TEMA 1 .

Etimologia si evolutia criminologiei

Termenul „criminologie” a fost folosit pentru prima dată de Paul Topinard în anul 1879. Derivă din
latinescul „crimen” (crima, cu sensul de infractiune) si grecescul „logos” (cuvânt, cu sensul de știintă). O
lucrare intitulata Criminologie a aparut mai tarziu (1885) și aparține lui Raffaele Garofalo. La formarea
criminologiei ca știinta și-au adus contribuția nume precum Cesare Beccaria si Jeremy Bentham
(întemeietorii școlii clasice), iar la consacrarea ei intre știintele pozitiviste: Cesare Lombroso, Enrico
Ferri, Raffaele Garofalo (in Italia) sau Alexandre Lacassagne, Gabriel Tarde, Emile Durkheim etc. (în
Franța). Criminologia s-a dezvoltat mai întâi în cadrul altor discipline științifice: statistica, sociologia,
antropologia, psihologia, psihiatria etc. Noua știință întemeiată de Cesare Lombroso nu se numea
criminologie, ci antropologie criminală. Consacrarea criminologiei ca știinta se face în mod treptat, o data
cu apariția lucrărilor de specialitate și cu înființarea unor instituții internaționale care au ca obiect studiul
criminalității (exemplu, Societatea Internaționala de Criminologie, cu sediul la Paris - 1934). Un rol
important l-a avut si activitatea desfășurata de către ONU, precum și cea din Consiliul Europei.

Majoritatea autorilor sunt însă de părerea că utilizarea corespunzătoare a acestui termen nu putea avea loc
decât o dată cu constituirea criminologiei ca ştiinţă, iar acest lucru s-a produs în trei etape decisive: -
Prima etapă e marcată de activitatea celebrului medic militar italian Cesare Lombroso (1835-1909), care
în baza unei sinteze creatoare, îmbogăţită de propriile sale cercetări, a publicat în anul 1876 lucrarea
intitulată “Omul delincvent” (“L’Uomo delinquente”), în care susţine că ar fi găsit imaginea – model a
infractorului, descriindu-l ca pe o fiinţă predestinată să comită crime datorită unor stigmate fizice şi
psihice înnăscute. C.Lombroso a mai fost supranumit şi creatorul antropologiei criminale (unii autori î-l
definesc şi ca părinte al criminologiei antropologice). 1 - A doua etapă este legată de activitatea
profesorului de drept şi sociologie Enrico Ferri (1856-1929), care în lucrarea sa “Sociologia criminală”,
apărută în a.1881, analizează rolul factorilor sociali în geneza criminalităţii, motiv pentru care a fost
considerat întemeietorul criminologiei sociologice. - A treia etapă, care aduce de fapt şi consacrarea
termenului în cercetarea fenomenului criminalităţii este marcată de activitatea magistratului Raffaelo
Garofalo (1851-1934), a cărui celebră lucrare intitulată “Criminologia”, apare la Napoli 2 în anul 1885.
Autorul încearcă să depăşească graniţele cu care se confruntă criminologia în secolul al XIX-lea. Anume
anul 1885 fost considerat de către marea majoritate a criminologilor ca reprezentând momentul naşterii
criminologiei ca ştiinţă. În decursul dezvoltării criminologia a avut mai multe definiţii, deseori
determinate de concepţia şi viziunea autorilor, sau în funcţie de momentul istoric şi de gradul de
dezvoltare al ştiinţelor sociale şi umane. Ne vom opri în continuare asupra unora dintre cele mai
reprezentative definiţii date criminologiei contemporane, subliniind aspectele lor pozitive, cât şi cele
negative. Astfel, la ora actuală, criminologia ar putea fi definită ca o ştiinţă socială, relativ autonomă,
auxiliară ştiinţelor penale, cu caracter pluridisciplinar, care studiază starea,structura, dinamica, legităţile
cauzale şi condiţiile socio-umane ale criminalităţii, inclusiv de tratament al delincvenţilor, elaborând şi
fundamentând modele cauzale şi soluţii de intervenţie preventivă şi de apărare socială contra crimei şi
criminalităţii, conform realităţii existente, în interesul dezvoltării societăţii, al progresului şi civilizaţiei.1
Am considera că este o definiţie prea anevoioasă şi greoaie, necesitând simplificări. Criminologul francez
J. Léauté susţine că “ştiinţa criminologiei este ştiinţa care se ocupă cu studiul ansamblului fenomenului
criminal”.2 Este o definiţie foarte corectă, dar prea sintetică, deoarece criminalitatea este un fenomen cu
mult mai complex. Părintele criminologiei americane Edwin H.Sutherland afirmă că criminologia este
ştiinţa care studiază “procesele elaborării legilor, ale încălcării acestora şi ale reacţiei sociale împotriva
acelora care încalcă legile”.3 Această definiţie acoperă

