LEGISLAŢIA CU CARACTER REFORMATOR A LUI

ALEXANDRU IOAN CUZA

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Social-Politice

Referat întocmit de:

studentă an I
Grupa: 104
Specializarea: Drept

Coordonator: Prof. dr. Olivian Mastacan

An universitar: 2010-2011
 1.1.1.1.I.
I. CINE A FOST ALEXANDRU IOAN CUZA?

Născut în Bârlad, Cuza a aparținut clasei tradiționale de boieri din

Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza și al Sultanei (sau Soltana),
membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primește o
educație europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească și ajungând la
rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.
În anul 1848, Moldova și Ţara Romaânească au fost cuprinse și ele de
febra revoluțiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede,
dar în Ţara Românească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în
timpul verii. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se
evidenția înclinațiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel
că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor
britanic.
Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru
Ghica, a devenit ministrul de război al Moldovei, în 1858 și a reprezentat
Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician și a
susținut cu tărie uniunea Moldovei și Valahiei. A fost nominalizat în ambele
țări de către Partida naţională care milita pentru unire, în defavoarea unui
prinț străin. Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este
ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul
iulian) şi în Ţara Românească ăe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după
calendarul iulian).
Alexandru Ioan Cuza a murit în ziua de 3 mai 1873 la varsta de 53 de
ani. Cu sprijinul agentului diplomatic român la Berlin, T. Rosetti, cumnatul
lui, corpul său neînsufleţit a fost îmbălsămat la cimitirul din Heidelberg. La
15 mai 1873 sicriul cu rămăşiţele pământeşti a sosit în tara. A fost
înmormântat la Ruginoasa în 17 mai 1873.
 II. LEGISLAŢIA CU CARACTER REFORMATOR A LUI
ALEXANDRU IOAN CUZA

II.1. REFORMA AGRARĂ

Conform revendicării formulate în timpul revoluţiei de la 1848, reluată

în timpul şi după realizarea Unirii, elementele progresiste, întreaga ţărănime,
cereau ca împroprietărirea să se facă pe loturile aflate în folosinţa sătenilor.
Moşierimea s-a opus însă acestei formule şi a propus variante care să nu
aducă atingeri marii proprietăţi funciare, dar să creeze aparenţa că reforma
agrară s-a înfăptuit, aşa cum a fost cazul proiectului de lege propus în anul
1862 de către guvernul Barbu Catargiu, conform căruia reforma agrară urma
să se realizeze prin împroprietărirea ţăranilor pe pământul comunal. Cu toate
că Adunarea a doptat legea, Cuza a refuzat să o sancţioneze, iar la începutul
anului 1864 Mihail Kogălniceanu a propus un nou proiect de lege, cu
adevărat favorabil ţărănimii, care însă nu a putut fi adoptat. Abia după
adoptarea prin plebiscit a Statutului s-a putut trece la înfăptuirea reformei
agrare, prin legea promulgată la 14 august 18641. În baza acestei legi, „sătenii
clăcaşi sunt şi rămân deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în
întinderea ce se hotărăşte prin legea în fiinţă”2. Suprafaţa pământului asupra
căruia se recunoştea dreptul de proprietate al ţăranilor era fixată în funcţie de
numărul de vite pe care aceştia le stăpâneau. În acelaşi timp, s-a desfiinţat şi
regimul clăcăşiei (dijma, zilele de meremet), în schimbul unei despăgubiri pe
care ţăranii urmau să o plătească în termen de 15 ani, prin sume repartizate
anual.
După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare parte din pământurile
moşierilor (aproximativ 2/3) au trecut în proprietatea ţăranilor, ceea ce a
constituit o puternică lovitură dată poziţiilor economice ale boierimii şi, în
acelaşi timp, o măsură prin care s-au deschis largi perspective dezvoltării
capitaliste în ţara noastră3.
Din punct de vedere juridic înfăptuirea reformei agrare prezintă unele
perticularităţi. Formal, legea nu a operat nicio expropriere a boierilor şi nicio
împroprietărire a ţăranilor. Aşa cum rezultă din textul pe care l-am evocat, în
1 N. Adăniloaie, D. Berindei, Reforma agrară din 1864, Bucureşti, 1967.
2 Legea rurală, art. 1
3 N. Adăniloaie, D. Berindei, op. cit. , pag. 343
concepţia legiuitorului, ţăranii erau consideraţi proprietari asupra a 2/3 din
moşie, iar legea nu face altceva decât să le recunoască un drept preexistent.
Ca atare, singura problemă care se punea era aceea a delimitării drepturilor
de proprietate ale ţăranilor faţă de cele ale boierilor prin operarea ieşirii din
indiviziune. Burghezia a recurs la această formulă pentru a crea aparenţa că
nu s-a adus vreo atingere dreptului de proprietate, dovadă că nicăieri nu se
vorbeşte despre expropriere, nici despre împroprietărire. Plecându-se de la
ideea recunoaşterii unui drept preexistent al ţăranilor, prin asimilarea
dreptului lor de folosinţă cu dreptul de proprietate indiviză, s-au realizat două
obiective majore: împroprietărirea ţăranilor şi consacrarea principiului
conform căruia proprietatea este sacră (aşadar, nu poate suferi vreo atingere).
Cu toate acestea legea a prevăzut plata unor despăgubiri către moşieri,
dar ea urma să fie efectuată în compensarea desfiinţării clăcii. Pe viitor,
relaţiile dintre moşieri şi ţărani, în măsura în care se formau, urmau să fie
stabilite numai pe baze contractuale, ca orice alte relaţii dintre orice categorii
de persoane.

