UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU “

FACULTATEA DE DREPT
DREPT ROMAN – DIFERENTA – SESIUNEA SEPTEMBRIE 2021

Student
Ion (Frusinoiu) Roxana Tatiana
An II IF– grupa 208

LUCRARE SCRISA

Subiectul 1
Prezentați evoluția jurisprudenței ca izvor al dreptului privat roman

Subiectul 2
Realizați o analiză comparativă între sistemul succesiunii legale și sistemul
succesiunii testamentare
Subiectul 1

Prezentați evoluția jurisprudenței ca izvor al dreptului privat roman

Definitia Dreptului Roman

Dreptul roman reprezintă suma normelor de conduită, aprobate sau sancţionate de statul roman şi
alcătuieşte un cadru larg de ramuri şi instituţii juridice. Astfel, dreptul roman este reprezentat de
acele norme de conduită recunoscute sau sancţionate de statul roman pentru asigurarea ordinii de
drept romane. Aceste norme de conduită au cunoscut un proces amplu de perfecţionare în cadrul
unei evoluţii milenare, al cărui debut se plasează în perioada de formare a oraşului Roma şi s-a
încheiat la moartea împăratului Justinian (565 d. Ch.), ultimul împărat vorbitor de limba latină pe
malurile Bosforului.

Potrivit concepţiei romane, dreptul roman este împărţit în drept public şi drept privat. Astfel,
jurisconsultul Ulpian arăta deosebirile dintre dreptul public şi dreptul privat: publicum ius est quod
ad statum rei romane spectat, privatum quod ad singularum utilitatem (dreptul public este acela
care priveşte organizarea statului roman şi dreptul privat, interesele particularilor).

O altă definiţie dată dreptului se pare că aparţine lui Celsus, citat de o artă, arta binelui şi a echităţii
jus est ars boni et aequi .

Izvoarele de drept

Pornind de la definiţia şi analiza terminologiei privind izvoarele de drept, specialiştii în drept roman
au ajuns la concluzia că acestea prezintă mai multe accepţiuni: în sens material, în sens documentar
şi în sens formal. În sens material, desemnează totalitatea condiţiilor materiale de existenţă, care
determina o anumită reglementare juridică. Aşadar, întrucât fiecare soluţie se întemeiază pe relaţii
de producţie specifice, calitatea izvoarelor de drept în sens material se schimbă odată cu trecerea de
la un mod de producţie la altul. În sens documentar, desemnează totalitatea documentelor istorice
existente la un moment dat ca izvoare. Din această categorie fac parte textele epigrafice,
papirusurile şi textele istorice şi literare. În sens formal, izvoarele dreptului roman desemnează
totalitatea formelor necesare pentru exprimarea normelor juridice. Pentru ca o normă socială să
devină norma de drept sunt necesare anumite procedee de adoptare, procedee care diferă de la o
societate la alta.

Izvoarele de drept sunt : Obiceiul juridic/cutuma, Legea, Jurispudenta, Edictele magistraţilor,

Senatusconsultele, Constituţiunile imperiale.

Jurisprudenţă
Jurisprudenţa reprezintă arta de a cunoaşte şi aplica principiile juridice

Jurisprudenţa este ştiinţa dreptului creată de către jurisconsulţi (iuris consulti), prin interpretarea
dispoziţiilor cuprinse în legi.

Jurisconsulţii erau oameni de ştiinţă în măsură să interpreteze cu ingeniozitate şi subtilitate,

normele de drept, pe baza cărora se judecau diferite cazuri concrete, dar nu aveau un statut de
jurişti, în sensul tehnic al cuvîntului. Cu toate acestea, activitatea lor avea un rol important în
procesul de aplicare şi de creare a dreptului.

Până către sfârşitul epocii vechi a dreptului roman, activitatea jurisconsulţilor se mărginea la
indicarea normelor care urmau a fi aplicate în practică, a formelor solemne proprii fiecărui proces
şi a cuvintelor solemne care trebuiau pronunţate de către părţi pentru a se ajunge la rezultatul dorit.
În epoca clasică, ştiinţa dreptului ocupa locul central în cadrul ideologiei, ceea ce conferă un profil
aparte culturii spirituale a romanilor.

