Capitolul 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

În doctrină1 s-a subliniat, că pe lângă ştiinţa dreptului penal, de criminalitate se ocupă şi o

seamă de alte ştiinţe, cu caracter special, cum sunt: criminologia, sociologia criminală
(judiciară), psihologia criminală (judiciară) şi altele, care au apărut şi s-au dezvoltat mai târziu
(decât ştiinţa dreptului penal), dar care şi-au dobândit statutul de ştiinţe autonome, distinct, având
ca obiect distinct de cercetare.
Denumită sau nu ca atare, criminologia are o vechime mai mare decât aproape celelalte
ştiinţe derivate din dreptul penal, având origini la fel de vechi ca şi celelalte ştiinţe sociale2.
1.1. Definiţia criminologiei
Etimologic, criminologia ca termen derivă din termenul latin “crimen” (crimă,
infracţiune) şi termenul grecesc “logos” (cuvânt, idee, ştiinţă). Cele două cuvinte reunite
sugerează înţelesul complex al criminologiei ca ştiinţă, care studiază fenomenul criminal3. Ştiinţa
criminologiei cercetează nu numai fenomenul legalităţii anumitor infracţiuni, ale
comportamentului infracţional individual, dar şi ale criminalităţii ca fenomen social de masă
deosebit de complicat (crimă organizată, terorism).
Prima folosire a termenului “criminologie” este atribuită antropologului francez Paul
Topinard în 1879. În realitate, “criminologia”, în sensul actual, modern, s-a conturat în trei
lucrări celebre şi anume: “Omul delicvent” a antropologului Cesare Lombroso (1876) şi
“Sociologia criminală” a juristului Italian Enrico Ferri (1881) şi “Criminologia” lui Rafaele
Garofalo (1885) în care se consacră expres termenul de definiţie a acestuia.

1
I.Oancea, Probleme de criminologie, Editura ALL, Bucureşti, 1994, pag. 1.
2
R.M. Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, pag. 5.
3
Termenul de “crimă” trebuie înţeles în sensul larg de “infracţiune”, adică orice faptă considerată
ca atare în legea penală, iar nu doar “crima”, doar ca una dintre categoriile de infracţiuni, din
sistemele de drept penal care cunosc împărţirea infracţiunilor în “crime” şi “delicte”.În consecinţă,
cu această precizare, vom adopta, în continuarea lucrării de faţă, noţiunea de “crimă” ca fiind
echivalentă noţiunii de “ infracţiune”, noţiunea de “criminalitate” ca fiind echivalentă noţiunii de
“fenomen infracţional”, de “infracţionalitate” sau de “infracţionism”, precum şi noţiunea de
“criminologie” ca fiind ştiinţa care se ocupă de studiul “crimelor” (“infracţiunilor”), a
“criminalilor” (“infractorilor”, “delicvenţilor”), a “criminalităţii” (“fenomenului infracţional”,
“infracţionalităţii”, “infracţionusmului”, “delicvenţei”), noţiuni consecrate pe plan naţional şi
internaţional.
 În decursul timpului, cum era şi firesc, s-au formulat diferite definiţii ale criminologiei,
dintre care menţionăm următoarele:
- “Criminologia este ştiinţa ce pune în prim plan omul, în complexitatea sa, obiectul
fiind dat de cauzele şi remediile comportării sale antisociale”4.
- “Ştiinţa criminologiei este ştiinţa care se ocupă cu studiul ansamblului fenomenului
criminal”, definiţie apreciată ca fiind corectă, dar prea sintetică5.
- “Criminologia” este “ştiinţa care studiază criminalitatea ca fenomen social, în special
cauzele acesteia (etiologia criminală) şi mijloacele de luptă împotriva acestui fenomen”6,
definiţie apreciată ca fiind mai largă, dar care priveşte numai latura socială a criminalităţii, fără a
cuprinde şi elementele componente, între care infracţiunea (crima) şi infractorul (criminalul)7.
- “Criminologia este studiul ştiinţific al omului delicvent şi al delicventului” (Jean
Pinatel), la care s-a adăugat un element suplimentar, şi anume, “studiul reacţiei sociale la
fenomenul criminalităţii”8.
În doctrina juridică românească, criminologia a fost definită ca fiind:
- “ştiinţa socială… care studiază dinamica, legităţile, cauzele şi condiţiile socio-umane
ale criminalităţii şi măsurile de prevenire şi combatere”9;
- “o ştiinţă care studiază fenomenul social al criminalităţii în scopul prevenirii sale”10;
- “un sistem ştiinţific de cunoştinţe, idei, teorii, metode şi tehnici cu privire la
cercetarea criminalităţii şi delicventului şi de elaborare a mijloacelor de prevenire şi combatere a
comportamentelor criminale”11;
- ştiinţa care “ studiază criminalitatea ca fenomen social şi ca fenomen individual,
crimele care o alcătuiesc, persoanele care le-au comis, cauzele săvârşirii şi mijloacele de
prevenire şi combatere”12 etc.

4
M.L.Levastine, V.V.Stanciu în Précis de criminologie (“Perceptele criminologiei”), Ed. Payot,
Paris, 1950.
5
I. Oancea, Tratat de drept penal, partea generală, Editura ALL, Bucureşti, 1994, pag. 1.
6
E.H. Sutherland, Principles of Criminlogy (Principiile criminologiei), Chicago – New York,
1939.
7
I. Oancea, op.cit în nota supra 1, pag. 2.
8
C. Debuyst, Enciclopedia criminologiei, Louvain, 1984, pag. 3.
9
A. Dincu, Criminologie, Universitatea Bucureşti, 1984, pag. 78.
10
R.M. Stănoiu, Introducere în criminologie, Editura Academiei R.S.R, Bucureşti, 1989, pag.
44.
11
N.Giurgiu, Elemente de criminologie, Editura Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1992, pag. 4.
12
I. Oancea, op.cit. în nota supra 1, pag. 2.
 În ceea ce ne priveşte, considerăm că prin “Criminologie” se înţelege ştiinţa
autonomă, de sine stătătoare în cadrul sistemului ştiinţelor penale, care are ca obiect
studiul fenomenului infracţional, ca fenomen social şi judiciar, precum şi a infractorului,
cu personalitatea sa particulară ( individuală), în vederea stabilirii cauzelor şi condiţiilor
acestui fenomen şi pentru elaborarea măsurilor de prevenire şi de combatere a
fenomenului infracţional.
Criminologia este o ştiinţă autonomă interdisciplinară, bine structurată şi consolidată,
care are istoria sa, metode originale de cercetare, institute, laboratoare, şi organizaţii în toate
statele lumii.
Tratatele, monografiile, manualele de criminologie, apărute aproape în toate ţările, şcolile
ştiinţifice şi catedrele de criminologie, predarea disciplinei respective în colegii şi universităţi
dovedesc interesul şi importanţa criminologiei în sistemul ştiinţelor sociale şi juridice
contemporane.
Aşadar, criminologiei îi revine misiunea de a cerceta şi cunoaşte în mod ştiinţific
fenomenul criminalităţii – condiţie deosebit de necesară pentru combaterea lui raţională şi
eficientă.

1.1.2. Obiectul şi domeniul criminologiei

Formarea obiectului criminologiei reprezintă un proces îndelungat şi complicat,

determinat de dezvoltarea temporară a criminologiei în cadrul altor domenii ştiinţifice, ceea ce a
dus la o dominare a sistemului conceptual propriu acelor discipline la cercetarea problemelor
criminalului, crimei şi criminalităţii. Consecinţa cea mai directă a fost fragmentarea obiectului de
cercetare.
Fragmentarea obiectului a fost determinată şi de sistemul monocauzal care domină în
ştiinţă la etapa iniţială de dezvoltare a criminologiei ştiinţifice. În general, pot fi evidenţiate două
etape ale procesului de formare a obiectului criminologiei şi anume: obiectul fragmentat şi
obiectul unificat.
Prima încercare de a unifica obiectul criminologiei a fost întreprinsă încă la sfârşitul
secolului XIX – lea de către juristul şi sociologul Italian Enrico Ferri care a elaborat teoria
multifuncţională a criminalităţii, “ încălcând” totodată tradiţiile monocauzale din ştiinţă.
Conform teoriei respective obiect al criminologiei este ansamblul factorilor exogeni şi endogeni
care determină criminalitatea. Astfel, autorul deosebeşte factorii antropologici (endogeni),
factorii fizici şi factorii mediului social.
Eforturi de sinteză, referitor la unificarea obiectului criminologiei, au fost întreprinse în
lucrările francezului Jean Pinatel, germanului Hermann Mannheim, canadianului Denis Szabo
etc., care încercau o unificare în cadrul obiectului criminologiei a problematicii referitoare la
crimă, criminal şi criminalitate.
Criminologul francez Jean Pinatel concepe obiectul de studiu al criminologiei pe trei
planuri, şi anume13:
- cel al crimei – care se ocupă de studiul actului criminal;
- cel al criminalului – care studiază caracteristicile infractorilor şi factorii care au
influenţat formarea şi dezvoltarea personalităţii acestora;
- cel al criminalităţii – care studiază ansamblul de acte criminale care se produc pe un
anumit teritoriu, într-o perioadă determinată de timp.
În doctrina juridică românească14 s-a considerat că, obiectul criminologiei îl constituie
criminalitatea, care, evident, îl include şi pe infractor (criminal), şi care are unele trăsături
specifice.
Pentru precizarea şi înţelegerea exactă a sferei de cuprindere a criminologiei ( obiectul
acesteia), în doctrină15 au fost evidenţiate următoarele aspecte:
a) La preocupările criminologiei tradiţionale ( aşa-numita “criminologie a trecerii la
act”), constând în studierea originii criminalităţii, a cunoaşterii criminalităţii ca structură şi
dinamică, a aspectelor de manifestare exterioară (morfologică), a studiului personalităţii
infractorului şi a elaborării unor strategii sau modele de prevenire şi combatere a criminalităţii,
noua criminologie (cea modernă) a inclus în cercetările sale şi studiul reacţiei sociale contra
criminalităţii, cu influenţele sale specifice reciproce în raport cu fenomenul criminalităţii ( aşa-
zisa “criminologie a reacţiei sociale”).
b) Preocupările recente în legătură cu situaţia victimei, a contribuţiei şi rolului acesteia
în declanşarea comportamentului infracţional, au determinat, aşa cum s-a mai arătat, două
tendinţe, şi anume:
- una în direcţia studierii problemelor legate de victimă în cadrul criminologiei, cum
apreciem că este firesc, şi
13
J.Pinatel in P.Bouzat et J.Pinatel, Traité de droit pénal et de criminologie, Vol. III, Paris, Ed.
Dalloz, 1963, pag. 38-52.
14
I.Oancea, op.cit. în nota supra 1, pag. 3.
15
N.Giurgiu, op.cit, în nota supra 20, pag. 5-11.
 - alta în direcţia desprinderii, din cadrul criminologiei, a unei noi ramuri, cu obiect de
studiu distinct şi autonom sub denumirea de “ victimologie”.
În opinia noastră, “victimologia” nu poate constitui o disciplină ştiinţifică autonomă, ci
doar o secţiune, un capitol în cadrul criminologiei, şi anume, în acea parte a criminologiei care se
ocupă de studiul cauzelor şi a condiţiilor care generează sau favorizează criminalitatea.
Analizând şi estimând realizările ştiinţifice din domeniul criminologiei, viziunile diverse
privind problematica ştiinţei respective şi specificul abordării ei, considerăm că obiectul de
cercetare al criminologiei include criminalitatea ca fenomen social, infracţiunea (crima),
cauzele şi condiţiile criminalităţii, personalitatea infractorului, victima infracţiunii şi
relaţia socială împotriva criminalităţii.
1. Criminalitatea este fenomenul social-juridic negativ, care are legităţile sale, se
caracterizează prin trăsături cantitative şi calitative, are consecinţe dăunătoare pentru societate şi
necesită măsuri specifice de influenţă anticriminală. Este important de menţionat că
criminalitatea nu este o totalitate întâmplătoare de infracţiuni, dar reprezintă un sistem cu
proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente. Fenomenul
criminalităţii se află în interconexiune cu alte fenomene sociale, fiind frecvent determinat de
acestea.
În calitate de obiect de studiu al criminologiei este criminalitatea penală, adică
ansamblul faptelor negative interzise (prevăzute) de legea penală, săvâşite pe un anumit teritoriu
şi într-o perioadă concretă de timp.
Deviaţiile sociale negative care nu constituie infracţiuni sunt cercetate de criminologie ca
determinante criminologic ale anumitor tipuri infracţionale şi la elaborarea măsurilor de
prevenire a lor. Cercetarea profundă şi multilaterală a acestor fenomene şi a problemelor de
combatere a lor nu face parte din obiectul criminologiei.
2. Infracţiunea (crima) este definită în Codul penal al României la articolul 15 ca
fiind fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei
care a săvârşit-o16.

16
Codul Penal al României adoptat prin Legea nr. 286/2009 (M.Of. nr. 510 din 24 iulie 2009) și a
fost modificat succesiv prin Legea nr. 27/2012 (M.Of. nr. 180 din 20 martie 2012), Legea nr.
63/2012 (M.Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012) și Legea nr. 187/2012 (M.Of. nr. 757 din 12
noiembrie 2012), iar conform art. 246 din Legea nr. 187/2012, noul C. pen. a intrat în
vigoare la data de 01 februarie 2014, iar potrivit art. 250, la aceeași dată s-a abrogat C. pen. din
1968, cu modificările și completările ulterioare.
Criminologia, spre deosebire de dreptul penal, studiază fapta şi conduita concretă ca un
comportament uman în dezvoltare, adică întregul proces al naşterii şi evoluării actului
infracţional, în contextul interacţiunii personalităţii şi mediului, ce se desfăşoară atât în timp cât
şi în spaţiu. Conceptul de comportament infracţional este ceva mai larg decât fapta infracţională
(acţiunea, inacţiunea) deoarece include şi etapele premergătoare ei.
3. Personalitatea infractorului este concepută în criminologie ca sistem de trăsături
demografice, psihologice şi sociale ale subiecţilor infracţiunilor. Criminologia studiază
personalitatea infractorului ca purtătoare a cauzelor subiective ale infracţiunii. Astfel,
personalitatea este considerată veriga principală a sistemului “condiţiile mediului social -
personalitatea infractorului - infracţiunea ”. Ştiinţa criminologiei stabileşte care indivizi
săvârşesc mai frecvent predispoziţii infracţionale ce îşi au cauza în vicii şi elaborează diverse
clasificări şi tipologii ale infractorilor. Personalitatea infractorului prezintă de asemenea un
interes deosebit pentru criminologie ca obiect al prevenirii.
4. Victima infracţiunii. În sistemul criminologiei apare o nouă ramură ştiinţifică şi
anume victimologia criminală, adică ştiinţa despre victimele infracţiunilor, procesele, etiologia şi
consecinţele victimizării ( transformării persoanei în victimă a infracţiunii). Cercetările
criminologice realizate dovedesc că uneori comportamentul infractorului este determinat de
conduita victimei lui, trăsăturile personalităţii ei, precum şi de relaţiile “infractor - victimă”
apărute până şi în momentul incidentului.
5. Reacţia socială împotriva criminalităţii se realizează atât prin acţiunea asupra
cauzelor şi condiţiilor ei sociale şi individuale (prevenire) cât şi prin reacţia socială împotriva
criminalităţii deja săvârşite şi descoperite, în vederea întreruperii activităţilor infracţionale, a
împiedicării repetării acestora, a tragerii la răspunderea penală şi sancţionării infractorilor,
corectării şi reeducării condamnaţilor şi reintegrării lor sociale post-penale.
Trebuie precizat că, în procesul de combatere a criminalităţii, criminologia îşi
concentrează atenţia asupra prevenirii acestui fenomen negativ. Prevenirea criminalităţii este
sistemul de măsuri statale şi sociale orientate spre înlăturarea, minimalizarea sau neutralizarea
cauzelor şi condiţiilor criminalităţii, reţinerea de la săvârşirea infracţiunilor, corectarea
comportamentului persoanelor ce sunt potenţiali infractori.
1.1.3. Scopul criminologiei
Scopul criminologiei este determinat de obiectul ei de studiu, de raporturile criminologiei
cu alte discipline, mail ales cu ştiinţele penale, precum şi de particularităţile specifice ale
cercetării criminologice. Pentru precizarea scopului criminologiei este necesar să se ia în
consideraţie, pe de o parte, raporturile criminologiei cu alte ştiinţe, dar mai ales cu ştiintele
penale, iar pe de altă parte stadiul actual de cunoştinţe teoretice şi metodologice pe care
criminologia le-a acumulat.
Din cele menţionate pot fi evidenţiate scopul general şi particular al ştiinţei respective.
Scopul general al criminologiei este fundamentarea unei politici penale eficiente în măsură să
determine prevenirea şi combatarea fenomenului infracţional.
Spre deosebire de ştiinţele penale care urmăresc acelaşi scop general, criminologia îşi
realizează scopul prin mijloace şi modalităţi tipice, caracteristice numai ei.
Specific pentru ştiinţa criminologiei este faptul că ea îşi concentrează atenţia asupra
relevării şi cercetării cauzelor şi condiţiilor criminalităţii şi elaborării unui sistem de măsuri
eficiente orientate spre înlăturarea, reducerea sau neutralizarea lor.
Înfăptuirea scopului general se realizeză însă de fiecare disciplină ştiinţifică prin
modalităţi specifice. În consecinţă, pe lângă scopul general există şi un scop particular şi
imediat. Acesta din urmă constituie criteriul de departajare dintre diferitele domenii ce se ocupă
cu studiul criminalităţii.
Aşadar, scopul particular al criminologiei este stabilirea cauzelor şi condiţiilor
criminalităţii şi elaborarea ştiinţifică a unui sistem eficient de prevenire şi combatere a acestui
fenomen social periculos.

1.1.4. Funcţiile criminologiei. Pentru atingerea atât a scopului general, cât şi a scopului
particular (imediat), criminologia îndeplineşte anumite funcţii.
Acestea sunt: funcţia descriptivă sau fenomenologică, funcţia explicativă, funcţia
predictivă şi funcţia profilactică.
a) Funcţia descriptivă sau fenomenologică este prima funcţie după importanţă, la
cunoaşterea obiectului criminologiei. Descrierea fenomenului criminalităţii reprezintă prin sine
fixarea rezultatelor observării care sunt necesare pentru stabilirea legităţilor şi relevarea esenţei
acestui fenomen social negativ.
 Prin această studiere se realizează şi cunoşterea structurii criminalităţii, felul crimelor
săvârşite pe tipuri sau grupe de infracţiuni ( contra persoanei – omoruri, vătămări corporale,
violuri etc., contra patrimoniului – furturi, tâlhării, înşelăciuni etc., contra siguranţei statului –
trădarea de patrie, spionajul, subminarea economiei naţionale etc.), felul criminalităţii după
vârsta infractorilor (criminalitatea juvenilă, criminalitatea adultă – majoră, criminalitatea în
rândul femeilor, a recidiviştilor etc.),
De asemenea, prin cercetarea descriptivă se obţin date necesare privind anumite corelaţii
între criminalitate şi alte evenimente sociale, cum ar fi: crizele economice, procese de urbanizare,
de industrializare etc. şi se adâncesc investigaţiile cu privire la aspecte variate ale criminalităţii,
ale infracţiunilor, ale infractorilor, ale victimei ş.a.
Pentru realizarea acestei funcţii au apărut o serie de noi concepte cum sunt
“personalitatea (individualitatea) criminalului”, “mediu fizic”, “mediu geografic”, “mediu
social” ş.a., cu care criminologia operează în realizarea funcţiei descriptive, pentru o mai bună
cunoaştere a fenomenului infracţional.
b) Funcţia explicativă – după realizarea primei funcţii, în urma căreia se acumulează
date şi informaţii privind starea şi dinamica criminalităţii, urmează realizarea funcţiei explicative
care are menirea de a favoriza cunoaşterea reală a fenomenului criminalităţii, în special
cunoaşterea cauzelor, respectiv etiologia crimei.
Cercetarea explicativă are în vedere faptul că infracţiunea presupune o persoană care se
găseşte într-o anumită situaţie, că omul şi mediul în care trăiesc sunt cei doi factori indispensabili
unei crime.
Analiza ştiinţifică a crimei concret săvârşite va trebui să discearnă cauzele crimei – care
pot fi tendinţe sau predispoziţii ereditare, ori anumite boli survenite după naştere, care ţin de
etapa premergătoare săvârşirii faptei, respectiv înaintea “trecerii la act” (trecerii la săvârşirea
faptei criminale).
Funcţia explictivă are, deci, menirea de a dezvălui natura fenomenului criminal, ca
fenomen uman şi social, cauzele subiective (tendinţe individuale egoiste, de recurgere la violenţă
etc.) şi cauzele obiective (factorii sociali reali, cum sunt crizele economice, familiale, familii
destructurate etc.), caracterul antisocial al criminalităţii relevat de consecinţele produse (moartea
unei persoane, distrugerea ori înstrăinarea unor bunuri, vătămarea unor drepturi sau libertăţi ale
persoanelor etc.).
 Dintre conceptele arătate, un loc central îl ocupă conceptul de “personalitate a
infractorului” (privind latura ereditară şi/sau cea a dezvoltării personalităţii infractorului, a
devenirii sale), precum şi conceptul de “situaţie”, adică locul şi împrejurările în care s-a săvârşit
infracţiunea, putând exista situaţii speciale (spre exemplu, o criză în familie), care au o anumită
valoare cauzală – mai mare sau mai mică, sau situaţii indiferente, amorfe, care nu influenţează
săvârşirea infracţiunii, neavând valoare cauzală.
c) Funcţia previzională (prospectivă, predictivă) – rolul oricărei ştiinte este de a
dezvolta cunoaşterea fenomenelor studiate, din natură şi/sau din societate, după caz, pe baza
căreia să se prevadă desfăşurarea lor în viitor. În acest sens, în doctrină s-a considerat că şi în
domeniul criminologiei este nu numai necesară dar şi posibilă realizarea funcţiei previzionale.
Fără îndoială că, în domeniul social, previziunea este mai dificilă, deoarece domeniul
social este foarte complex, având multe componente, fenomene sociale – inclusiv criminalitatea,
fiind determinate atât de factori subiectivi individuali, cât şi de factori obiectivi şi sociali, iar
uneori şi de factori întâmplători, conjuncturali.
În ştiinţa criminologiei, s-au elaborat lucrări valoroase cu privire la persoanele care vor
săvârşi infracţiuni (care sunt predispuse a comite infracţiuni), sau care vor recidiva.
Aşa spre exemplu, s-a demonstrat, pe bază de date, fapte şi stări, că fenomenul
criminalităţii creşte în perioade de criză (economică, socială, politică) şi descreşte în epoci de
prosperitate, de linişte socială.

1.1.5. Conceptele de bază ale criminologiei

a) Conceptul de “criminalitate”
Primul, şi cel mai important concept, cu care operează criminologia este conceptul de
“criminalitate”, la care ne-am referit deja, ca totalitate a infracţiunilor săvârşite într-un loc şi
timp determinate.
Criminalitatea are o expresie cantitativă şi alta calitativă, concretizate în numărul
infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu (în întreaga lume, într-o ţară, într-o unitate
administrativ teritorială) într-o perioadă de timp (lună, trimestru, an etc.), având o anumită
structură (infracţiuni contra persoanei, contra patrimoniului, contra statului etc.) şi un anumit
curs ( în creştere, staţionar, în scădere). În raport de aceste ultime aspecte, crimnologia operează
şi sub-conceptele “starea criminalităţii” şi “dinamica criminalităţii”, esenţiale în descifrarea
legalităţilor criminalităţii.
 b) Conceptul de “criminal” (“infractor”)
Un al doilea concept principal este cel de “criminal” (“infractor”), respectiv persoana
care a săvârşit infracţiunea, fără de care nu există nici crimă şi nici criminalitate.
Infractorul desfăşoară, mai întâi, o activitate psihică, care constă în proiectul, intenţia,
hotărârea de comitere a infracţiunii, şi apoi o activitate materială, fizică, de producere a
rezultatului urmărit, adică aşa-zisa “ trecere la act”.
În aceste activităţi, infractorul trăieşte stări psihice, de conştiinţă, stări emoţionale sau
pasionale.
Pe de altă parte, infractorii sunt diferiţi, în funcţie de temperament şi caracter (impulsivi,
avari, egoişti, perverşi etc.) şi acţionează cu grade diferite de vinovăţie. Toate aceste aspecte
individuale trebuie studiate, descrise şi explicate de criminologie.
c) Conceptul de “crimă” (“infracţiune”)
Un al treilea concept principal al criminologiei este cel de “crimă” (“infracţiunea”),
faptă săvârşită de criminalul (infractor) şi parte componentă a criminalităţii, o verigă a
fenomenului social, un element al fenomenului infracţional, care poate fi foarte variată ca natură
(omor, furt, viol, calomnie, distrugere etc.).
În doctrină17 s-a sublinat că termenul “infracţiune” (“crimă”) este o denumire atribuită
exclusiv încălcărilor de lege cu caracter penal şi este echivalent cu conceptul de “faptă penală”
sau “ilicit penal”.
Crima trebuie cercetată ştiinţific, pentru a-i stabili caracteristicile, contextul săvârşirii,
conexiunile cu alte fenomene sociale şi, în final, explicate cauzele şi condiţiile care au generat-o
sau favorizat-o.
d) Conceptul de “victimă” şi “victimizare”
În ultimele decenii s-a conturat tot mai mult un nou concept principal, şi anume cel de
“victimă”, respectiv persoana împotriva căreia sau împotriva intereselor căreia este săvârşită
crima.
Însuşi procesul de “victimizare” – de alegere a victimei de către infractor sau decădere a
unei persoane în această postură, nu este, de cele mai multe ori, o pură întâmplare, ci un proces
complex.

17
G.Antoniu, C.Bulai, Ghe.Chivulesu, Dicţionat juridic penal, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pag. 78.
 Cercetările criminologice mai recente au demonstrat, cu argumente pertinente, că, de
multe ori, victima are şi un rol cauzal sau favorizant în săvâşirea infracţiunii, deci un rol
criminogen.
Pe de altă parte, s-a observat că, de multe ori, în practica penală victima este
subapreciată, motiv pentru care a devenit un obiect principal de studiu criminologic, dând
naştere chiar unei subramuri a criminologiei, denumită “victimologie”18.
În doctrină, s-a subliniat faptul că, luarea în calculul cercetărilor criminologice a victimei
infracţiunii nu poate să aducă decât date suplimentare în eforturile care se fac pentru stabilirea
dimensiunilor pe care criminalitatea reală le poate avea, cercetarea criminologică neconstituind
un şablon, ci trebuind să sufere modificări, în raport cu noile probleme care apar şi care vor fi
examinate şi explicate, fără ca prin aceasta să se considere că cercetarea trebuie să se extindă
nelimitat.
e) Conceptul de “reacţie specială a societăţii împotriva criminalităţii”
Un concept principal cu care operează criminologia este cel de “reacţie specială a
societăţii împotriva criminalităţii”, care reprezintă dezaprobarea şi protestul social şi juridic,
exprimat, pe de o parte, în măsuri preventive (controlul social, măsuri de înlăturare a cauzelor şi
condiţiilor care generează şi/sau favorizează săvârşirea infracţiunilor, tratamentul aplicat
infractorilor de diferite categorii: minori, tineri adulţi, femei, recidivişti, etc.), iar pe de altă parte,
în măsuri represive (pedepse) ce se aplică infractorilor.
Criminologiei îi revine, între altele, şi sarcina studierii pedepselor prevăzute de lege,
pentru a stabili dacă sunt potrivite şi eficiente, dacă modalităţile de executare răspund cerinţelor
resocializării şi reintegrării sociale a infractorilor după executarea pedepselor, conturându-se o
nouă ramură a criminologiei, denumită “penologie”, cu aspiraţii fireşti de a deveni, şi aceasta, o
ştiinţă autonomă, în cadrul ştiinţelor sociale penale.
De asemenea, a apărut o nouă ştiinţă penală denumită “ştiinţa penitenciară” sau “dreptul
execuţional penal”, care studiază executarea pedepselor, în acest domeniu existând preocupări
deosebite pe plan internaţional.

18
Ph. Robert, Les compiles du crime (Imitaţiile crimei), Editura Le Sycomore, Paris, 1985, pag.
5; M. Killias, Précis de criminologie (Scopurile criminologiei), Staempfili and Cre S.A., Berna
1991, pag. 17.
 2. Corelaţia între criminologie şi alte ştiinţe

2.1 Corelaţia între criminologie şi dreptul penal

Între cele două ştiinţe există o strânsă legătură, deoarece ambele ştiinţe se ocupă de
fenomenul criminalităţii, deşi dreptul penal se ocupă de aspectul juridic al criminalităţii, iar
criminologia se ocupă de aspectul criminologic (al apariţiei, structurii şi evoluţiei criminalităţii),
ceea ce, de altfel, le şi diferenţiază în mod esenţial.
Ambele discipline arătate luptă împotriva criminalităţii dar, fiecare o face cu mijloace şi
metode diferite:
- dreptul penal, prin aplicarea sancţiunilor de drept, iar
- criminologia, prin elaborarea de măsuri, metode şi tehnici, stabilite pe baza studiului
fenomenului infracţional.
Dreptul penal elaborează concepte care sunt folosite şi de criminologie, cum sunt
conceptele de “infracţiune”, de “ răspundere penală”, de “ sistem al sancţiunilor penale” etc.
La rândul ei, criminologia, prin datele furnizate cu privire la starea şi dinamica diferitelor
categorii de infracţiuni şi infractori ajută dreptul penal la o mai bună aşezare a sistemului de
sancţiuni penale, a naturii şi duratei acestora, a modalităţilor de executare etc., într-un cuvânt, la
perfecţionarea sistemului juridic penal.
În consecinţă, trebuie precizat că, în procesul de legiferare penală este mai vizibilă
legătura dintre criminologie şi dreptul penal, deoarece, legiuitorul, la adoptarea legilor penale,
trebuie să ţină seama de tendinţa fenomenului infracţional (ascendent sau descendent), de
sugestiile făcute de ambele discipline ştiinţifice pentru a adopta cele mai potrivite reglementări
penale1.

2.2 Corelaţia între criminologie şi dreptul procesual penal

Această corelaţie este determinată de faptul că, dreptul procesual penal studiază regulile
de bază ale activităţii de descoperire a infracţiunilor şi de tragere la răspunderea penală a
celor vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni.

1
T.Amza, Criminologia şi dreptul penal, Ed. Lumina Lex, 1995, Bucureşti, pag. 44-47.
 În această activitate, dreptul procesual penal este interesat de cunoaşterea a cât mai
multe date referitoare la structura, dinamica, şi particularităţile diferitelor tipuri de infracţiuni,
de cunoaştere a modului de acţionare a diferitelor grupe de infractori (“modus operandi”), a
împrejurărilor care au determinat sau favorizat săvârşirea diferitelor infracţiuni, a aspectelor
referitoare la personalitatea infractorilor urmăriţi şi judecaţi.
La rândul ei criminologia este interesată de dobândirea şi prelucrarea datelor statistice
deţinute de organele judiciare, de culegerea celor mai variate date de interes criminologic
rezultate din activitatea de urmărire penală şi de judecată2.