II.2. REFORMA ELECTORALĂ- ALTE REFORME

DEMOCRATICE

Noul aşezământ electoral, pe care fosta Adunare nu a vrut să-l dezbată,

a fost aprobat prin plebiscit. Legea electorală din 1864 prevedea că alegătorii
sunt fie primari, fie direcţi4. Erau incluşi în categoria alegătorilor primari cei
care plăteau un impozit de 48 de lei în comunele rurale, cei ce plăteau un
impozit de 80 sau 100 lei în comunele urbane (în funcţie de numărul
acestora), precum şi patentarii, până la clasa a V-a inclusiv 5. Cincizeci de
alegători primeau un alegător direct. Erau alegători direcţi cei ce aveau un
venit de 100 de galbeni, indiferent de provenineţă, venit ce se putea dovedi
prin bilete de plată a impozitului sau în alt chip. Puteau fi alegători direcţi,
fără a justifica venitul de 100 de galbeni, preoţii, profesorii academiilor şi
colegiilor, doctorii şi licenţiaţii facultăţilor, avocaţii, inginerii, arhitecţii, cei
ce aveau diplome recunoascute de guvern sau erau conducătorii unor
instituţii.
Alegătorii de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani.

4 I. Muraru, op. cit., p.9

5 Legea electorală, art. 2
 Puteau fi aleşi din adunare cetăţenii români care aveau 30 de ani şi un
venit de 200 de galbeni.
S-a desfiinţat împărţirea alegătorilor pe colegii, cu precizarea că unii
alegători îşi exercitau drepturile în comunele urbane, iar alţii în comunele
rurale (colegii de oraşe şi colegii de judeţe).
Între actele normative cu caracter reformator sunt de menţionat legea
pentru consiliile judeţene şi legea comunală din 1864, prin care s-a
reglementat modul de constituire, organizare şi funcţionare a comunelor şi
judeţelor.
O vie dezbatere a avut loc şi pe marginea legii privind completarea şi
organizarea armatei, cu care ocazie M. Kogălniceanu a susţinut teza înarmării
poporului, a ţărănimii.
Deosebit de importante prin conţinutul lor au fost şi legile cu privire la
organizarea judecătorească (judecătorii de plasă, tribunale judeţene, curţile
de apel, curţile cu juri şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), la instrucţiunea
publică, la pensii şi la contabilitate.

III. OPERA LEGISLATIVĂ A LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi din dispoziţia sa, au fost

elaborate: Codul Civil, Codul penal, Codul de procedură civilă şi Codul de
procedură penală.