Rolul jurisprudenţei, în raport cu alte sfere ale gândirii, apare şi datorita faptului că situaţiile noi,
ivite în condiţile dezvoltării producţiei nu puteau fi soluţionate pe baza unor texte; adoptate cu
multe secole în urmă. În această situaţie, jurisconsulţii s-au străduit, şi au reuşit, să găsească în
textele vechilor legi mijloacele care printr-o fină interpretare să poată fi utilizate în scopul
soluţionării cazurilor noi. Adeseori, rezultatul interpretării jurisconsulţilor se îndepărtează vădit de
sensul originar al legilor, uneori este chiar opus. Ducând până la ultimele consecinţe resursele
oferite de tehnica juridică, jurisconsulţii au creat un drept nou, corespunzător noii fizionomii a
societăţii romane, sub aparenţa că interpretează vechile reglementări.

Jurisprundenţa sacrală

Timp de mai multe secole numai pontifii au cunoscut zilele faste (în care se judecau procese) şi
formulele solemne pe care părţile aflate în litigiu erau obligate să le pronunţe.
Ca urmare, ori de cîte ori doreau să se judece, cetăţenii se adresau pontifilor pentru a afla ce forme
solemne sunt necesare în cazul lor. Fiind singurii în măsură să ofere lămuriri în legătură cu
desfăşurarea proceselor, pontifii deţineau, fireşte şi monopolul ştiinţei dreptului.
Câtă vreme jurisprudenţa a avut un caracter religios, aflîndu-se sub semnul spiritului conservator
şi părtinitor al pontifilor, nu a putut face progrese notabile. De altfel, pontifii interpretau şi normele
religioase fiind direct interesaţi să menţină confuzia dintre drept si religie.

Jurisprudenţa laică

În epoca veche. în anul 1301 î.e.n., Gnaeus Flavius, libertul lui Appius Claudius Caecus, a divulgat
formulele solemne şi zilele faste prin afişarea în forum.
După aşa-numita ,,divulgare” a dreptului procesual de către Gnaeus Flavius, orice persoană a
dobîndit accesul la formulele solemne în baza cărora se făcea interpretarea dreptului material. Drept
urmare, aria celor preocupaţi de studierea problemelor legate de aplicarea dreptului s-a extins tot
mai mult. Pe de altă parte, s-a schimbat şi optica jurisconsulţilor în sensul că nu se mai limitau la
interpretarea dispoziţiilor din Legea celor XII Table, ci desfăşurau o activitate creatoare adaptînd
aceste dispoziţii la cerinţele mereu schimbătoare ale vieţii.
În ciuda progreselor realizate, jurisprudenţa veche avea un caracter empiric, de speţă; jurisconsulţii
nu se preocupau de extragerea unor principii generale sau de elaborarea unor lucrări sistematice.
Soluţiile de speţă, la care ajungeau jurisconsulţii erau difuzate fie prin scrieri, fie prin prelegeri
oferite celor care doreau să le asculte.
Pe lângă munca de cercetare propriu-zisă, jurisconsulţii desfăşurau o activitate cu implicaţii
practice. Această formă de activitate era desemnată prin termenii: respondere, cavere şi agere.
În sfera lui respondere intrau consultaţiile juridice date cetăţenilor în cele mai variate domenii. Ele
erau atât de apreciate încât Cicero spunea că locuinţa jurisconsultului este oracolul întregii cetăţi
(domns iuris consulii totius oraculum eivitatis ).
Cavere desemnează explicaţiile date cetăţenilor în legătură cu forma actelor juridice, iar agere se
referă la îndrumările date judecătorilor cu privire la felul în care trebuie condus un proces.
Sextus Aelius Paetus Catus a scris un comentariu asupra Legii celor XII Table, intitulat Tripertita,
pe care jurisconsulţii de mai târziu l-au socotit leagănul dreptului.
Quintus Mucius Scaevola este considerat cel mai mare jurisconsult al vremii sale (sfârşitul
secolului al II-lea şi începutul secolului I î.e.n.). Dintre lucrările sale menţionăm liber “Singularis”
si “Ius civile”, adevărate modele pentru jurisconsulţii de mai târziu. El face primele cercetări cu
caracter ştiinţific (definiţii, sinteze) în istoria jurisprudenţei romane.
 Aquilius Gallus, contemporan şi prieten cu Cicero, a creat, în spiritul echităţii, acţiunea de dol
(actio de dolo).
Servius Sulpîcius Rufus este un remarcabil comentator al edictului pretorului, apreciat şi pentru
spiritul său didactic.
Alfenus Varro a scris o lucrare intitulată “Digeste”. El s-a remarcat prin iscusinţa cu care soluţiona
cazurile practice.

