Apariţia şi evoluţia victimologiei ştiinţifice

Primele consideraţii reprezentând aplicarea principiilor victimologice la relaţiile dintre

criminal şi victimă, aparţin avocatului român Beniamin Mendelshon. Născut la Bucureşti în
anul 1890, B. Mendelshon a devenit avocat în anul 1934, în activitatea profesională
adoptând conceptele şi teoria psihanalizei freudiene. Considerând că între impulsul sexual
şi instinctul morţii „există o legătură permanentă de nestăpânit”, B. Mendelsohn distinge
funcţiile cognitive susceptibile să influenţeze mediul, conduitele instinctive şi să stabilizeze
experienţa agresională individuală. În şedinţa Societăţii Române de Psihologie şi
Psihoterapie din 29 martie 1934, organizată în amfiteatrul Spitalului Colţea din Bucureşti, B.
Mendelsohn defineşte conduita individuală deviantă, factorii sociali şi interindividuali,
semnificaţia unică şi rolul victimei într-un context de conduite deviante, interpretarea
comportamentului victimei perceput de infractor, rolul agresorului şi al victimei izolate [2]. B.
Mendelsohn supune analizei raportul infractor-victimă începând din anul 1937 şi apreciază
că reacţia victimei la actul agresional este dependentă de potenţialul de receptivitate al
victimei, diferit de la individ la individ, deoarece este condiţionat de vârsta, sexul, gradul de
cultură şi inteligenţă, aspectul bio-psihic, gradul de obişnuinţă faţă de pornirile agresive,
stabilitatea sau instabilitatea emotivă.

1. Mendelsohn clasifică victimele astfel: victimă total nevinovată (pruncuciderea);

victimă mai puţin vinovată decât criminalul (ignorantă, imprudentă); victimă tot atât
de vinovată ca şi criminalul (provocatoare); victimă total vinovată (stimulatoare,
imaginară, agresoare); victimă înnăscută. Observaţia şi măsurarea comportamentului
concret al victimei, raporturile acesteia cu infractorul şi cu mediul social,
personalitatea, trăirile, ideile şi acţiunea victimei, percepţia raportului direct dintre
criminal şi victimă constituie obiectul victimologiei. Modelul comportamental
agresional este perceput într-un mod semnificativ de victimă care își adaptează
conduita după comportamentul agresorului sau se opune acestuia, impunându-şi
conştient o anumită atitudine, ca act social într-un ansamblu de interacţiuni umane
(receptivitatea victimală). Intrucât agresorul îşi determină în mod individual poziţia în
raportul cu societatea, victima are două forme de acţiune: individuală şi colectivă.
Când efectul victimal, rezultat al actului agresional nu este stabilit, va trebui să fie
confirmat, în mod cert, pentru a se identifica semnificaţiile (indiciile) acestuia privind
existenţa victimizării, în formele generale ale acţiunii agresionale. Profesorul german
de drept penal Hans von Hentig (1887-1974), în vol. „The Criminal and His Victim”,
apărut în anul 1948, precum şi în lucrările sale ulterioare „Zur Psychologie der
Einzeldelikte”, „Das Verbrechen” a analizat fenomenul concret, stabilind noţiuni şi
concepte utilizate în victimologie, evidenţiind posibilităţile de interacţiune dintre
infractor şi victimă, precum şi rolul victimei în desfăşurarea acţiunii infracţionale.
Descoperind în planul comportamentului unele situaţii specifice Hans von Hentig a
propus următoarea clasificare a victimelor: victime izolate (solitarii şi melancolicii),
care nu-şi reglează mecanismul integrării sociale astfel încât rămân izolaţi de
ansamblul organizării vieţii şi activităţii sociale: străinii, marginalizaţii social,
persoanele abandonate inadaptaţii psiho-biologic la un anumit regim de
viaţă; victimele generate de neliniştea vitală individuală şi anxioniştii, caracterizate
prin instabilitate psiho-socială, provocând accelerări şi stagnări acţionale care
determină dezechilibru comportamental şi dereglări afective; victime fără rezistenţă
acţională; provenind din subdezvoltarea psiho-fizică, fapt care determină dependenţa
 de caracterul dominant al agresorului, favorizând acţiunile agresionale (de regulă în
perioada pubertăţii sau senilităţii). Sintetizând rolul factorilor fiziologici în
producerea victimizării, Hans von Hentig stabileşte următoarea structură a
victimelor: victime predestinate ereditar; victime recidiviste; victime neputincioase
din cauza lipsei de apărare; victime false; victime imune; victime ce devin infractori;
disperaţii; tinerii; femeile; handicapaţii mintal; emigranţii; oamenii fără cultură;
oprimaţii; iresponsabilii; turmentaţii.