III.1.CODUL CIVIL

Fiind cele mai strâns legate de realitatea economică, normele dreptului

civil aveau o importanţă aparte în epoca Unirii, când se dezvoltau relaţiile de
producţie capitaliste. Normele de drept civil existente la acea epocă erau în
multe privinţe depăşite sub aspectul conţinutului, iar sub aspectul formei
(sistematizării) erau dispersate, lipsite de unitate. În scopul depăşirii acestor
neajunsuri, pentru crearea unui drept civil modern în conţinut şi formă, Cuza
a cerut Comisiei Centrale de la Focşani să treacă la alcătuirea unui nou cod.
Lucrările comisiei au durat până în anul 1864. Până în anul 1863 comisia a
folosit ca principal izvor proiectul codului italian Pisanelli, iar după această
dată a urmat modelul codului civil francez al lui Napoleon de la 1804.
Orientarea iniţială se explică prin raţiuni de ordin politic, doarece Italia se
găsea într-o situaţie similară cu cea a Principatelor române, luptând pentru
unificarea sa politică şi legislativă. Proiectul italian era de dată recentă şi lua
în considerare toate progresele făcute în materie, pe când codul francez
fusese adoptat cu 60 de ani în urmă. Pentru că proiectul italian întârzia să fie
adoptat, comisia a optat pentru codul francez, care avea un mare prestigiu şi
constituise modelul mai multor coduri burgheze.
Codul nostru civil a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1
decembrie 1865. În momentul publicării el s-a numit „Codul civil Alexandru
Ioan”, dar după abdicarea lui Cuza a fost republicat sub titlul de „Codul civil
român”.
În trecut s-a afirmat cu insistenţă că acest cod a fost o copie a celui
francez. Este adevărat că multe dispoziţii şi principii ale Codului civil francez
au fost preluate, dar nu în mod mecanic, ci prin adaptare şi numai în măsura
în care corespundeau realităţilor de la noi6.
La elaborarea Codului civil român s-a avut în vedere şi doctrina juridică
a vremii.
Potrivit structurii sale, Codul civil este format dintr-un preambul, din
trei cărţi şi din dispoziţiile finale.
Preambulul este format din 5 articole care se referă la lege în general,
precum şi la aplicarea ei în timp şi spaţiu. Cartea întâia este consacrată
persoanelor, cea de a doua bunurilor, iar cea de a treia modurilor de
dobândire şi transmitere a proprietăţii.
În cartea I, la baza reglementării condiţiei juridice a persoanelor fizice
este pus principiul egalităţii tuturor în faţa legilor 7. Codul face distincţie între
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Cu privire la capacitatea
de folosinţă, codul prevede că ea începe în momentul naşterii, dacă copilul
s-a născut viu.
Majoratul a fost fixat la 21 de ani, dar se prevede şi o procedură a
emancipării, potrivit cu care emancipatul poate încheia anumite acte şi îşi
poate angaja răspunderea chiar înainte de această dată8.
Persoanele juridice se împărţeau în două categorii: cu scop lucrativ şi
fără scop lucrativ. Cele cu scop lucrativ urmau a fi reglementate prin Codul
de comerţ. Cele fără scop lucrativ, care îşi propuneau obiective culturale,
sportive, de binefacere sau politice, se înfiinţau prin decret domnesc,
6 E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
7 Dan Ţop, Olivian Mastacan, Istoria statului şi dreptului românesc, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
8 Codul civil, art. 421-424.
deoarece se socotea că persoana juridică nu are o realitate proprie, ci este o
ficţiune a legii9.
Cu privire la relaţiile de rudenie s-au păstrat multe dispoziţii preluate
din legile anterioare. Spre exemplu, se menţin dispoziţiile privind încheierea
şi desfacerea căsătoriei. În dreptul nostru se consacră egalitatea soţilor cu
privire la invocarea motivelor de divorţ.
Codul nostru civil a interzis cercetarea paternităţii, sub pretextul
apărării familiei legitime. Chiar dacă tatăl îşi recunoaşte fiul natural,
recunoaşterea avea efecte numai în stabilirea stării civile şi nu creea drepturi
şi obligaţii de altă natură. Drepturi şi obligaţii existau numai între mamă şi
copilul ei natural10.
Cu privire la bunurile pe care soţii le aduc în căsătorie, codul prevede
principiul libertăţii de alegere între regimul separaţiei bunurilor, al
comunităţii de bunuri sau al regimului dotal 11. În acelaşi timp, soţii puteau să
creeze pentru bunurile lor un regim distinct de cele arătate în cod. Dacă în
momentul căsătoriei soţii nu făceau nicio precizare cu privire la regimul
bunurilor, se interpreta că au optat pentru regimul separaţiei de bunuri,
fiecare soţ având dreptul de a-şi administra bunurile sale, iar cele dobândite
în timpul căsătoriei aparţineau soţului care făcea dovada dobândirii lor.