Jurisprudenţa în epoca clasică

În epoca clasică, jurisprudenţa a atins culmea strălucirii sale. Spre deosebire de ştiinţa juridică
modernă, caracterizată între altele, prin incursiuni istorice şi consideraţii de ordin teoretic, ştiinţa
dreptului clasic roman are un pronunţat caracter practic. Pornind de la anumite speţe, jurisconsulţii
au constatat existenţa unor elemente comune în baza cărora, printr-o puternică sinteză, au formulat
reguli şi principii juridice.
Pentru a aduce o regulă de drept până la ultimele ei consecinţe, jurisconsulţii clasici combinau
diferite cazuri creând speţe dintre cele mai complicate. Aşadar, o regulă de drept era recunoscută ca
atare numai dacă oferea soluţii pentru toate cazurile imaginabile într-un domeniu. Permanenta
raportare a principiilor juridice la realitatea socială, a prilejuit cristalizarea lor în funcţie de
cerinţele practicii. Crearea unor construcţii juridice simetrice, abstracte şi subiectivizate, efectuarea
unor ample sinteze, formularea de reguli şi principii generale, sistematizarea pe baza lor a întregii
materii cercetate, constituie o operă dinamică şi reflectă preocuparea jurisconsulţilor de a oferi
soluţii adecvate celor mai diverse cazuri..
La începutul epocii clasice s-au format două şcoli de drept, cu sensul de curente ale gândirii
juridice.
Şcoala sabiniană a fost fondată de către Caius Ateius Capito avea o orientare conservatoare,
tradiţionalistă şi şcoala proculiană fondată de către Marcus Antistius Labeo avea o orientare
progresistă, cu preocupări pentru introducerea unor inovaţii, pentru generalizare şi sistematizare.
Între jurisconsulţii clasici se situează la loc de frunte Capito şi Labeo, fondatorii celor două şcoli de
drept.
Massurius Sabinus a scris o lucrare foarte apreciată, intitulată “Libri tres iuris civilis”, asupra căreia
jurisconsulţii de mai târziu au făcut comentarii valoroase, anumite libri ad Sabinut.
Caius Cassius Longinus a fost elevul lui Massurius Sabinus şi s-a bucurat de un mare prestigiu,
dovadă că, la un moment dat şcoala sabiniană era cunoscută şi sub numele de şcoala casiană.
Salvius Iulianus a trăit în vremea lui Hadrian şi a codificat, din ordinul acestuia, edictul pretorului.
Pomponius a scris liber singularis enchiridii, foarte importantă pentru cunoaşterea jurisprudenţei
vechi şi a unei părţi din jurisprudenţa clasică.
Gaius a scris mai multe lucrări, dintre care. una, numită “Institutiones”, ne-a parvenit pe cale
directă. Întrucât nu se ştie nimic precis despre originea şi viaţa sa, au fost emise numeroase ipoteze.
Astfel, s-a susţinut că Gaius ar fi una şi aceeaşi persoană cu Caius Cassius Longinus. S-a afirmat  de
asemenea că Gaius ar fi originar din Grecia. Trebuia luată în considerare şi preocuparea că Gaius ar
fi de origine dacă. Cert este că jurisconsulţii din epoca sa nu l-au menţionat, deşi în secolul al V-lea
se bucura de mare faimă.
Institutele lui Gaius au fost descoperite în anul 1816 de către romanistul Niebuhr la biblioteca
episcopală de la Verona, pe un manuscris palimpsest (textul originar a fost şters şi în locul său a fost
scrisă o altă lucrare). Pentru a se descifra textul originar, au fost aplicaţi anumiţi reactivi chimici,
care au deteriorat manuscrisul.
În anul 1933 s-a descoperit în Egipt un fragment din aceeaşi lucrare, cunoscuta sub numele de
“Noul Gaius” sau “Gaius din Egipt”.
Aemilius Papinianus a trăit la sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea, epocă în
care jurisprudenţa a ajuns la apogeu.
Papinianus a fost considerat de către contemporani ca cel mai mare jurisconsult (primus omnium);
părere însuşită şi de către cercetătorii moderni. Rigurozitatea gândirii şi precizia metodei sale de
cercetare se afirmă cu rezultate strălucite în lucrările cu caracter cazuistic (Questiones şi Responsa).
lulius Paulus, contemporan cu Papinian, este cel mai productiv dintre jurisconsulţi. Peste 2000 de
fragmente din lucrările sale (libri ad edictum şi libri ad Sabimim) au fost utilizate la alcătuirea
Digestelor lui Justinian.
Ulpius Domitius, contemporanul şi rivalul lui Paul, se remarcă printr-un stil concis şi accesibil,
motiv pentru care lucrările lui sunt utilizate la întocmirea Digestelor lui Justinian, chiar mai mult
decât cele ale lui Paul.
Ultimul-mare jurisconsult clasic a fost Modestinus, care a trăit în secolul al III-lea.

