revitalizeze sistemul, Împăratul Iustinian a organizat anumite comisii și
le-a ordonat să repună în vigoare cele mai importante izvoare ale
dreptului clasic sperând că astfel sistemul sclavagist va fii salvat.
Comisiile au întocmit câteva sistematizări al izvoarelor dreptului clasic,
iar aceasta au constituit opera legislativă a împăratului Iustinian, deși
opera legislativă a intrat în vigoare și s-a aplecat în practica instanțelor
judecătorești, totuși sistemul sclavagist s-a prăbușit și a fost înlocuit cu
sistemul feudal bizantin. Opera legislativă a împăratului Iustinian
prezintă însă o importantă inestimabilă care decurge dintr-un factor
conjunctural, ci anume faptul că: cele mai importante izvoare ale
dreptului clasic au fost distruse de barbari, iar noi avem posibilitatea să
le cunoaștem datorita operei împăratului Iustinian. Pe baza acestei
opere au putut fii reconstituite, toate instituțiile dreptului clasic Roman.
Opera legislativă a împăratului Iustinian cuprinde 4 lucrări:
-codul
-digestele
-institutele
-novelele

1 Codul (numit și codex) a fost publicat în 2 ediții. Prima ediție cuprinde

toate constituțiunile imperiale date din vremea împăratului Hadrian
până în anul 529. Aceasta primă ediție a fost pierdută. A doua ediție
cuprinde toate constituțiunile imperiale din vremea lui Hadrian până în
anul 534 și ne apar venit (a ajuns până la noi) sub denumirea "codex
repetite codexionis" aceasta lucrare a fost elaborată de o comisie
alcătuită din 10 profesori și avocați in frunte cu Tribonian (cel mai mare
juristconsult al epocii). Materia a fost sistematizată in 12 cărți împărțite
în titluri. Titlurile in constituțiuni, iar unele constituțiuni in paragrafe.
Astfel când se citează un text din cod se folosește litera "C" urmate de 3
sau 4 cifre. In fruntea fiecărei constituțiuni exista inscripțio, în care se
arată numele împăratului care a dat constituțiunea și persoana căreia i
s-a adresat, iar la sfârșit în subscripțio se arată data și locul emiterii.
Codul cuprinde dispoziții de drept public și de drept privat, iar în două
dintre cărți și de drept privat, canonic (bisericesc)

2 Digesta reprezintă o culegere de fragmente extrase din lucrările

jurisconsulților clasici, culegere care a fost publicată în anul 533.
Lucrarea a fost elaborată de o comisie alcătuită din 15 profesori și
avocați, in frunte cu același Tribonian. Metoda de lucru a comisiei a fost
stabilită chiar de împăratul Iustinian prin 3 constituțiuni imperiale care
în interior au devenit prefețe ale digestelor. Prin aceste constituțiuni,
împăratul Iustinian a precizat că fragmentele extrase, urmau a fi
aplecate in practică și deci trebuiau adaptate la noile realități. Comisia a
selectat 2.000 de lucrări clasice din care au extras cele mai
reprezentative fragmente. Cu aceasta ocazie membrii comisiei au
contat că anumite soluții erau controversate, iar unele instituții erau
învechite/ depășite, astfel că împăratul Iustinian a mai dat inca 50 de
constituțiuni Imperiale prin care a solutionat toate controversele și a
desființat instituțiile depășite.
Fragmentele extrase au fost sistematizate in 50 de cărți, cărțile
împărțite în titluri, titlurile in fragmente, iar fragmentele in paragrafe.
Pentru citarea unui text din digesta se utilizează litera "D" urmată de 4
cifre. În fruntea fiecărui fragment se găsește inscripțio, in care se arată
numele lucrării din care s-a extras fragmentul și autorul lucrării ( Ex:
Sententie Paulis). Cele mai valoroase ediții ale digestelor au fost
publicate de către profesorii Teodor Monsen in 1970 și Pietro BonFante
în 1931.

3 Institutele (instituționes), publicate ca și digestele in 533, reprezintă

un manual adresat studenților, asemeni institutelor lui Gaius, dar spre
deosebire de acestea din urmă, institutele lui Iustinian sunt obligatorii
pentru judecător, ai putere de lege, institutele au fost întocmite pe
baza institutelor clasice, in special ale lui Gaius, Marcian și Florentin.
Lucrarea este împărțită în 4 cărți, cărțile împărțite în titluri iar titlurile in
paragrafe. Constatăm că nu avem o sistematizare pe fragmente, prin
urmare nu avem inscripțio și deci nu cunoaștem autorii din care s-au
extras fragmentele.

4 Novelele cuprind toate constituțiunile imperiale date de împăratul

Iustinian între anii 534 și 565. Sistematizarea lucrării s-a făcut după
moartea împăratului Iustinian, de către persoane particulare care au
inclus in novele și constituțiuni în vigoare dar și constituțiuni abrogate,
de accea unele texte se contrazic. Opera legislativă a împăratului
Iustinian a fost publicata în anul 1849 sub denumirea "Corpus Iuris
Civilis" (culegere de drept civil)
Sfârșitul capitolului Izvoarelor. (Izvoare de învățat ⅘)

Procedura civila Romana

Procedura civila Romana cuprinde totalitatea normelor juridice care

guvernează desfășurarea proceselor cu privire la:
-propietate
-libertate
-mostenire
-valorificarea creanțelor
In cadrul celor 3 sisteme procedurale cunoscute de romani:
1 procedura legisactiunilor
2 procedura formulară
3 procedura extraordinară

Subtitlu: Procedura Legisactiunilor

S-a aplicat în epoca veche, fiind foarte rigidă și formalistă. Cuvântul
legisactiune provine de la ( legis actio, acțiunea legii). Legisactiunile sunt
tipuri de procese prin care sunt soluționate anumite litigii. În epoca
veche românii au cunoscut 5 tipuri de procese. Dintre acestea 3 tipuri
de procese erau utilizate în vederea recunoașterii pe cale judiciară a
unor drepturi subiective. Acestea se numește legisactiuni de judecată și
sunt următoarele:
-sacramentum
-iudicis arbitrive postulatio (cerere chemare în judecată)
-condictio
Celelalte 2 tipuri de procese erau utilizate în vederea valorificării
drepturilor subiective, care au fost deja recunoscute pe cale judiciară.
Acestea 2 se numesc legislațiuni de executare și sunt:
-manus inieptio (apucarea cu mana)
-pignoris capio (luarea de gaj)