Referitor la regimul dotal, se prevedea că dota adusă în căsătorie de
către soţie trebuie menţionată în actul dotal, urmând ca bunurile să fie
administrate de către soţ în interesul căsătoriei. Ele puteau fi înstrăinate
numai în cazurile arătate de lege şi cu obligaţia cumpărării unor bunuri
similare, care deveneau dotă12.
În partea referitoare la bunuri, codul face, după criteriul formal, o
clasificare a acestora în mobile şi imobile, asigurând o protecţie deosebită
bunurilor imobile, pe considerentul că ele prezentau o valoare mai mare. Cu
timpul, însă, bunurile mobile (mijloacele de navigaţie maritimă sau aeriană)
au întrecut în mod vădit valoarea imobilelor, contrazicând concepţia codului
civil13.
Celelalte clasificări ale bunurilor sunt făcute, de asemenea, pe baza unor
criterii formale şi nu oferă elementele necesare pentru defiinţarea proprietăţii
de tip capitalist.
9 M.Cantacuzino, op.cit., p. 61-79.
10 Codul civil, art. 307: M. Cantacuzino, op.cit. p. 125.
11 Codul civil, art. 1223, 1224, 1260, 1287.
12 Codul civil, ar. 463, 466.
13 Codul civil, art. 942.
 Proprietatea, ca cel mai important drept real, este amplu reglementată,
cu precizarea atributelor sale şi cu precizarea distincţiei dintre diferitele
forme de stăpânire a lucrurilor (nuda proprietate, posesia, detenţia). Sunt
înfăţişate şi celelalte drepturi reale, ca de pildă servituţile sau uzufructul.
Normele cu privire la proprietate cuprinse în cod au fost completate cu
dispoziţiile altor legi referitoare la proprietatea funciară, industrială sau
comercială.
Una din figurile juridice care ocupă un loc central în cuprinsul codului
este cea a contractului.
La baza materiei stă teoria generală a obligaţiilor şi noţiunea de
răspundere civilă. Răspunderea civilă este fie contractuală, fie delictuală.
Răspunderea contractuală ia naştere ca urmare a încălcării unei obligaţii
născute din contract, iar partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia trebuie să
plătească celeilalte părţo o despăgubire.
Răspunderea delictuală se naşte din faptul ilicit săvârşit de către o
persoană, prin care aduce un prejudiciu altei persoane. Conform art. 998,
oricine produce un prejudiciu altuia este obligat a-l repara 14. Acoperirea
prejudiciului trebuie să fie integrală, pentru a se respecta echilibrul iniţial
dintre părţi.
Unul din principiile fundamentale este cel al răspunderii penale pentru
fapta proprie. Răspunderea colectivă şi răspunderea pentru fapta altuia sunt
admise numai în cazuri excepţionale (răspunderea părinţilor pentru fapta
copiilor minori, răspunderea proprietarilor pentru faptele cauzate de animale 15
sau de lucrurile neînsufleţite care le aparţin. Dar chiar şi în aceste cazuri,
părintele sau proprietarul sunt răspunzători pentru culpa proprie, de a nu-şi fi
îndeplinit obligaţia de supraveghere16.
Cu privire la formarea contractelor s-a consacrat principiul autonomiei
de voinţă a părţilor, aşa încât consimţământul acestora trebuie să fie liber şi
neviciat. Voinţa părţilor contractante poate fi viciată prin eroare, dol sau
violenţă.
Codul prevede că proprietatea poate fi transmisă prin acte juridice
încheiate între persoanele în viaţăşi prin actele mortis causa (pentru cauză de
moarte). Ca atare, proprietatea se transmite pe cale succesorală, sub cele două
forme ale sale: ab intestat şi testamentară. Codul reglementează amănunţit
14 “Orice faptă a omului, care cauzează un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”.
15 Codul civil, art. 101; M.Cantacuzino, op.cit., p. 453; C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil, Bucureşti, 1981, p.
271-255.
16 E.Cernea, E.Molcuş, op.cit. p. 261
deschiderea succesiunii, categoriile de succesori, ordinea şi cota în care
aceştia dobândesc bunurile defunctului, opţiunea succesorală şi lichidarea
succesiunii.
La baza succesiunii ab intestat se află relaţiile de rudenie, ordinea
succesorală fiind dată de gradele rudeniei. Descendenţii şi părinţii se bucură
de protecţia acordată prin instituţia rezervei succesorale. Codul civil a
suprimat dispoziţiile mai vechi cu privire la soţul supravieţuitor, reţinând
numai un drept de uzufruct în favoarea văduvei sărace atunci când este în
concurs cu descendenţii şi un drept de peoprietate când este în concurs cu alte
rude.
Testamentul pe baza căruia se deferă moştenirea testamentară este de
mai multe feluri: olograf, autentic şi mistic.
Codul mai cuprinde o serie de dispoziţii cu privire la acceptarea sau
repudierea moştenirii, precum şi la obligaţia moştenitorului de a plăti
datoriile succesorale.