Evidenţiind rolul unor elemente situaţionale[3] Hans von Hentig a elaborat următoarea

clasificare a victimelor:

- victime nevârstnice (psihologia victimei este afectată de lipsa de experienta socială, de

lipsa forţei fizico-morale, care să opună o rezistenţă puternică agresorului); se creează
astfel profilul psiho-comportamental al victimei nevârstnice, prin reducerea reacţiilor şi a
conduitelor de apărare, posibilitatea victimizării sub forma abuzului şi hărţuirii sexuale, a
răpirii (Kidnapping), a cerşetoriei;

- victime femei (se manifestă în cadrul unei dependenţe între determinarea biologică a

femeii lipsită de posibilitatea unei apărări dinamice şi agresivitatea criminalilor motivată
sexual sau material);

- victime vârstnice (fenomenele subiective depind de sănătatea mentală a victimei şi de

modul de implicare în realitatea înconjurătoare, de gradul relaţiilor individuale psiho-
voliţionale);

- dependenţii de alcool şi stupefiante (prezintă necesitatea adaptării organismului la

consumul de alcool şi stupefiante, devenind neadaptat la stimulii externi);

- imigranţii (rolul adaptativ al psihicului este redus, modificându-şi organizarea şi funcţiile

astfel încât gândirea străinului este permanent afectată de lipsa unei adecvări de ordin
comunicaţional, care să asigure obţinerea unui echilibru al personalităţii);

- etnicii  (dificultatea formării unor comportamente corespunzătoare şi a unui grad de

solicitări sociale legitimează organizarea experienţei individuale care generează conflictele
etnice);

- indivizii normali dar cu o inteligenţă redusă (nu au capacitatea de a anticipa rezultatele

acţiunilor desfăşurate, în raport cu influenţele mediului);

- indivizii temporar deprimaţi (prezenţa scopului în plan mental este redusă din cauza lipsei
de voinţă şi a sentimentului de inferioritate, a incapacităţii de a sintetiza priorităţile
comportamentale);

- indivizii achizitivi (starea de relaţionare cu mediul este determinată de modul în care

individul realizează venituri substanţiale, de felul cum se integrează în absolvirea nevoii de a
realiza profituri, în funcţie de contextul în care apare orice posibilitate);
- desfrânaţii şi destrăbălații (rămân relativ inerţi la regulile sociale şi morale, prezentând
tulburări de structură a sistemului comportamental şi chiar nervos);

- singuraticii (exacerbând relaţia cu modul ambiental, ajung să-şi modifice comportamentul

prin absolutizarea izolării în interpretarea tuturor proceselor psihice);

- chinuitorii  (depăşind limitele unei comportări normale, realizează acte cu semnificații

psihice prin care denaturează regulile şi raporturile interindividuale, devenind victimele
acestora);

- indivizii „blocaţi” și cei nesupuşi (elaborându-şi un anumit model comportamental

individual, în cazul apariţiei unor contradicţii, a unor erori sau a unor factori perturbatori,
aceștia acceptă soluţiile unor infractori sau, prin propria interiorizare psihică, nu se vor lăsa
victimizaţi).