2.3 Corelaţia între criminologie şi criminalistică

Între cele două ştiinţe există o legătură evidentă, deoarece ambele au ca obiectiv
prevenirea şi combaterea criminalităţii, deşi criminologia acţionează în acest sens prin
cercetarea în vederea identificării cauzelor criminalităţii şi a formulării modalităţilor şi
mijloacelor de acţiune împotriva acestor cauze, iar criminalistica acţionează prin studierea
metodelor tactice şi a mijloacelor tehnico-ştiinţifice de descoperire şi cercetare a infracţiunilor,
ceea ce îi conferă un puternic rol preventiv, aceste diferenţe constituind şi diferenţa specifică
între cele două ştiinţe.
Considerăm că nu întâmplător, în diferite forme organizatorice şi normative, criminologia
şi criminalistica stau alături (spre exemplu, în cadrul Institutului de Cercetări Juridice al
Academiei Române există un “ sector de criminologie şi criminalistică”; în cadrul Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează un “ serviciu de criminalistică şi
criminologie”, iar prin norme emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie sunt organizate şi funcţionează, la fiecare parchet o secţie sau un birou,
după caz, de criminalistică şi criminologie).

2.4 Corelaţia între criminologie şi ştiinţa penitenciară

Ocupându-se de studierea formelor şi metodelor de resocializare a condamnaţilor în
timpul executării pedepselor, ştiinţa penitenciară oferă date şi informaţii indispensabile
cercetării criminologice, în special în problema etiologiei (cauzelor) recidivismului, iar
criminologia, la rândul ei, oferă ştiintei penitenciare soluţii, modele, metode şi măsuri pentru
realizarea unui regim de executare a pedepselor care să conducă, pe de o parte, la respectarea

T.Amza, Criminologia şi dreptul procesual penal, Ed. Lumina Lex, 1999, Bucureşti, pag. 47.
2
drepturilor omului, iar pe de altă parte, la îndeplinirea funcţiilor pedepsei ( de prevenţie şi
reeducare)3.
Sistemul actual al sancţiunilor de drept penal, bazat aproape exclusiv pe muncă, nu ţine
seama de particularităţile unor categorii de infracţiuni şi infractori.
Îmbinarea muncii productive sau de creaţie cu activităţi educative şi de redobândire a
demnităţii infractorului, ca centru de greutate a sistemului de executare a sancţiunilor penale, nu
pot fi realizate fără datele furnizate de criminologie.
Din acest motiv, în unele ţări criminologia se studiază împreună cu ştiinţa penitenciară,
nu pentru că nu ar fi două discipline ştiinţifice distincte, autonome, ci pentru că între acestea
există o strânsă legătură, de intercondiţionare, de interdependenţă.

2.5 Corelaţia între criminologie şi sociologie

Studiind relaţiile şi procesele sociale în ansamblu, sociologia nu s-a putut sustrage de la
studierea şi a fenomenului infracţional, ca fenomen social de masă, ceea ce a condus chiar la
conturarea unei subramuri a sociologiei, intitulată “sociologia criminală” sau “sociologia
deviaţiei”.
Prin aceasta, sociologia ajută criminologia în cercetările sale. Pe de altă parte,
sociologia beneficiază de rezultatele şi concluziile cercetărilor criminologice, de la care,
adeseori, pleacă în cercetările proprii4.
Este de menţionat şi faptul că, în unele ţări (spre exemplu, în S.U.A) criminologia s-a
dezvoltat ca o ramură a sociologiei, cu accentul pus pe cauzalitatea de ordin social a fenomenului
infracţional.
Majoritatea metodelor şi tehnicilor de investigare ale criminologiei provin, mai ales, din
domeniul sociologiei şi a altor asemenea ştiinţe.

2.6 Corelaţia între criminologie şi statistica judiciară

Între cele două există o strănsă legătură, deoarece, pe de o parte, statistica judiciară
constituie una din sursele cele mai importante de date referitoare la criminalitatea ca fenomen
social de masă, sub aspectul structurii, formelor de manifestare şi a dinamicii criminalităţii, iar
pe de altă parte, criminologia contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea statisticii judiciare,
mai ales a statisticii penale, prin sugerarea unor indicatori statistici care să releve mai bine

3
G.Stéfani, G.Levasseur, R.J.Merlin, Criminologia şi ştiinţa penitenciară, Vol. III, Paris, Ed.
Dalloz, 1976, pag. 36-40.
4
N. Popa, Prelegeri de sociologie juridică, Tipografia Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1983.
fenomenul infracţional şi să permită, astfel, o mai eficientă cercetare criminologică a acestui
fenomen.
Utilizând metode şi procedee statistice cum ar fi: observarea, înregistrarea, analiza,
reprezentările grafice etc., criminologia poate pune în evidenţă anumite constant al criminalităţii,
regularităţi de structură şi dinamică, diferite legături între fenomenul infracţional şi factorii de
geneză, de condiţionare sau de favorizare5.

2.7 Corelaţia între criminologie şi psihologie

Între cele două ştiinţe, ca şi între criminologie şi sociologie, există o intimă şi esenţială
legătură, deoarece:
- psihologia racordează criminologia la procesele şi prelucrarea selectivă a factorilor
criminogeni;
- studiind nemijlocit atât procesele psihice (cognitive, afective şi volitive) care
concură la formarea temperamentului şi caracterului omului, deci la formarea personalităţii
umane, dar şi a comportamentului, psihologia ajută criminologia la cunoşterea şi stăpânirea
criminalităţii care nu se poate realiza fără cunoaşterea efectivă a mecanismelor
comportamentului, pentru a-l putea influenţa;
- numai psihologia comportamentului va reuşi, până la urmă, să explice de ce în
prezenţa aceloraşi factori de mediu, de cultură, în condiţii de viaţă aproape identice, indivizi
aparent asemănători ca mod de exprimare, ca aspiraţii, ca grad de cultură, şi ca nivel de interes,
reacţionează uneori diferit, unii alegând calea deviaţiei penale, iar alţii având o reacţie
socialmente pozitivă, chiar creativă.
Pentru criminologie are o mare inportanţă “psihologia criminală”, care pune în evidenţă
unele trăsături specifice personalităţii infractorului înregistrat, cercetat şi judecat, studiindu-i
deprinderile, automatismele psihice, particularităţile de devianţă penală.

2.8 Corelaţia între criminologie şi psihiatrie

Această legătură este evidenţiată de faptul că şi psihiatria, ca şi criminologia, studiază,
între altele, criminalitatea6sub aspectul motivaţiei devianţei penale, care îşi are originea nu
numai în factori exogeni (externi), ci adesea se datorează exacerbării unor laturi ale
personalităţii, cu dereglări la limita sau chiar domeniul patologiei mentale.

5
T. Amza, op.cit. din nota supra 4, pag. 48-49; Emilian Stancu, Criminalistica, ştiinţa
investigării infracţiunilor, Ed. Tempus, Bucureşti, 1992, pag. 17.
6
Gh.Dănescu, E.Tomorug, Probleme judiciare în psihiatrie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1973.
Legătura directă între criminologie şi psihiatrie se realizează prin intermediul “psihiatriei
criminale”, ca subramură a psihiatriei.

2.9 Corelaţia între criminologie şi medicina legală

Această legătură este dată de împrejurarea că, alături de alte ştiinţe medicale (psihiatrie,
patologie etc.), medicina legală poate aduce un spor substanţial la studiul cauzelor criminalităţii,
fiind în măsură să scoată în evidenţă aspectele subiective ale lipsei de adaptabilitate socială prin
depistarea tulburărilor psihice şi a dezvoltării dizarmonice a personalităţii infractorului, cu ocazia
efectuării expertizelor medico-legale psihiatrice7 pentru a se stabili dacă delicventul prezintă sau
nu afecţiuni psihice şi dacă acestea au afectat ori nu discernământul.

7
V.Dragomirescu, O.Hanganu, D.Prelipceanu, Expertiza medico-legală şi psihiatrică, Ed.
Medicală, Bucureşti, 1989.
 3. Metode şi tehnici de cercetare în criminologie

3.1 Metodele cercetării criminologice

Studierea fenomenului infracţional existent într-o anumită arie geografică (pe un anumit
teritoriu) şi într-o anumită perioadă de timp, nu se poate realiza fără o cunoaştere profundă a
dinamicii fenomenului. Cunoaşterea sub toate aspectele a fenomenului infracţional se realizează
apelând la anumite metode ca: observarea, experimentul, metode clinice etc.

I. Metoda observaţiei, constă în urmărirea atentă şi sistematică a unor reacţii psihice a

individului, cu scopul de a sesiza aspectele lor esenţiale, studierea nemijlocită a fenomenului
infracţional şi reţinerea unor aspecte cantitative sau calitative ale acestuia.
Observarea ca şi metodă de cercetare criminologică poate îmbrăca două forme şi anume:
forma empirică şi forma ştiinţifică.
Observarea empirică ia naştere în mod spontan în contactul zilnic dintre individ şi
mediul înconjurător, fiind limitată la sfera de interese ale individului şi la grupul social din care
face parte. Ea este incapabilă să ofere o imagine completă şi complexă a fenomenului observat.
De cele mai multe ori este superficială şi inexactă, reţinând numai aspectele
spectaculoase ale evenimentului sau situaţiei observate. Are un caracter subiectiv deoarece
observatorul este influenţat de propriile sale percepţii, de interesele sale sau prejudecăţi în raport
cu fenomenul observat.
Observarea ştiinţifică presupune cunoaşterea aprofundată a fenomenului infracţional sub
toate componentele sale (compartimentul individual al delicventului sau de grup, acţiunile prin
care acesta se manifestă, reacţia socială faţă de faptele antisociale etc.).
Observarea, se regăseşte şi la metodele particulare de investigare a criminalităţii (clinică,
tipologică, predictivă), aceasta reprezentând momentul contractului iniţial între cel care face
cercetarea şi obiectul său de studiu.
Unii specialişti1 consideră că în domeniul criminologiei observarea, ca metodă de
cercetare, poate viza două aspecte, şi anume:
- un aspect obiectiv, care priveşte împrejurările comiterii infracţiunilor, metodele şi
mijloacele folosite de infractor, ca şi consecinte ale faptei penale;

1
M.Vermes, The fundamental questions of criminology (Problemele principale ale criminologiei),
Sijthoff-Leiden-Academial Kiodo, Budapesta, 1978, pag. 170.
 - un aspect subiectiv, care priveşte elementele de comportament şi de personalitate ale
infractorului.
Deşi distincte, cele două aspecte (obiectiv şi subiectiv) sunt observate împreună, în
strânsă legătură unul cu altul.

II. Experimentul, este o metodă cu grad înalt de generalitate, aplicată în cele mai diverse
domenii ale ştiinţei. Ca metodă de investigare criminologică, experimentul constă în provocarea
unui fenomen psihic în condiţii determinate, cu scopul de a găsi sau verifica o ipoteză.
În conceperea şi desfăşurarea unui experiment, se pot distinge mai multe etape:
a) observaţia iniţială;
b) elaborarea unei ipoteze în legătură cu soluţionarea problemei studiate;
c) desfăşurarea experimentului conform scenariului;
d) prelucrarea statistică a datelor înregistrate şi formularea concluziilor.
Prin folosirea experimentului, se urmăreşte a se identifica legăturile existente între
diferite fenomene, dar mai ales să se descopere legătura cauzală dintre acestea.
Există trei tipuri de experimente şi anume:
 experimentul de laborator, care creează condiţii optime de observare a
fenomenului, eliminându-se factorii perturbatori, însă subiectul se află în condiţii
artificiale, în faţa unor sarcini neobişnuite, fiind dificilă extinderea rezultatelor
obţinute asupra comportării în condiţiile vieţii obişnuite;
 experimentul standardizat, care se desfăşoară într-o ambianţă obişnuită, însă
subiectul este supus unor probe cu care nu este familiarizat, premisele acestora fiind
standardizate aplicate pentru toţi subiecţii;
 experimentul natural, care constă în a urmări (monitoriza) o persoană sau un grup
de persoane în condiţiile vieţii sale obişnuite, în care a intervenit o modificare.

III. Metoda clinică este complementară metodei experimentale şi constă în abordarea

personalităţii infractorului în mod direct, ca entitate umană, în unitatea şi dinamica sa,
cercetarea individului prin această metodă urmărind stabilirea unui diagnostic şi prescrierea
unei terapii, pe baza anamnezei (istoricul cazului) iar nu a variabilelor independente (factori
de influenţare) ca în cazul metodei experimentale.
Metoda experimentală oferă, de regulă, posibilitatea unei explorări a infractorului în
general şi mai puţin a unui infractor individualizat, procedând la fragmentarea personalităţii
acestuia în elemente singulare, izolate, susceptibile de a fi comparate prin grupul de control.
 Din acest motiv, ea se cere a fi completată prin alte metode care să permită o abordare a
personalităţii infractorului în unitatea şi dinamica sa. O astfel de metodă este metoda clinică.
Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui diagnostic şi
prescrierii unui tratament.
În privinţa mijloacelor de realizare, metoda clinică nu operează: cu variabile, ci se
bazează pe anamneză (istoria cazului sau studiul de caz).
În cadrul cercetării criminologice studiul personalităţii infractorului are o importanţă
deosebită, motiv pentru care metoda clinică este utilizată frecvent. Ea reprezintă calea prin care
se tinde către o cunoaştere multilaterală a personalităţii infractorului.
Pe baza unor tehnici complexe de investigare se poate ajunge la evidenţierea unor
trăsături ale personalităţii infractorului care vor permite formularea unui diagnostic pe baza
căruia criminologul urmează să evalueze conduita viitoare a subiectului şi să formuleze un
prognostic social. Pornind de la diagnosticul şi prognosticul formulat, se va elabora un program
adecvat de tratament. Noţiunea de tratament îmbrăcă, în criminologia clinică, cel puţin două
accepţiuni:
a) Prima accepţiune, se referă la modul de acţiune faţă de un delincvent, ca urmare a
pronunţării unei sentinţe penale. Acest mod este condiţionat de natura sancţiunii aplicate
(pedeapsa, măsura de siguranţă, măsura educativă) şi de cadrul legal ce stabileşte modul de
executare a acesteia;
b) Într-o altă accepţiune, noţiunea de tratament desemnează o acţiune individuală
desfăşurată faţă de un delincvent în vederea modelării personalităţii acestuia, în scopul de a
înlătura factorii care-l determină să recidiveze şi să favorizeze resocializarea.
Metoda clinică se realizează în practică printr-un complex de tehnici de investigare, cum
sunt: observarea, studierea documentelor, testele psihologice, interviul clinic aprofundat,
examene de laborator etc.

IV. Metoda tipologică are la bază noţiunea de „tip” şi constă dintr-o combinare a mai
multor trăsături caracteristice de natură a facilita cunoaşterea esenţei fenomenului abordat
prin selecţionarea celor mai semnificative laturi ale sale fiind una din cele mai vechi metode de
cercetare criminologică şi a servit la:
- descrierea unui aşa-numit "tip criminal" în contrast cu tipul noncriminal;
- descrierea unor tipuri particulare de criminali (de ocazie, inteligent, pasional, violent,
viclean etc);
- stabilirea unei tipologii criminologice a actului infracţional.
 Metoda tipologică a fost îmbrăţişată de partizanii tendinţei bio- antropologice în
criminologie, preocupaţi să argumenteze existenta unui tip constituţional de infractor. Ea este
prezenta, însă, şi în criminologia de orientare sociologică şi în cea de orientare psihologico-
psihiatrică.
Metoda tipologică are la bază noţiunea de tip. Tipul reprezintă o combinaţie de trăsături
caracteristice pentru fenomenul studiat. O grupare de tipuri între care se repartizează diferitele
trăsături caracteristice ale fenomenului studiat constituie o tipologie.2
Diferitele tipologii se pot clasifica, pe de o parte, în tipologii specifice şi în tipologii de
împrumut, iar pe de altă parte, în tipologii constituţionale, psihologice, sociologice, în raport
cu orientarea lor teoretică.
Cesare Lombroso şi Enrico Ferri sunt cei care au creat primele tipologii specifice.
Lombroso a încercat să demonstreze existenta unui tip unic de criminal înnăscut, prin reţinerea
anumitor trăsături, socotite stigmate ale crimei. Ulterior, Lombroso a realizat o tipologie mai
diferenţiată, descriind şi alte tipuri de criminal (pasional, bolnav mintal, epileptic).
Un alt exemplu de tipologie specific este cel realizat de criminologul austriac Seeling,
care reţine opt tipuri de criminali:
- criminalii profesionişti care evită, în general, să muncească, principala lor sursă de venit
provenind din comiterea de infracţiuni;
- criminalii contra proprietăţii;
- criminalii agresivi;
- criminalii cărora le lipseşte controlul sexual;
- criminalii care într-o situaţie de criză nu găsesc decât o soluţie "criminală";
- criminalii caracterizaţi prin lipsa de disciplina socială;
- criminalii dezechilibraţi psihic;
- criminalii care acţionează în baza unor reacţii primitive.
Cu ocazia celui de-al VII-lea Congres Internaţional de Criminologie (Belgrad, 1973), s-
au ridicat numeroase obiecţii cu privire la valoarea metodei tipologice în criminologie şi s-a atras
atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă interpretarea extremistă a unor cercetări întreprinse
pe această bază.

2
C.Păun, Criminolgie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996.
 V. Metoda comparativă presupune compararea a cel puţin două fenomene sau elemente
în două etape, şi anume: în prima etapă se urmăreşte stabilirea asemănărilor şi deosebirilor, iar în
a doua etapă se urmăreşte explicarea acestor asemănări şi deosebiri, fiind utilizată în paralel sau
asociată cu alte metode în toate fazele procesului de cercetare criminologică, de la descrierea şi
explicarea fenomenului infracţional până la prognozarea acestuia, la toate nivelurile de
interpretare - fenomen, fapta penală, făptuitor, atât în cercetarea cantitativă cât şi în cea
calitativă.
O comparaţie presupune cel puţin două elemente care urmează a fi comparate. Într-o
primă etapă se vor evidenţia asemănările şi deosebirile dintre acestea, urmând ca în etapa
următoare ele să fie explicate.
Procedeele cele mai fracvent folosite de metoda comparativă sunt:
a) procedeul concordanţei care are în vedere producerea unui anumit fenomen,
precedată în timp de acţiunea altor fenomene aparent fără legătura între ele. Pentru a se putea
determina cauza, este necesar ca prin analiza fenomenelor anterioare, să se determine elementul
comun;
b) procedeul diferenţelor care presupune că ori de câte ori un fenomen se produce în
cazul în care sunt întrunite anumite condiţii, dar el nu se mai produce când una din aceste
condiţii lipseşte, atunci această condiţie constituie cauza fenomenului;
c) procedeul variaţiilor concomitente - în măsura în care mai multe fenomene precedă
un alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente care variază în acelaşi fel cu fenomenul care
succede constituie cauza.

VI. Metode de predicţie. Previziunea în criminologie este strâns legată de problemele

prevenirii şi combaterii criminalităţii şi se bazează pe raporturile dintre diferitele evaluări
cantitative (statistice) sau calitative ale criminalităţii, pe de o parte, şi pe anumite opinii
referitoare la factorii de predicţie, modelele de prevenire şi combatere, colectivă sau
individuală, a criminalităţii, pe de altă parte.
Cercetarea de tip previzional este o problemă foarte complexă, ea atingând în egală
măsură dreptul penal, politica penală, penologia şi criminologia.

Problemele legate de previziunea, ştiinţifică în domeniul criminologiei privesc:

- raportul dintre legităţile statistice şi prognosticul fenomenului infracţional;
- opţiunea cu privire la factorii de predicţie de natura individuală;
- activitatea de planificare în domeniul prevenirii şi combaterii fenomenului infracţional.
 În domeniul criminologiei, metodele de predicţie au urmărit în principal două obiective:
a) formularea unor previziuni cu privire la evoluţia fenomenului infracţional pe o
perioadă de timp dată;
b) evaluarea probabilităţilor de delincvenţă.

3.2. Tehnici de cercetare criminologică

Tehnicile de cercetare sunt procedeele practice prin care criminologia aplică o metodă
sau alta în cercetarea, cunoaşterea şi profilaxia fenomenului criminogen.
1) Observarea este recomandată în studierea unor colectivităţi sau grupuri mai restrânse,
a unor activităţi determinate, întrucât actele comportamentale ale eşantionului ales sunt mai uşor
de perceput, urmărit şi studiat.
Surprinderea, urmărirea şi examinarea manifestărilor comportamentale prin
tehnica observării se poate realiza, în funcţie de scopul urmărit, asupra unor infractori sau
grupuri de infractori aflaţi în stare de libertate sau în stare legală de reţinere sau deţinere.
Sunt cunoscute şi folosite mai multe tipuri de observare şi anume : a) în funcţie de
relaţia observatorului cu realitatea, observarea poate fi directă (nemijlocită) sau indirectă (ex.
studierea bazelor de date);
b) în funcţie de etapă cercetării, observarea poate fi globală, de familiarizare prealabilă
cu tot complexul de situaţii în care se manifestă persoanele vizate, sau parţială, axată pe o
anumită tematică;
c) în raport cu obiectivele şi scopurile urmărite, observarea poate fi sistematizată (de tip
cantitativ) şi nesistematizată (de tip calitativ), cu precizarea ca, în cazul observării ştiinţifice,
termenul "nesistematizat" presupune o sistematizare cu un grad mai redus.
În principiu, în cazul cercetărilor cu scop de explorare a fenomenului, unde se urmăreşte
o abordare globală, o identificare a problemelor ce urmează a fi studiate, observarea va fi
aproape întotdeauna nesistematizată, în sensul că ea se va realiza în limitele unei scheme elastice,
cu categorii largi, suple.
În cazul cercetărilor de diagnostic, în care ipotezele de cercetare sunt elaborate din start,
observarea va avea un caracter sistematic. Ea se va limita la anumite aspecte considerate
semnificative într-un context determinat şi în funcţie de un obiectiv precis. Realizarea acestui tip
de observare reclama din partea cercetătorului o perfectă stăpânire a conceptelor (criminologice,
juridice, psihologice etc.) cu care operează.
De altfel, utilizarea observării sistematizate este de dată mai recentă în criminologie, ea
înscriindu-se în cadrul unor preocupări mai largi de organizare, de standardizare a proceselor
studiate în vederea sporirii posibilităţilor de comparare, de identificare a unor constante şi chiar a
anumitor legităţi ale fenomenului infracţional.
d) în raport cu poziţia observatorului faţă de sistemul studiat, observarea poate fi
externa, observatorul rămânând în afara sistemului respectiv, sau interna, care implică o
participare a observatorului la viata grupului studiat, motiv pentru care mai poartă şi numele de
observaţie participativă. Această participare poate fi pasivă sau activă, parţială sau totală.
Tipuri de observatori. Observarea se realizează de câtre cercetătorul individual sau de
câtre echipa de cercetători.
De regulă, observarea nesistematizată de tip participativ se realizează de un singur
observator sau de o echipă restrânsă de cercetare. Observarea cantitativa sistematizata presupune,
dimpotrivă, colaborarea unui număr mare de specialişti.
Indiferent cărui tip va aparţine observatorul, personalitatea acestuia va juca un rol foarte
important în reuşita cercetării pe care o desfăşoară.
Caracteristica principala a acestei tehnici constă în faptul că principalul instrument
de culegere şi evaluare a datelor este instrumentul uman, cercetătorul însuşi. Acesta trebuie
să dispună de talent in sesizarea evenimentelor, a conexiunilor între fenomene, să se integreze
uşor în colectiv, să dispună de rigoare, precizie, luciditate şi obiectivitate. Nu în ultimul rând,
observatorul trebuie să dispună de un bagaj teoretic corespunzător.
2) Chestionarul. Chestionarul reprezintă una din tehnicile de cercetare la care
criminologii apelează destul de des întrucât ea poate fi utilizata în cele mai diferite scopuri, pe
eşantioane mari, cu o structura eterogena, dispersate teritorial.
Chestionarul este folosit, în mod deosebit, în acele cercetări ce urmăresc să stabilească o
evaluare de ansamblu a fenomenului infracţional, în afara datelor statistice oficiale. Studiile de
victimizare sau de autoportret se bazează pe tehnica chestionarului, pentru a se obţine cifra
neagra a criminalităţii. Chestionarul este aplicat şi în studiile privind reintegrarea post-
condamnatorie, predicţia comportamentului delincvent, reacţia socială faţă de faptele antisociale
etc.
Eficienţa investigaţiei prin chestionar, depinde în mare măsură de formularea întrebărilor,
modul în care acestea reuşesc să exprime cât mai exact obiectivele cercetării.
În structura chestionarului, întrebările vor fi prezentate într-o anumită succesiune, astfel
încât să se obţină date cât mai exacte cu privire la o persoană sau un grup social.
Existe chestionare cu răspuns deschis, când subiectul are libertatea de a răspunde cum
crede de cuviinţă şi altele cu răspuns închis, în care i se prezintă mai multe răspunsuri posibile,
din care el îl alege pe cel considerat convenabil.
 Acest tip de chestionar are avantajul că se completează uşor de către subiect şi poate fi
cuantificat însă, are şi dezavantajul că poate sugera răspunsuri la care cel chestionat nu s-ar fi
gândit.
Aşadar, chestionarul reprezintă o succesiune de întrebări logice sau de imagini grafice cu
funcţii de stimul, în raport cu ipotezele cercetării, care prin administrarea lor de către operatorii
de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea celui chestionat un comportament
verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris.
3) Interviul. Interviul constituie o alta tehnica fundamentala de explorare ştiinţifica
utilizata frecvent în criminologie.
El s-a impus ca o tehnică mai flexibilă de investigare şi aprofundare a unor laturi sau
trăsături legate nemijlocit de cunoaşterea faptelor şi de persoana infractorului (opinii, atitudini,
motivaţii).
El se deosebeşte de chestionar, care este o tehnică adecvată mai ales cercetărilor efectuate
la scară mare, studierii globale a fenomenului.
Interviul este o tehnică de cooperare verbală între două persoane, anchetatorul şi
anchetatul, ce permite anchetatorului să culeagă de la anchetat anumite date cu privire la o
anumită temă.3

Clasificarea tipurilor de interviu

A. În funcţie de gradul de formalism al interviului:

a) Interviul formal se caracterizează prin faptul că întrebările, numărul, ordinea şi
formularea lor sunt prestabilite.
Relaţia de comunicare între intervievat şi operatorul de ancheta este destul de limitata,
acesta din urma neavând libertatea să schimbe formularea sau succesiunea întrebărilor.
b) Interviul neformal sau flexibil nu are la baza un chestionar cu întrebări prestabilite. El
se caracterizează printr-o mai mare libertate acordata operatorului de ancheta în dirijarea
cursului interviului.
c) Interviul conversaţie sau cazual se desfăşoară ca o convorbire, un schimb de păreri
între intervievat şi operator, cu privire la o temă cât mai concretă şi mai clar precizată pentru
intervievat. Rolul operatorului este activ.

3
Gh.Nistoreanu, C.Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag. 74.
 d) Interviul ghidat sau concentric se apropie de interviul formal, dar fără a avea
rigiditatea acestuia. Problemele abordate sunt concentrate în jurul unei teme anume şi sunt
sistematizate de către operator, într-o listă de control sau într-un ghid de interviu. Acest ghid
cuprinde punctele esenţiale în jurul cărora se organizează interviul.

B. În raport cu modalitatea prin care sunt culese şi interpretate datele, există:

- Interviul direct se bazează pe modalitatea directă de punere a întrebărilor şi de
interpretare a rezultatelor, considerându-se că răspunsul reflectă exact ceea ce subiectul a înţeles
şi a dorit să exprime.
- Interviul indirect utilizează o cale ocolită, de culegere a datelor, întrebările puse
urmăresc să obţină anumite informaţii de la cel intervievat pe o cale indirectă, ocolită.
C. Un tip aparte de interviu este considerat interviul clinic. Utilizat cu precădere în
psihiatrie, el este folosit, în special, în criminologia clinică.
Examenul psihiatric al infractorului se bazează în special pe interviul clinic, atât în
varianta formala (dirijată) cât şi nedirijată. Prin intermediul interviului clinic, specialistul
analizează personalitatea infractorului, încercând a-i reconstitui trecutul pe baza mărturiilor sale.

Ancheta socială. Orice anchetă socială legată de problemele criminalităţii, vizează

caracteristicile demografice ale populaţiei din rândul căreia provin participanţii la comiterea de
infracţiuni şi mediul în care aceştia şi-au desfăşurat activitatea până la săvârşirea faptelor
antisociale. Prin conţinutul lor, anchetele sociale vizează criminalitatea prin cinci tipuri de
probleme şi anume:
 trăsăturile definitorii ale grupului de participanţi la comiterea de infracţiuni;
 mediul socio profesional de provenienţă a participanţilor;
 activităţile infracţionale analizate, respectiv valorile sociale vătămate, modul, timpul
şi mijloacele de comitere a infracţiunilor din eşantionul investigat, circumstanţele reale şi
personale, consecinţele produse;
 opiniile şi atitudinile participanţilor după rămânerea definitivă a sentinţelor de
condamnare;
 consecinţele faptelor, soluţiilor de aplicare a sancţiunilor penale, căile de resocializare
a condamnaţilor.
Fiecare anchetă socială, trebuie să parcurgă următoarele etape:
- organizarea anchetei (stabilirea temei, redactarea şi testarea tehnicilor de lucru);
- culegerea şi înregistrarea informaţiilor prin tehnicile folosite (observaţia, chestionarul,
interviul, examinarea dosarelor penale etc.);
- analiza datelor şi informaţiilor privind grupul de delincvenţi;
- concluziile cercetării şi valorificarea acestora (măsuri preventive, perfecţionarea
legislaţiei şi a regimului sancţionatar, eficienţa procesului de resocializare etc.).
2.1. Precursorii teoriilor criminologice

Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu structurarea primelor forme de

organizare socială. Anterior acestui fapt istoric nu se poate afirma existenţa criminalităţii,
deoarece „acolo unde nu există morală şi norme nu există crime”.
Deşi criminalitatea nu a fost studiată în mod ştiinţific decât relativ recent (în ultimele
două secole), numeroase izvoare prezente pe întreaga perioadă a evoluţiei umanităţii relevă
interesul pentru acest fenomen.
Data apariţiei criminologiei ca ştiinţă, ca şi în cazul altor discipline sociale, nu poate fi
precizată cu exactitate. Majoritatea istoricilor criminologiei îl consideră pe medicul militar italian
Cesare Lombroso (1835-1909) drept întemeietorul acestei ştiinţe, recunoscând totodată meritele
precursorilor săi, un exemplu elocvent fiind Cesare Baccaria (1738-1794), prin importanţa
lucrării sale „Dei delitti e dellepene” (Despre infracţiuni şi pedepse) apărută în anul 1764.
Influenţat de lucrările filozofilor iluminişti Montesquieu (1689-1755) şi J.J. Rousseau (1712-
1778), Beccaria a atacat virulent şi pertinent tirania şi arbitrariul care dominau justiţia italiană
din acel timp, pledând împotriva dreptului „divin” (inchizitorial) şi în favoarea dreptului
„natural”, în virtutea căruia toţi oamenii să fie egali în faţă legii 1. Interesul său privind raportarea
pedepsei la pericolul social al faptei şi la vinovăţia făptuitorului, precum şi opiniile referitoare la
prevenirea criminalităţii constituie idei esenţiale ale şcolii clasice de drept penal, cât şi
importante puncte de plecare în criminologie.
Contemporan cu Beccaria, englezul Jeremy Bentham a dezvoltat problematica
penalogiei, făcând o serie de propuneri de reformarea sistemului de legi şi pedepse, ce a avut un
impact social real, fiind însuşite de structurile britanice, judiciare şi de putere2.
Abordarea filozofico-umanistă a fenomenului infracţional a fost completată cu încercarea
de a introduce ca metodă de studiu delincventa într-un sistem de cercetări experimentale. La
aceasta au contribuit antropologi şi medici de penitenciare. Franz Joseph Gali (1758-1828), cu
lucrarea sa „Les Fonctions du cerveau”, este considerat întemeietorul antropologiei judiciare.
Tot în acest sens se înscriu şi cercetările medicului scoţian Thompson, care a publicat în
„Journal of Mental Science” (1870) observaţiile sale asupra a peste 5.000 de deţinuţi, iar
englezul Nicolson a publicat studiile referitoare la viaţa publică a infractorilor.