III.2.CODUL PENAL

Codul penal a fost publicat în anul 1865 (cuprinzând 400 de articole) şi

a rămas în vigoare până în 1937.
Principalele sale izvoare sunt: Codul penal prusian din anul 1851 şi, în
mai mică măsură, Codul penal francez din 1810.
La baza Codului penal se află concepţia potrivit căreia infractorii sunt
oameni raţionali, conştienţi de urmările faptelor lor, care au porniri
antisociale şi, ca atare, trebuie să fie excluşi din societate. Aceasta este aşa-
zisa concepţie clasică a dreptului penal, profund individualistă, care îl
priveşte pe om ca pe o fiinţă abstractă, desprinsă de mediul în care îşi
desfăşoară activitatea. Mai târziu, când şi-au făcut loc ideile moderne, au
început să fie luaţi în considerare şi factorii sociali care determină
comportamentul uman, fapt ce a determinat o serie de modificări ale
legislaţiei penale, prin care s-a pus accentul pe necesitatea reeducării
infractorilor, în vederea integrării lor în viaţa socială. Cu adoptarea acestui
cod s-a realizat unificarea dreptului nostru penal, iar cele două condici
criminaliceşti au fost abrogate17.

17 E. Cernea, E. Molcuţ, op.cit., p.263

 Codul penal este structurat în trei cărţi: cartea I cuprinde dispoziţii
privitoare la pedepse şi la felul lor, cartea a II-a cuprinde normele cu privire
la crime şi delicte, iar cartea a III-a materia contravenţiilor.
Pedepsele, cum se arată în cartea I, sunt de trei feluri: criminale,
corecţionale şi poliţieneşti.
Crimele şi delictele au fost grupate în mai multe categorii, după
gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezentau. O primă
categorie de crime şi delicte cuprinde infracţiunile îndreptate împotriva
statului (răsturnarea ordinei de stat, trădarea). O a doua categorie cuprinde
crimele şi delictele împotriva constituţiei (fapte îndreptate împotriva
sistemului parlamentar sau a sistemului electoral). Urmează crimele şi
delictele împortiva intereselor publice, legate mai ales de exercitarea
funcţiilor administrative. Unele dintre aceste infracţiuni erau săvârşite de
către funcţionari în exerciţiul funcţiunii (abuzul de putere, delapidarea), iar
altele împotriva acestora (ultrajul, opunerea faţă de ordinele autorităţilor).
Categoria cea mai numeroasă de crime şi delicte cuprinde infracţiunile
îndreptate împotriva intrereselor particulare. Aceste infracţiuni sunt
îndreptate împotriva vieţii, a integrităţii corporale, a onoarei, a patrimoniului.
În clasificarea faptelor penale se au în vedere şi alţi factori, ca de pildă
modul în care au fost ele comise sau numărul participanţilor. În cazuri mai
grave, tentativa este asimilată cu infracţiunea consumată, iar complicele se
pedepseşte ca şi autorul principal.
Cel mai important progres pe care îl face această nouă lege penală este
că nu mai prevede pedeapsa cu moartea (cu excepţia timpului de război),
aceasta fiind înlocuită cu munca silnică pe viaţă18.
Codul penal a mai reglementat şi alte instituţii: corecţia, recidiva,
cumulul de infracţiuni, amnistia, graţierea, reabilitarea19.