Jurisconsulţii clasici s-au remarcat printr-o activitate deosebit de laborioasă, prin calităţi
excepţionale, exprimate în capacitatea de analiză şi sinteză, de generalizare şi sistematizare, prin
logica severă cu care rezolvau diferite controverse, prin raţionalismul juridic limpede şi elegant, ca
şi prin precizia cu care fixau sensul conceptelor juridice.
La fel ca şi cutuma, prin aplicare zilnică şi constantă, jurisprudenţa dobândeşte alături de aceasta şi
de lege statutul de izvor de drept, cu o autoritate incontestabilă, datorită calităţilor adaptive, care
fără a face rabat la spiritul tradiţional al normelor cutumiare ori ale lui ,,ius civile’’, se inspira şi din
consideraţiile practice (utilitas) şi, mai târziu, spre finele Republicii şi din generosul principiu al
echităţii (,,aequitas’’).
Subiectul 2

Realizați o analiză comparativă între sistemul succesiunii legale și sistemul succesiunii

testamentare

Succesiunea reprezintă totalitatea normelor ce reglementează transmiterea unui patrimoniu de la

defunct către urmaşii săi. Această idee nu a fost proprie dreptului roman de la început, în dreptul
foarte vechi, romanii priveau ideea de patrimoniu ca fiind intim legată de titularul lor, relaţia fiind
una cvasi-fizică între om şi lucru. Astfel, romanii socoteau că la moartea unei persoane, această
legătură se distrugea iremediabil şi cum în concepţia romanilor nu exista patrimoniu fără titular,
astfel, odată cu moartea persoanei avea loc şi dispariţia patrimoniului. În virtutea aceleiaşi
concepţii, romanii socoteau că moştenitorii dobândesc un nou drept de proprietate putere asupra
bunurilor ce făcuseră parte din patrimoniul defunctului. În sprijinul acestei concepţii vine şi un
considerent de ordin etimologic, căci primul născut era numit Heres (de la heres=stăpân).

Termenul de succesiune a apărut mult mai târziu, atunci când romanii au admis în final ideea de
transmitere a proprietăţii de la defunct la urmaşi.

Romanii au cunoscut 3 sisteme de deferire succesorala:

- Mostenirea legala - primul sistem de deferire testamentara, aparut in perioada de tranzitie de la

societatea gentilica la cea organizata din punct de vedere politic.
- Mostenirea testamentara – cel de-al doilea sistem, aparut dupa formarea familiei patriarhale si
prin intermediul caruia pater familias, titularul puterii asupra bunurilor si persoanelor care alcatuiau
familia sa, transmitea aceasta putere pentru cauza de moarte printr-un testament intocmit.
- Mostenirea deferita contra testamentului.

Moştenirea legală – ab intestat

Se deschidea fie când exista testament, fie când el exista, dar nu era regulat întocmit.

