Speța nr.

În fapt, Domnul F suferă de o boală mentală care îl face confuz și violent din punct
de vedere fizic față de ceilalți. Soția sa a încercat să-l convingă să viziteze un medic,
dar a refuzat. De aceea, soția a solicitat autorităților să-l interneze într-un spital de
psihiatrie. Poliția în mod forțat l-au introdus pe domnul F într-o mașină de poliție și
l-au dus la spital, la ordinul Ministrului de Interne. El a fost internat în secție două
zile, dar nimeni nu i-a dat explicații. El te sună de la spital și spune că spitalul nu are
dreptul să-l țină acolo.
În drept, art. 5 al Convenției Europene a Drepturilor Omului stipulează excepțiile
care intervin în legătură cu dreptul la libertate și siguranță, în speța de față este
notabilă situația cu titlu de excepție prezentă în conținutul lit.e –
“ Dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o
boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui
vagabond.”
Convenţia nu precizează ce se subînţelege prin „alienat”. Conform opiniei
judecătorilor de la Strasbourg, această noţiune nu se încadrează într-o „interpretare
defi nitivă”, deoarece sensul ei nu încetează de a evolua odată cu progresele
cercetărilor psihiatrice, flexibilitatea crescândă a tratamentelor şi schimbarea
atitudinii comunităţii faţă de bolnavii mintali.
Este evident că nu ar trebui să considerăm că articolul 5 (1) (e) autorizează detenţia
cuiva doar din cauza că comportamentul sau ideile sale se abat de la normele ce
predomină într-o anumită societate. Determinarea alienării unei persoane trebuie să
fi e efectuată în conformitate cu dreptul intern, cu aplicarea acestuia în speţa şi cu
starea cunoştinţelor psihiatrice. Totodată, detenţia trebuie să fi e „legală”, cu alte
cuvinte ordonată în conformitate cu dreptul (material sau procesual) intern şi cu
Convenţia şi să nu fi e arbitrară.
În drept, autoritățile nu au acționat correct prin faptul că nu l-au informat pe domnul
F despre motivul plasării în spital contra voinței sale.
În susținerea acestei păreri, Articolul 5, §2 al CEDO stipulează –
“Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen și într-o
limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații
aduse împotriva sa. “
Analizînd jurisprundența CEDO în materia încălcării Articolului 5 §2, (Cauza
Dogotar vs Moldova1, Cauza David vs Moldova2) putem afirma cu certitudine că
internarea forțată a domnului F este una ilegală , arbitrară, care încalcă prevederile
Convenției în mod evident.