III.3 CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ

Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu

Codul civil român. Procedura civilă s-a bucurat de o atenţie specială, atenţie
manifestată atât pe planul propriu- zis al reglementării juridice cât şi pe cel al

18 Dan Ţop, Olivian Mastacan, op.cit., p.163

19 D.V. Firoiu, op.cit., vol II, p.207.
doctrinei. Teoreticienii, ca şi practicienii dreptului plecau de la concepţia că
normele de procedură civilă sunt acelea care dau viaţă întregului drept privat.
Principalele izvoare ale Codului de procedură civilă sunt: dreptul
procesual al Cantonului Geneva, Codul de procedură civilă francez, unele
dispoziţii din legea belgiană cu privire la executarea silită ţi unele norme de
drept procesual din legiurile noastre mai vechi.
Materia este împărţită în şapte cărţi: procedura înaintea judecătorului de
plasă, tribunalele de judeţ, curţile de apel, arbitri, executarea silită, proceduri
speciale, dispoziţii generale.
Cartea I nu s-a pus în vigoare deoarece competenţa judecătorilor, din
lipsă de cadre, a fost atribuită subprefecţilor până în 1879, iar ulterior a fost
abrogată prin legea pentru judecătoriile comunale şi ocoale.
Tribunalele aveau o competenţă generală, mărginită însă de un plafon
valoric.
Curţile de apel au funcţionat iniţial la Bucureşti, Iaşi, Craiova, Focşani
(apoi la Galaţi).
Procedura de judecată era orală, publică şi contradictorie.
În procesul civil puteau fi administrate următoarele probe: acte scrise,
martori, experţi, cercetători, jurământul judiciar, prezumţii.
Procesul parcurgea o dublă judecată în fond, în faţa primei instanţe şi în
faţa instanţei de apel, după care urma judecata în recurs.
Executarea silită era modul prin care se aducea la îndeplinire o hotărâre
judecătorească. Executarea se realiza, în principiu, asupra proprietăţii:
executarea silită imobiliară, concretizată în licitaţie publică şi adjudecarea
bunurilor, dar şi executarea silită mibiliară, cum ar fi, de exemplu, poprirea20
Codul prevedea următoarele căi de atac: apelul, opoziţia, contestaţia şi
recursul prin care se stabilea dacă legea a fost bine interpretată şi aplicată.
În general, desfăşurarea procesului era groaie, deoarece termenele erau
lungi, iar administrarea probelor cerea mult timp. Procedura era costisitoare,
căci părţile plăteau taxe ridicate de judecată şi de timbru. La toate acestea se
adaugă faptul că instanţele inferioare aveau o competenţă restrânsă, astfel
încât părţile erau nevoite să facă lungi deplasări, cu mijloace de transport
primitive, al sediul instanţelor superioare21.