Sediul materiei îl reprezintă Legea celor XII Table. Sediul materiei îl reprezintă Legea celor XII
Table, care prevedea 3 categorii de moştenitori legali: sui heredes; adgnatus proximus; gentiles.
Din prima categorie făceau parte toţi cei care prin moartea lui pater familiae deveneau sui iuris.
Intrau aici fii, fiicele, soţia căsătorită cu manus, dar şi nepoţii din fii, dacă tatăl lor predecedase
bunicului. Mai făceau parte şi adoptatul şi adrogatul. Prin sui heredes se înţelege cel ce se
moşteneşte pe sine însuşi, denumirea fiind o reminiscenţă a acelei epoci în care fiii de familie erau
socotiţi coproprietari împreună cu pater familiae asupra lui heredium. Treptat această noţiune şi-a
extins aplicarea şi asupra altor categorii, funcţionând sistemul reprezentării, în virtutea căruia
urmaşii unui succesor predecedat veneau la moştenirea lui pater familiae în locul autorului lor
predecedat, culegând împreună atât cât ar fi cules şi autorul lor dacă acesta ar mai fi trăit. Dacă la
moştenirea unui pater familiae veneau un fiu şi 3 nepoţi (fii ai unui fiu al lui pater predecedat),
moştenirea se împărţea în mod egal în două, fiul supravieţuitor culegând ½ ,iar nepoţii împreună tot
½, fiecare aven deci 1/6 din total.Dacă nu existau moştenitori din prima categorie,veneau la
moştenire adgnatus proximus (cei mai apropiaţi agnaţi), care îi cuprindea pe colaterali
(fraţi,veri,nepoţi de fraţi). Este o categorie mobilă, căci în lipsa unor agnaţi mai apropiaţi puteau
veni la moştenire şi agnaţi foarte îndepărtaţi. În cadrul celei de-a două categorii nu funcţiona însă
sistemul reprezentării. Dacă cel mai apropiat agnat refuza moştenirea, ea nu mai trecea la următorul
agnat şi nici la următoarea categorie de moştenitori legali, ci devenea vacanta, urmând a fi culeasă
de statul roman. Doar în lipsa unor moştenitori din categoria a II-a, veneau la moştenire gentiles. În
ceea ce îi priveşte, nu exista certitudinea că fac parte din aceeaşi familie cu defunctul, existau ,însă,
indicii ca nume de gintă comun, loc de înmormântare comun şi cult familial comun, iar ca o
amintire din epoca în care ginta exercita în comun proprietatea, categoria a III-a venea în bloc la
moştenirea celui decedat.

Se poate observa că toate cele trei categorii fac parte exclusiv din sfera agnaţilor, căci insistemul
LXIIT nu puteau veni la moştenire cognatii, astfel ca pretorul în dorinţa protejării rudelor de sânge
(fiul emancipat sau copilul născut din căsătoria fără manus) a iniţiat o serie de reforme prin care să
ocrotească această categorie.

Aceste reforme s-au materializat în crearea a 4 categorii de moşteniri pretoriene (bonorum

possessio=posesia bunurilor succesorale). Aceasta nu era una efectivă, putând fi realizată prin
mijloace juridice de drept pretorian.

Cele 4 categorii de moştenire pretoriană sunt: Bonorum possessio unde liberi; Bonorum possessio
unde legitimi; Bonorum possessio unde cognate; Bonorum possessio unde vir et uxor.

Prin reforma întreprinsă, pretorul a amendat şi ameliorat sistemul moştenirii legale prevăzut de
Legea celor XII Table. În cadrul primei categorii pretorul a inclus atât pe sui heredes, cât şi pe acei
fii de familie şi descendenţii lor care în urma unui capitis deminutio îşi pierduseră vocaţia
succesorală. Acum, în sistemul pretorian, veneau la moştenire nu numai fiii aflaţi sub puterea lui
pater familiae, ci şi cei emancipaţi, astfel ca toţi fiii lui pater dobândiseră vocaţie succesorală.
Pentru raţiuni de echitate însă, în cazul emancipaţilor se cerea o collatio emancipatio dacă voia să
participe la succesiunea lui pater alături de fraţii săi. El trebuia să aducă la succesiune toate bunurile
proprii dobândite în calitatea de sui iuris. Dacă nu ar fi procedat astfel, i-ar fi păgubit pe fraţii săi ce
fuseseră până atunci alieni iuris şi nu avuseseră dreptul de a deţine bunuri în proprietate.