Speța nr. 2

În fapt, Doamna X și prietenul ei, dl Y, erau studenți străini și locuiau

împreună în Tirana (Albania). Doamna X vorbea albaneza, dar nu o vorbea destul
de fluent. Doamna X a rămas însărcinată de la dl Y. După ce dl Y a aflat despre
sarcina doamnei X, el a acuzat-o că a conceput copilul cu altcineva și a început să
fie agresiv. Întrucât doamna X era îngrijorată de viața copilului ei, ea s-a despărțit
de domnul Y și s-a mutat din apartament. Domnul Y a găsit noul domiciliu al
doamnei X și a amenințat-o frecvent că o va ucide. Odată, dl Y a intrat în
apartamentul doamnei X și a scris pe pereții dormitorului ei „Voi face ceea ce am
promis”.
Doamna X a sunat la poliție și le-a explicat ce s-a întâmplat. Poliția a avut impresia
că amenințările fostului prieten al doamnei X erau probleme obișnuite cauzate în
urma despărțirii cuplului. Cu toate acestea, poliția a asigurat-o pe doamna X că vor
înregistra cazul și vor începe o anchetă. A doua zi, domnul Y a intrat din nou în
apartamentul doamnei X, înarmat cu un cuțit. Doamna X a reușit să sune la poliție,
dar fiind stresată, a pronunțat greșit numele străzii, ceea ce a provocat o întârziere
semnificativă pentru sosirea poliției. La sosirea poliției, doamna X și copilul ei
nenăscut au murit.
În drept, conform conținutului Comentariului asupra hotărârilor Curţii Europene a
Drepturilor Omului versus Republica Moldova din 2017, Marea Cameră a Curţii a
rezumat jurisprudenţa anterioară şi a conchis că „copilul nenăscut nu trebuie
considerat ca o persoană protejată în mod direct de art. 2 din Convenţie” şi că „în
cazul în care copilul nenăscut are un drept la viaţă, acesta este limitat implicit de
drepturile şi interesele mamei”. Instanţa europeană nu a exclus totuşi posibilitatea
1
http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-186010
2
https://promolex.md/wp-content/uploads/2017/01/Case_of_David-_v._Moldova.pdf
ca, în anumite circumstanţe, măsurile de protecţie să fie extinse asupra copilului în
timpul sarcinii. Aceasta este ceea ce pare să fi avut în vedere Curtea considerând că
„art. 8 § 1 nu poate fi interpretat în sensul că sarcina şi încetarea acesteia sunt, în
principiu, doar o chestiune legată de viaţa privată a mamei”.
Poliția nu a acționat în conformitate cu Articolul 2, (1) al CEDO care garantează
dreptul absolut la viață, protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod
intenționat, decît în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal cînd
infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege.
Protecția victimelor a trebuit să fie instituită în momentul primei apelări la organele
de drept, prin intermediul ordinului de restricţie de urgenţă, măsură provizorie de
protecţie a victimei violenţei în familie, aplicată de poliţie, prin care are loc
înlăturarea imediată a agresorului din locuinţa familiei şi stabilirea unor interdicţii
prevăzute de lege, în vederea prevenirii repetării/comiterii acţiunilor violente,
asigurînd astfel victimei şi altor membri ai familiei siguranţă în locuinţa lor.
Conform articolului 1, (1) al Convenţiei internaţionale privind eliminarea tuturor
formelor de discriminare rasială, adoptată de Adunarea Generală O.N.U. prin
Rezoluţia 2106 (XX) din 21 decembrie 1965, intrată în vigoare la 4 ianuarie 1969,
expresia „discriminare rasială" are în vedere orice deosebire, excludere, restricţie
sau preferinţă întemeiată pe rasă, culoare, ascendenţă sau origine naţională sau
etnică, atunci când acestea au ca scop sau efect distrugerea sau compromiterea
recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale în domeniile politic, economic, social şi cultural sau în
orice domeniu al vieţii publice.
Astfel, în speța dată, organele de drept au încălcat deopotrivă Articolul 2 (1) și
Articolul 14 al CEDO.
Speța nr. 3
În fapt, în urma unor serii de atacuri cu bombe suicidale in metroul orasului, o serie
de personae au fost ranite si ucise. O echipa de politie a inconjurat o cladire, in care
se presupune ca se ascundeau organizatorii atacurilor.
Politia a fost averizata ca grupul terrorist a planificat un alt atac suicid.
Ulterior, domnii X si Y au parasite cladirea. Primul era de origine araba si avea o
pelerine de ploaie mare. Celalalt din urma era de origine caucaziana si avea un sacou.
Trei membri ai echipei speciale imbracati in civil i-au urmat pe cei doi barbati. Au
fost averizati ca barbatii ar putea avea explozibil atasat la corpurile lor si ca trebuie
sa ii impiedice sa intre in metrou.
Cind cei doi barbati urmau sa intre in metrou, politistii au incercat fara success sa-I
opreasca. Domnii X si Y au inceput sa fuga. In acel moment, unul dintre politisti l-
a impuscat mortal pe X si l-a ranit pe Y. Ulterior, s-a constatat ca niciun barbat nu
era terorist.
În drept, mai întâi însă, astfel cum s-a subliniat în literatura de specialitate şi în
practica judecătorească din unele state membre ale Consiliului Europei , dreptul la
viaţă în sensul art. 2 din Convenţie nu este altceva decât dreptul la a trăi, în sensul
uzual al termenului şi nu dreptul la o viaţă decentă.
Împrejurarea că textul vorbeşte despre interzicerea cauzării morţii în chip intenţionat
prin acţiunea agenţilor forţei publice a statului, nu înseamnă că aceştia ar putea cauza
moartea unei persoane în chip neintenţionat. De aceea, soluţia Comisiei într-o cauză
împotriva Belgiei, în care reclamanta se plângea de moartea soţului ei cauzată de
tirul fără somaţie efectuat de un jandarm, ameninţat fiind de o altă persoană într-o
acţiune de dispersare a unei manifestaţii, în sensul că moartea n-a fost cauzată în
chip intenţionat , a primit critici dintre cele mai aspre în doctrină, ceea ce a condus
fostul organism european de protecţie a drepturilor omului la a-şi nuanţa
jurisprudenţa în materie. De aceea, ulterior, în situaţii asemănătoare, ea a decis, în
anul 1978, că ideea potrivit cu care „dreptul la viaţă al unei persoane este protejat
prin lege" implică pentru stat nu numai obligaţia de a nu cauza, prin agenţii săi,
moartea unei persoane „cu intenţie", dar şi pe aceea de a lua toate măsurile necesare
care să conducă la protecţia vieţii.
Drept excepție de la paragraful 1 al Articolului 2 din Convenție, sunt situatiile
prevazute la paragraful 2, care prevede ca “Moartea nu este considerată ca fiind
cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o
recurgere absolut necesară la forţă : a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane
împotriva violenţei ilegale ; b. pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica
evadarea unei persoane legal deţinute ; c. pentru a reprima, conform legii, tulburări
violente sau o insurecţie.”
Astfel, in cazul nostru, se poate de vorbit despre o incercare de arestare legala pentru
a reprima, conform legii, tulburari violente. Cert este faptul ca conform dreptului
intern, este necesara impuscatura de avertizare, care din conditiile spetei poate fi
considerata drept incercarile politistilor de a opri persoanele X si Y.