În perioada 1947 - 1961, Şcoala de la Mainz dezvoltă caracteristicile și conţinutul

individualităţii victimale, esenţa etică a conflictului agresional desprins din acţiunile
comunităţii, necesitatea reintegrării sociale a victimei, cercetarea caracteristicilor
infractorilor. În anul 1961, italianul Filippo Gramatica, în volumul „Principi di Difesa Sociale”,
elaborează profilaxia victimală după gradul de victimizare şi capacitatea de recuperare
individuală, restabilirea unor relaţii sociale şi a interacţiunii stabilite cu comunitatea,
edificarea unei structuri pentru aplicarea sistematică a tratamentului victimal. În anul
1966, Ezzat Abdel Fattah în studiul „Quelques problemes poses â la justice penale par la
victimologie”, evidenţiază modul în care actul agresional exercită o presiune constantă şi
puternică asupra victimei, obligând-o să participe în orice mod la derularea actului
agresional, devenind:

- victimă participantă (dispusă să rişte orice consecinţă, din spirit de aventură);

- victimă latentă (lipsită de iniţiativă va aprecia desfăşurarea agresivităţii într-un mod

imprevizibil, putând reacţiona oricând pentru a evita sau a accepta eşecul actului
victimizant);

- victimă predispusă (cu reacţii spre înclinaţii schimbătoare, rigide şi complexe care

contrazice şi încearcă să revină la vechile atitudini);

- victimă provocatoare (fidelă unor concepţii în care dispreţul şi sfidarea regulilor

comportamentale îndeamnă la acţiuni nesocotite, la schimbări de atitudini periculoase,
euforice, isterice, exaltate, melancolice);

- victimă neparticipantă (care adoptă posibilitatea de a-şi controla comportarea acceptând

doar actele cu semnificaţii cunoscute).

În anul 1970, în volumul „The Resurement of Delinquency”, Thorsen Sellin şi Marvin

Wolfgang, consideră că există următoarele tipuri de victimizare:

- victimizarea primară (reprezintă în esenţă urmarea oricărei agresiuni îndreptată împotriva

unei victime);
- victimizarea secundară (vizează situaţiile de păgubire a unor societăţi comerciale, fiind
diversificată);

- victimizarea terţiară (reflectă delictele care au ca obiect convieţuirea socială sau

administraţia publică);

- participarea mutuală (infracţiunea se produce prin iniţiativa infractorului însă, victima

adoptă fie o manieră relativ pasivă sau printr-o atitudine voluntară va păstra „secretul
victimizării”: adulter, avort);

- victimizarea juvenilă (condiţionată de caracteristicile reflectării factorilor perturbatori din

mediul înconjurător, relaţia dintre victima-minor şi mediu fiind instabilă şi situaţională).

În anul 1973, în Israel, a fost programat primul Colocviu Internaţional de

Victimologie (terminologia victimologică se amplifică prin stabilirea genezei
comportamentului victimei, a stărilor psiho-fiziologice, a personalităţii şi psihologiei
specifice victimei, contribuţia şi rolul victimei în perpetuarea crimei în cadrul dreptului
penal). Au fost subliniate influenţele criminologiei, psihologiei, psihanalizei, privind
comportamentul victimei, care a fost investigat şi descris sub aspectul conceptelor de
conştiinţă, trăire psihică, drepturi şi obligaţii, folosindu-se rezultatele unor
ştiinţe interdisciplinare: antropologia, fiziologia, economia. În anul 1976, în S.U.A. (Boston), a
fost organizat al doilea Simpozion Internaţional de Victimologie  (stabibilindu-se obiectul şi
direcţiile de dezvoltare a victimologiei, ca ramură a ştiinţei criminologiei, s-a propus
înfiinţarea unor centre de cură pentru categoriile de victime supuse agresării sexuale,
atacului armat, unor violenţe grave, acordarea unui sprijin social şi adoptarea unor măsuri
preventive pentru o anumită tipologie de victime). Precizându-se conceptele de investigare
a relaţiei sociale, a statutului persoanei supusă agresiunii şi adoptându-se măsuri de natură
judiciară şi socială, se constată că s-a definit structura ştiinţei victimologice, ca obiect
distinct de criminologie (în S.U.A. a fost înfiinţată revista ,Jurnal internaţional de
victimmologie”). În anul 1977, criminologul american Stephen Schafer în volumul
„Victimology The Victime and His criminal” clasifică victimele după gradul de participare şi
de răspundere la producerea infracţiunii în[4]:

- victime fără relaţii anterioare cu criminalul (consecinţele actului infracţional sunt imputate

doar infractorului, victima necunoscând pe infractor);

 - victime provocatoare (gradul de responsabilitate pentru determinarea, susţinerea şi

finalizarea acţiunii fiind apreciat în funcţie de provocarea conştientă sau inconştientă
manifestată de victimă);

- victime incitative (când victima iniţiază şi participă la declanşarea actului agresional);

- victime slabe sub aspect biologic (conformarea executării acţiuni agresionale este

rezultatul neputinţei biologice de a se împotrivi constrângerii agresorului);

- victime slabe sub aspect social (victima nu este capabilă să-şi asume responsabilităţi
sociale pentru a schimba ordinea acţiunilor sociale);
- alte victime (efectele actului agresional vizează persoana victimei, modul de gândire şi
acţiune fiind rezultatul liberului arbitru, actele permise sau nepermise având o semnificaţie
particulară);

- victime politice (idealul şi datoria sunt asociate unor imbolduri, iar consecinţele acţiunilor
vor reprezenta simbolul responsabilităţii faţă de principiile urmărite).

În cadrul celui de-al III-lea Simpozion Internaţional de Victimologie au fost precizate şi

definite conceptele de condiţie şi motivaţie existenţială a victimei, metodele de cercetare în
victimologie, tratamentul juridic aplicat victimei şi s-a propus adoptarea unor măsuri
adecvate pentru reintegrarea socială a victimei. În anul 1985, criminologul român Vasile V.
Stanciu a publicat la Paris volumul „Les droits de la victime”, iar în volumul „Criminalitatea
Parisului”, apărut în anul 1985, prezintă condiţiile în care victima poate fi implicată în
conflictul agresional. Acesta consideră că există victime prin definiţie: săracii, bolnavii,
imigranţii, persoanele cu un instinct slab de conservare. Propune o strategie a prevenirii
crimei prin preceptul defensivei şi al revendicării drepturilor, deoarece indivizii sunt victime
ale mediului social, astfel că, trebuie să se înfiinţeze tribunale speciale pentru minorii
agresaţi de părinţi sau de alte persoane. Prin Rezoluţiile O.N.U., s-a propus statelor să
adopte măsuri de ocrotire: victimele să fie indemnizate de stat; statele să aibă recurs la
jurisdicţia Curţii Internaţionale de Justiţie, la Comitetul pentru drepturile omului al O.N.U., la
Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, Guvernele să nu instituie tratamente
inumane, să nu suspende drepturile constituţionale. În anul 1988, criminologul Wolf
Middendorf în volumul „Die Opfer des Betruges” (Victima înşelăciunilor) prezintă gradul de
implicare a victimei în activitatea economică şi afectivă, după următoarele criterii:

- victimă generoasă (este dependentă de modul în care infractorul reuşeşte să o

impresioneze, punând accentul pe naivitatea şi disponibilitatea materială a victimei);

- victimele „ocaziei bune”, când infractorul oferă pentru comercializare, la preţuri modice,
bunuri şi valori sustrase sau devalorizate, victima considerând că în acest mod îşi rezolvă
trebuinţele şi aspiraţiile individuale;

- victima afectivităţii şi devoţiunii care apare în cadrul procesului afectiv şi emoţional prin

tendinţa de a crede că psihicul se află în relaţie cu puterile supranaturale astfel încât,
procedează la efectuarea de donaţii pentru purificare. Cealaltă categorie de victime ia în
considerare realitatea adiacentă a oricăror simptome pentru realizarea mariajului sau a
aventurii intime;

- victimele lăcomiei explică actul infracţional prin implicaţiile de natură financiară, prin

necesitatea proliferării şi absolutizării unor procedee specifice în relaţiile economice,
ajungând să nu înţeleagă scopul actelor produse şi conduita infractorului.