1
Gh.Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag. 8.
2
J.Bentham, A fragment on Government, An introduction in the Principle of Morals and
Legislation, Omaha, 1983, pag. 93.
 Aceste lucrări, majoritatea având caracter experimental şi tratând cu preponderenţă
problemele psihiatriei judiciare, au stat la baza lucrării lui Lombroso. Acesta, într-un efort
integrator, folosind şi propriile sale cercetări, a publicat în anul 1876 lucrarea „L'uomo
delinquente” (Omul delincvent). Susţinând că ar fi găsit imaginea-model a infractorului, acesta
fiind o fiinţă predestinată să comită delicte datorită unor stigmate fizice şi psihice înnăscute.
Opera sa a avut un asemenea impact asupra lumii ştiinţifice de la sfârşitul secolului al XIX-lea,
încât Lombroso a fost supranumit părintele „criminologiei antropologice”3.
Un alt nume important de care se leagă naşterea criminologiei ştiinţifice este acela al lui
Enrico Ferri (1856-1929), care în lucrarea sa „Sociologia criminale” (1881) a analizat rolul
factorilor sociali în geneza criminalităţii, motiv pentru care a fost considerat întemeietorul
„criminologiei sociologice”.
Triada italiană a criminologiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea este încheiată de
magistratul Raffaelo Garofalo (1851-1934), a cărui lucrare-fundamentală este intitulată
„Criminologia” (Napoli, 1885). Încercând să depăşească greutăţile cu care se confruntă
criminologia datorită dependenţei sale faţă de ştiinţa dreptului penal, el a creat o teorie a
„criminalităţii naturale”, independenţa în spaţiu şi timp, fapt care 1-a expus unor critici
vehemente, mai ales din partea sociologilor francezi4.
Menţionăm că, deşi denumirea de „criminologie” este asociată numelui lui Garofalo,
datorită titlului celebru al operei sale, folosirea în premieră a acestui cuvânt se pare că aparţine
antropologului francez Paul Topinard5.
Antropologia criminologică nu a constituit singura cale de cercetare criminologică în
secolul al XIX-lea. Simultan, studiile cu privire la dinamica delincvenţei au dus la acumularea
unui volum important de date statistice care au determinat apariţia unui nou domeniu de
cercetare. Lucrări ştiinţifice destinate examinării datelor statistice au fost efectuate de francezul
Andre-Michel Guerry (1802-1866) – „Essai sur la statistique morale de la France”, apărută în
anul 1833, de belgianul Lambert A.J. Quetelet (1796-1874) – „Sur l'homme et le developpement
de ses facultes ou Essai dephysique sociale”, apărută în 18356.
În aceeaşi direcţie s-au îndreptat studiile cercetătorilor germani von Mayr - cu lucrarea
„Statistik der Gerichhichen Polizei in Konigreich Bayern und in eingen ander Landern” (1867) -
şi von Oettingen - cu „Statica morală şi importanţa sa pentru o etică socială creştină”.

3
J.Pinatel in Pierre Bouzat et J. Pinatel, op.cit, pag. 61.
4
Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit, pag. 9.
5
E.H.Johnson, Crime, Correction and Society, Southerm Illinois, Third Edition, 1974, pag. 4.
6
J. Pinatel, op.cit, pag. 63.
 Tot în Germania, Franz von Liszt a militat cu energie în favoarea cercetărilor
criminologice şi aplicarea în practică a rezultatelor. Von Liszt susţine necesitatea unei „ştiinţe
totale a dreptului penal”, în care să fie incluse antropologia criminologică, psihologia
criminologică şi statistică criminologică. O asemenea abordare reprezintă o veritabilă revoluţie în
criminologie. „În încercarea de a depăşi divergenţele de idei dintre teoreticienii francezi şi cei
italieni, von Liszt a ajuns la teoria sintetică despre interacţiunea predispoziţiilor native cu mediul
înconjurător în comiterea faptelor antisociale”7.
Opiniile divergente exprimate în lumea ştiinţifică privind criminalitatea au constituit un
prilej favorabil pentru efectuarea de noi cercetări şi au determinat crearea unui cadru instituţional
adecvat, care a impulsionat studiul fenomenului infracţional, prefigurând apariţia unei noi
discipline ştiinţifice, criminologia.
La sfârşitul secolului ai XIX-lea şi începutul secolului XX, studiile criminologice au fost
găzduite de alte discipline ştiinţifice. Starea şi dinamica fenomenului infracţional au fost studiate
mai ales cu mijloace statistice, influenţa mediului social asupra criminalităţii s-a dezvoltat în
cadrul sociologiei, iar studiul persoanei infractorului a fost realizat antropologic, psihologic şi
psihiatric.
Datorită influenţei exercitate de Lombroso, cât şi faptului că publicaţia „Archives
d'Antropologie criminelle et de sciencespenale”, înfiinţată la Lyon în 1886, a concentrat
principalele preocupări ştiinţifice referitoare la criminalitate, criminologia a purtat o perioadă
numele de antropologie criminologică. De altfel, sub această denumire s-au desfăşurat şi
congresele internaţionale care au avut loc la Roma (1885), Paris (1889), Bruxelles (1892),
Geneva (1896), Amsterdam (1901), Torino (1906) şi Koln (1911).
În această perioadă, „criminologia nu se constituise ca disciplină autonomă, ci se prezenta
sub forma unor capitole în cadrul altor ştiinţe care abordau fiecare, în domeniul lor propriu,
descrierea şi explicarea realităţii infracţionale”8. Prin acumularea de cunoştinţe referitoare la
criminalitate s-a iniţiat un proces de structurare a unor „criminologii specializate (biologică,
psihologică, sociologică) independente, dar inevitabil tributare disciplinelor din care au
provenit”9.
În anul 1934 s-a creat Societatea Internaţională de Criminologie, cu sediul la Paris,
având ca principal obiectiv promovarea internaţională a studiului ştiinţific al criminalităţii.
Congresele acestei societăţi au abordat teme precum: crima organizată, criminalitatea „gulerelor
albe”, criminalitatea transnaţională, dar şi delincventa juvenilă etc.

7
H.E.Göppinger, Kriminologie, München, Editura C.H.Beck, 1971, pag.22.
8
R.M.Stănoiu, Introducere în criminologie, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, pag.13.
9
J. Pinatel, op.cit, pag. 10.
 Din anul 1952, societatea desfăşoară, sub egida O.N.U., cursuri internaţionale de
criminologie, în cadrul cărora se analizează cadrul teoretic şi. conceptual, principiile generale şi
metodele ştiinţifice de studiere a criminalităţii, precum şi particularităţile diferitelor regiuni ale
lumii în planul fenomenului infracţional.
În anul 1950, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia 415 (V), prin care atribuţiile
Comisiei Internaţionale pentru Penitenciare au fost preluate de Consiliul Economic şi Social
(ECOSOC): Fondurile ONU alocate studiului criminalităţii au făcut posibilă organizarea unor
congrese internaţionale ce au avut un rol deosebit în dezvoltarea criminologiei.
Suportul teoretic al criminologiei a fost întărit de crearea unor centre de cercetare
ştiinţifică în domeniu. Menţionăm în acest sens Centrul Internaţional de Criminologie comparată
de la Montreal şi Centrul Internaţional de Criminologie
În anul 1968, sub egida ECOSOC s-a creat, la Roma, Institutul de Cercetări pentru
Apărarea Socială (UNSDRI), care în anul 1989 a fost transformat în Institutul Internaţional de
Cercetări asupra Crimei şi Justiţiei (UNICRI).
La nivel naţional, după o perioadă îndelungată de câteva decenii, când studiile şi
cercetările criminologice au avut un caracter ocazional, în 1990 a fost înfiinţată Societatea
Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la Societatea de Criminologie. În acelaşi
timp a fost revitalizat învăţământul universitar de criminologie şi au fost înfiinţate colective de
cercetări criminologice în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, la Parchetul
General, şi la Administraţia Generală a Penitenciarelor din Ministerul de Justiţie.
Opiniile teoreticienilor converg spre concluzia că saltul de la criminologiile specializate
la criminologia generală se dovedeşte a fi dificil, iar eforturile integratoare ale unor reputaţi
specialişti – Jean Pinatel, Hermann Mannheim, Denis Szabo, s-au soldat cu un succes limitat10.
Această stare de fapt rezultă - aşa cum susţine şi Rodica Mihaela Stănoiu - din
complexitatea obiectului de cercetare, din dificultatea de a integra în planul explicaţiei cauzale
diferite laturi ale acestui obiect, din „dependenţa criminologiei faţă de stadiul dezvoltării
ştiinţelor despre om şi societate, de formarea unor specialişti în domeniu”11.
Considerând criminalitatea un fenomen complex, „cu multiple determinări, aflat în
continuă evoluţie”, „criminologia contemporană tinde spre o orientare realistă şi pragmatică,
urmărind adaptarea permanentă a cadrului său de referinţă şi a modelelor teoretice şi
metodologice utilizate”12, ceea ce va contribui, cu siguranţă, la îndeplinirea obiectivelor pe care
această ştiinţă şi le-a asumat.

10
R.M.Stănoiu, op.cit, pag. 15.
11
R.M.Stănoiu, op.cit, pag. 16.
12
U. Zvekic, Introductiory notes, Essaya on crime and development, UNICRI, Publ. nr.36,
Roma, 1990, pag. 3-21.
2.2. Orientarea biologică în criminologie.

2.2.1. Consideraţii generale

În cadrul orientării biologice sunt reunite teorii care conferă factorilor biologici o
importanţă hotărâtoare în geneza comportamentului infracţional. Originea teoriilor biologice se
găseşte în evoluţionismul ale lui Charles Darwin, în lucrările de frenologie ale medicului vienez
Frederik Joseph Gall (1758-1828), în studiile de fizionomie ale lui J.R.Lavater (1741-1801) în
conceptele asupra degenerescenţei specie umane ale lui Charles Morel.
Caracteristic acestei orientări este limitarea obiectului criminologiei la studiul
infractorului, preocuparea de a demonstra existenţa unor trăsături specifice de ordin
bioantropologic constituţional care diferenţiază infractorul de non infractor. Trăsături care
determină comportamentul antisocial al individului1.

2.2.2. Teoria atavismului evoluţionist2.

Teoria atavismului evoluţionist a fost elaborată de de Cesare Lombroso, profesor de
medicină legală şi antropologie la Universitatea din Torino, considerat drept creatorul
criminologiei antropologice. Concluziile ştiinţifice principale ale lui Cesare Lombroso se
bazează pe cercetarea a 383 de crania ale oamenilor decedaţi şi 3.839 de cranii ale oamenilor vii,
în total el a examinat şi chestionat 26.886 infractori care erau comparaţi cu 25.447 de studenţi,
soldaţi şi alţi cetăţeni cinstiţi. Menţionăm că autorul a studiat nu numai contemporanii săi, dar şi
craniile infractorilor din evul mediu descoperind mormintele acestora.
În baza cercetărilor psihiatrice şi antropologice realizate, Cesare Lombroso a formulat
ipoteza atavismului evoluţionist, potrivit căreia comportamentul infracţional reprezintă prin
sine un fenomen biologic natural, determinat de particularităţile fizice şi psihice ale făptuitorului.
Particularităţile fizice ale infractorului erau considerate caracterele omului primitiv care pot
apărea la anumite persoane sub forma unor “stigmate anatomice”. Când la o persoană sunt
întâlnite mai multe anomalii, mai ales de natură atavică, acesta ar fi un criminal înnăscut.
Cercetătorul nu se limitează doar la relevarea unor trăsături generale caracteristice infractorilor
înnăscuţi. El a elaborat o tipologie a infractorilor după trăsăturile fizice ale acestora.

1
R.M.Stănoiu, op.cit, pag. 47.
2
Atavism (de la latinescu “atavus” – strămoş îndepărtat), apariţie la un descendent a unei
caracteristici pe care a posedat-o un ascendent îndepărtat şi care nu s-a manifestat la generaţiile
intermediare (de exemplu, apariţia cozii la om).
Astfel, ucigaşii, au mandibula foarte dezvoltată, fălcile voluminoase, părul negru şi des, faţa
palidă cu înveliş de păr rar. Persoanele care cauzează vătămări corporale au mâinile lungi,
craniul brahicefal, fruntea relative lată.
Violatorii au mâinile scurte, fruntea îngustă, culoarea părului deseori este deschisă, au
anomalii ale nasului şi organelor sexuale.
Jefuitorii şi spărgătorii, de regulă nu se caracterizează prin abateri ale dimensiunilor
craniului, părul este des, iar învelişul de păr de pe faţă e rar. Incendiatorii au greutatea nu pre
mare, membrele lungi, capul anormal. Escrocii au maxilarele mari, fălci voluminoase, greutatea
corpului considerabilă, faţa palidă, ochii mici şi severi, nasul cârn, capul pleşcat. Hoţii de
buzunar au mâinile lungi, sunt destul de înalţi, frecvent au părul negru, învelişul de păr de pe
faţă fiind rar.

2.2.3. Teoria eredităţii în concepţia altor autori

Antropologii şi psihiatrii au susţinut, de asemenea, că există o contribuţie a eredităţii la
săvârşirea crimelor. Ereditatea înseamnă transmiterea caracterelor fizice, psihice de la părinţi la
copii prin mijlocirea plasmei germinative. Purtătorii eredităţii sunt celulele germinative, mai
exact cromozomii şi genele, care prin fecundare dau naştere şi se dezvoltă o nouă fiinţă, căreia i
se transmit caracterele părinţilor. Aceste caractere transmise de la părinţi la copii constituie
zestrea ereditară.
Concepţia lombrosiană era criticată nu numai de reprezentanţii orientării sociologice în
criminologie, dar şi de către savanţii care recunoşteau importanţa esenţială a factorilor biologici
în etiologia crimei. Datorită faptul că, comportamentul social este considerat un
comportament moştenit, iar criminalitatea membrilor unei familii ( părinţii, copii, fraţii,
surorile) fiind condiţionată de ereditate, medicul englez Charles Goring (1870-1919), a
considerat că 68% din urmaşii infractorilor devin şi ei infractori, minimalizând sau chiar negând
influenţa mediului social.
Aşadar, prin studiile realizate şi concluziile sale ştiinţifice, Goring nu a făcut decât să
înlocuiască teoria criminalului înnăscut cu teoria eredităţii.
Studiile de arbore genealogic, realizate în S.U.A au încercat să demonstreze că în
familiile care au antecesori cu condamnări penale există un număr mult mai mare de infractori,
datorită eredităţii.
Studiile pe gemenii monozigotici şi dizigotici, realizate în special de savanţii germane,
olandezi, etc., au încercat să demonstreze că predispoziţia ereditară în comiterea actului
infracţional constituie, în cazul gemenilor monozigotici, un factor foarte puternic.
 În cadrul acestor studii erau identificate perechile de gemeni monozigotici şi perechile de
dizigotici în penitenciare, constatându-se apoi numărul de cazuri de comportament antisocial
concordant pentru perechile respective. S-a stabilit că numărul de cazuri de comportament
antisocial concordant al gemenilor monozigotici depăşeşte cu mult cazurile de concordanţă în
conduita antisocial a dizigoţilor.

2.2.4. Teoria biotipurilor criminale

Varianta modernă a antropologiei criminale o reprezintă curentul biotipologic, ce are la
bază clasificările făcute de Ernst Kretschmer în Germania, Nicola Pende în Italia şi William
Herbert Sheldon, Jr. în S.U.A. Aceste teorii încercau să stabilească legătura între particularităţile
constituţiei fizice şi ale comportamentului delicvent.
În acest sens, Ernest Kretschmer a stabilit următoarele tipuri după constituţia corpului:
1. leptosom sau astenic, caracterizat prin trăsături longiline, umeri înguşti şi musculatură
subdezvoltată; este tipul rece, rezervat, nesociabil;
2. atletic, cu musculatură puternică, robust, prezintă o bună stabilitate psihologică, dar
ocazional poate deveni exploziv;
3. pyknic, scund şi rotund, cu tendinţe spre îngrăşare, este prietenos şi sociabil;
4. displastic, se caracterizează prin disfuncţionalităţi glandular.
Autorul era convins că acestor tipuri le corespund anumite constituţii psihologice, sens în
care considera că există o anumită corelaţie între tipul constituţional şi tipul de infracţiune,
astenicul fiind asociat cu infracţiunile contra proprietăţii, atleticul cu infracţiunile contra
persoanei, pyknicul cu fraudele şi escrocheriile şi displasticul cu infracţiunile sexuale.

2.2.5. Teoria inadaptării sociale

Determinismul biologic şi-a găsit o exprimare original în teoria inadaptării sociale
promovată de criminologul suedez Olöf Kinberg care şi-a prezentat principalele idei în lucrarea “
Les problemes fondamentaux de la criminologie” (Paris, 1966). Potrivit acestei concepţii,
infracţiunea este considerată un produs natural al unor trăsături biologice individuale, anormale,
criminalul reacţionând sub influenţa obiectivă a acestor factori, fără a dispune de posibilitatea
alegerii altui comportament. Autorul nu exclude, însă, şi importanţa factorilor sociali în
declanşarea comportamentului criminal.
Autorul consider că, inadaptarea socială se poate manifesta în mai multe feluri în funcţie
de prezenţa anumitor malformaţii sau anomalii funcţionale specific. Astfel, el distinge
dezadaptarea corporală (fizică), psihologică şi cea psiho-patologică.
 Dezadaptarea fizică constă mai ales în infirmităţi congenital ce pot fi legate de
tulburări funcţionale (defecte de auz, vedere, strabism, adică privire crucişă) sau în reacţii
patologice de natură lezionară (zâzâială, ticurile etc.) sau tulburări endocrine (gigantismul
sau nanismul, precocitate sau întârziere sexual, infantilism, inversiunea sexual spre masculinism
sau feminism etc.).
Dezadaptarea psihologică joacă un rol şi mai important, determinând o tulburare a
echilibrului mental şi afectiv, pe fondul căruia se relevă diverse manifestări deviante.
Dezadaptarea psiho-patologică constă în bolile psihice, tulburările grave de inteligenţă,
provocate fie de dispoziţiile ereditare patologice, fie de traumatismele cerebrale, infecţiile
microbiene etc. Nu în puţine cazuri trăsăturile patologice sunt atât de puternice şi preponderente
încât reacţiile aberante se produc fără ajutorul nici unui stimul intermediar specific.

2.2.6. Teoria constituţiei delicvente

Această teorie a fost promovată de criminologul Benigno di Tulio care a elaborat o
concepţie similară cu cea propusă de Olöf Kinberg, dar cu o semnificaţie mai largă. Potrivit lui
Benigno di Tulio, constituţia delincventă include concomitent atât elemente de tip ereditar
cât şi elemente dobândite (mai ales, în timpul copilăriei). Astfel, constituţia delincventă este
compusă dintr-o pluralitate de elemente (ereditare şi dobândite) ce determină tendinţele
criminogene, dar nu duc în mod automat la comiterea de infracţiuni, ci numai favorizează ca un
subiect să comită crima mai uşor decât altul.
Unii indivizi comit infracţiunea sub influenţa unui stimul slab, alţii sub influenţa unui
stimul mai puternic, ceea ce rezultă că sunt persoane care comit fapte socialmente periculoase
numai în împrejurări cu totul excepţionale.

2.2.7. Teoria endocrinologică a criminalităţii. Cromozomul crimei. Inteligenţa şi crima.

Dezvoltarea medicinii a atras atenţia savanţilor asupra rolului glandelor cu secreţie
internă (endocrine) şi în special asupra consecinţelor disfuncţiilor acestora, fiindcă s-a
stabilit că există o interdependenţă între ele şi sistemul nervos (central şi periferic).
Endocrinologii menţionează că disfuncţiile unor astfel de glande ca hipofiza, epifiza, glanda
tiroidă, suprarenală, pancreasul generează multiple consecinţe, inclusiv tulburări ale psihicului.
Aceste rezultate au fost utilizate şi în criminologie. Şchlapp M.G., Smith E.H. şi Berman L.
consideră că disfuncţiile glandelor endocrine sunt factori criminogeni principali3. Au fost
elaborate tipologii in baza acestor factori.

3
M.G. Schlapp, E.H. Smith, The New Criminology, New York, 1928.
 Astfel, hoţul şi ucigaşul au fost descrişi în exclusivitate pe baza particularităţilor
glandelor endocrine ale acestora. S-a constatat că circa o treime din toţi condamnaţii suferă de o
instabilitate emotivă, cauza probabilă a cărora sunt patologia glandelor endocrine şi toxicozele.
Cromozomul crimei.
Una din controversele ştiinţifice moderne a fost constituită de apariţia studiilor asupra
anomaliilor cromozomilor sexuali.
Pentru femei este caracteristică îmbinarea de cromozomi XX, iar pentru bărbaţi -
îmbinarea de cromozomi XY (cromozomul X moştenit de la mamă şi cromozomul Y moştenit de
la tată).
Aceste studii au relevat faptul că unii bărbaţi cu devieri psihice posedă un cromozom Y
suplimentar, iar în cazuri rare - chiar doi cromozomi Y suplimentari (XYY sau XYYY).
S-a stabilit că persoanele care posedă cromozomi suplimentari se caracterizează prin agresivitate,
comportament asocial, labilitate, afectivitate etc.
Inteligenţa şi crima.
Autorii teoriilor elaborate ulterior au ţinut cont de consecinţele dezvoltării insuficiente
sau ale devierilor psihice, estimându-le drept factori criminogeni.
S-au realizat studii în scopul stabilirii impactului deficitului mental (oligofrenia) asupra
comportamentului. A fost cercetată, de asemenea, influenţa diferitelor boli psihice şi altor
tulburări ale echilibrului psihic (psihopatia), inclusiv a nivelului redus de inteligenţă, asupra
criminalităţii.

2.2.8. Varianta modernă. Teoria criminologiei clinice.

Deşi orientarea biologică în criminologia contemporană nu mai ocupă locul pe care 1-a
deţinut în perioada de început, totuşi examinarea raportului dintre factorii biologici şi
criminalitate nu poate fi considerată o linie de cercetare abandonată. Noile studii se bazează pe
importantele progrese care s-au realizat în domeniul ştiinţelor naturii, în genetică, biochimia
sistemului nervos, neurofiziologie, endocrinologie4.
În prezent nu se afirmă existenţa unei relaţii monocauzale directe între factorii biologici
şi criminalitate şi nu se recunoaşte, deci, existenţa nici unui tip particular de comportament
criminal care să fie determinat numai de factorii biologici. Cercetătorii preocupaţi de această
problematică susţin că persoanele care suferă de anumite tulburări la nivelul factorilor
biologici prezintă un risc mai ridicat de a comite fapte antisociale.

4
Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit, pag. 118.
 Se face, de asemenea, distincţie între factorii care au o legătură mai mare cu
comportamentul infracţional şi cei care au o legătură indirectă.
Din prima categorie fac parte:
- tumorile, atrofiile sau alte procese inflamatorii ale sistemului nervos;
- epilepsia sau diferitele sale forme;
- anomaliile de ordin endocrin.
Dintre factorii cu legătură indirectă sunt menţionaţi:
- complicaţiile prenatale;
- tulburările comportamentale minore pe fond microsechelar;
- anomaliile cromozomice.

Una din cele mai răspindite orientări biologice din criminologia modernă o reprezintă
teoria criminologiei clinice, foarte răspândită în Germania, Italia, Franţa, Spania, Portugalia,
Belgia şi cea mai mare parte din America Latină, în cadrul lucrărilor celui de al Vll-lea Congres
de Criminologie din 1973, de la Belgrad, criminologia clinică a fost considerată ca reprezentând
una dintre tendinţele fundamentale din criminologia contemporană5.
Criminologia clinică este o ştiinţă cu caracter aplicativ, organizată metodologic după
modelul clinicii medicale şi are ca scop formularea unui aviz cu privire la individul criminal,
care include un diagnostic şi un eventual tratament.
Conceptul de bază al criminologiei clinice este noţiunea de "stare de pericol" cu
semnificaţie de periculozitate potenţială a unui individ a cărui stare mintală, pune in pericol
ordinea publică şi securitatea persoanelor. În concepţia acestei şcoli criminalitatea îşi are
izvorul în patologie şi mai puţin în condiţiile mediului social, care însă pot contribui la
transformarea potenţialului în act.
Rezultatele observaţiilor şi constatărilor de ordin clinic şi anume indicatorii
biopsihologici obţinuţi sunt in final comparaţi cu indicii sociali şi cei legali rezultaţi din ancheta
socială şi numai pe această bază se elaborează diagnosticul criminologic.

5
Narcis Giurgiu, op.cit, pag. 54.
Concluzii

Deşi teoriile de orientare biologică au constituit temelia criminologiei ca ştiinţă, aşa cum
am menţionat au fost, abandonate în zilele de azi când există convingerea că geneza crimei este
multifactorială.
Mulţi cercetători care au abordat această cale nu au avut în vedere şi factorii sociali şi nu
au putut explica de ce indivizi care au prezentat aşa zisele stigmate anatomice nu au comis
infracţiuni şi alţii da.
Cu toate acestea, în finalul capitolului referitor la orientarea biologică trebuie să
recunoaştem că, în cauzalitatea multifactorială a crimei în care factorii sociali, economici şi
psihologici îşi au rolul lor, factorul primordial rămâne tot cel biologic, organismul criminalului.
2.3. Orientarea psihiatrică – psihologică.

2.3.1. Consideraţii generale

Orientarea psihologică în criminologie include şcolile ştiinţifice, concepţiile, teoriile
care explică etiologia comportamentului infracţional prin prisma trăsăturilor psihologice cărora
le conferă o importanţă hotărâtoare. Abordarea psihologică încearcă să demonstreze existenţa
anumitor trăsături specifice de ordin psihologic care diferenţiază infractorul de non-infractor şi
care determină comportamentul infracţional.
Orientarea psihologică include, astfel, teoriile ce au în comun conceptul de
personalitate criminală ca bază teoretică a explicării cauzalităţii fenomenului criminal. Prin
modalităţile de abordare a acestui concept, teoriile psihologice sunt foarte diverse, apropiindu-se
în unele situaţii fie de orientarea biologică, fie de cea sociologică.
Potrivit acestor teorii infractorul este o persoană inadaptată social. La baza orientării
respective stau studiile psihologice ale infractorilor normali. Această orientare nu include teoriile
şi concepţiile patologiei criminale. Cercetările ştiinţifice minuţioase realizate ulterior au stabilit
că esenţa devianţelor nu poate fi explicată numai in baza analizei factorilor psihologici.
În prezent, majoritatea psihologilor şi sociologilor recunosc că particularităţile
personalităţii şi motivele comportamentului acesteia au probabil, o influenţă importantă asupra
tuturor tipurilor de comportament deviant. Credem însă că prin analiza unei singure trăsături
psihologice sau a unui ansamblu de astfel de trăsături nu poate fi explicată esenţa criminalităţii
sau a altui tip de devianţe.
În criminologia modernă este recunoscut faptul că devianţa apare ca rezultat al
interacţiunii complicate a factorilor sociali şi psihologici.

2.3.2. Teoria freudiană

O influenţă deosebită asupra explicării etiologiei comportamentului infracţional l-au avut
teoriile psihanalitice. Creator al acestei orientări este psihologul, fiziologul şi neurologul austriac
Sigmund Freud (1856 - 1939). Prin cercetările realizate, el a încercat să demonstreze existenţa
unei personalităţi antisociale ce ţine de sfera psihologiei normale şi să explice mecanismul
formării acesteia. Freud era convins că dezvoltarea şi structura personalităţii este determinată de
pulsiunile inconştiente (iraţionale) care sunt antagoniste conştiinţei umane. Astfel, pulsiunile
inconştiente reprezintă factorul determinant al vieţii psihice .
 Nucleul teoriei freudiene îl constituie ideea despre conflictul (războiul) permanent
dintre pulsiunile iraţionale interne şi necesitatea de a supravieţui în mediul social care este
duşmănos pentru acest individ.
Subiectul poate depăşi această stare de tensiune cu ajutorul mecanismelor de protecţie -
refularea, raţionalizarea, sublimarea şi regresiunea.
Refularea reprezintă procesul de „eliminare" din conştiinţă a gândurilor, amintirilor,
emoţiilor nedorite pentru individ, fiind transferate în inconştient, de unde continuă totuşi să
influenţeze comportamentul subiectului, exprimându-se prin frământări, frică etc.
Raţionalizarea este camuflarea, tăinuirea de conştiinţa subiectului însuşi a motivelor
adevărate ale acţiunilor, gândurilor şi sentimentelor acestuia, în scopul asigurării unui confort
intern, determinat de dorinţa de a-şi păstra simţul demnităţii personale, sentimentul respectului
de sine, corespunderii "Eului ideal", de a evita frământările de vinovăţie sau ruşine.
Sublimarea este satisfacerea sau înăbuşirea doleanţelor nesatisfăcute, predominant cu
caracter sexual, prin alte tipuri de activităţi. Astfel, un exemplu concret de sublimare, după S.
Freud, este îndreptarea energiei libido (dorinţei de satisfacere a instinctului sexual) spre procesul
de creaţie.
Regresiunea reprezintă un mecanism de protecţie psihologică care constă în
reîntoarcerea la tipuri de comportament timpuriu, din copilărie; tranziţia la nivelurile
premergătoare de dezvoltare psihologică şi actualizarea modalităţilor de reacţionare reuşite în
trecut. Aşadar, regresiunea este reîntoarcerea individului la un nivel mai inferior de dezvoltare,
ce presupune reacţii mai puţin dezvoltate şi, de regulă, reducerea pretenţiilor acestuia.
Eşuarea tentativelor de a descărca starea de tensiune produsă de conflictele interioare ale
individului poate conduce la o inadaptare a acestuia, iar apoi pot determina şi trecerea la actul
infracţional.
Freud a propus şi elaborat conceptul de criminal care a comis infracţiunea datorită
complexului de vinovăţie. Complexul de vinovăţie ar favoriza săvârşirea crimei în momentul în
care acest sentiment ar atinge un grad atât de înalt încât devine insuportabil.
Astfel, pedeapsa este aşteptată ca o eliberare de la această încordare lăuntrică. Unii autori
consideră că furtul nu este o faptă intenţionată, comisă în scop de profit, ci reflectă o tendinţă
subconştientă a subiectului de a fi pedepsit, o tendinţă de a se elibera de sentimentul vinovăţiei.
Ca argument suplimentar în favoarea acestei explicaţii se afirmă că unii infractori acţionează atât
de neatent, nechibzuit, nu-şi ascund urmele, de parcă doresc ca să fie prinşi şi pedepsiţi.
2.3.3. Influenţa teoriei freudiene asupra cercetărilor criminologice
Viziunile lui Sigmund Freud asupra mecanismelor psihologice care declanşează
comportamentul infracţional au influenţat considerabil cercetarea criminologică. Ne oprim în
cele ce urmează asupra principalelor teorii al căror model etiologic este psihanalitic.
Una din cele mai importante teorii psihanalitice pentru cercetarea criminologică a
etiologiei comportamentului infracţional aparţine psihologului austriac Alfred Adler (1870 -
1937) care a descoperit complexul de inferioritate. A.Adler este reprezentant al orientării
psihanalitice din psihologie şi creatorul şcolii ştiinţifice de psihologie individuală. Incapacitatea
subiectului de a-şi compensa deficienţa sau de a se isprăvi cu situaţia de viaţă şi de a depăşi,
astfel, sentimentul de inferioritate propriu poate degenera în complex de inferioritate.
Complexul de inferioritate poate conduce la comiterea de infracţiuni, deoarece aceasta
este o cale extrem de facilă ca individul să atragă asupra sa atenţia opiniei publice, în felul acesta
compensindu-şi psihologic propria inferioritate. Pe lângă sentimentul de inferioritate şi
slăbiciune, care sunt principalele caracteristici ale acestui tip de infractor, Adler adaugă lipsa de
cooperare ca urmare a sentimentelor de frustrare apărate în condiţiile unei copilării nefericite1.