aproape, în întregime problematica obiectului de studiu al criminologiei. La general, autorii moderni

pleacă de la definiţia dată de J.Pinatel, după care “criminologia este studiul ştiinţific al omului delincvent
şi al delictului”,1 astfel autorul,preluind definitia lui Garofalo, consideră criminologia ca o “ştiinţă
completă despre om”, ce studiază “cauzele şi remediile comportării sale antisociale”. Criminologia este
preocupată să cerceteze cu precădere cauzalitatea criminalităţii, ca fenomen social. Ea este chemată să
examineze sursele socio-umane ale crimei şi criminalităţii, ale fiecărei infracţiuni în parte, ale diverselor
categorii şi grupe de infracţiuni, precum şi criminalitatea în ansamblu. Ca ştiinţă criminologia
examinează: - Reacţia socială contra criminalităţii; - cercetarea problematicii profilaxiei şi terapeuticii
sociale a criminalităţii; - investigarea metodelor şi procedeelor de prevenire şi combatere a crimei şi
criminalităţii; - apărarea socială împotriva crimei. Criminologia este unica ştiinţă socială, extrajuridică,
care oglindeşte societatea, oferă o imagine globală, esenţială şi multilaterală a realităţilor socio-umane.
Deci, criminologia este ştiinţa fenomenului infracţionalităţii în ansamblul său şi nu doar a unei părţi a
acestuia.

Dorim să relevăm şi o definiţie dată în documentele celui de-al 8-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru
prevenirea infracţiunii şi tratamentul delincvenţilor (Havana, 27 august – 7 septembrie a.1990):
“Criminologia este o disciplină ce analizează cauzele infracţiunilor şi factorii care influenţează apariţia
fenomenului infracţional”.

Cu toate diferenţele de formulare astăzi există un consens deplin asupra faptului că disciplina
criminologiei studiază criminalitatea – în primul rând ca etiologie, fenomenologie şi mijloace de
combatere. Din acest punct de vedere, formularea cea mai largă a definiţiei criminologiei este aceea de a
fi disciplina care se ocupă cu “studiul ştiinţific al criminalităţii şi al profilaxiei acesteia”, iar cea mai
exigentă ar fi aceea de a o considera ca “un sistem ştiinţific de cunoştinţe, idei, teorii, metode şi tehnici cu
privire la cercetarea criminalităţii şi delincventului şi la elaborarea mijloacelor de prevenire şi combatere
a comportamentelor criminale”.2 Criminologia nu este singura ştiinţă care se ocupă de acest fenomen. Şi
alte ştiinţe au drept obiect de studiu fenomenul infracţionalităţii, dar nu în ansamblu, ci doar o parte a
acestuia cum ar fi: dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul execuţional etc. În studiul
infracţionalităţii, criminologia utilizează cunoştinţe şi metode de cercetare din domeniile altor ştiinţe, care
studiază aspecte separate ale acestui fenomen. Din acest punct de vedere, putem afirma că criminologia
are un caracter multi- şi interdisciplinar. Având în vedere aceste consideraţii, criminologia poate fi
definită ca fiind ştiinţa socială, extrajuridica, ce studiază fenomenul criminalităţii în ansamblul său sub
aspectul stării, structurii şi dinamicii sale, al cauzelor şi condiţiilor care-l determină si/sau favorizează,
precum şi modalităţile de profilaxie şi combatere a acestui fenomen.