Participarea emancipaţilor la succesiune şi realizarea acestui collatio nu erau însă obligatorii. Este
de imaginat că fiul emancipat a cărui avere era mai mare decât cea succesorala prefera să nu
participe la succesiune pentru că ar fi însemnat să îi îmbogăţească pe fraţii săi.
Pretorul a inclus în cea de-a doua categorie moştenitorii legali, agnatii şi gentilii. În lipsa şi a acestei
categorii venea cea de-a treia categorie.Aici apar pentru întâia dată cognatii (rude de sânge, însă nu
şi civile - de exemplu copii în raport de mama lor căsătorită fără manus). Veneau la moştenire
numai în lipsa primelor două categorii. Dacă nu existau moştenitori nici de aici, venea cea de-a
patra categorie când dobândesc vocaţie succesorală reciproca soţul şi soţia căsătoriţi fără manus.

Sistemul pretorian, deşi progresist, era imperfect deoarece, deşi vocaţia succesorală a rudelor
cognatice era posibilă, era improbabilă, pentru ca rare erau cazuri când nu exista niciun moştenitor
din primele categorii.

Moştenirea testamentară

Testamentul este actul solemn prin care o persoană numită testator instituie unul sau mai mulţi
moştenitori pentru ca aceştia să execute ultima sa dorinţă. Rezultă, aşadar, că elementul central al
moştenirii îl reprezintă instituirea de moştenitori. Dacă la origine din cei instituiţi moştenitori
făceau parte numai herezii testatorului, mai târziu au fost instituiţi şi agnaţi îndepărtaţi şi chiar
persoane străine de familia testatorului. Principala îndatorire a celor instituiţi moştenitori era aceea
de a distribui în calitate de executori ai bunurilor succesorului în conformitate cu dispoziţiile
testamentului.
Testamentul îndeplinea mai multe funcţii: de a favoriza pe unii herezi în detrimental altora, tot prin
testament cei instituiţi puteau fi grevaţi cu executarea unor legate în favoarea unor persoane din
afara familiei, putându-se de asemena numi un tutore ori dezrobi un sclav.
În istoria succesorală a testamentului, s-au desfăşurat mai multe testamente împărţite pe două epoci.
În dreptul vechi s-au manifestat testamentul colatis comitiis , testamentul în procinctu şi testamentul
per aes et libram.
Testamentul colatis comitiis îmbraca forma unei legi votata de Comitia Curiata. Această ciudăţenie
îşi află explicaţia în faptul că romanii socoteau că realizarea unui testament este un act de o
gravitate deosebită întrucât el urma să înfrângă ordinea venirii la succesiune stabilită de Legea celor
XII Table, ori într-o concepţie simetrică o lege nu poate fi modificată decât printr-un act de o
valoare juridical egală, astfel ca testamentul trebuia încheiat sub forma unei legi.
Testamenul avea însă şi 2 incoveniente: pe de o parte nu era accesibil decât patricienilor, iar pe de
altă parte întâlnirile Comitiei Curiata aveau loc de 2 ori pe an, pe 24 aprilie şi 25 mai. Astfel că s-a
trecut la o nouă formă de testament.
Testamentul în procinctu (aflat în apropierea luptei) era accesibil şi plebeilor şi se realiza în faţa
armatei gata de luptă, dar avea şi el inconveniente: nu era accesibil decât legionarilor (17-46 ani);
era necesar ca statul roman să se afle pe picior de război (lucru deloc dificil în majoritatea
timpului). În cele din urmă s-a recurs la un alt tip de testament.
Testamentul per aes et libram, o aplicaţie a mancipaţiunii fiduciare. În virtutea acestuia, testatorul
transmitea prin mancipaţio numo uno întregul său patrimoniu către un emptor familiae
(cumpărătorul bunurilor succesorale), încheind totodată împreună cu acesta un pact fiduciar prin
care îi arata cumpărătorului cum şi cui să distribuie bunurile fiduciare după moartea sa, a
vânzătorului. Soarta acestui testament a depins mult timp de buna-credinţă a lui emptor familiae.
La origine, pactele fiduciare nu erau sancţionate juridic, ci doar pe plan moral, astfel ca, dacă
emptor era de rea-credinţa, se considera proprietar al averii succesorale şi putea refuza să
indepineasca ultima dorinţă a testatorului din pact.
Ultimul sistem a fost ameliorat, pactul fiduciar dobândind sancţiune juridică, iar emptor nu mai era
socotit a fi dobândit chiar proprietatea bunurilor succesorale, ci doar un drept de a stăpâni precar,
doar detenţiunea pe care era obligat să o transmită mai departe către succesori.
Cea de-a doua etapă a testamentului a reprezentat-o dreptul clasic.
Se practică în continuare testamentul per aes et libram la care se mai adauga încă trei: testamentul
nuncupative (declaraţia informa orala în prezenţa a 7 martori cetăţeni romani); testamentul
praetorian care se realiza în formas crisa, înscrisul putând şi peceţile a 7 martori cetăţeni romani;
testamentul militar care nu conţinea nicio condiţie de formă, singura cerinţa cerută fiind ca voinţa
testatorului să fie clar exprimata indiferent de suport (putea fi realizat chiar cu sânge pe scut sau cu
sabia pe nisip).
Capacitatea testamentară (testamenti factio ) era de două feluri: activă şi pasivă.
Testamenti factio activă reprezenta capacitatea unei persoane de a-şi face un testament sau de a fi
martor la un testament.
Testamenti factio pasivă reprezenta capacitatea unei persoane de a veni la moştenire, fie ca
moştenitor instituit, fie în calitate de legatar. Se bucurau de testamenti factio activ toţi cetăţenii
romani sui iuris care erau capabili de fapt şi de asemenea peregrinii care se bucurau de ius comerci.
Deci nu aveau testamenti factio active, sclavii, cu excepţia sclavilor publici, nici fii de familie cu
excepţia celor ce aveau peculium castrense şi nici incapabilii de fapt (alienaţii, impuberii, femeile-
cu excepţia copiilor cu ius liberorum care ulterior după Hadrian a fost generalizat, toate femeile
dobândind capacitatea de a testa numai cu auctoritatis tutoris însă).
Aveau capacitate de a veni la moştenire cei ce se bucurau de ius comerci. Această capacitate a
suferit unele restrângeri însă, ca în cazul femeii, prin dispoziţiile legii Voconia dată în timpul
austerului Cato cenzorul, când s-a interzis femeii să vină la moştenirea bărbatului cu averea mai
mare de 100 000 sesterţi pentru a proteja femeile de consecinţele nefaste pe care luxul le putea avea
asupra lor.
Nu puteau fi instituiţi ca moştenitori nici persoanele incerte (despre a căror identitate testatorul nu-
şi putea face o idee clară). De exemplu era nula clauza prin care se lasa moştenire primului venit la
funeraliile defunctului.
De asemenea, nici postumii, nici persoanele juridice nu aveau acces la testamenti factio pasiv.
Persoanele alieni iuris puteau veni la moştenire, dar formal nu moşteneau în drept, moştenirea
intrând în patrimoniul lui pater familiae.