2.3.4. Teoria psihomorală

Principalul reprezentant al teoriei psihomorale este psihiatrul belgian Étienne de Greeff.2
Potrivit autorului, structurile afective ale individului sunt determinate de două grupuri
fundamentale de instincte: de apărare şi de simpatie. În cazul când copilăria individului este
trăită zbuciumat, aceste instincte se pot altera, instalându-se un sentiment de injustiţie, o stare de
inhibiţie şi indiferenţă afectivă. În opinia lui E.de Greeff, personalitatea infractorului se
structurează de-a lungul unui proces lent de degradare morală a individului, denumit
proces criminogen care, în final, îl conduce la comiterea actului infracţional. În evoluţia acestui
proces, autorul distinge trei etape. În prima etapă individual normal suferă o degradare
progresivă a personalităţii ca urmare a unor frustări repetate. Convins de injustiţia mediului
social în care trăieşte, el nu mai găseşte nici o raţiune pentru a respecta codul moral al acestui
mediu.
Această etapă este numită de autor "faza asentimentului temperat", în timpul căreia se
naşte ideea de crimă. În cea de a doua etapă, denumită a asentimentului formulat, individul
acceptă comiterea crimei, îşi caută justificări, îşi schimbă modul de a fi, limbajul, caută un mediu

1
Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit, pag. 128.
2
Étienne de Greeff, Introduction a la criminologie, Bruxelles, Ed. Van den Plank, 1946.
social tolerant. În cea de a treia etapă apare criza, în decursul căreia este acceptată eliminarea
victimei, căutându-se numai ocazia favorabilă pentru trecerea la act. În această ultimă fază,
individul trece prin aşa-numita stare periculoasă, care anunţă eminenţa trecerii la act. Aceste
două concepte ocupă un loc central în lucrările lui E.de Greeff3.

2.3.5. Teoria personalităţii criminale

Această teorie aparţine cunoscutului penalist şi criminolog francez Jean Pinatel şi
reprezintă una din cele mai avansate teorii formulate în cadrul orientării psihologice. Autorul
construieşte o teorie explicativă centrată în jurul conceptului de personalitate criminală, care
fără a fi un tip antropologic, ca cel lombrozian, adică în mod obiectiv şi genetic determinat –
poate deveni un concept operaţional, un model care poate fi utilizat în cercetările criminologice.
De asemenea, Jean Pinatel respinge teza existenţei unei diferenţe de natură între infractor
şi noninfractor. Autorul admite doar existenţa unei diferenţe de grad (adică diferenţă a
nivelurilor de la care impulsurile endogene şi excitaţiile exogene îl determină pe subiect să
comită infracţiunea) între personalitatea infractorului şi personalitatea noninfractorului, ca şi
între diferitele categorii de infractori de la ocazional la recidivist înrăit.
Pentru a pune în lumină această diferenţă de grad este necesar să se evidenţieze trăsăturile
psihologice care determină transformarea asentimentului temperat în asentiment tolerat şi mai
apoi trecerea la act. Autorul consider că trăsăturile frecvent întâlnite la infractori (egocentrismul,
labilitatea psihică, agresivitatea şi indiferenţa afectivă), luate izolat, nu sunt specific doar
acestei categorii de persoane şi numai reunirea lor într-o constelaţie conferă personalităţii un
caracter infracţional. Această constelaţie de trăsături ar prezenta nucleul central al
personalităţii criminale4.
Referindu-se la rolul fiecăruia dintre cele patru componente ale nucleului personalităţii,
Jean Pinatel le atribuie următoarea distribuţie: agresivitatea joacă un rol de incitare, fiind o
componentă activă, celelalte trei - egocentrismul, labilitatea, indiferenţa afectivă au rolul de a
neutraliza inhibiţia trecerii la act prin împiedicarea indivizilor de a lua corect în considerare
aprecierea socială ori sentimentul de compasiune şi simpatie pentru altul, adică rolul lor este de a
da cale liberă de manifestare a agresivităţii.

3
R.M.Stănoiu, op.cit, pag. 164.
4
R.M.Stănoiu, op.cit, pag. 166.
 Potrivit lui Pinatel, toate celelalte trăsături psihologice care se întâlnesc mai mult sau mai
puţin frecvent la criminali ar constitui variabile ce nu sunt asociate cu trecerea la act, ci numai cu
modalităţile de executare a infracţiunii.
Aşadar, în concepţia lui Jean Pinatel personalitatea criminală este alcătuită dintr-un
nucleu central (egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă) care
determină trecerea la act şi multiple variabile legate de aptitudinile fizice, intelectuale, tehnice,
nevoile de hrană, sexuale etc. care deşi sunt neutre faţă de trecerea la act, influenţează totuşi
modalităţile sale de executare.
Semnificaţia pe care Jean Pinatel o conferă pe plan doctrinal conceptului operaţional de
personalitate criminală este următoarea: crima este o faptă a omului, iar criminalii sunt oameni
ca toţi ceilalţi.
Ei se deosebesc însă de ceilalţi, deoarece "trecerea la act" este expresia unei diferenţe de
grad între psihicul infractorului şi acela al noninfractorului, deosebirea ar fi prin urmare numai
de ordin cantitativ şi nu calitativ. Această diferenţă de grad ar separa, aşadar şi diferitele tipuri de
infractori.

2.3.6. Evaluare critică

În literatura criminologică se menţionează5 că eroarea principală a orientării psihologice
constă în a considera că infractorul ca posesor al unui tip aparte de personalitate (o personalitate
specifică), diferenţiată fie ca natură, fie ca grad, de personalitatea noninfractorului.
Astfel, în centrul acestor preocupări nu se situează personalitatea individului care a comis
infracţiunea, ci personalitatea criminală ca obiect de cercetare specifică. Pe plan etiologic, limita
esenţială a acestei orientări constă în reducerea problematicii personalităţii umane la factorii de
ordin psihologic. De aici neputinţa acestor teorii de a furniza explicaţii cu privire la cauzele
generale ale criminalităţii. Datele cercetărilor realizate de criminologi americani arată că numai o
parte redusă a comportamentelor delincvente se datorează tulburărilor psihice, iar pe un plan mai
general, diferenţa dintre criminal şi noncriminal este foarte mică.
Pe de altă parte, este relevantă contribuţia pe care a adus-o orientarea psihologică la
dezvoltarea criminologiei ca ştiinţă. Realizarea multiplelor cercetări psihologice şi acumularea
unui bogat material factual a permis o explorare a universului psihic al infractorului, dezvăluind
aspecte inedite cu privire la motivaţia actului infracţional şi dinamica producerii acestuia.

5
R. M. Stănoiu, op.cit, pag. 170.
 Este valoroasă ideea situării cauzelor nemijlocite ale infracţiunii la nivelul individului
uman şi al personalităţii sale. Merită a fi menţionată contribuţia orientării psihiatric -
psihologice şi în planul metodelor şi tehnicilor de cercetare, dar mai ales în cel al terapiei
resocializării.
Conceptul de personalitate criminală a servit ca fundament la formularea diagnosticului
şi prognosticului criminologic. Dar cea mai de seamă contribuţie a acestei orientări s-a reflectat
îndeosebi datorită curentului clinic, în influenţa pe care criminologia a exercitat-o asupra
modelelor de politică penală, tratamentului şi resocializării delincvenţilor.

Concluzii

Autorii teoriilor aparţinând orientării psihologice li se poate reproşa în ce priveşte

explicarea genezei crimei, că au neglijat factorii de ordin sociali, considerându-i ca elemente
exterioare individului, fără relevanţă criminogenă, cu toate că delictul exista numai acolo unde
există societate.
Aceştia acceptă ideea eronată că delicventul este un om deosebit, care are o personalitate
total diferită faţă de nondelicvenţi, neluându-se în considerare că doar "trecerea la act" este
realitatea care separă cele două categorii de oameni.
Dar se recunoaşte că teoriile orientării psihologice au avut o contribuţie remarcabilă la
afirmarea criminologiei ca ştiinţă. Multe din conceptele create de teoreticienii acestui curent au
completat terminologia criminologică, ei fiind frecvent folosiţi în limbajul de specialitate.
În final, aşa cum remarca şi Rodica Mihaela Stănoiu, Jean Pinatel, prin conceptul şi teoria
personalităţii criminale a determinat apariţia acelei părţi aplicate a criminologiei, cunoscută sub
numele de criminologia clinică.
2.4. Orientarea sociologică

2.4.1. Consideraţii generale

Teoriile aparţinând acestei orientări au ca trăsătură comună: cauza exogenă (exterioare
fiinţe umane) a criminalităţii datorată influenţei mediului înconjurător, fizic şi social.
Primele explicaţii ale genezei criminalităţii de ordin sociologic s-au succedat în decursul
timpului în ordinea următoare: teoriile şcolii cartografice: teoriile şcolii socialiste şi cele ale
şcolii sociologice creată de Durkheim, toate numite sub numele de Şcoala franco-belgiană a
mediului social, ai căror reprezentanţi Rodica Mihaela Stănoiu îi numeşte, "precursorii".
;
Teoriile de orientare sociologică care au urmat "precursorilor", în timpul interbelic şi
chiar după cel de al II-lea Război mondial, în marea lor majoritate, poartă amprenta sociologiei
nord-americane, unde această ştiinţă a cunoscut o dezvoltare fără precedent, teorii cunoscute sub
numele modelului consensual.
Se afirmă, de reprezentanţii acestor teorii, că sarcina criminologiei (ca o ramură desprinsă
din sociologie) este de a stabili substratul social al delicvenţei, identificat ca fiind deteriorarea
valorilor tradiţionale, generator de industrializare, urbanizare şi generalizarea modului de viaţă
urban1.
În timp ce reprezentanţii orientării biologice, ai orientării psihologice au abordat etiologia
de ordin endogen a criminalităţii, adepţii orientării sociologice au preferat analiza cauzelor de
ordin exogen, acordând o deosebită importanţă determinărilor de ordin social.
Expunerea conceptelor acestor două categorii de teorii şi a celor aparţinând lui Enrico
Ferri, le vom face pe parcursul a trei secţiuni după cum urmează:

2.4.2. Şcoala franco-belgiană a mediului

A. Şcoala cartografică (geografică)

Creatorii acestei şcoli au fost belgianul Lambert A.J. Quetelet (1796-1874) şi Andre-
Michel Guerry (1802-1S66), care au realizat o analiză statistică a criminalităţii. Cei doi autori,
fiecare în ţara lui, au cercetat fenomenul criminalităţii folosindu-se de statisticile judiciare, care
au început să fie publicate după 1826.
Autorul A.J. Quetelet, ca specialist în ştiinţele sociale, a utilizat metode statistice şi
matematice pentru a analiza influenţa factorilor sociali şi individuali în etiologia crimei.

1
H.Opreaţi, Criminologie, Editura Servo-Sat, Arad, 1996, pag. 146.
 Rezultatele cercetărilor întreprinse menţionau despre:
- vârstă, că ar avea cea mai mare influenţă în comiterea crimei (faptele erau săvârşite cu
violenţă contra persoanei, în tinereţe, şi contra proprietăţii odată cu înaintarea în vârstă);
- sex (bărbaţii erau mai uşor vulnerabili în ceea ce priveşte predilecţia spre comiterea de
infracţiuni); femeile având o frecvenţă infracţională mai mică şi se orientau spre infracţiuni
contra proprietăţii);
- anotimpul (vara se comitea un număr mai mare de infracţiuni contra persoanei, iar
iarna predominau acele infracţiuni contra proprietăţii);
- climatul (cel din sud stimula săvârşirea infracţiunilor contra persoanei, iar cel din nord
stimula contra proprietăţii);
- eterogenitatea socială, ca rezultat al imigrării, determina discriminare, inegalitate
socială şi violenţă;
- profesia are un anumit impact asupra tipului de delict comis;
- sărăcia, ca şi consecinţă a trecerii de la confort la disconfort;
- alcoolismul influenţează săvârşirea infracţiunilor cu violenţă.
Ambii au constatat o anumită constanţă a fenomenului criminal, reprezentată de frecvenţă
mărită a delictelor îndreptate împotriva persoanei în regiunile sudice ale Franţei şi în anotimpul
călduros, în timp ce în regiunile nordice şi în perioada anotimpului rece sunt mai numeroase
delictele contra proprietăţii, constanta datorându-se, în concepţia lor, legii termice a
criminalităţii.
Gabriel Tarde, în lucrarea sa “Criminalitatea comparată”, apărută în anul 1886, analizând
acest concept, l-a infirmat, demonstrând că nu clima, sau zona geografică, sunt cele care
influenţează criminalitatea, ci dezvoltarea economico-socială diferită a regiunilor nordice faţă de
cele sudice.
Raymond Gassin, în lucrarea “Criminologia” apărută la Paris în anul 1998, (a patra
ediţie) cu privire la Şcoala geografică, menţionează că ea a făcut vogă la sfârşitul secolului al
XlX-lea, dar astăzi "este practic căzută în uitare ca şi criminologia lombrosiană".

B. Şcoala sociologică. Teoria lui Durkheim.

Sociologul francez Emil Durkheim (1859-1917) este considerat ca fiind unul dintre
pilonii sociologiei ca ştiinţă, are merite deosebite în analiza criminologică a fenomenului
infracţional, după creatorul sociologiei ca ştiinţă, August Comte.
 Autorul considera că însăşi criminalitatea este un fenomen social normal, care se
manifestă inevitabil în toate societăţile. De aici rezultă că, infracţionalitatea nu este determinată
de cauze excepţionale, ci, în primul rând, de structura socio-culturală căreia îi aparţine.
În anul 1892, E.Durkheim a publicat lucrarea “Sinuciderea” după ce anterior publicase
memoriul “Două legi ale evoluţiei umane”, lucrări în care sunt expuse teoriile şi conceptele sale
;

referitoare la crimă şi criminalitate.

E.Durkheim afirma că delictul (crima) este un fenomen social normal pentru că: “nu
poate exista societate în care indivizii să nu se abată, mai mult sau mai puţin, de la tipul
colectiv, este inevitabil ca printre aceste abateri să nu fie unele care să nu prezinte caracter...”.
Sociologul francez, în afară de normalitatea crimei, o consideră ca un factor de sănătate
publică, ea făcând parte din orice societate sănătoasă.
Concluziile care rezultă din aceste idei sunt:
1) caracterul permanent al criminalităţii;
2) lipsa unei cauzalităţi excepţionale, societatea însăşi generând crimele.
Majoritatea criminologilor au contestat caracterul de normalitate atribuit crimei de
Durkheim, menţionându-se că într-adevăr ea este inerentă societăţii, dar nu este normală.
Situaţia este comparabilă cu cea a bolii în medicină, unde aceasta nu-i considerată ca
normală faţă de sănătatea oamenilor, dar din păcate, este inerentă.
Crima, afirmă E.Durkheim, constituie un factor de sănătate publică. În planul analizei
criminologice, acesta a elaborat conceptul de anomie (a nomos - fără norme), care desemnează o
stare obiectivă a mediului social, caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, datorită unor
schimbări bruşte ( ex: crizele economice, războaiele, revoluţiile, etc.), stări care pot determina
oamenii să se sinucidă sau să comită crime.
În concepţia lui E.Durkheim, criminalitatea se manifestă atât ca factor de progres social,
cât şi ca motivaţie pentru întărirea vigilenţei sociale.
În privinţa progresului social menţionează că de multe ori delicvenţii prin actele lor duc
la schimbări importante în societate şi criminalul de ieri poate fi de multe ori eroul sau chiar
conducătorul de azi al societăţii.
În sprijinul acestei idei putem şi noi să afirmăm că este adevărat, dar nu în cazul
criminalităţii tradiţionale care priveşte genul de delicte îndreptate împotriva persoanei şi avutului
său, ci în cazul criminalităţii care vizează orânduirea socială şi organizarea statală.
Sunt suficiente exemple în istorie şi chiar în zilele de azi, care vin în sprijinul acestui
raţionament, când unii din rebelii de ieri condamnaţi uneori la moarte, azi sunt eroii naţiunilor lor
si chiar şefii unor state recunoscute ca independente şi suverane.
 În privinţa vigilenţei sociale, E.Durkheim aprecia că existenţa crimei dă posibilitatea
indivizilor noninfractori să discearnă binele de rău, crima fiind realitatea la care trebuie raportate
comportamentele morale ale societăţii.

C. Şcoala mediului social (sau şcoala lyoneză)

Curentul acesta, aparţinând tot “precursorilor” a fost creat de medicul francez Alexandre
Lacassagne (1843-1924), profesor de medicină legală la Universitatea din Lyon (motiv pentru
care şcoala a fost supranumită lyoneză) care împreună cu Léonce – Pierre Manouvrier (1850-
1922),
au criticat şi combătut teoriile lombrosiene, susţinând că mediul social are un rol determinant în
geneza criminalităţii.
Teoria lui Alexandre Lacassagne cuprindea două noi idei, şi anume:
- „societăţile nu au decât criminalii pe care îi merită”;
- „mediul social este mediul de cultură al criminalităţii, iar microbul este infractorul”.
De aici, leit motivul criminologiei sociologice care susţine că "fiecare societate conţine
tipurile de infracţiuni şi de infractori care corespund condiţiilor economice, culturale, morale şi
sociale proprii".
Această teorie după primul război mondial, va sta la baza a numeroase studii, îndeosebi
în S.U.A, ea constituind şi inspiraţia Şcolii ecologice de la Chicago.
O menţiune specială, referitoare la influenţa mediului social, o facem amintindu-l pe
criminologul francez, de origine română, Vasile. V. Stanciu. Acesta se înscrie printre cercetătorii
care au acordat o atenţie specială, după cel de al II-lea Război mondial, influenţei mediului urban
asupra criminalităţii, concluziile sale bazându-se pe investigarea criminalităţii din
arondismentele pariziene.

D. Şcoala interpsihologică
Această şcoală a fost creată de Gabriel Tarde (1834-1904), ea mai fiind cunoscută şi sub
numele de şcoala imitaţiei, acesta fiind asociat şi prieten al lui Alexandre Lacassagne, care face
din sociologie o interpsihologie. În concepţia acestuia, socialul este guvernat de relaţiile
psihologice dintre indivizi, bazate pe legea imitaţiei. Imitaţia constituie, astfel, principala cauză a
criminalităţii.
Cercetătorul francez susţine că în viaţa socială există o lege naturală care conduce
destinele oamenilor, legea imitaţiei, conform căreia indivizii se comportă imitându-se unii pe
alţii, tinerii pe bătrâni, cei mici pe cei mari, cei săraci pe cei bogaţi, etc.
 Extinzând acest raţionament şi în domeniul criminalităţii, autorul concluziona că
delicvenţa, care este de origine socială, se datorează imitaţiei.
De asemenea, autorul susţine că, individul nu devine infractor datorită degenerescenţei
fizice aşa cum afirma Lombroso, ci datorită societăţii care “l-a lăsat de capul lui încă din
copilărie”.
În privinţa concepţiei normalităţii crimei în societate, teoriei lansată de Emile Durkheim,
Gabriel Tarde a refuzat s-o accepte, criticând-o vehement.
În acelaşi timp, prin concepţiile sale a contribuit decisiv la combaterea teoriilor
lombrosiene.
Autorul, în urma studiului întreprins, evidenţiază existenţa unor infractori de profesie
care se caracterizează prin limbaj (argou), semne de recunoaştere (tatuaje) şi reguli de asociere
(grupuri de răufăcători).
Spre deosebire de Durkheim, Gabriel Tarde consideră infractorul ca fiind un parazit
social, refuzând să considere crima ca pe un fenomen normal al vieţii sociale.

E. Şcoala socialistă
Acestei şcoli îi aparţin teoriile inspirate de scrierile lui Mane şi Engels care vedeau în
criminalitate un “subprodus” al capitalismului, ea fiind o reacţie la injustiţia socială,
considerându-se că va dispare în societăţile socialiste.
În cadrul acestei şcoli s-au înscris Turati Battaglia şi Loria în Italia, Berg în Germania,
Dupuy şi Legoyt în Franţa, dar mai ales olandezul Bonger, care au făcut o analiză amplă a
condiţiilor economice stabilind că inegalitatea economică a indivizilor este cauza criminalităţii.
Critica adusă acestor teoreticieni a fost aceea că s-a privit restrictiv această inegalitate
pentru că în realitate nu toate delictele sunt determinate de ea, cauzalitatea multora fiind foarte
complexă, situaţie pe care sus menţionaţii teoreticieni nu vor s-o ia în calcul.

2.4.3. Teoria sociologică multifactorială. Teoria lui Enrico Ferri.

Considerat drept fondatorul criminologiei sociologice, Enrico Ferri (1856-1929) acceptă
determinismul endogen al maestrului său prin cercetările sale asupra cauzelor exogene, socio-
economice ale fenomenului infracţional.
Ca şi discipol a lui Cesare Lombroso, autorul a avut un aport incontestabil în
fundamentarea criminologiei ca ştiinţă. Principalele sale teorii şi concepte şi le-a sintetizat în
lucrarea “Sociologia criminal”, dar cea care l-a impus în mod deosebit, a fost referitoare la
devenirea delictuală a individului.
 Acesta considera delictul un fenomen complex, cu determinare multiplă, atât fizico-
socială, cât şi biologică, în modalităţi şi grade diferite, în funcţie de caracteristicile persoanei
implicate, ale locului şi timpului comiterii faptei penale.
Savantul italian a precizat că delicventul este determinat în comiterea crimei de o
multitudine de factori, între care şi cei de natură socială, combinaţia acestor factori fiind
specifică fiecărui delicvent.
Enrico Ferri împarte aceşti factori, mai întâi în două categorii: endogeni (sau
antropologici) şi exogeni.
Din categoria factorilor antropologici potrivit autorului fac parte:
- factorii organici;
- factorii psihici;
- factorii de personalitate, care este dată de sexe, vârstă, educaţie, pregătire, şcoală, etc.
În categoria factorilor exogeni autorul include:
- factorii mediului fizic, pe care-i numeşte cosmotelurici, incluzând aici clima, natura
solului, succesiunea zilelor şi nopţilor, anotimpurilor şi producţia agricolă;
- factorii mediului social, din care fac parte familia, densitatea populaţiei, opinia publică,
religia, sistemul educativ, organizarea economică şi politică, alcoolismul, etc.
Mai mult de atât, autorul evidenţiază rolul primordial al factorilor sociali, mai ales în
planul general al criminalităţii, arătând în acelaşi timp că delictul concret are determinări în mai
mare măsură de ordin biologic şi fizic.
Un loc important în lucrarea lui Enrico Ferri îl au teoriile referitoare la:
- legea saturaţiei criminale;
- măsurile cu caracter preventiv al criminalităţii numite substitutive penale şi
- rolul pedepsei, teorii şi concepte care au influenţat cercetările criminologiei ulterioare.
În privinţa legii saturaţiei criminale, autorul afirmă că în anumite condiţii sociale şi fizice
de normalitate se înregistrează o stabilitate a dinamicii infracţionale, ea înregistrând creşteri
deosebire numai în perioade de criză.
Substitutivele penale, în concepţia lui E.Ferri, sunt măsuri cu caracter economic, politic,
legislativ şi administrativ, menite să prevină criminalitatea
Acest concept a dovedit clarviziunea savantului cu privire la societate în general şi la
fenomenul criminalităţii în special.
 Substitutivele penale, E. Ferri le împarte în trei categorii:
- economice, din care fac parte comerţul liberalizat şi bine organizat, libera circulaţie a
persoanelor, salarii corespunzătoare funcţionarilor publici, construirea de locuinţe salubre şi
înfiinţarea de organisme specifice asigurărilor sociale;
- politice, în care a inclus democratizarea societăţii, libertăţi politice şi cetăţeneşti şi
adoptarea de legi care să ducă la o administraţie locală bună;
- ligislative şi administrative, care cuprind administrarea corectă a justiţiei, combaterea
prostituţiei, a alcoolismului, interzicerea spectacolelor obscene, etc.
În privinţă pedepsei aplicate delicvenţilor E. Ferri consideră că, aceasta reprezintă un
mijloc de apărare a societăţii faţă de crimă, ea fiind în acelaşi timp răspunsul pe care societatea îl
dă criminalităţii. Pedeapsa cu moartea era apreciată ca fiind inadmisibilă pentru o societate
normală şi civilizată.

2.4.4. Teorii sociologice moderne (contemporane).

Teoriile moderne în care explicarea genezei crimei s-a făcut prin factorii de ordin social,
au cunoscut în S.U.A şi Canada, prin lucrările sociologice de aici, o consacrare puternică,
influenţând dezvoltarea criminologiei în perioada anilor 30-60 ai secolului al XX-lea.
Caracteristica comună acestor teorii calificate de Denis Szabo ca aparţinând modelului
consensual, este ideea că indivizii, ca membrii societăţii, acceptă regulile de convieţuire stabilite;
toţi acţionând consensual respectându-le, chiar dacă nu toţi sunt egali, din diferite motive
(economice, sociale, fizice, intelectuale etc), deoarece aceste inegalităţi se vor ajusta în procesul
convieţuirii,
prin interacţiuni de solidaritate. Acei indivizi care încalcă aceste reguli o fac din cauza unor
factori care produc o ruptură în procesul de adaptarea la funcţionarea normală a societăţii.
În concepţiile teoreticienilor aparţinând acestui model, criminalul este considerat un
inadaptat social.
Din acest model, potrivit criminologului canadian citat, dar şi a românilor Rodica
Mihaela Stănoiu, Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, fac parte teorii pe care le-au grupat în
mai multe curente ca: ecologic, culturalist, funcţionalist şi ale controlului social, grupare pe care
o vom folosi în continuare în explicarea acestor teorii.
a) Teoriile ecologice ale Şcolii de la Chicago
Aceste teorii îşi au denumirea amintită din cauza sociologilor americani, membrii
catedrei de sociologic de la Universitatea din Chicago care în perioada anilor 1920-1930,
influenţaţi de ideile lui Emile Durkheim, au realizat un studiu vast în zona marilor oraşe din
S.U.A, vizând identificarea factorilor de mediu care erau asociaţi cu delicventa, precum şi
determinarea influenţei acestora faţă de comportamentul uman în general.
Premisa de la care au plecat cercetătorii nord-americani (dintre care cel mai de seamă a
fost Robert Park) a fost aceea a similitudinii dintre ecologia animală şi vegetală şi cea a societăţii
umane. Se susţine că dacă în regnul animal şi în principal cel al primatelor între elementele sale
componente, s-au stabilit articulaţii cauzale, tot aşa între oameni şi între oameni şi mediul
înconjurător există articulaţii cauzale, Robert Park şi asociatul său Ernest Burgerss au stabilit că
oraşele îşi măresc continuu suprafeţele, identificând cinci zone concentrice, numite ecologice,
începând cu zona centrală, continuând cu zona industrială, cea a caselor muncitoreşti, zona
rezidenţială şi terminând cu cea de a cincea, zona navetiştilor sau suburbia.
Studiile cercetătorilor amintiţi au relevat anumite corelaţii între aceste zone şi delicventă
stabilind, printre altele că prezenţa numeroasă a imigranţilor, în marile oraşe, ar fi cauza
criminalităţii.
Alţi doi reprezentanţi ai acestei şcoli Clifford Shaw şi Henry Mekay, au comparat
grupurile de imigranţi cu speciile noi de plante care cresc pe un teren arid, potrivnic şi care
încearcă să supravieţuiască adaptându-se pământului potrivnic, aceasta făcându-se de multe ori
prin delicvenţă, zonele în care trăiesc fiind denumite zona de deteriorare morală sau zone
criminogene specifice.
Un alt reprezentant al Şcolii ecologice de la Chicago este Thrasher, care în lucrarea sa
intitulată "Banda", afirmă, cu privire la zonele criminogene că “procentul cel mai ridicat al
criminalităţii se găseşte în zonele centrale ale oraşelor sau în zonele adiacente lor şi scade pe
măsura îndepărtării lor spre periferie”.
Cercetătorii menţionaţi au afirmat că zonele centrale ale oraşelor se caracterizează printr-
o criminalitate ridicată şi prin comportamente anormale sau imorale mult mai răspândite ca
vagabondajul, jocurile de noroc, prostituţia, cerşetoria, alcoolismul şi altele de vandalism, faţă de
cartierele mărginaşe.
b) Teoriile culturaliste
Caracteristica acestor teorii o reprezintă “cultura” la care “se raportează personalitatea
individual”, problema centrală constituind-o raportul dintre cultură şi criminalitate.
O altă trăsătură comună acestor teorii este considerarea delicventului ca un individ care s-
a adaptat invers faţă de regulile generale de comportament pe care majoritatea membrilor
societăţii le respectă2.
Raportul dintre cultură şi criminalitate, este tema central a orientării culturaliste; pe un
fond de “adaptare inversă” a indivizilor care interiorizează normele şi valorile opuse celor
dominante, apare delicvenţa.
Din categoria teoriilor culturaliste cele mai importante sunt cele referitoare la:
1) conflictul de cultură;
2) asociaţiilor diferenţiale şi
3) subcultura delicventă.

c) Teoria conflictului de cultură

Reprezentantul acestei teorii este Thorsten Sellin, profesor al Universităţii din
Pennsylvania, preşedinte, într-o perioadă mare de timp, al Societăţii Internaţionale de
Criminologie, care şi-a făcut cunoscute conceptele sale criminologiee în lucrarea "Conflictul
cultural şi crima" apărută prima dată în anul 1938.
În accepţiunea lui Sellin cultura desemnează “totalitatea ideilor, instituţiilor şi produselor
muncii, aplicate la grupuri determinate de fiinţe umane şi care permit a se vorbi despre regiuni
culturale, despre tipuri de cultură şi despre cultură naţională3”. În societate, potrivit autorului,
normele juridice sunt expresia culturii grupului conducător, cu care alte grupuri pot veni în
conflict.
Acestea, din urmă, sunt de obicei grupuri formate din defavorizaţi din diferite motive
cum sunt: sărăcia, apartenenţa la altă rasă, la alte culte religioase sau imigranţi şî care au alte
norme culturale.
Infracţiunea, consideră T.Sellin, ia naştere tocmai pe fondul conflictului dintre cultura
grupului dominant, care consideră regulile sale obligatorii şi cultura grupului defavorizat care îşi
are propriile reguli obligatorii pentru membrii săi.