III.4.CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

20 D.V. Firoiu, op.cit., p. 206; Dan Ţop, Olivian Mstacan, op.cit., p. 164
21 E.Cernea, E.Molcuţ, op.cit., p. 265
 Codul de procedură penală a fost adoptat şi aplicat concomitent cu
Codul penal şi a avut ca model Codul de instrucţie criminală francez (adoptat
la 1808).
Codul este compus din două mari părţi: cartea I reglementează
descoperirea, urmărirea şi instrucţia infracţiunilor, iar cartea a II-a judecarea
proceselor.
Descoperirea infracţiunilor revenea ofiţerilor de poliţie judiciară.
Aceştia strângeau probele referitoare la infracţiunile săvârşite de autor şi dacă
socoteau că sunt întrunite elementele unei infracţiuni, înaintau dosarul
procurorului care se ocupa de procedura urmăririi infractorului. În anumite
cazuri, pe care le găsea mai complicate, procurorul înainta cauza respectivă
unui judecător de instrucţie. După efectuarea urmăririi sau, după caz, a
anchetei, procurorul putea sesiza instanţa de judecată.
Aşadar, procesul penal cuprindea două faze: cea premergătoare
judecăţii (descoperirea, urmărirea, instrucţia) şi cea a judecăţii.
Codul prevedea ca instanţe de judecată: judecătoriile de plasă,
tribunalele de judeţ, curţile cu juri şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ca şi
în materia procedurii civile, judecătoriile de plasă nu au funcţionat, atribuţiile
lor fiind încredinţate subprefecţilor care administrau plasa respectivă.
De regulă, delictele erau de competenţa tribunalelor, iar crimele de
competenţa curţilor cu juri. Juriul era chemat să răspundă prin „da” sau „nu”
la două întrebări: dacă persoana este sau nu vinovată, iar în cazul în care era
găsită vinovată, dacă merită sau nu circumstanţe atenuante. Dacă juriul
răspundea afirmativ la prima întrebare judecătorii făceau încadrarea faptei în
textul de lege şi fixau pedeapsa în funcţie de dispoziţiile legii şi de părerea
juriului cu privire la circumstanţele atenuante22.
Prin legi penale speciale, s-au adus modificări Codului penal, astfel
încât, pentru aceleaşi fapte, în loc de pedepse criminale s-au prevăzut
pedepse corecţionale (în felul acesta faptele deveneau delicte). Pe această
cale unii infractori au fost scoşi de sub competenţa curţilor cu juri şi daţi în
competenţa tribunalelor (delictele erau judecate de tribunale), unde sentinţele
erau date de judecători de carieră, care aplicau mai strict legea, deoarece
trebuiau să motiveze sentinţa de achitare, pe când juriul nu trebuia să-şi
motiveze verdictul.

22 E. Cernea, E. Molcuş, op.cit., p. 266

 Trecerea unor infracţiuni din categoria crimelor în categoria delictelor
nu a dus la îmblânzirea legii penale, deoarece pedepsele corecţionate au fost
mărite şi a fost ridicat minimul pedepsei sub care judecătorii nu puteau să
coboare, chiar dacă ar fi fost cazul să acorde circumstanţe atenuante.

IV. CONCLUZII. IMPORTANŢA OPEREI LEGISLATIVE A

LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

Prin adoptarea celor patru coduri s-a constituit, în linii generale,

sistemul de drept burghez, s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea
celor mai moderne legislaţii în materie, introducând norme şi instituţii
juridice dintre cele mai evoluate. Opera legislativă a lui Cuza a plasat
România în rândul ţărilor cu cea mai înaltă legislaţie.
În acelaşi timp, această operă legislativă a dus la crarea unui sistem
judiciar modern, a determinat o evoluţie a practicii instanţelor în direcţia
celor mai înalte exigenţe ale epocii, a stimulat înflorirea învăţământului
juridic, a ştiinţei dreptului, a dus la afirmarea gândirii juridice româneşti în
ţară şi peste hotare, la însuşirea tehnicii juridice în toate nuanţele sale, ceea ce
s-a răsfrânt pozitiv asupra activităţii teoretice şi practicii juridice.
 BIBLIOGRAFIE

• N. Adăniloaie, D. Berindei, Reforma agrară din 1864, Bucureşti, 1967.

• M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921
• C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil”, Bucureşti, 1981
• E. Cernea, E. Molcuş, Istoria statului şi dreptului românesc, Universul
Juridic, Bucureşti, 2006.
• D. Ţop, Olivian Mastacan, Istoria statului şi dreptului românesc, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
• D. V. Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc, E.D.P., Bucureşti,
1976.
• Codul civil, ediţia a V-a, Best Publishing România, 14 iunie 2010.