Din punctul de vedere al raportului criminalităţii cu activitatea juridică distingem: - criminalitatea relevată
sau aparentă înţeleasă în sensul de criminalitate descoperită şi înregistrată în statisticile organelor penale
din sistemul judiciar. De regulă, cifra criminalităţii relevate este cu mult inferioară celei reale, întrucât nu
toate delictele sunt descoperite şi nu toţi delincvenţii sunt identificaţi; de asemenea, unele delicte nu sunt
reclamate, altele nu sunt înregistrate, altele sunt retrase de către victimă etc.; - criminalitatea neagră sau
ocultă, înţeleasă în sensul de criminalitate neînregistrată şi nedescoperită. În celebra sa lucrare,
“Criminalitatea gulerelor albe”,1 E.Sutherland, demonstra existenţa unui volum de ilegalitate în anumite
afaceri comerciale şi profesiuni din societatea americană. După părerea lui, costul economic al
delapidărilor, fraudei asupra consumatorului, afacerilor politice necinstite, comise de înalţi funcţionari,
depăşeşte, probabil, costul economic al delictelor obişnuite.

EVOLUTIA-În evoluția criminologiei putem evidenția trei mari perioade. Prima perioadă, numită și
clasică, a durat de la mijlocul sec. XVIII până în a doua jumătate a sec. XIX; a doua perioada – pozitivistă
– din a doua jumătate a sec. XIX până în anii °20 ai secolului XX și cea de-a treia perioadă, numită
contemporană sau pluralistă, din anii °20-°30 ai sec. XX până în prezent. Inițiativa mișcării nemijlocite de
reformare a dreptului penal și criminologiei o are Italia, căreia îi revine gloria de a fi fruntea acelei
mișcări epocale, fiind denumită „țara clasică a dreptului penal” sau „patria justiției penale”. Un rol
determinant în fundamentarea concepțiilor criminologice „clasice” îl are gândirea lumii antice și
religioase. De asemenea, o importanță deosebită în evoluția științelor penale o are Cesare Beccaria,
promotorul școlii beccariene/clasice, autorul principalei sale lucrări „Despre infracțiuni și pedepse”, operă
ce a revoluționat gândirea juridică, deschizând noi orizonturi în problematica crimei și a justiției penale.
Deopotrivă de importante sunt concepțiile lansate de școala pozitivă italiană, școala sociologică a lui E.
Durkheim, școala mediului social, școala interpsihologică, școala cartografică (geografică), curentul
psihologic clasic și doctrina psihanalistului Sigmund Freud. Toate aceste școli au determinat traiectoria
obiectului cercetării criminologice și au fundamentat conceptual și ideatic un segment al etiologiei
criminalității, personalității infractorului și genezei crimei.

Teoriile criminologice contemporane reprezintă un ansamblu de concepții ce revelează explicații, idei pe

marginea apariției, existenței și persistenței fenomenului criminalității în societate. Teoriile menționate
pot fi categorisite în 3 mari grupuri, teoriile de orientare biologică/bioantropologică, teoriile de orientare
psihologică și psihiatrică și, respectiv, teoriile sociologice. Fiecare din aceste categorii mizează pe anumiți
factori și premise criminogene. Prima mulțime reliefează factorii biologici, ereditatea, factorii
bioantropologici, infracțiunea fiind considerată ca un produs natural al unor trăsături biologice
individuale, anormale, criminalul reacționând sub influența obiectivă a acestor factori, fără a dispune de
posibilitatea alegerii altui comportament, astfel fiind o marionetă în mâinile propriilor particularități
biologice. Teoriile psihologice explică criminalul prin prisma unui tip specific de personalitate criminală
care se formează ca rezultat al interacțiunii factorilor individuali cu cei de mediu, astfel felul negativ și
neintegrativ de reacție conduce la formarea acesteia. Pe când teoriile de orientare sociologică
argumentează că învăţarea modului în care trebuie să valorifici o oportunitate ilegală implică procese mai
ample, care, de fapt, încep cu însuşirea modului de a valorifica oportunităţile legale. Aceste teorii descriu
comportamentul criminal ca pe un comportament învăţat mai dinainte, sau, aşa cum este el prezentat de
către criminologi, ca pe „un comportament normal învăţat“, care se realizează în urma unei socializări
negative, printr-un sistem defectuos de comunicare cu alte persoane. Fiecare din aceste categorii de teorii
interpretează un anumit segment al etiologiei criminalității individuale sau de grup.