2
R. M. Stănoiu, op.cit, pag. 198.
3
T.Sellin, Conflictul cultural şi crima, citat de Valerian Cioclei în Manualul de criminologie,
1998, pag. 115.
 În acest sens criminologul american concluzionează: “din acest punct de vedere codul de
conduită al gangsterilor este un cod moral, în aceeaşi măsură cu Decalogul ori legea penală”.
În privinţa adevărului în criminologie, înţelegând prin aceasta aflarea în totalitate, a
cauzei crimei, Sellin afirmă că aceasta este o dorinţă iluzorie, ca în toate; ştiinţele umane, pentru
că prin comportamentul său, omul este infinit (indeterminabil), motiv pentru care, criminologia,
trebuie să se cantoneze doar la formularea unor ipoteze cu un anumit grad de probabilitate4.

d) Teoria asociaţiilor diferenţiate

Considerat a fi “decanul criminologiei americane”, Edwin Sutherland (1883-1950),
profesor la Universitatea din Indiana (SUA) este criminologul care a creat această teorie,
expunându-şi conceptele şi ideile în lucrarea sa intitulată “Principii de criminologie” apărută
pentru prima dată în anul 1924.
În concepţia teoriei “asociaţiei diferenţiale”, conflictul culturilor este principalul temei al
explicării criminalităţii; se susţine că delincvenţii au valori diferite faţă de cele ale
nedelincvenţilor, că, prin urmare, subgrupurile în conflict apar din cauza diferenţierii sociale
ocazionate de industrializare. De altfel, susţinătorii acestei teorii au avansat teza că rata
criminalităţii este mai ridicată în acele subgrupe sociale cu puternice tradiţii infracţionale.
Demersul teoretic al concepţiei “asociaţiei diferenţiale” consideră comportamentul
infracţional ca un comportament “învăţat” sau contractat în alt mod, în interacţiune cu alte
persoane, în cadrul unui proces de comunicare verbală şi nonverbală şi implicit de deprindere a
unor tehnici de săvârşire a infracţiunilor şi a unor concepţii favorabile încălcării legislaţiei
penale5.
Potrivit teoriei sale, în societate există grupuri, mai mult sau mai puţin numeroase care se
împart în două categorii:
- o primă categorie cuprinde indivizi care respectă regulile moralei şi legile;
- cea de a doua categorie cuprinde indivizi care nu respectă aceste reguli.
Indivizii, în viaţa lor socială, vin în contact cu ambele categorii, de oameni şi, în raport cu
puterea de influenţare a acestora, persoanele se asociază diferenţiat, unii faţă de cei morali şi
corecţi, alţii faţă de cei imorali şi incorecţi.
În accepţiunea autorului, o persoană poate să devină mai repede delicvent atunci când
influenţa asupra comportamentului său provine din partea grupului care interpretează
defavorabil legile, nerespectându-le.
;

4
T.Sellin, op.cit, pag. 114.
5
A.Dincu, op.cit, pag. 62.
 Asociaţiile diferenţiate, susţine Edwin Sutherland, se caracterizează prin frecvenţă, durată
şi intensitate, precum şi prin anterioritate, aceasta din urmă având influenţă cea mai mare, pentru
că, aşa cum educaţia, morala şi corectitudinea este inoculată individului încă din copilărie şi
durează toată viaţa, tot aşa şi comportamentul delicvent operează pentru viitorul criminal.
Continuând teoria lui Gabriel Tarde care considera că geneza crimei este imitaţia,
E. Sutherland, în explicarea actului delicvent, menţionează următoarele:
- comportamentul delicvent nu este ereditar, el este învăţat;
- învăţarea delictului se realizează .printr-un proces complex de comunicare care poate să
fie verbal, prin mass media sau printr-un contact direct cu infractorii;
- învăţarea are loc, cu prioritate, în interiorul unui grup restrâns (familie, bandă,
vecinătate era).
Mai mult de atât, E.Sutherland a studiat nu numai criminalitatea păturilor defavorizate ci
şi pe cea a persoanelor din grupul conducător (politicieni, funcţionari publici, oameni de afaceri,
conducătorii sindicatelor, pe care a numit-o a "gulerelor albe".
Autorul susţine că şi în cazul acestor situaţii tot imitaţia este geneza crimei, ca rezultat al
asocierii diferenţiate.
Limitele teoriei "asociaţiei diferenţiale " şi ale teoriei „conflictului de culturi”.
Nici teoreticienii "conflictului de culturi" nu definesc în mod explicit conceptele de
"cultură" şi de "structură socială" cu care operează.
De asemenea, teoria "asociaţiei diferenţiale" denaturează cauzalitatea criminalităţii
americane prezentând, spre exemplu, criminalitatea imigranţilor în SUA ca un fenomen pe care,
inevitabil, îl învaţă şi aparţin imigranţilor, ca o fatalitate ce se transmite din generaţie în
generaţie.
Aceste teorii referitoare la criminalitate sunt subiectiviste: dintr-un fenomen social,
concret-istoric, criminalitatea ajunge să fie o chestiune a fiecărui individ care învaţă
comportamentul preluând tradiţiile delincvente ale unui grup sub-cultural.

e) Teoria subculturilor delicvente

Teoria subculturii delicvente, o altă variantă a culturalismului este creaţia unui alt
criminolog american, Albert K. Cohen.
În accepţiunea autorului, grupurile sociale defavorizate, posesoare ale unei subculturi
delicvente, au norme de comportare şi concepţii ce sunt în contradicţie cu cele ale societăţii
dominante.
 Aceste grupuri sunt caracterizate de sentimentul de frustrare, de izolare politică, socială şi
economică, prezentând frecvent reacţii de protest şi de contestare a normelor şi valorilor sociale
impuse.
Indivizii aparţinând acestor grupuri, prin delicvenţă, considerând că altfel nu este posibil,
încearcă să-şi realizeze aspiraţiile către valorile şi bunurile sociale.
În viziunea lui Albert K. Cohen caracteristicile personalităţii indivizilor aparţinând
grupurilor posesoare de subcultură delicventă sunt:
- răutatea, infracţiunile comiţându-se numai din dorinţă de a pricinui pagube grupului
dominant; negativismul faţă de valorile contestate;
- nestatornicia şi
- autonomia, reprezentată prin dorinţă de a nu fi conduşi de regulile societăţii.

f) Teoria funcţionalistă a anomiei

Sociologul american, Robert K. Merton este cel care a lansat teoria funcţională a anomiei
în lucrarea intitulată "Teoria socială şi structura socială" apărută în anul 1949.
Autorul, reluând concepţia lui Durkheim privind anomia şi adoptând-o situaţiei concrete
din SUA a încercat să explice care este geneza crimei.
Prin anomie, Robert K.Merton înţelege tensiunea ce s-a instalat între scopurile propuse de
societate, la care tind indivizii şi mijloacele reduse, legitime, puse la dispoziţie acestora pentru a
putea fi îndeplinite.
În lumina acestui raţionament, delicvenţa este considerată ca răspunsul dat de indivizii
care nu au posibilităţi legitime pentru a-şi îndeplini idealurile pe care societatea le apreciază ca
fiind normale pentru membrii ei.
Ca o concluzie la teoria lui Robert K. Merton rezultă că membrii categoriilor sociale
defavorizate, cu o situaţie economică şi socială precară, care-şi văd blocate aspiraţiile către
poziţiile sociale avantajoase, comit delicte pentru a suplini această blocare.
Limitele teoriei anomiei
Dacă însăşi criminalitatea este expresia unei tensiuni, autorii americani ai anomiei merg
până acolo încât identifică chiar tipuri de tensiuni psihice în care discrepanţa dintre aspiraţii şi
posibilităţi apare mai vădit, este mai frecventă, mai intensă - a unor sentimente de frustrare, de
nedreptate, a indivizilor ce se văd în imposibilitatea de a-şi atinge scopurile cu mijloacele legale
de care dispun, atunci criminalitatea încetează a fi un fenomen social, convertindu-se într-un
fenomen individual; impasul în subiectivism al teoriei este considerabil.
 Dar, totuşi, teoria anomiei nu este lipsită de unele merite, şi anume demersurile
cercetătorilor americani de explorare a zonei subiective a comportamentului infracţional au
identificat şi unele motivaţii individuale reale, în cazul unor infracţiuni.

g) Teoriile controlului social

Cele mai numeroase teorii ce aparţin orientării sociale sunt cele numite ale controlului
social, ele fiind de o diversitate vastă, care însă se caracterizează prin două idei majore:
a) omul, prin natura sa, este o fiinţă rea, tendinţa sa spre delicventă fiind o stare naturală,
motiv pentru care se impune ca să fie controlat de societate;
b) în acelaşi timp omul este o fiinţă socială şi pentru a supravieţui trebuie să respecte
regulile stabilite de societate.
Dintre cele mai cunoscute teorii ale acestui curent se detaşează cea a înfrânării
aparţinând sociologului american Walter C. Reckless, care consideră că delictul poate fi prevenit
(înfrânt) prin organizarea socială şi prin determinarea individului de a renunţa la comportamentul
antisocial.
Travis Hirschi este un alt reprezentant al acestui curent, considerând că omul prin fiinţă
sa are tendinţe delicvente, tendinţe care se realizează atunci când controlul social lipseşte sau
este diminuat.
Din acest motiv, autorul afirmă că important nu este să mai caute cauzele criminalităţii, ci
a se identifica motivaţiile pentru care oamenii trebuie să respecte legile.
Rata mare a criminalităţii consideră T.Hirschi, se datorează politicii penale permisive si a
liberalismului din viaţa zilnică, propunând restaurarea disciplinei stricte în şcoală, reducerea sau
eliminarea ajutorului social pentru a se cultiva responsabilitatea individuală şi sporirea severităţii
pedepselor penale.
Concluzii

Teoriile de orientare sociologică pun în evidenţă cauzalităţi generale ale delicventei ca

lipsa de educaţie, sărăcia, şomajul şi neadaptarea individului la societatea din care face parte. Ele
rezumă cauzalitatea delicventei la factorii sociali neglijându-i pe cei individuali.
Aceste teorii nu pot să răspundă la întrebarea "De ce în condiţii similare unii indivizi
comit delicte şi alţii nu?"
Fără a contesta meritele cercetătorilor din SUA în relevanţa mediului social faţă de
geneza criminalităţii, majoritatea speciaiiştuor, în speciai cnnunologn europeni au reproşat
acestora următoarele erori:
a) considerarea omului încă de la naştere, un fel de "Tabula rasa" (aşa cum afirma
criminologul suedez Kimberg) care primeşte orice influenţă de la mediu, fără a lua în considerare
personalitatea sa care este dominată de psihicul său şi de viaţa sa organică;
b) absolutizarea influenţei mediului asupra individului;
c) criminalitatea gulerelor albe, au relevat cercetările criminologice ulterioare, nu se
datoreşte asociaţiilor diferenţiate ci, mai ales trăsăturilor negative de caracter ale delicvenţilor;
d) teoriile bazate pe concepţia conflictului de cultură au dus la interpretări tendenţioase,
chiar rasiste;
e) în privinţa anomiei, Robert K. Merton nu ia în consideraţie crizele economice,
războaiele şi revoluţiile, considerând-o, că este doar o tensiune între aspiraţiile şi posibilităţile
materiale puse la dispoziţia indivizilor în vederea realizării lor;
f) în cazul teoriilor aparţinând controlului social, prevenirea delicventului s-ar datora doar
funcţiei de intimidare a pedepsei, neglijându-se celelalte modalităţi puse la dispoziţie de
criminologie.
3.1. Factorii criminogeni
Abordarea individuală a factorilor criminogeni trebuie canalizată spre un anumit scop, şi
acela de a releva co-relaţiile existente între o condiţie sau o diversitate de condiţii şi
criminalitate. Jean Pinatel clasifica factorii criminogeni în factori geografici, economici, culturali
şi politici1. Raymond Gassin este sceptic cu privire la faptul că, mediul geographic ar constitui
un factor criminogen relevant la nivelul fenomenului infracţional. Hermann Mannheim tratează
2
în cel de-al doilea volum al “Criminologiei comparate” cauzele de ordin social ale
criminalităţii. Autorul nu este preocupat, în primul rând, de o clasificare strictă a acestor cause,
făcând însă o interesantă corelaţie între tipurile de factori criminogeni şi tipologiile
infracţionale.
Denis Szabo analizează problema cauzalităţii, neevidenţiind cauzele criminalităţii ca
fenomen social şi cauzele actului infracţional concret.

3.1.1. Factori demografici.

Statistic, s-a constatat că exploziile în rata natalităţii, structura demografică a sexelor,
mobilitatea geografică şi socială a populaţiei reprezintă factori criminogeni importanţi.
Relaţia existent între rata natalităţii şi criminalitate este de natură indirectă, la
amplificarea delincvenţei juvenile, contribuind o multitudine de alţi factori, între care putem
evidenţia structura familială, carenţele instructiv-educative, rolul negativ al mass-media ş.a.
Mobilitatea socială şi urbanizarea
Mobilitatea socială este determinată cel mai adesea de urbanizare şi are astfel consecinţe
criminogene certe. Mobilitatea conduce la dezorganizarea instituţiilor sociale existente şi la
crearea altora noi. Creşterea rapidă a mediului urban care nu permite amenajarea cartierelor,
mediul ethnic urban, manifestat în forme multiple, cu structuri modificate permanent; rapiditatea
transformărilor social-culturale; toate acestea supun personalitatea umană la perturbaţii evidente.
Scăderea controlului social atât informal, cât şi formal determină creşterea delicvenţei.

1
J. Pinatel, in P. Bouzat et J. Pinatel, op.cit, pag. 89 - pag. 121.
2
H. Mannheim, Comparative Criminology, Routledge and Kegan Paul, 1965, pag. 419-709.
3.2. Factorii individuali

3.2.1. Factori ereditari

Cercetarea influenței eredității asupra comportamentului criminal s-a făcut prin studierea
familiei și a gemenilor.
a) Studii referitoare la familie:
Ereditatea înseamnă transmiterea însuşirilor şi caracterelor fizice, psihice de la părinţi la
copii prin mijlocirea plasmei germinative1. Purtătorii eredităţii sunt celulele germinative, mai
exact cromozomii şi genele, care, prin fecundare dau naştere şi se dezvoltă o noua fiinţa, căreia i
se transmit caracterele părinţilor. Aceste caractere transmise de la părinţi la copii
constitue zestrea ereditară.
Una din cele mai importante funcţii ale familiei constă în educarea şi formarea tinerilor în
vederea integrarii lor optime în viaţă şi activitate socială. În cadrul grupului familial, părinţii
exercită direct sau indirect, influenţe educaţional-formative asupra propriilor copii. Cuplul
conjugal, prin întreg sistemul său de acte comportamentale, constituie un veritabil model social
care are o influen-ţă hotărâtoare asupra copiilor privind concepţia lor despre viaţă, a modului de
comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Totuși simplaexistență a
ascendenților sau descendenților (criminali) infractori nu este o dovadă certă a eredității
criminalității deoarece este posibil ca mediul individului să fie factorul determinant. Nu este
exclus în anumite cazuri ca ereditatea să aibă o preponderență mai însemnată (cazul copiilor
proveniți din părinți infractori și care au fost încredințați spre adopție sau plasați în instituții de
ocrotire și care au părăsit căminul devenind delincvenți).
b) Studii referitoare la gemeni:
Gemenii au fost studiaţi din cele mai vechi timpuri, simpla lor existenţă trezind
curiozitatea. În criminologie studiul gemenilor a permis separarea tulburărilor predominant
ereditare de cele de mediu.
Unii gemeni provin dintr-un singur ovul fecundat – gemeni univitelini sau monozigoţi şi
sunt identici – dar marea majoritate provin din doua ovule fecundate deodată –gemeni
bivitalini sau dizigoţi şi nu sunt identici.

1
T.Pop, Curs de criminologie, Institutul de arte grafice “Ardealul”, Cluj, 1928, pag. 539.
 Studiul lui Lange realizat pe un grup de 30 perechi de gemeni (13 monozigoţi, 17
dizigoţi) a relevat existenţa unor similitudini între infracţiunile acestora. Astfel, când unul din
gemenii monozigoţi fusese închis, s-a constatat că şi celălalt fusese condamnat pentru fapte
penale similare, în schimb niciunul din gemenii dizigoţi nu înfăptuise infracţiuni.
În baza aceluiaşi studiu s-au observat trăsăturile comune ce stau la baza
comportamentului criminal.
Acestea sunt :
- inafectivitatea
- lipsa stăpânirii de sine
- influenţabilitatea.

3.2.2. Factori anatomo – fiziologici

În studierea comportamentului deviant (criminal) a fost elaborată teoria atavismului
evoluționist (Caesare Lombrosso). Potrivit acestei teorii (rezultată în urma unui studiu practic pe
5.907 delincvenţi), caracteristicile fizice ale individului sunt indicatorii de bază ai degenerării şi
inadaptării, caracterele omului primitiv putând apărea la anumiţi indivizi sub formă de „stigmate
anatomice" (malformaţii craniene, asimetria feţei, anomalii ale urechilor, buzelor, nasului,
ochilor, mâinilor, picioarelor, părului, etc.).
La aceste anomalii C.Lombrosso mai adaugă şi epilepsia precum şi alte anomalii de
natură psihologică sau fiziologică. Anomaliile sunt cele ce predispun indivizii pentru comiterea
unor acte criminale. în opinia sa, C.Lombrosso consideră că un criminal este înnăscut, atunci
când sunt întrunite mai multe anomalii de natură atavică.
Concepţiile lui C.Lombrosso privind teoria criminalului înnăscut au fost aprig criticate de
către oamenii de ştiinţă care l-au urmat în domeniu, pe motiv că nu au un fundament şi rigoare
ştiinţifică.
3.2.2.1. Sistemul nervos central (SNC) - cercetarea relaţiei dintre sistemul nervos central şi
comportamentul deviant (agresiv), în trecut, s-a realizat folosind măsurători indirecte2.
Pentru a determina eventualele anormalități din lobul frontal (cărei influențează
performanțele neuropsihice) şi lobul temporal (care controlează emoțiile și impulsurile)3 sunt
utilizate: tomografia computerizată (C.T.), rezonanța magnetică (MRI), tomografia cu emisie

2
A. Raine, The Psychopathology of Crime, Academic Press, 1993, pag. 103 – 127 – trece în
revistă indicatorii neuropsihologici ai disfuncţiilor creierului şi comportamentului anormal.
3
A. Raine – op.cit, 1993, pag.130.
pozitronică (PET), tomografia cu foton unic (SPET) - ,,o integrare a descoperirilor acestor studii
dă naștere ipotezei că disfuncția lobului frontal poate caracteriza delincvenții violenți în timp ce
disfuncția lobului temporal poate caracteriza agresiunea sexuală”4.
3.2.2.2 Sistemul nervos autonomic (SNA) – care controlează multe dintre funcţiile involuntare
ale corpului. Creierul este implicat în mai multe activități ale corpului, care nu sunt conștiente
pentru noi, și intră în responsabilitatea SNA (funcții involuntare ale corpului ca presiunea
sângelui, activitatea inimii, plămânilor, cea intestinală, nivelul hormonilor, fiind influențat de
sistemul limbic, care, la rîndul lui, controlează motivația, dispoziția, foamea, setea, furia și
agresivitatea, amintirea, sexualitatea etc. – acestea joacă un rol destul deimportant în conduita
antisocială.
3.2.2.3. Neurotransmițătorii
Neurotransmițătorii reprezintă substanțe chimice care permit transmiterea impulsurilor
electrice înăuntrul creierului și baza procesării informațiilor – stau la baza tuturor tipurilor de
comportament, inclusiv a celui antisocial5.
Aceștia (peste 40 descoperiţi până în prezent) pot influența capacitatea de concentrare,
dispoziția, somnul, greutatea și pot determina apariția unor efecte adverse, în momentul în care
concentrațiile lor sunt dezechilibrate. Stresul cronic, lipsa somnului, dieta necorespunzătoare,
consumul de alcool, neurotoxinele și predispoziția genetică pot duce la dezechilibrarea balanței
extrem de fragile a acestor substanțe chimice (determină comportamentul antisocial).
3.2.2.4. Hormonii
Tulburările funcționării și dezvoltării sistemului glandular au consecințe asupra întregului
organism, producând modificări de comportament la unii indivizi. Aceste modificări determină
oboseală, anxietate, depresie, pierderi de memorie, insomnie, atacuri de panică, etc. care conduc
la un comportament agresiv și criminal. Motivul poate fi analizat după conținut și intensitate, ca
și parametri cei mai importanti ai acestuia.
Conținutul se identifică și se apreciază pe baza stării de necesitate pe care o reflectă
motivul și a valențelor comportamentale pe care le reclamă satisfacerea lui.
Din acest punct de vedere putem diferenția mai multe tipuri de motive, caracteristic
piramidei lui Maslow, respectiv motive fiziologice (foame, sete, siguranță, etc), motive

4
A. Raine – op.cit, 1993, pag.150.
5
P.A.Brennam, S.A.Mednik, J.Volavka, Biomedical Factors in Crime, San Francisco, 1995, pag.
82.
psihologice (acceptare socială, autorealizare afectivă, etc) sau motive cognitive (de cunoaștere,
de explicare sau interpretare).

3.2.3. Factori psihici

Studiile experimentale asupra învăţării au pus în lumină existenţa multor aspect –
fenomene psihice distinct – cu pondere variată în diferitele moment ale soluţionării unei situaţii
particulare; în ultimul secol, despărţindu-se fenomenele psihice de cele strict biologice, s-a
înrădăcinat o clasificare în trei grupe6:
a) fenomene cognitive – senzaţii, percepţii, reprezentări, memorie, imaginaţie, limbaj şi
gândire – sunt factorii orientativi, de cunoaştere a situaţiei;
b) procese afective – trebuinţe, aspiraţii (motivaţii), emoţii, sentimente – sunt factori
propulsivi, determină acţiunea (inclusiv crima);
c) reacţii motorii – reflexe, instincte, deprinderi, acţiuni voluntare, voinţa – sunt factori
de mişcare, de punere în aplicare a dorinţei, ideii (inclusiv aceea a comiterii crimei).
3.2.3.1. Motivul
Motivul7 este acel fenomen psihic ce are un rol esențial în declanșarea, orientarea și
modificarea conduitei fiecăruia dintre noi, putând fi comparat cu combustibilul ce alimentează
motorul stilizat interior, este cauza internă a conduitei noastre.
Motivul poate fi analizat dupa conţinut şi intensitate, ca şi parametri cei mai importanţi ai
acestuia. Conţinutul se identifică şi se apreciază pe baza stării de necesitate pe care o reflectă
motivul şi a valenţelor comportamentale pe care le reclamă satisfacerea lui.
Din acest punct de vedere putem diferenţia mai multe tipuri de motive, caracteristic
piramidei lui Maslow, respectiv motive fiziologice (foame, sete, siguranţă, etc), motive
psihologice (acceptare socială, autorealizare afectivă, etc.) sau motive cognitive (de cunoaştere,
de explicare sau interpretare).
Intensitatea exprimă încărcătura energetică a motivului şi se concretizează în forţa de
presiune a lui asupra mecanismelor de decizie şi executie. Din punct de vedere al intensităţii,
motivele pot fi puternice, moderate şi slabe.
3.2.3.2. Stările afective8 sunt trăiri care exprimă gradul de concordanță sau neconcordanță
dintre un obiect (ființă sau lucru) sau o situație și tendințele noastre: ele sunt în indisolubilă

6
A.Cosmovici, Psihologie Generală, Collegium, Policrom, 1996, pag. 93.
7
A.Cosmovici, op.cit, pag. 93.
8
A.Cosmovici, op.cit, pag. 219-221.
legătură cu trebuinţele, tendinţele, interesele şi aspiraţiile noastre, oglindind în fiecare moment
situaţiile prezente – rezultatele propriei conduit în raport cu propriile dorinţe şi impulsuri;
totodată, într-o măsură mai mare sau mai mică, constituie imbolduri către anumite reacţii,
manifestări, acţiuni.
Stările affective se pot împărţi în două mari grupe:
a) stări afective statice – stările afective elementare: durerea şi plăcerea senzorială;
agreabilul şi dezagreabilul; dispoziţiile şi emoţiile – nu sunt motive de activitate îndelungată,
deşi pot provoca reacţii momentane puternice.
b) stări afective dinamice – sentimente şi pasiuni sunt cele mai puternice şi durabile
motive ale comportamentului uman.
3.2.3.3. Gândirea
Gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt de prelucrare și integrare a informației despre
lumea externă și despre propriul eu. Prin ea se realizează saltul calitativ al activității de
cunoaștere de la particular la general, de la accidental la necesar, de la simpla constatare a
existenței obiectului la interpretarea și explicarea lui logic-cauzală, se face trecerea de la
procesele psihice cognitiv senzoriale la cele cognitiv superioare.
Prin urmare, gândirea este procesul psihic de reflectare mijlocită şi generalizat-abstractă -
sub forma noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor - a însuşirilor comune, esenţiale şi necesare
ale obiectelor şi a relaţiilor logice, cauzale între ele.
3.2.3.4. Inteligenţa nu poate fi măsurată direct – principala unitate de măsură IQ, poate măsura
abilitatea de lecturare, de interpretare sau motivaţia rezolvării sarcinilor – intelogenţa redusă nu
este, prin ea însăşi, un factor causal a crimei.
Inteligența reprezintă capacitatea mentală care implică, în principal, abilitatea de a
raționa, de a rezolva probleme, lucruri abstracte, de a înțelege lucruri complexe, de a învăța
repede.
Nu se referă neapărat la învățarea clasică, din carte, ci mai degrabă la modul în care
percepem și înțelegem spațiul care ne înconjoară.
Se consideră că ar exista nu unul, ci șapte tipuri de inteligență, cum ar fi: vizual –
spațiala; verbal – lingvistică; logico – matematică; kinestezică; muzicală; inter – personal şi intra
– personală.
Inteligența se măsoară cu ajutorul coeficientului IQ. Se pornește de la ideea că între
oameni există diferențe în ceea ce privește potențialul intelectual. Diferența dintre ei este
exprimată printr-un scor, care arată cât de inteligentă este o persoană, în raport cu media.
 Nivelurile IQ:
0 – 19 Deficiență mentală gravă (idioțenie)
20 – 49 Deficiență mentală medie (imbecilitate)
50 – 69 Deficiență ușoară (debilitate)
70 – 79 Inteligență de limită
80 – 89 Inteligență sub medie
90- 99 Inteligență de nivel mediu (slabă)
100 – 109 Inteligență de nivel mediu (bună)
110 – 119 Inteligență deasupra nivelului mediu
120 – 129 Inteligență ridicată
130 – 139 Inteligență foarte ridicată
> 140 Inteligență excepțională
IQ-ul este puternic corelat cu realizările academice,alegerea profesiei și succesul la locul de
muncă.
3.2.3.4. Comceptul de personalitate. Criminologii au fost sceptici în privinţa forţei legăturii
dintre personalitate şi criminalitate.
În ceea ce privește personalitatea criminală, teoriile dezvoltate în acest domeniu se
clasifică în cele care abordează studiul trăsăturilor și cele ce le înglobează pe acestea în tipologii.
Astfel, teoriile tipologice descriu acest fenomen pornind de la general la particular,
susținând că există un numar redus de structuri ale personalității ce determină apariția
comportamentului criminal. În cazul celei de-a doua grupe de teorii, și anume cea care pune
accentul pe trasatură, descrie fenomenul pornind de la particular la general, susținând faptul că
există anumite trăsături de personalitate esențiale ce declanșează și chiar pot prezice un viitor
comportament criminal.
Unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai abordării personalității criminale din
perspectiva trăsăturilor este Jean Pinatel. Concepția acestuia este aceea conform căreia “cu toții
avem porniri criminale, dar majoritatea dintre noi ni le inhibăm”.
În acest sens, acesta consideră că fiecare dintre noi, la un moment dat, în situații inedite,
avem posibilitatea de a deveni infractori, însă ceea ce ne diferențiază de infractorii autentici este
faptul că nu trecem la săvârșirea actului în sine. Jean Pinatel definește personalitatea criminală ca
fiind “un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operațional… un sistem de referințe, o
construcție abstractă care se substituie unei realități subiective”.
3.3. Factorii de natură socială – economici, culturali, politici – vizează mediul social al
individului.

3.3.1. Factori economici

Starea economică a unui stat, a unei zone mai restrânse, poate determina sau influenţa
anumite comportamente umane, inclusive conportamentul infracţional.
Factorii economici ce pot fi cosideraţi cu conţinut criminogen sunt: industrializarea,
şomajul, nivelul de trai şi crizele economice1.
Industrializarea este cea care oferă locuri de muncă, posibilităţi de instruire şi
specializare oferind creşterea nivelului de trai al oamenilor. Fenomenul de industrializare
produce unele efecte secundare, cum ar fi:
- creşterea masivă a mobilităţii orizontale a unei întregi populaţii rurale, care se deplasează
spre zonele industrializate. Înlocuirea mediului social rural la cel urban, în care individual a
devenit un necunoscut, este de natură să producă efecte negative asupra acestei categorii de
oameni, provocând modificări în structural or de personalitate;
- industrializarea produce o specializare cu efecte de înstrăinare;
- industrializarea afectează grav echilibrul ecologic, producând efecte care accentuează
starea de stres a muncitorilor şi a celorlalţi membri ai societăţii.
Șomajul explică un anumit procent de acțiuni infracționale. Influența sa se exercită nu
numai prin scăderea bruscă și excesivă a nivelului de trai ci și prin instabilitatea emoțională pe
care o ocazionează.
Șomajul atacă în mod serios echilibrul interior al individului, punându-l în imposibilitatea
de a-și mai putea realiza, prin mijloace legale, aspirațiile sale.
El atinge grav structura familială și baza sa2. Autoritatea tatălui se diminuează
considerabil, rolul său de susținător al familiei fiind alterat. Inversarea rolurilor familiale poate
produce stări de confuzie, de dezechilibru interior, anxietate, alcooolism, dorința de revanșă
împotriva societății. Anumite studii evocă o creștere puternică a procentului de tâlhării, furturi,
înșelăciuni etc în perioadele de recesiune economică.
Nivelul de trai. Trebuie evidențiat faptul că sărăcia nu are doar o dimensiune economică
obiectivă ci și o dimensiune spirituală. Dimensiunea obiectivă se raportează la un nivel de trai
mediu intr-o societate dată.

1
I.Chipăilă, Criminologie generală, Editura Sitech, Craiova, 2009, pag. 80-92.
2
D.Szabo, Criminologie, Montreal, 1967, pag. 200.
 Dimensiunea subiectivă se referă la percepția individuală, la evaluarea personal pe care
individual o face statutului său economic, situației financiare într-un mediu social și în epoca în
care trăiește. În funcție de nevoi, aspirații și obligații unii își vor considera nivelul de trai
satisfăcător, alții de-a dreptul mizer. Astfel, același salariu poate fi considerat foarte bun de unele
personae, în timp ce altele îl pot considera jenant sau insificient pentru a trăi decent. Alături de
sărăcie, care îi poate determina pe unii indivizi să comită infracţiuni, se adaugă şi dorinţa de
îmbogăţire, care, şi ea poate impinge spre delicvenţă.
Alături de șomaj sunt implicați în scăderea nivelului de trai și alți factori precum:
angajarea pe timp limitat și angajarea sezonieră, șomajul parțial și mai ales inflația care
bulversează echilibrul economic familial spulberând rapid economiile făcute în timp, cu multă
greutate3.
Crizele economice. Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se
accentuează în timpul crizelor economice care afectează producția, nivelul salariilor și rata
șomajului. În lipsa unei protecții sociale corespunzătoare, persoanele afectate pot fi foarte
vulnerabile în ceea ce priveşte predilecţia spre criminalitate şi pot fi considerate la limita riscului
comiterii faptelor antisociale.
Lumea occidentală nu a cunoscut crize economice grave din 1945 până azi dar a suferit
recesiuni de mica amploare care au afectat în special economia americană. Aceste recesiuni
economice nu au rămas fără urmări asupra criminalității în contextul general al unei economii de
abundență.
Impulsul de a cumpăra al americanului este atât de mare încât poate cădea în depresie
când procesul se oprește. Aceasta a făcut ca în timpul recesiunii din 1958 clienții să se apuce
brusc de furat din magazine într-un ritm de 250 milioane dolari pe an.

3.3.2. Factori culturali4

În sens larg, cultura reprezintă totalitatea valorilor material şi spirituale create de
societatea omenească de-a lungul istoriei. În criminologie interesează în mod deosebit acei
factori culturali care au rol predominant în socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor şi care,
finalmente, îi conduc la săvârşirea faptelor antisociale5.