Surprinzător, romanii au recunoscut şi sclavilor posibilitatea de a veni la moştenirea unei persoane,

dar această generozitate se regăseşte în intenţia de a evita consecinţele nesigure ce se puteau naşte
în cazul acele moşteniri încărcate de datorii.
Instituirea de moştenitori era denumită de Gaius caput et fundamentum tot jus testamenti (capul şi
temelia oricărui testament).
Gaius se referea atât la condiţiile de formă, cât şi la condiţiile de fond, astfel ca lipsa uneia ducea la
nulitatea testamentului întocmit.

Condiţiile de formă:

Instituirea se făcea în fruntea testamentului prin utilizarea unor termini imperativi şi solemni: “Titus
heres esto” sau “Titium heredem esse iubeo”.

Condiţiile de fond se regăsesc în 2 reguli:

 “nemo pro parte testus pro parte intestatus decedere potest” (nimeni nu poate muri în parte
cu testament şi în parte fără testament) : nu era posibilă instituirea unui testament numai pentru
oparte din moştenire şi cealaltă să se distribuie conform regulilor de la moştenirea legală, ceea ce
însemna că nu se puteau deschide în paralel moştenirea legală şi cea testamentară. Dacă s-ar fi
procedat astfel, moştenitorul testamentului ar fi dobândit şi partea din moştenire pentru care nu
fusese instituit.
 “semel heres semper heres” (odată herede pentru totdeauna herese) : instituirea de
moştenitori nu de putea face cu termen, fiind nula clauza conform căreia Titius era hered până la
calendele lui aprilie.

Declar ca am intocmit personal aceasta lucrare.

Ion Roxana Tatiana