3
J. Pinatel, op.cit, Paris 1963, pag.97.
4
Facem referire la acei factori care au un rol predominant în socializarea pozitivă sau negativă a
indivizilor.
5
Gh. Nistireanu, C. Păun, op.cit, pag. 151.
Familia
În mediul familial întâlnim, pe lângă deschideri civilizatoare, conforme cu normele
moralei, religiei, justiției, procese formative spre acte criminale. Căci, în mare parte, părinții sunt
ignoranți, procedând cât se poate de greșit în formarea personalității copiilor, sunt dominați de
vicii exercitând influențe negative asupra copiilo, sunt prea ocupați cu activitățile personale
(serviciu, distracții, etc.), încât să se mai poată îngriji de educația copiilor, sunt indolenți față de
problemele familiei și dificultățile sale economico – financiare, brutalizează copiii, deformîndu-
le psihicul și astfel îi educă în spiritul deviației, infracționalismului.
Una din cele mai importante cercetări criminologice referitoare la influența perturbărilor
familiale asupra delincvenței juvenile a fost realizată în America de soții Glueck, care, în
lucrarea ,,Unraveling Juvenile Delinquency’’ 6(Delincvența juvenilă nerelevată) au constatat
următoarele: un număr important de copii delincvenți și-au schimbat reședința în timpul
copilăriei, sunt prost întreținuți din punct de vedere material și igienic, au părinți despărțiți ori
necăsătoriți, sunt privați de beneficiul culturii.
Personalitatea copiilor delincvenți este mai amorfă și lipsită de ambiție în fața exigențelor
vieții, normele lor de comportament sunt mai puțin numeroase și lipsite de conținut. Cel mai
adesea ei sunt stresați datorită coeziunii reduse a familiilor lor, a stării de încordare dintre părinți,
a atmosferei familiale nefavorabile, a lipsei de supraveghere și chiar de interes din partea
părinților. În relevanță la copiii delincvenți se remarcă o atitudine de ostilitate și indiferență față
de familia din care fac parte, precum și față de societate.
Influența familiilor divorțate ori despărțite constituie un factor criminogen major pentru
copiii delincvenți. De asemeea, familiile de infractori își implică uneori proprii copii în
activitățile pe care le desfășoară ori îi influențează pe calea imitației, împrumutându-le percepte
morale contrare eticii societății.
Statutul marital
Statutul marital este un factor care de multe ori poate influența comportamentul criminal,
determinînd tipul modelului comportamental cu care o persoană vine în contact7.
Școala
Teoriile secolului al XX-lea susțin că mediul școlar, prin valențele sale instructiv –
educative, contribuie la formarea personalității umane, practica socială probând că știința de
carte servește mai mult binelui și progresului social, decât răului criminal8.

6
D. Szabo, op.cit, pag. 260-263.
7
E.H.Sutherland, Donald R.Cressey, Criminology, New York, 1974, pag. 218.
8
J. Moruzi, Criminologie, 1930, pag.202; I.C.Părăianu, Omul și criminalitatea, București, 1943.
 Instrucția imprimă personalității umane chibzuință, prevedere,precauție, cinste și
onestitate etc. care rețin pe om de la săvârșirea de fapte din domeniul criminalității. La fel,
educația morală, realizată de familie, școală, biserică, mass – media etc., opune o rezistență
puternică proliferării criminalității în societate.
,,De când chiulul și slabele performanțe școlare sunt aproape întotdeauna prezente la
viitorii sociopați, ar trebui să fie posibilă identificarea copiilor care necesită tratament dupa
rezultatele școlare (…) faprul că lipsa disciplinei domestice (casnice) anticipează dificultăți pe
termen lung sugerează îcercarea unui pragram în care școlile să încerce să substituie lipsa
disciplinei parentale în scopul de a preveni chiulul și eșecurile școlare’’.9
Anturajul
Influența anturajului iînseamnă în linii mari determinarea copilului de a face ceva ce în
alte circumstanțe nu ar face, ceva ce nu îi este caracteristic, ceva ce nu își doreste să facă însa
totuși face pentru a se integra.
Deși se crede că influența anturajului apare în adolescență, acesta apare de fapt încă din
copilarie, începând chiar de la vârsta de 2 ani.
Aici se manifestă sub forme mai "ușoare" sub formă de șantaj, de exemplu un copil poate
fi determinat să părăsească locul de joacă sau grupul de copii dacă nu vrea sa dea o jucărie sau
nu vrea să se joace cu un alt copil.
Conform studiului realizat de S.Glueck și E.Glueck s-a descoperit faptul că mai mult de
98%din cei 500 de delincvenți observați aveau în mare măsură prieteni delincvenți în timp ce
ceilalți 500 non-delincvenți mai puțin de 8% aveau prieteni delincvenți.10
,,Tinerii nu sunt împinși către delincvență de stres sau sunt incapabili să reziste unui
impuls natural către delincvență datorită controalelor sociale slabe; ei observă și învță în
interacțiunile grupului că unele comportamente delincvente sunt încurajate și recompensate de
grup și că recompensele anticipate depășesc în greutate posibilele costuri sau pedeapse sociale
au o orientare convențională (…) altele au o orientare care accentuează comportamentul
delincvent (…). Primul (principalul) context de învățare a devianței este anturajul (grupul de
adolescenți egali)’’.11

9
L.Robins, Deviant Children Grown Up, Baltimore, 1996, pag. 306-307.
10
S.Glueck, E.Glueck, Unraveling Juvenile Delinquency, Cambridge, 1950, pag.163-164
11
D.Elliot, D.Huizinga, S.Ageton, Explaining Delinquency and Drog Use, California,1985,
pag.34-35
Discriminarea
Discriminarea este considerate ca un factor criminogen important fiind asociată cu
prejudecata. O asemenea asociere este făcută deoarece sentimentele discriminatorii constituie
obstacole culturale care au o importanță aparte în comportamentul infracțional.
Discriminarea este refuzul de a trata un grup social în conformitate cu aspirațiile sale. Ea
se poate exercita la diferite niveluri:
- Al claselor sociale
- Al apartenenței religioase
- Al grupurilor etnice
- Al instruirii
- Al participării la activități sociale
- Al emigrării etc.
Aceste preferințe diverse nasc prejudecăți, atitudini negative cu privire la ansamblul
grupurilor minoritare. Prejudecățile nasc sentimente de frustrare care, de regulă, declanșează
porniri agresive.
Religia
În același cadru general este incontestabil rolul religiei în procesul formativ – educativ al
personalității umane, de unde rezultă că este de mare interes pentru cunoașterea domeniului
criminalității problema influenței credinței în Dumnezeu. Este necesară abordarea acestei
probleme deoarece deși normele și valorile morale stăvilesc, dacă sunt trăite, comportamentul
criminal, totuși cel mai puternic și mai eficace mijloc informativ al oamenilor este religia.
S-a ajuns la concluzia că anumite secte religioase practică infracționalismul pentru
obținerea unor avantaje materiale, precum și faptul că în perioadele de crize economice și
politice profunde pot avea loc și fenomene infracționale cu substrat religios (distrugeri de lăcașe
de cult, profanări etc.)
Mass – media
Studiile efectuate au relevat influența deseori negativă exercitată de mass – media.
Criminologii occidentali au menționat pe primele locuri violența în mass – media și în special
video – violența. Cercetările s-au concentrat asupra acestui aspect, rezultând următoarele:
- Violența pe micul ecran furnizează modele de comportament negativ. Este demn de remarcat
că aceste filme sunt comerciale, făcute pentru a se obține cât mai mulți bani din vânzarea lor și,
în consecință, abordează fără nicio reținere acele teme cu efecte în planul instinctului, al
inconștientului uman. Influența este mai puternică asupra spectatorului tânăr.
- Determină creșterea nivelului agresiv în rândul celor ce urmăresc asemenea filme sau
emisiuni
- Desensibilizează auditoriul cu privire la gravele prejudicii pe care le produce violența.
,,Consecințele trăirii într-o lume imaginară condusă în principal de violență pot fi mult mai
vaste. Violența televizată este o demonstrație dramatică a puterii care comunică mult despre
norme sociale și legături, despre scopuri și mijloace despre câștigători și perdanți, despre
riscurile vieții și prețul încălcării regulilor societății”12.
Toxicomania
Registrul infracţional cunoaşte, pe zi ce trece, o diversitate tot mai largă. “Delicvenţa,
mai mult decât orice alt fenomen, se dezvoltă şi pătrunde în zone şi medii de mare subtilitate
umană, în principal în mediul adolosecenţilor şi tinerilor”.
Alcoolul
Alcoolismul continuă să fie și în epoca noastră una din cele mai primejdioase plăgi
sociale. El alimentează, încurajează, promovează și favorizează criminalitatea, zdruncină
sănătatea fizică și intelectuală a omului, îi dezlănțuie pasiunile, oferind astfel un teren prielnic de
acțiune a criminalității.
Cercetările moderne asupra alcoolismului și consecințelor sale nefaste generale pun în
lumină efectele dezastruoase pe care le poate avea alcoolismul părinților asupra descendenților
acestora.
Ereditatea după părinții alcoolici determină efecte precum mortalitateasporită a copiilor,
frecvența mare a avorturilor la femei, imbecilitatea, degenerarea fizică și psihică, rezistențafizică
și psihică redusă, lipsa de voință și aversiune față de muncă, irascibilitate, agresivitate, sociopatii.
Sub imperiul alcoolului se comit acte de vandalism contra patrimoniului public și privat,
infracțiuni de viol, infracțiuni de ultraj contra ordinii și liniștii publice, asasinate odioase etc.
Acesta constituie un factor criminogen preponderent în cazul vandalismului săvârșit în
public de asociații ori grupări de infractori. Conducătorii acsto asociații sau grupări de infractori
recurg la aceast factor care animă acțiunea infractorilor pentru îndeplinirea planului adoptat, căci
ei devin fanatici și săvârșesc cele mai violente acte criminale.

3.3.3. Factori politici

Influența factorilor politici asupra criminalității apare ca deosebit de puternică în doua
situații specifice: războiul și revoluția.
Războiul înțeles ca război total, dus de o națiune contra alteia, cu excluderea războaielor
civile, constituie un fenomen de dezorganizare socială care favorizează creșterea criminalității și
antrenează o transformare temporară a structurii sale. În perioadele de război criminalitatea
atinge după expresia lui Ferri un nivel de suprasaturare.
12
G.Gerbner, Television Violence, Victimization and Power, 1980, pag. 710-711
 Nu se constată o creștere imediată a criminalității dupa începerea ostilităților, dar la
scurtă vreme după aceasta se constată o înaltă creștere a criminalității al cărei vârf se situează
aproape de sfârșitul ostilităților, sau cel mai târziu câteva luni după sfârșitul acestora.
Își face apariția terorismul ca formă a luptei pentru putere, urmărind înlăturarea
adversarilor mai importanți și anihilarea neutrilor. Luptele armate depășesc ororile războiului
clasic, combatanții fiind puternic motivați psihologic.
Ca și războaiele, revoluțiile și revoltele produc o suprasaturare criminală prin
dezorganizarea socială pe care o antrenează. Acestea desemnează o stare de criză politică de
mare amploare finalizată pe cale conflictuală, prin care se urmărește înlăturarea de la putere a
unui grup conducător, cucerirea puterii politice și schimbarea orânduirii sociale.
Atât în timpul desfășurării efective a evenimentelor revoluționare, cât și în perioada de
tranziție care urmează, criminalitatea cunoaște o adevărată explozie. Revenirea la limitele
normale de stabilitate este dificilă, presupunând modificări structurale de ordin politic, economic,
social și nu în ultimul rând readaptarea structurilor de personalitate a indivizilor.

3.4. Factori naturali

În secolul XIX Guerry a crezut că poate formula ,,legea termică a criminalității’’ după
care crimele contra persoanei predomină în regiunile din sud în timpul sezonului cald iar crimele
contra populației în regiunile din nord în sezonul rece. De asemenea s-a crezut că mai au
importanță presiunea barometrică, umiditatea, vântul și precipitațiile. Aceste constatări au lăsat
sceptici pe cea mai mare parte a criminologilor, pentru care dacă există o corelație între mediul
fizic și delincvență, relația este indirectă.
În perioada de tranziţie, în România, se constată o creştere a ratei infracţiunilor la 192%
locuitori, în 1958, la o rată de peste 700% în 1993.
Fenomenul creşterii delicvenţei are mai multe cauze:
- starea de anomie a perioadei de tranziţie, care devine mult mai transparent şi operează la
toate nivelurile macrosociale (migrarea populaţiei rurale către oraş, şomajul, urbanizarea
etc.), microsociale (dezagreagarea familiei prin creşterea ratei divorţurilor, a
concubinajului) şi instituţionale (corupţia la niveluri înalte);
- ineficacitatea controlului social după 1989, atât la nivelul familiei, al şcolii, al
instituţiilor statale, cât şi al indiferenţei opiniei publice etc.;
- inegalităţile sociale brutal apărute după o lungă perioadă de egalizare social a oamenilor,
când norma nu mai este o parte a conştiinţei sociale, prin scăderea încrederii în legi şi în
autoritatea instituţiilor, prin adoptarea de legi nedrepte sau lacunare, prin proliferarea
subculturii delicvente şi etnice;
 - adoptarea de mijloace ilicite pentru realizarea scopurilor în condiţiile în care calitatea
vieţii scade şi sursele de anomie proliferează. Comportamentul unei părţi a populaţiei se
adpatează la condiţiile sociofamiliale şi instituţionale anomice13.
Din aceste considerente, cea mai mare dificultate în reconstituirea sistemului factorilor
determinanţi ai comportamentului criminal rezidă în scoaterea în evidenţă a cauzei ( aceasta
constituind nucleul sistemului factorilor determinanţi ai conduitei criminale).
Prin urmare, tot ce se întâmplă în natură are o cauză determinabilă, iar explicarea
fenomenelor nu este posibilă fără relevarea ei.

Concluzie
Fără îndoială, legătura dintre acești factori și criminalitate este un subiect sensibil și
delicat abordat de numeroși scriitori în încercarea de a contura niște idei clare în vederea
prevenirii și combaterii comportamentului criminal.
Explicarea comportamentului criminal reprezintă problema centrală a criminologiei, ea
presupunînd stabilirea cauzei, reconstituirea sistemului factorilor determinanţi în jurul ei, precum
şi elucidarea procesului de geneză al comportamentului criminal.
În concluzie, cea mai mare dificultate în reconstituirea sistemului factorilor determinanţi
ai comportamentului criminal rezidă în scoaterea în evidenţă a cauzei ( aceasta constituind
nucleul sistemului factorilor determinanţi ai conduitei criminale).
Prin urmare, tot ce se întâmplă în natură are o cauză determinabilă, iar explicarea
fenomenelor nu este posibilă fără relevarea ei. Acelaşi lucru se poate spune şi despre crimă.

13
Gh. Scripcaru,V. Astărăstoae, Criminologie clinică, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pag.123.
4.1. DREPTUL DE A PEDEPSI

Prima întrebare la care va trebui să răspundem este aceea de a şti dacă există sau nu un
drept de a pedepsi. Indiscutabil că abordarea acestei chestiuni din perspectivă filozofică ar
determina o analiză interminabilă, de aceea preferăm să răspundem la această întrebare aşa cum
a făcut-o Traian Pop, în cursul său de criminologie. El considera că infracţiunea este o consecinţă
firească a vieţii sociale şi, în aceeaşi măsură pedeapsa trebuie să fie consecinţa firească a
comiterii infracţiunii. Ea este absolut necesară pentru conservarea ordinii şi vieţii sociale, fiind
reacţia firească a societăţii împotriva actului antisocial. Din acest motiv pedeapsa este un
fenomen natural, îndeplinind o funcţie necesară apărării sociale1.
Următoarea întrebarea care se pune, în cazul în care am stabilit că există un drept de a
pedepsi, este aceea de a stabili fundamentul acestui drept. Răspunsurile la această întrebare pot fi
încadrate în trei categorii: teorii absolute, teorii utilitare, si teorii eclectice.
Sistemele bazate pe teorii absolute nu se preocupă în mod special de scopul sau de
utilitatea pedepsei ci au mai presus de toate satisfacerea unor idei pasionale, (răzbunarea),
mistice ( îmbunarea zeilor), religioase (expiaţiunea divină) sau morale (ideea de justiţie). Este
drept şi just ca cel care a comis o infracţiune să-şi primească răsplata pentru fapta sa, ea fiind o
retribuţie proporţională cu râul comis, este mijlocul de expiaţiune a infracţiunii. Forma cea mai
rudimentară a expiaţiunii a fost răzbunarea privată, apoi răzbunarea socială, răzbunarea
religioasă sau expiaţiunea divină şi talionul.
Sistemele bazate pe teoriile utilitariste pornesc de la ideea că pedeapsa se justifică prin
necesitate sa şi ea nu serveşte nici unei idei sau pasiuni, ci doar unor interese practice. Nu este
important fundamentul pedepsei ci sunt mult mai importante funcţia şi scopul pedepsei.
Societatea are dreptul să pedepsească, nu din considerente de ordin moral ci pentru că pedeapsa
este o măsură şi utilă pentru conservarea şi apărarea ei. Ceea ce s-a întâmplat nu se poate
modifica şi de aceea, trebuie să ne preocupe viitorul, ca infractorul să nu mai comită în viitor alte
infracţiuni. Sistemele bazate pe teoriile eclectice încearcă să medieze aceste extreme, pedeapsa
având un dublu fundament, adică se aplică în scopuri pragmatice dar este limitată în acelaşi timp
şi de exigenţe de ordin moral. Dreptul de a pedepsi se întemeiază în acelaşi timp pe justiţie şi
utilitate. El are două limite justiţia şi utilitatea.

1
T.Pop, Curs de criminologie, Institutul de arte grafice “Ardealul”, Cluj, 1928, pag. 539.
4.1.1. Evoluţia dreptului de a pedepsi

În doctrina criminologică se consideră că în evoluţia dreptului de a pedepsi distingem 4

perioade, şi anume:
a) Perioada răzbunării cu două epoci distincte:
- epoca răzbunării private. În această perioadă infracţiunea şi pedeapsa aveau un caracter
privat. Pedeapsa izvora din dorinţa de răzbunare a individului şi din instinctul de conservare al
victimei care aplica ea însăşi pedeapsa. Responsabilitatea penală era obiectivă şi colectivă.
- epoca răzbunării publice. În această perioadă pedeapsa este o reacţie socială izvorâtă din
pasiunea vindicativă a societăţii şi în interesul ei. Responsabilitatea penală era colectivă şi
obiectivă.
b) Perioada răzbunării divine sau expiaţiunii. Această concepţie teocratică atribuie
dreptului de a pedepsi o origine divină. Statul, autorităţile sunt reprezentanţii vizibili ai
divinităţii, iar legile sunt o revelaţie divină. Prin infracţiune se lezează divinitate, iar pedeapsa
este mijlocul prin care divinitatea va fi satisfăcută.
c) Perioada de tranziţie determină apariţia primelor corective ale răzbunării, şi anume
talionul şi compoziţia. Talionul a fost prima limitare a dreptului de a pedepsi şi un progres
însemnat în evoluţia dreptului de a pedepsi. Genul şi măsura răzbunării sunt limitate la genul şi
măsura infracţiunii. (ochi pentru ochi, os pentru os şi dinte pentru dinte). Compoziţia este un al
doilea pas important în evoluţia dreptului de a pedepsi, fiind o limitare nu numai a răzbunării ci
şi a talionului, şi constă în transformarea economică a răzbunării şi talionului. Ea costă în
compensarea cu bani a răzbunării. Dacă la început negocierea compensaţiei o făceau victima şi
infractorul, ulterior autoritatea este cea care stabileşte această compensaţie, trecându-se treptat
spre perioada etatică.
d) Perioada etatică are 4 etape şi anume:
- perioada barbară. Această perioadă se caracterizează prin atrocitatea pedepselor bazate pe
ideea intimidării şi exemplarităţii. Pedepsele aplicate erau pedepsele corporale, neexistând
pedeapsă privativă de libertate. Arestarea avea doar un caracter preventiv şi dura până la aplicare
sancţiunii corporale (moartea, bătaia, mutilările).
- perioada umanitară. Unul dintre iniţiatorii reformării dreptului penal este Cesare Beccaria,
iar consacrare definitivă a umanitarismului se realizează odată cu revoluţia franceză. Ideile
dominate ale epocii umanitare au constituit şcoala clasică penală.
Se înlocuiesc pedepsele corporale cu cele privative de libertate, se consacră principiul nullum
crimen sine lege şi nulla poena sine lege, egalitatea pedepselor, personalizarea pedepselor, etc.
- epoca pozitivistă. Iniţiativa reformării şcolii clasice o are italianul, Cesare Lombroso.
Influenţat de ideile evoluţioniste a lui Darwin şi teoria recapitulaţiei a lui E. Haeckel, el afirmă că
infractorul nu este decât o varietate biologică inferioară omului normal. Infracţiunea nu este
decât un produs, al cauzelor sau anomaliilor antropologice.
Criminalul este înnăscut iar pedeapsa nu se poate justifica pe considerente morale, pentru
că infractorul nu are nici o vină că s-a născut infractor. Pedeapsa este doar o măsură de apărare a
societăţii, nefiind nici măcar necesar ca infractorul înnăscut să comită infracţiuni. Din raţiuni de
apărare împotriva unei potenţiale infracţiuni a criminalului înnăscut se pot lua preventiv măsuri
de siguranţă.
- epoca contemporană. Este dominată de conceptul de „drepturi fundamentale al omului.”
Orice sancţiune poate fi aplicată doar în măsura în care nu contravine vreunui drept fundamental
ale omului.
4.2. FORME DE CRIMINALITATE

4.2.1. Delincvenţa juvenilă

Noţiunea de delincvenţă juvenilă nu a înregistrat unele transformări în decursul timpului,
ea urmând a fi utilizată în literatura de specialitate în diferite sensuri.
Astfel, conceptului de minor delincvent şi apoi de minor constituţional anormal i s-a
substituit ulterior conceptul de minor inadaptat la valorile societăţii în care trăieşte. M. Cusson 1
defineşte delincvența juvenilă ca fiind totalitatea infracţiunilor comise de adolescenţi,
pedepsibile de codul penal. Într-o recentă lucrare se arată că în sfera delincvenței (inclusiv a celei
juvenile) ar trebui incluse numai faptele penale, subliniindu-se eşecul încercărilor de redefinire a
conceptului dintr-o altă perspectivă decât cea a dreptului penal.
Considerăm2 că definirea delincvenței juvenile trebuie să aibă în vedere evoluţia acestui
concept în documentele ONU, aceasta fiind simptomatică şi pentru evoluţia gândirii
criminologice în ultimii 45 de ani. Astfel, cu ocazia desfăşurării lucrărilor primului Congres
pentru prevenirea crimei, Geneva 1955, atenţia participanţilor a fost reţinută în principal de
problema delincvenței juvenile, aceasta fiind privită ca un subiect extrem de larg, înglobând atât
problemele tinerilor delincvenţi, cât şi pe cele ale minorilor abandonaţi, orfani sau cu tulburări de
comportament3.
Cu prilejul celui de-al doilea Congres ţinut la Londra în 1960, dezbaterile au sfârşit prin
elaborarea unei Recomandări, potrivit căreia nu trebuie utilizat, pe cât posibil, termenul de
delincvență juvenilă decât în cazul săvârşirii unei fapte prezentată de legea penală ca infracţiune,
evitându-se în acest fel pedepsirea unor forme de conduită necorespunzătoare sau de neadaptare
care pot fi considerate ca normale la minori în procesul lor de dezvoltare psihosomatică.
Conceptul de delincvență juvenilă care fusese restrâns prin Recomandarea din 1960, a
fost plasat într-un context mai larg cu ocazia Congresului al şaselea de la Caracas în 1980.
Accentul a fost pus nu numai pe aplicarea sancţiunilor penale faţă de minorii delincvenţi,
dar în egală măsură pe necesitatea adoptării măsurilor de justiţie socială în favoarea tuturor
minorilor în pericol.

1
M.Cusson, Devianţa, în Boudon Raymond (coord.). Tratat de sociologie, Bucureşti, Ed.
Humanitas, 1997.
2
Gh. Nistoreanu şi colaboratorii, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag. 97.
I.Câmpeanu, Educaţia şi prevenirea delicvenţei, Editura Fundaţiei Chemarea Iaşi, 1996, pag.98.
3
A.Kardiner, L’individu dans la societe, Gallimond, Paris, 1969, pag.178.
 În opinia noastră4 o eventuală definire a conceptului de delincvență juvenilă, ar trebui
să aibă în vedere nu numai faptele săvârşite de minori/ pedepsibile potrivit Codului Penal,
dar şi conceptul de minor în pericol (în dificultate), care cuprinde minorii care nu au încălcat
legea penală dar sunt în pericol să o facă. Ideea că delincvența juvenilă şi criminalitatea adulţilor
sunt două aspecte ale aceleiaşi maladii sociale, admisă altădată, nu mai este de actualitate.
O serie întreagă de studii citate de J. Leaute5 au demonstrat că mulţi minori delincvenţi nu
devin niciodată adulţi criminali şi mulţi dintre adulţii criminali nu au fost niciodată minori
delincvenţi. Specificul delincvenței juvenile6 şi în special măsurile de tratament au inspirat luarea
unor măsuri asemănătoare şi pentru adulţi, cum ar fi libertatea -supravegheată, prevalenţa mediului
deschis faţă de mediul închis etc.
În acest context, deşi unii spun că este o noţiune de suetă, credem că prioritară ar trebui să
fie activitatea de prevenire, pe cât posibil a efectelor cauzelor de inadaptare a minorilor, întrucât,
există şi un segment important din criminalitatea adultă care este format din cei care au început să
comită infracţiuni încă din timpul minorităţii.

4.2.1.1. Delincvenţa juvenilă componentă a criminalităţii

Arătam că în sfera conceptului de delincvență juvenilă identificăm conceptul de minor

delincvent care are în conţinutul său minorii care au săvârşit o faptă penală şi răspund penal şi
minorii care au săvârşit o faptă penală şi nu răspund penal.
Întrucât prima categorie şi anume aceea de minori care au săvârşit o faptă penală şi
răspund penal se suprapune conceptului de minor infractor şi despre ea vom discuta ulterior, ne
vom axa atenţia asupra celei de-a doua categorii şi anume minorii care au săvârşit o faptă penală
dar nu răspund penal.
Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 26/1997, aprobată prin Legea nr. 108/19987, s-a dorit să se
acopere un gol legislativ prin reglementarea situaţiei minorului care săvârşeşte o faptă penală dar nu
răspunde penal, stabilindu-se prin dispoziţiile articolului 16 din actul normativ menţionat, şi

4
U.Schiopu, E.Verza, Psihologia vârstelor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, pag.
325.
5
Jacques Leaute, Criminologie et science pénitentiaire, PUF, 1972, pag. 424 şi următoarele
6
S.M.Rădulescu, M.Piticariu, Devianţa comportamentală şi socio-psihică, Editura Academiei,
Bucureşti, 1989, pag. 9
7
Publicată în M.Of. nr. 398/20.IX.1998
anume că, „copilul care a săvârşit o faptă penală dar care nu răspunde penal, beneficiază de
protecţie".
Se mai stabileşte că nu răspunde penal copilul care nu a împlinit vârsta de 14 şi 16 ani,
sau care are vârsta între 14 şi 16 ani, dacă nu se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ,
legiuitorul circumscriind astfel mai precis, la care categorii de minori se referă. O situaţie
specială o reprezintă categoria „copiilor străzii", pentru care există o reglementare specială în
Hotărârea de Guvern a României nr. 972/1995, capitolul VI, punctul C.
Astfel putem concluziona că această categorie de minori ar trebui integrată conceptului
general de copii în pericol (în dificultate). Credem că şi o altă opinie s-ar impune, în sensul că
mare parte dintre „copiii străzii" pot fi integraţi conceptelor de minori delincvenţi şi minori
infractori (criminali), aceştia fiind şi minori care săvârşesc fapte penale şi nu răspund penal dar şi
minori care săvârşesc fapte penale şi răspund penal.
Includerea „copiilor străzii8” în conţinutul conceptului de minor delicvent nu ar fi aşadar
întâmplătoare, ea fiind motivată de faptul că aceşti copii au ieşit de sub controlul parental şi chiar
modul lor de ciată care „cochetează” cu delicvenţa, impune acest lucru.
Fără pretenţia de a da un răspuns la această problemă, concluzionăm prin a arăta
că regăsim categoria „copiilor străzii" ca un punct comun, de interferenţă, a conceptelor de
„minor în pericol”, „minor delincvent” şi „minor infractor” (criminal).
Conceptul de minor infractor
Dacă în literatura de specialitate9 conceptele de minor în pericol şi minor delincvent au
generat discuţii în special cu privire la conţinutul lor, definiţia conceptului de minor infractor
este unanim acceptată. Criteriul normativului juridic penal este admis de specialişti în
definirea acestui concept.
Ca atare, minorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care răspunde penal
este considerat ca fiind minor infractor.

8
R.M.Stănoiu, O.Brezeanu, T.Dianu, Tranziţia şi criminalitatea, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1994, pag. 35-39.
9
I.Toarbă, V.Brânză, op.cit., p. 28; Stela Teodorescu, Psihologia conduitei, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1973, pag. 47; R.M.Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999,
pag.75; M.Ralea, T.Herseni, Introducere în psihologia socială, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1966, p. 17; P.P.Neveanu, Mielu Zlate, Tinca Creţu, Psihologie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1998.
 În sistemul dreptului penal român, răspunderea penală a minorului este determinată de
noţiunea de discernământ şi de vârstă (art. 99 cp.)10. Potrivit acestor dispoziţii (alin. 1) minorii
până la vârsta de 14 ani, beneficiază de o prezumţie absolută de lipsă de discernământ.
Pentru cei între 14 şi 16 ani, această prezumţie este relativă şi deci, minorilor li se poate
aplica o sancţiune dacă se stabileşte că au avut discernământ în momentul săvârşirii infracţiunii
(alin. 2).
Atunci când o persoană ajunge la vârsta de 16 ani, ea devine, potrivit legii penale,
responsabilă, şi deci, discernământul nu este verificat obligatoriu (alin. 3).
Potrivit dispoziţiilor art. 100 Cod penal faţă de minorul care răspunde penal se poate lua
o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. În cazul aplicării unei pedepse care, potrivit
dispoziţiilor art. 109 Cod penal poate să fie închisoarea sau amenda penală, minorul beneficiază
de o circumstanţă, scuza minorităţii. Acesta are ca efect reducerea la jumătate a
limitelor pedepselor.
O altă problemă 11 care ne reţine atenţia, este situaţia specială a tinerilor adulţi
infractori. Mai exact este vorba despre acea categorie de vârstă cuprinsă de regulă între 18 -21
ani, iar potrivit unor autori putând merge la 25 ani.
Deşi categoria tinerilor adulţi12, care săvârşesc fapte penale nu poate fi inclusă în categoria
minorilor infractori (criminali), limita maximă de vârstă pentru aceştia din urmă fiind de 18
ani, credem că într-o viitoare reglementare s-ar impune acordarea unui regim juridic special
acestei categorii de vârstă, unele argumente fiind prezentate în continuare.
Acest concept a fost elaborat în criminologie şi chiar în politica penală prin anii 1950, ideea
fundamentală la care răspunde fiind aceea că tânărul adult este o personalitate în formare, în curs de
socializare, în timp ce adultul are deja o personalitate formată şi este relativ puţin susceptibil să
evolueze. R. Gassin13, susţine ideea că formarea personalităţii şi socializarea tânărului adult este
departe de a se fi încheiat odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, continuându-se în realitate până în
jurul vârstei de 25 ani, când se finalizează dezvoltarea psihică a individului.

10
Articolul minorităţii în Codul Penal se găseşte în Titlul 4; de la art. 113-127 măsuri educative,
art. 121 eliberarea minorului înainte de a deveni major, art. 122 revocarea eliberării minorului,
art. 123 pedepsele pentru minori
11
A.Kardiner, op.cit, pag. 27.
12
M.Voinea, Fl.Dumitrescu, Psihologie judiciară, Editura Silvy, Bucureşti, 1999, pag. 125.
13
R.Gassin, Criminologie, Paris, Dalloz, Ed. a II-a, 1990, pag. 75.
 De aici, necesitatea14 de a se crea un regim legislativ specific în ceea ce priveşte
responsabilitatea şi sancţiunile faţă de tinerii adulţi infractori ca o categorie intermediară, de
trecere de la vârsta minoratului la vârsta adultă.

4.2.1.2. Caracterizarea delicvenţei juvenile

În general, noţiunea de delincvenţă juvenilă cuprinde o multitudine de noţiuni, conduite şi
situaţii de viaţă care sunt legate între ele, dar aduse în acelaşi plan prin utilizarea normativului
penal.
Termenul de delincvenţă juvenilă se referă la conduitele morale ale tinerilor care nu au
împlinit încă vârsta de 18 ani (vârsta majoratului în majoritatea statelor lumii) şi la diferite forme
de comportament, precum şi la diferite categorii de minori sau adolescenţi:
- cei ce încalcă legea penală (adevăraţii delincvenţi);
- cei abandonaţi de părinţi sau educatori şi care se integrează în unele anturaje nefaste cu
potenţial delincvent;
- cei ce au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar ca urmare a aplicării unei pedepse
aspre, brutale, şi vagabondează prin diferite locuri;
- cei ce au nevoie de protecţie şi îngrijire din mai multe motive (dezorganizarea familiei,
decesul părinţilor, manifestarea tulburărilor de comportament).
Pentru a fi clasificaţi ca fiind delincvenţi, tinerii trebuie să manifeste un comportament a
cărui natură delictuală nu se poate defini decât prin consecinţele sale. Dacă acea consecinţă nu
s-a produs, atunci tânărul nu poate fi decât un potenţial delincvent, ce este sancţionat totuşi în
mod preventiv (masuri disciplinare, internare, supraveghere, încredinţare). Putem trage concluzia
că delincvenţa juvenilă, în ansamblul ei, nu este altceva decât consecinţa absenţei sprijinului
moral oferit de adult, a lipsei de protecţie şi îngrijire primite în familie, a eşecului activităţii de
educaţie morală primită în şcoală. Un minor delincvent este, de fapt, o victimă şi nu un vinovat
conştient de responsabilităţile ce i se impută.
Delincvenţa juvenilă apare astfel, ca un efect al lipsei de responsabilitate din partea
părinţilor şi a familiei, a educatorilor, a factorilor răspunzători de formarea conduitei morale a
tânărului.
În unele ţări, în lucrările de sociologie a devianţei, termenul de delincvenţă juvenilă sau
fenomen delictual se referă strict la ansamblul abaterilor şi încălcărilor normelor juridice penale.

14
R.Galli, Educazione familiale et societe, Brescia, La Scuola, Editrice, 1966, pag. 72; M.Gilly,
“Elev bun, elev slab”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, pag. 39.
 De asemenea, în cadrul legislaţiei penale a diferitelor ţări, crima (infracţiunea) se
deosebeşte de delincvenţa juvenilă prin faptul că prima intră sub incidenţa dreptului penal, iar a
doua referindu-se la delictele civile sau penale comise de tineri.
În ţara noastră, conform Codului Penal şi legilor penale speciale pentru desemnarea
ansamblului de acte şi fapte penale sancţionate, comise de minori, dar şi de adulţi şi conform
legii de executare a pedepselor nr. 254/2013, este folosită noţiunea de infracţionalitate (fenomen
infracţional), care poate fi utilizată interdisciplinar cu noţiunea de delincvenţă. Din punct de
vedere strict juridic, un comportament delincvenţional este definit ca un tip de conduită ce
încalcă legea, privită ca ansamblu de reguli normative, edictate şi aplicate de către autoritatea
statal - politică.
Unii autori, pornind de la caracteristicile comune ale acestei forme particulare de
devianţă, manifestate în societate, disting următoarele trăsături ale delincvenţei:15
Violarea unei anumite legi (penală, civilă, militară) ce prescrie acţiuni şi sancţiuni
punitive împotriva celor ce o încalcă; manifestarea unui comportament contrar conduitelor
morale ale grupului, fie ele formale sau informale, implicite sau explicite; săvârşirea unei acţiuni
antisociale ce are un caracter nociv pentru indivizi şi grupurile din care fac parte aceştia.
Perspectiva juridică nu poate realiza o delimitare strictă între comportamentul delictual al
tinerilor şi particularităţile comportamentului infracţional al adulţilor, deoarece ea nu permite
identificarea cauzelor, ci doar fixarea unui set de criterii cu ajutorul căruia putem face distincţia
între o conduită ilicită, deviantă de la norma legală şi un comportament normal, acceptat în
societate.
Din acest motiv, noţiunea de delincvenţă juvenilă este confundată adesea cu cea de
criminalitate (infracţionalitate), de unde şi existenţa unor ambiguităţi în ceea ce priveşte
termenii: delict, infracţiune, delincvenţă.
În articolul 15 din Codul Penal se prevede că “fapta prevăzută de legea penală, săvârşită
cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o”16. Se poate observa de aici că
o faptă poate deveni infracţiune doar dacă dobândeşte anumite trăsături: să prezinte pericol

15
G.A. Theodorson, A Modern Dictionary of Sociology, Editura Thomas Y. Grawell Company,
1969, pag. 73.
16
Codul Penal al României adoptat prin Legea nr. 286/2009 (M.Of. nr. 510 din 24 iulie 2009) și
a fost modificat succesiv prin Legea nr. 27/2012 (M.Of. nr. 180 din 20 martie 2012), Legea nr.
63/2012 (M.Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012) și Legea nr. 187/2012 (M.Of. nr. 757 din 12
noiembrie 2012), iar conform art. 246 din Legea nr. 187/2012, noul C. pen. a intrat în
vigoare la data de 01 februarie 2014, iar potrivit art. 250, la aceeași dată s-a abrogat C. pen. din
1968, cu modificările și completările ulterioare.
social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală. Prima trăsătură a
infracţiunii, aceea de pericol social, se referă la aspectul material sau obiectiv al infracţiunii, a
doua priveşte latura morală sau subiectivă, iar a treia are în vedere aspectul legal al infracţiunii
(incriminarea).
În consecinţă, când ne referim la termenul de delincvenţă juvenilă trebuie să cunoaştem
sensul în care dorim să utilizăm această noţiune: dacă o utilizăm pentru a desemna o conduită ce
este dependentă de competenţa oficială a sistemului penal, ea nu implică şi evaluarea măsurii în
care această conduită este sau nu indezirabilă. Dacă din punct de vedere normativ „caracterul
indezirabil poate fi, dar nu înseamnă că şi este, o condiţie esenţială a incriminării, aceasta nu
implică să fie si o condiţie a faptelor ca atare17”.
Caracterul indezirabil al faptelor imputabile unui adolescent este şi el produsul unei
percepţii generale a publicului în legătură cu noţiunea de delict sau infracţiune, ce trebuie să intre
sub incidenţa legii şi să fie sancţionate.
Astfel, comportamentul de evadare, fuga din familie, numită de legislaţia pentru minori
„vagabondaj”, pot fi considerate uneori ca făcând parte dintr-un comportament normal, bazându-
se pe multiplele motivaţii legate de conflictele cu familia, cu părinţii sau educatorii, sau chiar de
tendinţa de a se aventura, tipică vârstei adolescentine. Furtul de bunuri poate reprezenta iarăşi un
act cu ajutorul căruia adolescentul îşi afirmă curajul şi gustul pentru risc sau pur şi simplu, o
acţiune întâmplătoare, favorizată de o anumită „ocazie”.
Din aceste motive, „cariera infracţională” a unui adolescent nu se aseamănă cu cea a unui
adult, faptele sale ilicite putând fi cauza unei greşeli ale educatorului în procesul de educaţie şi
nu motivaţii antisociale ale tânărului făptuitor. Scopul legislaţiei nu este de a trata şi sancţiona
delincventul adolescent ca pe cel adult, ci mai degrabă de a-l reeduca şi proteja, deşi noţiunea de
culpabilitate se menţine aceeaşi în ambele cazuri.

4.2.2. Criminalitatea feminină

4.2.2.1. Structura şi volumul

Ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul că numărul de femei implicate în
activitate infracţională este mai scăzut decât al bărbaţilor, atât la vârsta minorităţii cât şi la
majori. Există de asemenea, şi o diferenţă a tipului de infracţiuni comise.

17
S.Rădulescu, D.Banciu, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. Adolescenţa între
normalitate şi devianţă, Editura Medicală, Bucureşti, 1990, pag. 73.
 Se susţine, de către unii autori, că infracţionalitate feminină nu este evaluată corect
deoarece este o criminalitate de obicei ascunsă ( premeditarea aduce cu sine o mică probabilitate
ca femeia criminal să fie descoperită, faptul că femeia este de obicei instigatoare la infracţiuni şi
de cele mai multe ori adesea doar autorul este sancţionat.)
În doctrina germană, plecându-se de la datele statistice din Germania ( de la 17,5%
criminalitatea feminină în 1972 şi 23.5% în 1990), Austria ( 19% criminalitate feminină în 1990)
şi Elveţia (20% criminalitate feminină în 1992) s-a constata o tendinţă de creştere a criminalităţii
feminine atât cantitativ, ajungându-se până la 20% dintre infracţiuni în anii 1990, cât şi calitativ
deoarece acestea comit infracţiuni din ce în ce mai grave, depăşind limitele tradiţionale, adică
furturi din magazine ( 39.8%), furturi din poşete şi genţi (28%) şi falsificarea de reţete pentru
eliberarea unor anumite medicamente cu efect psihotrop (32%), către noi domenii de tipul
falsificării cărţilor de credit sau folosirii frauduloase a acestora, până la tâlhării şi criminalitate
organizată18. În SUA creşterea criminalităţii masculine a fost între 1970 şi 1990 de 40 % iar a
celei feminine de 80 %).
Pe o poziţie opusă se situează doctrina franceză care consideră că nu există o creştere a
criminalităţii feminine, în Franţa cel puţin, acesta aflându-se la acelaşi nivel de aproape 200 de
ani (1826-1830 era de 19 %; 1875-1880 era de 15%; 1910 era de 14%; 1958-1978 între 12 şi
13% , 1992 era de 14. 97 %). E adevărat că există o diversificarea a criminalităţii feminine dar
acelaşi lucru se poate observa şi în ceea ce priveşte criminalitate masculină. Dacă ar exista o
legătură între statutul social al femei şi criminalitate ar trebuia ca în ultimii 50 de ani, când
emanciparea femeilor a devenit o realitate cotidiană, criminalitatea acestora să crească odată cu
gradul de emancipare. Doctrina română se situează pe poziţia doctrinei franceze considerând că
procentul de 10 la % criminalitate feminină este cel corect.
S-a luat în calcul şi faptul că sistemul procesul penal şi sancţionator penal adoptă o
atitudine diferită faţă de femei decât faţă de bărbaţi. Există tendinţa de a se aplica sancţiuni mai
uşoare femeilor care comit infracţiuni, ţinându-se cont de faptul că trebuie să îşi crească copii, de
faptul că recunosc cu mai mare uşurinţă comiterea faptelor, ceea ce uşurează activitatea
organelor judiciare şi prin faptul că trezesc un mai mare sentiment de compasiune decât
criminalii bărbaţi.

18
H.J.Schneider, Kriminologie, Vol. III, Editura C.H.Beck, München, 1992, pag. 192.
4.2.2.2. Explicaţii ale criminalităţii feminine
Criminologia tradiţională susţinea că femeia nu poate comite orice infracţiune deoarece
este lipsită de forţa necesară, specificul criminalităţii feminine fiind faptul că ea comite
infracţiuni uşoare datorate lipsei sale de forţă. Cercetările recente au infirmat această teză a
criminalităţii datorate forţei femei, ea putând comite crime de o ferocitate deosebită folosindu-se
de mijloace ajutătoare ( arme, otrăvuri, etc.). O primă categorie de autori explică delincvenţa prin
structura biopsihică a femei iar o a doua categorie explică fenomenul pe temei sociologic.
Deşi justificare sociologică pare mai credibilă ea explică cu dificultate faptul că nu a
crescut criminalitate feminină în proporţia cu care a crescut rolul şi implicarea femeii în viaţa
socială. De asemenea este greu de înlăturat din discuţie şi dimensiunea biopsihologică a femei.
Una din teoriile feministe explică diferenţa de criminalitate între femei şi bărbaţi
plecându-se de la teoria riscului şi anume faptul că lumea fiind dominată de bărbaţi, ei sunt
implicaţi în toate sferele vieţii sociale existând, din acesta cauză, şi un risc crescut ca bărbaţii să
intre în conflict cu normele sociale. Deoarece femeile nu sunt implicate în activităţile importante
atunci nici nu sunt supuse riscului de a comite infracţiuni. Această abordare a fost criticată,
argumentându-se faptul că riscul nu este un specific masculin ci el este universal, sugerându-se
că riscul este astăzi perceput mult mai acut decât în trecut, deşi era aproape la acelaşi nivel, din
cauza actualei mediatizării a acestuia.
Tot teoriile feministe au explicat creşterea numărului de fete implicate în găştile de
cartier ca fiind o masculinizarea a feminităţii lor ca şi cum participarea într-o gaşcă de cartier
este un specific masculin. Concluzia autorului unui studiu care analizează implicare fetelor în
găştile de cartier este că acest fenomen este foarte complex.
El nu vizează doar dimensiunea genului căruia îi aparţin şi este şi o problemă de mediu
social şi poziţie socială. Poate şi mai important este faptul că participarea la o bandă este o criză
specific adolescentină, de căutare a independenţei19.
Multe fete intră în acele găşti din considerente sentimentale deoarece vor să-i
demonstreze iubitului, de obicei membru al unor astfel de găşti faptul că sunt foarte puternice.
Pentru această categorie, ataşamentul faţă de gaşcă dispare odată cu ataşamentul pentru membrul
găşti care a determinat intrarea ei acolo. Apoi acestea revin la o conduită socială normală.

19
J.Laider, G.Hunt, Accoplishing feminity among the girls in the gang, in British Journal of
Criminologie, 2001, pag. 676.
4.3. CRIMINALITATEA VIOLENTĂ

4.3.1 Caracterizare general

Violenţa este un fenomen la fel de vechi ca şi omenirea. O dată cu dezvoltarea civilizaţiei

manifestările acesteia nu s-au diminuat ci, dimpotrivă, au luat proporţii catastrofale. Războaiele,
comploturile, revoluţiile, execuţiile, torturile, terorismul au devenit practic normă de viaţă pentru
omenire. Triburile şi naţiunile erau distruse atît în timpurile biblice, cît şi în secolul XX civilizat.
Violenţa este un indiciu al crizei personale a individului care nu mai găseşte ieşiri logice
dintr-un sistem închis. Ea este şi o consecinţă a crizei societăţii care nu mai oferă modele viabile
membrilor săi, nu mai reuşeşte să-şi impună valorile şi nu mai este în măsură să-şi facă
respectate normele.
Fenomenul infracţional, în sens larg, pare a fi legat dintotdeauna de specia umană, fapt
care îndreptăţeşte întrebarea dacă nu cumva umanitatea poartă în ea un germene al răului.
Acestui fapt i s-au dat explicaţii multiple fiecare cu doza ei de adevăr şi subiectivitate.
De altfel, utilizând speculativ conceptele „eros” şi „thanatos” ca pe instincte generatoare
de viaţă şi moarte, Sigmund Freud a ajuns la concluzia că agresivitatea este instinct şi că, în
consecinţă, împotriva ei nu se poate face mare lucru. Când agresivitatea depăşeşte cadrul definit
prin supravieţuire, nefiind motivată de nevoile individului şi ale speciei, ea capătă un aspect
distructiv, negativ. S-a demonstrat statistic că dintre factorii sociali, crizele generalizate
(războaie, revoluţii, crize economice majore) sunt însoţite de creşteri spectaculoase ale
fenomenului infracţional şi al violenţei, în special.
Violenţa nu are ca unică determinare criza socială, cauzalitatea acesteia având un spectru
larg, dar prin aceasta se relevă rolul important pe care dezechilibrele sociale îl joacă în
producerea infracţiunilor cu violenţă.
Manifestările tipice ale violenţei sunt: lipsirea de viaţă, cauzarea leziunilor corporale,
atentarea la inviolabilitatea sexuală, capturarea ostaticilor, extorcarea şi alte metode de
înstrăinare a averii, aplicarea torturii şi altor măsuri ilicite de influenţare asupra persoanelor
arestate sau aflate sub urmărire penală, abuzul de putere, lipsirea de anumite drepturi şi libertăţi,
comportamentul crud cu copiii etc.
Genurile de violenţă enumerate sunt denumite în literatura juridică drept „infracţiuni
violente". Totuşi nici pînă în prezent nu e determinată definitiv sfera acţiunilor de acest gen.
 Astfel, unii autori includ aici omorurile intenţionate, cauzarea intenţionată a leziunilor
corporale grave şi huliganismul, care constituie un grup aparte în cadrul criminologiei. A.E.
Jalinski menţionează că categorisirea aceasta e ilogică, deoarece e inexplicabil de ce nu include
cauzarea leziunilor corporale uşoare, violurile etc.
Alţi cercetători consideră drept infracţiuni violente: huliganismul, leziunile corporale,
omorurile şi violurile. Unii completează cu hărţuirea, pentru că înţeleg prin infracţiuni violente
toate infracţiunile legate de violenţă sau ameninţarea cu aplicarea acesteia. L.D. Gauhman,
exâminînd problema dată sub aspect juridico-penal, nu o limitează doar la violenţa fizică, ci
consideră că metoda violentă de comitere a infracţiunilor include de asemenea ameninţarea cu
aplicarea violenţei.
Dicţionarul explicativ al lui V.Dali din sec. XVIII tratează violenţa drept „forţare, robire,
necesitate, violenţă, acţiune ruşinoasă, ofensatoare, ilegală şi samovolnică". în legislaţia penală
noţiunea de violenţă e legată obligatoriu de aplicarea în mod ilegal şi social-periculos a forţei
fizice faţă de o altă persoană, împotriva voinţei ei, în scopul cauzării suferinţelor fizice,
leziunilor corporale sau lipsirii de viaţă.
Această noţiune nu cuprinde ameninţarea cu aplicarea violenţei, deoarece aceasta nu
provoacă nemijlocit cauzarea leziunilor corporale altor persoane. Ameninţînd pe cineva cu
lipsirea de viaţă sau prejudicierea sănătăţii, infractoml nu are obligatoriu intenţia de a-i cauza
real daune fizice. De aceea dreptul penal şi criminologia tratează violenţa fizică şi ameninţarea
cu aplicarea acesteia drept două metode independente de comitere a infracţiunii.
Din punct de vedere al criminologiei, noţiunea de „criminalitate violentă" este teoretic
întemeiată. La baza grupării acţiunilor date într-o categorie separată, semnificativă sub aspect
criminologie, se află următoarele criterii:
- obiectul atentatului - relaţiile sociale protejate de legislaţia penală, care asigură
inviolabilitatea statutului fizic a persoanei;
- forma vinovăţiei-intenţia directă;
- metoda de acţiune a infractorului - violenţa fizică sau psihici
- violenţa este comisă împotriva voinţei victimei.
Reieşind din aceşti indici, prin infracţiuni violente trebuie să înţelegem acţiuni
intenţionate penal sancţionabile, care atentează asupra valorilor fizice (viaţa şi sănătatea) ale
persoanei şi se comit contrar voinţei persoanei prin violenţă fizică sau psihică.

4.3.2. Evoluţia istorică a infracţiunilor cu violenţă

Problemă violenţei nu este problemă nouă în istoria omenirii de multe milenii. Legea
penală din toate timpurile şi în toate societăţile a recunoscut gradul de pericol social deosebit de
ridicat pe care îl reprezintă infracţiunile cu violenţă, constituind unul din grupul celor mai
frecvente fapte împotriva cărora s-a acţionat pe multiple planuri.
Încălcarea dreptului la viaţă, integritate corporală, a libertăţii sexuale etc., creează o stare
de nesiguranţă socială, un dezechilibru serios pentru însăşi existenţa societăţii1.
Săvâşirea faptelor de violenţă constituie expresia unei conştiinte profund înapoiate la
indivizii caracterizaţi prin grave deficienţe morale şi printr-o agresivitate deosebit de periculoasă
pentru societate. Orice faptă de violenţă a persoanelor creează o stare de pericol pentru
securitatea întregii societăţi. De aceea incriminarea tuturor formelor de fapte contra vieţii
persoanei are ca scop apărarea relaţiilor sociale şi a valorilor sociale de care sunt legate – viaţa şi
libertatea individului uman. Dreptul la viaţă şi libertate este recunoscut ca drept natural absolut,
acordat din momentul naşterii şi garantat oricărui individ, indiferent de conduita şi situaţia lui.
Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu structurarea primelor comunităţi
umane arhaice. Anterior acestui fapt esenţial nu se poate afirma existenţa criminalităţii,
„deoarece acolo unde nu este morală şi norme, nu există crime”.

4.3.3. Violenţa domestică

4.3.3.1. Definiţii ale violenţei domestice
În sens larg, violenţa domestică semnifică utilizarea forţei şi a constrângerii de către o
persoană, grup sau clasă socială, în scopul impunerii propriei voinţe asupra altora
Definiţia violenţei domestice potrivit Consiliului Europei- Comitetul de Miniştri:
„Violenţa în familie reprezintă orice act sau omisiune comisă în interiorul familiei de către
unii dintre membrii acesteia, care aduce atingere vieţii, integrităţii corporale sau psihologice sau
libertăţii altui membru al aceleiaşi familii sau vatămă în mod serios dezvoltarea personalităţii lui/ei.
Conform Legii nr.217/2003, „violenţa în familie reprezintă orice acţiune fizică sau verbală
săvârşită cu intenţie de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care
provoacă o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material”.
O alta definiţie a violenţei domestice ar fi:
„Violenţa domestică este o serie repetată de comportamente coercitive şi de atac fizic, sexual şi
psihic pe care o persoană le manifestă faţă de partener, în scopul controlării şi dominării acestuia,
utilizând forţa şi/sau incapacitatea de apărare a victimei, ce apare în cadrul unei relaţii de cuplu.
Include şi abuzurile de tip economic şi social2”.

1
D.S.Luminosu, V.Popa, Istoria sociologiei teorii contemporane, Editura Helicon, 1996, pag.
333.
2
Centrul de resurse Juridice, Institutul pentru cercetare şi prevenire a criminalităţii, Prevenirea şi
intervenţia eficientă în violenţa domestică, Bucureşti, 2003, pag. 6
 Din punct de vedere clinic, Stark şi Flitcraft au formulat o definiţie larg acceptată: „Violenţa
domestică este o ameninţare sau o provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în
cadrul relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domociliu.
Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri verbale: distrugerea bunurilor
care aparţin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări
făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul
asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului şi a altor surse
de îngrijire şi protecţie”.
Aria de cuprindere a violenţei domestice se referă la: abuzul asupra copilului; violenţa
maritală; abuzul şi violenţa asupra părinţilor/membrilor vârstnici ai familiei.

4.3.3.2. Cauzele violenţei domestice

În literatura de specialitate se găsesc cinci perspective care îşi propun să descrie cauzele
violenţei domestice3:
I. Perspectiva biologică
Conform acestei perspective, violenţa şi agresiunea sunt determinate de traume sau de
factorii endocrini. În urma unor cercetări, Rosenbaum şi colegii au descoperit o legătură între
agresiunea maritală şi traumatismele craniene. Această legătură a fost explicată prin faptul că
traumatismele craniene determină o deteriorare neurologică care determină, la rândul ei,
diminuarea controlului asupra impulsurilor, afectează gândirea, cauzează dificultăţi de
comunicare şi creşte nivelul stresului în familie.
Perspectiva biologică a fost criticată deoarece, descoperirea acestor legături, poate
absolvi agresorii de responsabilitatea acţiunilor lor.
II. Perspectiva psihopatologică
Punctul de plecare a acestei perspective este concepţia lui Freud despre „masochismul
feminin”, conform căreia femeia este descrisă ca dorind să fie bătută, asemenea unui copil
neajutorat, dependent şi rău.
Alte teorii psihologice susţin că violenţa domestică este o schimbare a traiectoriei
comportamentului auto-distructiv dinspre sine spre o altă persoană.
Cercetătorii domeniului propun şi o evaluare psihologică a profilului bărbatului violent.
Astfel, în urma unor cercetări, s-a ajuns la următoarea concluzie: personalitatea bordelină este
considerată majoritară în categoria abuzatorilor, faţă de cea antisocială.

3
G.Irimescu, Asistenţa Socială a persoanelor abuzate, Editura Universității "Alexandru Ioan
Cuza", 2006.
 III. Perspectiva sistemică
Această perspectivă vede familia ca pe un sistem compus din subsisteme care
interacţionează reciproc. Astfel, se consideră că o agresiune produsă în familie este o reacţie în
lanţ declanşată de un membru al familiei.
IV. Perspectiva socială
Conform acestei perspective, violenţa domestică apare din cauza unor diferenţe de vârstă,
sex, mediu social, interese, de tipurile de familii etc. La aceste cauze se mai adaugă şi violenţa
societăţii în care trăieşte familia (dacă societatea acceptă violenţa, acest lucru va conduce la
violenţă în familie).
Tot ca o cauză a violenţei în familie este considerat mediul în care trăieşte persoana şi, în
special, comportamentul „altora” semnificativi. S-a demonstrat că, în timpul copilăriei şi
adolescenţei, copilul observă comportamentul părinţilor, care sunt considerate primele studii de
comportament. Astfel, dacă un copil creşte într-un mediu agresiv, există riscul de a deveni el
însuşi violent la maturitate.
Teoria nu se opreşte numai la mediul familial, ci se extinde chiar până la expunerea la
violenţa prin televiziune. Această idee este una discutabilă, existând mai multe teorii. Unii
cercetători consideră că nu este nici o legătură evidentă între vizionarea unor emisiuni TV şi
comportamentul agresiv. Alţi cercetători consideră că expunerea la violenţa prin televiziune şi
jocuri video este posibil să nu acţioneze ca o legătură directă cauzală cu agresivitatea, ci poate
cauza desensibilizarea. Aceasta, împreună cu violenţa din societate, ar putea fi o justificare a
utilizării violenţei de către individ.
V. Perspectiva feministă
Această perspectivă susţine că violenţa îndreptată asupra femeii poate fi privită în
contextul societăţii care se bazează pe forma de organizare patriarhală. Această societate, în care
poziţia femeii este cea de subordonare faţă de bărbat, legitimează inegalitatea între sexe. Astfel,
feminiştii consideră că problema abuzului este un rezultat al dezechilibrului de putere din cadrul
relaţiilor dintre bărbaţi şi femei.

4.3.3.3. Forme al violenţei asupra femeii

În literatura de specialitate, există mai multe clasificări ale formelor de violenţă
domestică. O clasificare generală a formelor de violenţă ne este ilustrată de A. Neculau4, după
cum urmează:

4
A.Neculau, G.Ferreol, Violenţa. Aspecte psihosociale, Ed. Polirom, 2003, pag.5.
 a) Violenţa privată.
- violenţa criminală;
- mortală: omoruri, asasinate, otrăviri, execuţii capitale etc.
- corporală: lovituri şi răniri voluntare;
- sexuală: violuri;
- violenţa non-criminală;
- suicidară: suicidul şi tentativa de suicid;
- accidentală (accidente de automobil);
b) Violenţa colectivă.
- violenţa cetăţenilor împotriva puterii;
- terorismul;
- grevele şi revoluţiile;
- violenţa puterii împotriva cetăţenilor;
- terorismul de stat;
- violenţa industrială;
- violenţa paroxistică;
- războiul.
După opinia altor specialişti, există două tipuri de violenţă şi două categorii de agresori5:
1. Violenţa expresivă - care defineşte pe acei agresori care tind să „explodeze” în
situaţiile conflictuale, neavând resursele necesare pentru a se controla. Un asemenea tip de
violenţă este determinat fie de deficitele existente în capacităţile de comunicare cu ceilalţi şi în
controlul exercitat asupra situaţiei, fie de repertoriul limitat de strategii interpersonale necesare
pentru soluţionarea situaţiei.
2. Violenţa instrumentală - care caracterizează pe acei agresori cărora nu le lipsesc
capacităţile intelectuale şi sociale pentru a se controla şi a căror acte de violenţă nu au un
caracter impulsiv. Asemenea tip de violenţă este raţionalizată, controlată şi dirijată, în mod
conştient, asupra unei anumite victime.
Formele cele mai cunoscute de violenţă domestică sunt:
Abuzul fizic care se defineşte ca fiind „orice act sau omisiune comisă în interiorul
familiei de către unul din membrii acestuia, care aduce atingere vieţii, integrităţii corporale sau
psihologice, ori libertăţii altui membru al aceleiaţi familii, periclitează în mod serios dezvoltarea
personalităţii lui sau a familiei”(Consiliul Europei, Recomandarea R (85) 4 cu privire la
problematica violenţei intrafamiliale).
 Aceasta reprezintă cea mai raportată formă de abuz şi poate include:
- loviri cu palmele, cu pumnii, cu obiecte contondente;
- tras de păr, zgârierea;
- ruperea oaselor;
- arsuri;
- izbirea victimei de pereţi sau mobilă, aruncarea obiectelor;
- folosirea armelor;
- poate include de asemenea şi distrugerea bunurilor din casă, a mobilei, omorârea
animalelor domestice, negarea trebuinţelor de bază (deprivarea de somn şi/sau
alimentaţie);
- ameninţări la integritatea corporală, ameninţări cu moartea etc.

Abuzul sexual: se defineşte ca fiind „orice contact sexual nedorit de către partener. Acest
tip de abuz nu presupune neaparat folosirea forţei fizice, ci el poate fi realizat prin intimidare,
ameninţare, hărţuire şi contrângere. Exemple de abuz sexual ar fi: glume deocheate, partenera
este tratată ca un obiect sexual, îi este criticată sexualitatea, gelozie extremă, partenera este
forţată să întreţină relaţii sexuale cu el sau cu alţi bărbaţi, partenerul foloseşte arme sau obiecte în
actele sexuale, sadism, mutilare etc.

Abuzul psihologic (emoţional) care cuprinde: degradarea continuă şi umilirea partenerei,

sarcasme, luarea în derâdere a acesteia, ameniţări, dispreţ, insulte în public, observaţii umilitoare.
Aceste comportamente instalează sentimentul de teroare permanentă, scade stima de sine a
partenerei, dezvoltă o neîncredere permanentă în sine şi în forţele proprii, un sentiment de
neajutorare care împiedică victima să părăsească relaţia abuzivă.

Abuzul economic este o formă de violenţă psihologică pasivă şi poate fi definit ca

exerciţiul unui control inechitabil asupra resurselor comune, fie că se referă la controlul accesului
la buget pentru menaj, fie la împiedicarea partenerei de a-şi găsi sau menţine o slujbă sau de a-şi
continua educaţia, fie chiar de negare a drepturilor femeii asupra bunurilor comune.

Abuzul social care reprezintă izolarea victimei şi incapacitatea acesteia de a ieşi din
relaţia abuzivă. Acest tip de abuz este strâns legat de cel economic şi cuprinde: abuz verbal în
faţa altor persoane, glume, critici referitoare la aspectul fizic al femeii, la inteligenţa sa, acuzaţii
de infidelitate, comportamente de control (urmărirea femeii la serviciu, la prieteni, telefoane de
verificare etc.), încuierea femeii în casă sau în afara ei etc.
 Majoritatea cazurilor de violenţă împotriva femeilor se prezintă ca o combinaţie de
violenţă fizică, psihologică şi sexuală, susţinută de o violenţă de sorginte socială şi incluzând
uneori şi violenţă economică.
În viziunea autoarei Simona-Gabriela Sînzianu6, tabloul formelor de violenţă ar arăta
astfel:
a) În funcţie de natura faptelor:
- violenţa efectivă;
- violenţa fizică: lovituri, crimă, strangulare etc.;
- violenţa sexuală: obligare forţată de intreţinere de raporturi sexuale (atât cu partenerul,
cât şi cu alţi bărbaţi), fantezii pornografice etc.
b) Individul producător de violenţă:
- violenţa simbolică;
- violenţa verbală: înjurături, insulte etc.;
- violenţa emoţională: refuzul afecţiunii, înjosire, critici, gelozie, respingere;
- violenţa psihică: intimidare, ridiculizare, şantaj, ameninţări, posesie, izolare etc.;
- violenţa economică: controlul strict asupra bugetului, furtul, preluarea controlului asupra
altor sume de bani etc.
c) În funcţie de starea de sănătate psihică:
- violenţa realizată cu discernământ: răzbunare;
- violenţa realizată fără discernământ: boală psihică
d) În funcţie de „ţinta” violenţei:
- violenţa asupra persoanei: copiilor, femeilor, bărbaţilor;
- violenţa asupra bunurilor;
- violenţa contra naţiunii;
- violenţa contra vieţii publice;
- violenţa contra statului.

6
S.G. Sînzianu, Violenţa în familie prezentată în presa din România, Editura Lumen, 2006, pag.
17.
4.4. PREVENIREA CRIMINALITĂŢII

4.4.1. Noţiune şi trăsături caracteristice

A. Definiţie
Se poate spune că prevenirea, reprezintă un ansamblu de măsuri împotriva acţiunii
factorilor generatori sau favorizatori ai infracţiunii, pentru asigurarea respectului faţă de legea
penală şi promovarea ordinii şi disciplinei în relaţiile sociale.
Activitatea de prevenire se înfăţişează ca o succesiune de acte susceptibile să declanşeze
un proces cauzal autentic îndreptat spre anihilarea, paralizarea sau slăbirea factorilor potenţial
favorizatori ai infracţiunii.
Prevenirea nu acţionează sau nu trebuie să acţioneze numai asupra factorului uman, ci
asupra întregului complex ce favorizează comiterea unei infracţiuni.
Se poate vorbi astfel de o dublă acţiune a prevenirii: asupra factorului uman implicat într-
o infracţiune şi asupra celorlalţi factori, ce pot interveni într-un potenţial câmp infracţional.

B. Clasificare
În literatura de specialitate sunt prezentate mai multe clasificări ale prevenirii, pe care le
vom prezenta în continuare:
1) - prevenirea penală
- prevenirea extrapenală
Prevenirea penală se realizează prin intermediul legii penale care impune o anumită
autoritate, o anumită conduită şi care are un caracter inhibator asupra individului, caracter dat de
sancţiunea stipulată în norma juridică penală.
Prevenirea extrapenală este acea prevenire care se realizează prin mijloace nepenale, cu
caracter social, economic, curativ.
Cea mai importantă formă a prevenirii extrapenale o reprezintă prevenţia socială,
considerându-se că există o relaţie directă între condiţiile sociale ale delincvenţei şi comiterea
delictului.
2) - prevenirea generală
- prevenirea specială (situaţională)
Prevenirea generală vizează factorii potenţiali care ar putea determina producerea unei
infracţiuni. Ea abordează educaţia în ansamblu a individului şi acţionează fără a avea un scop
precis.
 Această formă a prevenirii are în vedere cadrul general al relaţiilor sociale existente care,
la un moment dat, ar putea fi afectate prin acţiunile sau inacţiunile unor indivizi (ex. de prevenire
generală - prezenţa poliţistului în locurile publice sau zonele de risc criminogen).
Prevenirea specială vizează anumiţi factori care au contribuit la producerea unei
infracţiuni şi care, pe viitor, s-ar putea constitui în factori favorizanţi în comiterea altor
infracţiuni.
Prevenirea specială vizează două aspecte:
• educaţia anumitor; grupuri de persoane, cu risc crescut de victimizare, aşa-numitele
„grupuri ţintă”;
• educaţia acelor indivizi determinaţi, potenţiali autori de infracţiuni.
Exemplu de prevenire situaţională - prezenţa poliţiştilor în locurile în care se comit
frecvent infracţiuni sau unde, datorită condiţiilor din acea zonă, este posibilă comiterea unor
infracţiuni.
3) - prevenirea antedelictum
- prevenirea postdelictum
Prevenirea antedelictum (înainte de săvârşirea faptei) vizează înlăturarea, în tot sau în
parte, a factorilor care pot favoriza producerea unei infracţiuni. Această formă de prevenire
acţionează în două direcţii:
- pentru reducerea riscului victimal în rândul membrilor comunităţii, în general, sau a
unor grupuri determinate, cu un risc de victimizare ridicat, precum: minorii, femeile, bătrânii,
bolnavii etc.;
- vizează posibilii autori de infracţiuni, cât şi condiţiile favorizate exogene.
Prevenirea postdelictum (după săvârşirea faptei) vizează, la rândul său, două aspecte:
a) prevenirea realizată prin aplicarea sancţiunii penale pentru fapta săvârşită şi care, de
obicei, se realizează în instituţii specializate, fapt ce presupune izolarea individului de
comunitatea din care face parte şi încadrarea lui într-un program strict, restrictiv şi frustrant;
b) prevenirea postdelictum propriu-zisă, care vizează îmbunătăţirea oportunităţilor de
reintegrare socială a infractorului după efectuarea regimului impus de sancţiunea penală.
4) - prevenirea primară
- prevenirea secundară
- prevenirea terţiară
Prevenirea primară are drept obiectiv reducerea şanselor de comportament criminal în
societate. Acest lucru nu-1 poate face poliţia fără sprijinul societăţii, în acest context, rolul
poliţiei este de a furniza informaţii, de a participa, elabora şi asista la programele educaţionale,
având această tematică şi de a colabora cu toate structurile ce au ca scop reducerea criminalităţii.
 Prevenirea secundară priveşte activităţile ce sunt făcute în mod normal de poliţie. Unul
din obiectivele acestei preveniri este acela de a preîntâmpina ofensele comise asupra persoanelor,
care au drept rezultat, de cele mai multe ori, săvârşirea unor acte criminale.
Prevenirea terţiară leagă descoperirea infractorului, arestarea făptuitorului, procedura
de aducere în faţa instanţei şi regimul de detenţie, de îngrijirea, restabilirea şi reintegrarea
infractorului, cât şi toate aspectele care privesc prevenirea revictimizării şi implicarea serviciilor
de asistenţă a victimelor.
Această clasificare reprezintă o delimitare strict teoretică a tipurilor de prevenire
identificate până în acest moment. Din punct de vedere practic însă, toate aceste forme nu se pot
delimita strict, ele fiind, într-un grad mai mic sau mai mare, într-o permanentă întrepătrundere,
fapt ce îngreunează identificarea lor precisă.

C. Trăsăturile caracteristice ale prevenirii

Prevenirea se caracterizează prin următoarele trăsături:
a) are un caracter continuu
Având în vedere cadrul social fluctuant, precum şi influenţele acestuia asupra membrilor
comunităţii, activitatea de prevenire trebuie să aibă o continuitate, adaptându-se în
permanenţă la problemele şi cerinţele societăţii. Totodată, evoluţia individului uman reprezintă
un element de bază în cadrul acţiunii preventive.
Factorii diferiţi care influenţează viaţa individului trebuie să influenţeze în egală măsură
şi activităţile de prevenire. Continuitatea evoluţiei individului imprimă acelaşi caracter şi
activităţii de prevenire desfăşurată de societate prin instituţiile sale specializate.
b) are un caracter permanent
Mobilitatea vieţii sociale, care oferă noi oportunităţi de manifestări a aspiraţiilor şi a
nevoilor omului, este cea care imprimă un caracter permanent activităţii de prevenire.
În societate are loc în permanenţă schimbul material uman, denumit şi „schimbul de
generaţii“, fapt care implică şi impune necesitatea reluării permanente a modalităţilor tradiţionale
de prevenire a activităţilor impuse de specificul situaţiei existente la un moment dat, la care se
adaugă metode noi ce vizează îmbunătăţirea rezultatelor acţiunilor şi activităţilor de prevenire.
c) vizează atât posibilii autori de infracţiuni cât şi victimele potenţiale. Această trăsătură
rezultă din obligaţia poliţiei de a apăra drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Apărarea
vieţii şi integrităţii fizice şi psihice a cetăţenilor, a proprietăţii lor reprezintă obiectivul primordial
în activitatea desfăşurată de către orice poliţie dintr-un stat de drept.
d) acţionează asupra factorilor exogeni ce influenţează săvârşirea unei infracţiuni.
 Prin această acţiune se urmăreşte, în special, eliminarea sau centralizarea celor
favorizanţi şi valorificarea celor inhibatori prin diferite metode.
Dubla acţiune de neutralizare a factorilor favorizanţi şi de valorificare a celor inhibatori
prezintă o importanţă deosebită, deoarece ea conduce, pe de o parte, la evitarea victimizării unor
membri ai comunităţii, iar, pe de altă parte, la evitarea introducerii altora în penitenciare şi
instituţii de reeducare, unde există un mediu viciat şi în care educaţia este mai dificil de realizat.
e) urmăreşte respectarea normelor penale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
Orice încălcare a normelor sociale implică cu fermitate necesitatea unei reacţii prompte a
societăţii împotriva celui care a produs o astfel de încălcare. Sub alt aspect, prevenirea urmăreşte
indicarea acelor atitudini şi comportamente care să permită autoprotecţia împotriva crimei.

4.4.2. Cadrul juridic de organizare a activităţii de prevenire a criminalităţii

Scara alarmantă a criminalităţii, aflată în continuă creştere, obligă la o mai
bună organizare a efortului general de apărare a valorilor sociale fundamentale, a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Astfel, se impune cu necesitate ca prevenirea criminalităţii să devină o misiune
permanentă a organelor de poliţie. Statul este cel care, în funcţie de ordinea prioritară stabilită
prin politica sa în domeniul apărării sociale, combaterii criminalităţii şi realizării unui climat de
ordine şi linişte publică, trebuie să realizeze un echilibru între munca de prevenire şi cea de
combatere a criminalităţii. Acest echilibru trebuie privit sub aspect dinamic, în sensul deplasării
accentului către o latură sau cealaltă, în funcţie de priorităţile stabilite prin politica statului
respectiv.
Legea fundamentală a ţării, Constituţia României din 2003, reglementează drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, iar Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea
Poliţiei Române enumeră clar atribuţiile ce revin Poliţiei în activitatea sa de apărare a
cetăţeanului şi de protejare a drepturilor sale.
Astfel, Constituţia României reglementează în art.22 - dreptul la viaţă şi la integritate
fizică şi psihică, în art.23 - libertatea individuală, în art.26 - viaţa intimă, familială şi privată şi în
art,44 - dreptul de proprietate privată.
Tot în sensul prevenirii criminalităţii, Legea nr.218/2002 privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române prevede în art. l:
„ Poliţia Română face parte din Ministerul de Interne şi este instituţia care exercită
atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii
private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice,
în condiţiile legii.“
 La fel ca şi majoritatea statelor europene, şi România a elaborat propriile programe de
prevenire a criminalităţii. Astfel, în luna decembrie 2004, a intrat în vigoare Hotărârea nr. 2074
privind aprobarea Strategiei naţionale de prevenire a criminalităţii.

În cuprinsul acestei strategii se precizează că rata relativ crescută a criminalităţii

reprezintă o ameninţare gravă împotriva democraţiei, siguranţei publice, ordinii de drept şi
capacităţii instituţionale în România. Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt puse în pericol
de fiecare dată când un cetăţean devine victimă a criminalităţii.
Criminalitatea generează teamă în rândul populaţiei, slăbeşte încrederea acesteia în
autorităţi şi în capacitatea lor de a se implica activ în dezvoltarea economică a statului.
Având în vedere aceste premise, o strategie de prevenire a criminalităţii se impune în
mod firesc ca o prioritate naţională.
Obiectivele acestei strategii se împart în generale şi specifice.
A. Obiective generale:
1. reducerea fenomenului şi a ratei criminalităţii;
2. creşterea gradului de siguranţă publică;
3. reducerea riscului de victimizare;
4. reabilitarea şi reinserţia socială a infractorilor.
B. Obiective specifice:
1.identificarea factorilor de risc, a cauzelor şi circumstanţelor favorizante ale săvârşirii
infracţiunilor;
2. conştientizarea asupra pericolului criminalităţii;
3. dezvoltarea de programe şi politici legislative în scopul diminuării
criminalităţii şi în vederea realizării obiectivelor stabilite;
4. compatibilizarea instituţională şi funcţională cu structurile europene.
La nivelul Inspectoratului General al Poliţiei Române, a fost adoptată Dispoziţia
inspectorului general al Poliţiei Române privind activitatea desfăşurată de Poliţia Română pentru
prevenirea criminalităţii.
Din art.l din dispoziţia sus-menţionată reiese faptul că „prevenirea şi combaterea
criminalităţii constituie atributele esenţiale ale Poliţiei Române, (...) şi au ca obiectiv prioritar
apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor şi ale comunităţii, precum şi
apărarea ordinii publice în condiţiile legii.“
 Activitatea de prevenire a criminalităţii desfăşurată de poliţie se fundamentează pe
următoarele elemente:
a) studierea fenomenului infracţional şi a cauzelor care îl generează;
b) prognozarea schimbărilor cantitative şi calitative ale structurii criminalităţii pe termen
mediu sau lung, la nivel naţional, regional şi local;
c) derularea de activităţi şi programe menite să împiedice sau să descurajeze comiterea de
infracţiuni;
d) utilizarea eficientă a resurselor materiale, financiare şi umane disponibile.
Pe plan internaţional, în domeniul activităţii de prevenire a criminalităţii, se remarcă
Recomandarea R 19/1987 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei,
care: „Luând în considerare preocuparea crescândă a publicului faţă de creşterea numărului
infracţiunilor, efectul limitat al măsurilor represive penale şi încărcătura deosebită care rezultă
din acestea pentru sistemele de justiţie penală; (...)
Recomandă Statelor membre să includă prevenirea ca misiune permanentă în programele
guvernamentale de luptă împotriva criminalităţii în scopul de a crea prin acestea obligaţii
concrete de acţiune şi de a prevedea creditele necesare acestui scop; în acest context, să se
asigure că există responsabilităţi precise în cadrul instanţelor guvernamentale pentru organizarea
şi dezvoltarea prevenirii criminalităţii“.

4.4.3. Modele contemporane de prevenire a criminalităţii

Abordarea modernă a criminalităţii se adresează „contextelor comportamentale în care
apar infracţiunile şi atitudinile prevalente care fac delictele mai uşor de comis1”.
S-a constatat că eforturile de a creşte competenţa socială şi stima de sine a populaţiei în
ansamblul său, are efecte benefice extinse şi dincolo de persoane aflate în situaţii de risc. În
această situaţie se impune o prezentare a utilităţii programelor de prevenire, pentru a oferi toate
informaţiile necesare, dar şi a preveni abuzurile din partea unor impostori.
Modelul medical de prevenire s-a dovedit fecund şi pentru criminologie. În medicină,
prevenirea primară caută să reducă incidenţa bolilor prin prevenirea apariţiei de noi cazuri;
prevenirea secundară încearcă să detecteze cât mai devreme posibil tulburarea pentru a oferi un
tratament eficient acesteia; prevenirea terţiară caută să înlăture apariţia incapacităţilor şi a
handicapurilor ce pot fi asociate bolii de bază.

1
M.Hough şi N.Tilley: Getting the Grease to the Squeak. Research Lessons for Crime
Prevention, Home Ofice, Police Research Group, London, 1997.
 Deci, întreaga activitate de prevenire ţinteşte spre a preveni să se întâmple ceea ce încă nu
a apărut : instalarea unei tulburări în cazul prevenţiei primare, continuarea şi înrăutăţirea
tulburării în cazul prevenţiei secundare şi incapacitatea şi handicapul în cazul prevenţiei terţiare.
Privite individual, programele de prevenire sunt de o mare diversitate – pentru minori şi
familie, pentru comunităţi mai mari sau mai mici, pentru tineri în pericol şi pentru infractori
versaţi, pentru suporterii competiţiilor sportive, pentru imigranţi etc. – dar la o analiză prin
prisma obiectivului principal urmărit, programele sunt orientate spre infractor, spre victimă, spre
mediu sau spre comunitate.
Astfel, programele centrate pe infractor pot fi „dure“ (închisoarea este eficace pentru
recidivişti) sau „blânde“ (mediere, reparaţie, muncă în folosul comunităţii).
Specificul acestor programe constă în aceea că sursa comportamentului infracţional este
localizată la nivelul individului, în structura personalităţii sale.
Programele centrate pe victimă vizează protecţia acesteia sau a bunurilor sale printr-o
serie de măsuri fizice, achiziţionarea de dispozitive, evitarea expunerii la contactul cu infractorii.
În principal, se pune accentul pe situaţiile în care victima se află în locuri publice (în pieţe, la
bancă, în magazine, în parcuri) şi mai puţin în spaţiul privat (crima din spatele uşilor închise).
Sfaturile de prevenire a criminalităţii se învârt în jurul crimei publice. Şi în timp ce poliţia
şi sistemul justiţiei penale încep încet să se implice, violenţa privată este în continuare privită ca
ceva diferit faţă de violenţa publică. Sfatul de prevenire a criminalităţii, incluzând multe din
sfaturile pentru evitarea agresiunii sexuale, se focalizează pe domeniul public.
Este mai uşor să dai sfaturi privind verificarea banchetei din spate a maşinii sau să nu
aştepte în staţii de autobuz slab iluminate, decât a se găsi modalităţi pentru a sfătui femeile să nu
aibă încredere în bărbaţii aşa-zişi „de încredere“.

4.4.4. Modalităţi practice de prevenire a unor genuri de infracţiuni

În ultima perioadă de timp, date de statistică şi evidenţă operativă, care au
fost folosite şi la întocmirea evaluărilor lunare şi trimestriale ale rezultatelor
Poliţiei, au evidenţiat faptul că, infracţiunile săvârşite în stradă au înregistrat o
creştere alarmantă.
Din această categorie de fapte penale, majoritare sunt furturile din auto ( în cadrul
infracţiunilor de furt ) şi tâlhăriile ( în cadrul infracţiunilor cu violenţă ).
Pentru prevenirea şi combaterea acestei categorii de infracţiuni, efectivele Poliţiei
desfăşoară permanent acţiuni, controale, razii poliţieneşti, ajutate fiind şi de unele activităţi
premergătoare, cum ar fi: situaţii furnizate de diversele aplicaţii informatice, analize şi prognoze
ale evoluţiei fenomenului infracţional întocmite de structurile care îşi desfăşoară activitatea pe
linie de prevenire, analizele situaţiei operative etc.
Dintre aplicaţiile informatice funcţionale la nivelul Poliţiei Capitalei, poate fi menţionată
„Evidenţa Grafică a Faptelor Penale“, în care sunt implementate informaţii privind: infracţiunile
judiciare comise, date privind autorul/autorii infracţiunii, data săvârşirii infracţiunii, locul şi ora
comiterii, modul de operare etc.
Cu ajutorul acestei baze de date se întocmesc, ori de câte ori este nevoie, analize tactice
care furnizează informaţii grupate după fiecare tip de date implementate în sistem.
Astfel, prin interogarea bazei, se trag concluzii, la nivel de Capitală, sector sau secţie de
poliţie, privind un anumit tip de infracţiuni, frecvenţa apariţiei acelei fapte penale într-un anumit
interval orar, modul de operare al unor infractori sau grupuri şi zonele unde aceştia îşi desfăşoară
în mod curent activitatea infracţională, zonele unde se comit în număr mai mare fapte antisociale,
precum şi alte informaţii necesare analizării fenomenului infracţional şi dispunerii măsurile
necesare contracarării acestuia.
O altă măsură destinată prevenirii şi combaterii infracţiunilor a fost înfiinţarea, la nivelul
întregii ţări, a Sistemului „112 - Apel unic în caz de urgenţă“, iar la nivelul Capitalei, înfiinţarea
dispeceratelor „112“ în cadrul sectoarelor de poliţie. Prin intermediul acestui sistem, cetăţenii pot
sesiza, pe lângă cazurile care reclamă necesitatea intervenţiei unităţilor sanitare mobile şi a
pompierilor, şi cazuri în care este nevoie de intervenţia promptă a forţelor de poliţie.
Înfiinţarea Apelului „112“ a făcut posibilă micşorarea considerabilă a timpilor de reacţie
a echipajelor la evenimente (10-12 minute de la înregistrarea sesizării), aceasta având ca rezultat,
de cele mai multe ori, prevenirea comiterii unor infracţiuni, aplanarea stărilor de conflict înainte
ca acestea să degenereze, precum şi, uneori, prinderea în flagrant a autorilor infracţiunilor.
Formaţiunile specializate în analiza şi prevenirea criminalităţii, pe lângă activităţile
desfăşurate permanent pentru pregătirea antiinfracţională şi antivictimală a populaţiei, elaborează
studii şi prognoze ale fenomenului infracţional, pe diferite segmente ale criminalităţii, prin care
sunt identificate zonele cu potenţial criminogen, categoriile de persoane potenţiale victime ale
infracţiunilor, precum şi persoanele predispuse la săvârşirea de fapte antisociale.
Un rol deosebit de important în activitatea de prevenire revine Poliţiei de Proximitate.
Tendinţele actuale ale infracţionalităţii, crima organizată, recrudescenţa violenţei la nivel
individual, intrafamilial şi de grup, amploarea faptelor penale de natură economică şi a celor care
determină accentuarea sentimentului de insecuritate personală, impun o orientare flexibilă a
strategiilor de acţiune necesare activităţii poliţiei la schimbările din societate, care influenţează la
rândul lor criminalitatea.
 Ca o consecinţă a acestor fenomene, este mai mult decât utilă o extindere a interesului în
relaţiile poliţie-comunitate, urmărindu-se elaborarea unor metodologii de acţiune care să aibă la
bază principiile descentralizării şi al strânsei interacţiuni între cetăţeni şi poliţişti, în calitate de
coautori ai siguranţei publice. Aceasta filozofie se bazează, pe convingerea că identificarea şi
diminuarea factorilor care favorizează criminalitatea depinde de instituirea unor forme noi de
relaţii între poliţie şi persoanele din comunitate, care să permită acestora din urma participarea
activă la stabilirea priorităţilor activităţii poliţiei şi implicarea ei în eforturile de ameliorare a
calităţii vieţii.
Rolul poliţistului care activează în domeniul relaţionalii cu comunitatea se diferenţiază de
cel al poliţistului tradiţional prin aceea că nu se mai ocupă în exclusivitate de combaterea
criminalităţii ci îşi consacră o mare parte a timpului său informării cetăţenilor cu privire la
misiunile poliţiei.
Relaţiile comunitare presupun un proces de comunicare în dublu sens, care să exprime
atât punctul de vedere al poliţiei cât şi al membrilor comunităţii în rezolvarea unor probleme de
interes comun.
Responsabilităţile în domeniul controlului social trebuie împărţite între comunitate şi
poliţie, aceasta din urmă reprezentând doar un element esenţial în cadrul unui sistem general care
asigură menţinerea şi respectarea valorilor morale.
Activitatea poliţistului în cadrul relaţiilor poliţie-comunitate se axează pe întreţinerea şi
revitalizarea unor raporturi interumane în cadrul comunităţii şi asigură o intervenţie operativă şi
eficientă împotriva faptelor antisociale şi a autorilor acestora.
În consecinţă, s-a conturat un nou concept şi anume acela de „poliţie de proximitate“,
care reprezintă de fapt un parteneriat între poliţie ca instituţie care realizează menţinerea ordinii
şi liniştii într-o societate, veghind la respectarea valorilor morale ale acesteia pe de o parte, iar de
cealaltă parte chiar comunitatea respectivă, în calitate de beneficiar al ordinii menţionate, dar şi
de contribuabil la menţinerea acestora.
Poliţistul de proximitate îşi dedică activitatea consilierii şi informării cetăţenilor cu
privire la prevederile unor acte normative, la modalităţile prin care aceştia pot evita să devină
victimele unor infracţiuni sau autori ai unor fapte penale, având în acelaşi timp şi abilităţi de
cercetare, documentare şi rezolvare a unor fapte penale.
Direcţii prioritare de acţiune ale poliţiei de proximitate, misiunile poliţiei de proximitate
sunt definite în funcţie de nevoile cetăţenilor. Poliţia trebuie să cunoască foarte bine aceste nevoi
pentru a fi capabilă să le soluţioneze.
 Formele care periclitează securitatea publică, cauzele şi condiţiile favorizatoare variază
de la un cartier la altul şi evoluează de-a lungul timpului. La fel trebuie să evolueze şi metodele
de combatere a acestor acte.
Eficacitatea în acest domeniu cere sa fie îndeplinite trei exigenţe majore:
 poliţie care să comunice cu populaţia;
 poliţie care să colaboreze cu toate instituţiile care au atribuţii pe linia securităţii publice;
 stabilirea cu comunitatea de măsuri optime pentru soluţionarea problemelor acestora.

Obiective ale poliţiei de proximitate

• Responsabilizarea poliţiştilor pe un teritoriu determinat. Rolul central al poliţistului de
proximitate, capacitatea sa de iniţiativă la care se face apel, comunicarea pe care trebuie să o
stabilească cu publicul, toate acestea au condus la introducerea în cadrul poliţiei a unor noi
metode de lucru şi organizare. Poliţistul de apropiere îşi exercită, prin natura sa, activitatea
zilnică şi responsabilitatea pe un teritoriu bine determinat (un cartier, o stradă), în acest sens,
poliţiştii de proximitate (apropiere) au fost desemnaţi din rândul poliţiştilor cu experienţă, care
dispun de reale capacităţi de comunicare cu publicul.
• Anticiparea evenimentelor. Un lucru esenţial este acela că poliţistul de
proximitate nu se foloseşte de mijloace represive pentru a obţine informaţia şi prognozează
evenimentele faţă de care intervine prin mijloace necoercitive.
Trebuie spus faptul că nu vor putea fi evitate niciodată toate situaţiile care impun folosirea forţei,
însă poliţia de proximitate urmăreşte tocmai reducerea acestui gen de intervenţie, punând
accentul pe convingerea individului.
Printr-o bună cunoaştere a situaţiei operative din sectorul de competenţă, printr-o evaluare
permanentă a riscurilor care se manifestă, putem în bună măsură să prevenim, chiar să acţionăm
înaintea producerii evenimentului nedorit.
• O poliţie prezentă mai mult în mijlocul publicului. Acest obiectiv îndrăzneţ este o
dorinţă mai veche; insistentă şi legitimă a cetăţenilor, fiind justificată mai ales de faptul ca există
cartiere sau zone unde absenţa poliţiştilor sporeşte sentimentul de insecuritate. Tocmai de aceea
prezenţa poliţiştilor, mai ales în zonele şi la orele în care riscul de agresiune se manifestă evident,
are o dublă funcţie şi anume determină o sporire a încrederii cetăţenilor în poliţie şi permite, în
acelaşi timp, o mai bună cunoaştere a situaţiei operative, de care se va ţine cont la repartizarea în
teren a efectivelor (în funcţie de harta criminalităţii pentru fiecare zonă).
• Relaţii cu cetăţenii bazate pe încredere. Poliţia de proximitate, conştientă de faptul că
reuşita depinde de calitatea relaţiilor cu populaţia, ia toate măsurile necesare pentru ca primirea
publicului să se facă in condiţii cât mai bune, respectând intimitatea cererii, în acelaşi timp
asigurând operativitate în rezolvarea acestora, acordând o atenţie deosebită persoanelor mai
vulnerabile, pot deveni mai uşor victime (copii, victime ale violenţei intrafamiliale, ale
agresiunilor sexuale, persoanelor în vârstă, turiştilor străini, etc.).
• Cooperarea cu alte instituţii. Plecând de la ideea de parteneriat, toate instituţiile
începând cu familia, şcoala, biserica, serviciile sociale şi grupurile comunitare şi terminând cu
poliţia sunt elemente esenţiale ale unui sistem general care asigură menţinerea şi respectarea
valorilor morale, ele trebuind să acţioneze concret pentru menţinerea ordinii într-un stat de drept,
în vederea realizării unui parteneriat benefic pentru ambele părţi, se vor încheia protocoale de
colaborare cu toate instituţiile cu atribuţii în domeniul menţinerii climatului de siguranţă publică,
respectiv Primării, Garda Financiară, Protecţia Consumatorului, Inspectoratul de Sănătate
Publică etc.

Atribuţiile poliţiei de proximitate

 Realizează cunoaşterea populaţiei, sub aspectul numărului locuitorilor, structurii,
obiceiurilor şi tradiţiilor cu caracter local, domiciliului şi reşedinţei;
 Este prezent în fiecare zi minim 6 ore pe jos în cartier pentru ca cetăţenii să îl poată aborda;
 Stabileşte contacte permanente cu administratorii asociaţiilor de proprietari,
factorii responsabili din cadrul unităţilor de învăţământ, societăţilor comerciale,
organizaţiilor neguvernamentale, administraţiei publice locale pentru identificarea factorilor de
risc privind ordinea publică şi siguranţa cetăţeanului şi stabilirea măsurilor comune de prevenire
şi combatere a faptelor antisociale;
 Participă la şedinţele asociaţiilor de proprietari şi la alte evenimente din cartier;
 Consiliază cetăţenii care fac parte din categoriile cu grad înalt de risc din punct de vedere al
victimizării;
 Mediază şi rezolvă amiabil conflictele interumane;
 Formează sau participă la ateliere, care au ca obiect de activitate îmbunătăţirea
siguranţei publice şi personale;
 Receptează problemele populaţiei şi împreună cu instituţiile abilitate stabilesc măsuri
pentru rezolvarea acestora;
 Atrage şi mobilizează cetăţenii în derularea unor programe de prevenire a criminalităţii în
cartiere, pe bază de voluntariat;
Rezolvă reclamaţiile şi sesizările cetăţenilor, ce nu au caracter penal şi nu presupun
aplicarea de sancţiuni contravenţionale, care privesc:
 stări conflictuale;
 tulburarea liniştii publice în unităţile de învăţământ, asociaţii de locatari, societăţi
comerciale etc.;
 fapte antisociale ale căror victime sunt persoane cu probleme sociale (minori, bătrâni,
persoane cu handicap sau afecţiuni neuropsihice etc);
Celelalte sesizări şi reclamaţii ale cetăţenilor, din competenţa formaţiunilor de ordine
publică, vor fi soluţionate de către ofiţerii din cadrul birourilor sau şefii sectoarelor de siguranţă
publică, după cum urmează:
- colaborează cu mass-media pentru ameliorarea siguranţei publice;
- efectuează acte de constatare şi sancţionare numai în cazul infracţiunilor şi contravenţiilor
flagrante;
- întreţine permanent relaţii de colaborare cu poliţiştii din formaţiunile operative privind
evoluţia situaţiei operative din sectorul de activitate, ţine zilnic evidenţa evenimentelor
înregistrate şi prezintă conducerii rapoarte privind activităţile desfăşurate, problemele cu care se
confruntă populaţia şi propuneri de îmbunătăţire a muncii;
- analizează zilnic evenimentele înregistrate în sectorul de responsabilitate, pe care le prezintă
şefilor şi le evidenţiază pe harta criminogenă.