2.

Corelaţia între criminologie şi alte ştiinţe

2.1 Corelaţia între criminologie şi dreptul penal

Între cele două ştiinţe există o strânsă legătură, deoarece ambele ştiinţe se ocupă de
fenomenul criminalităţii, deşi dreptul penal se ocupă de aspectul juridic al criminalităţii, iar
criminologia se ocupă de aspectul criminologic (al apariţiei, structurii şi evoluţiei criminalităţii),
ceea ce, de altfel, le şi diferenţiază în mod esenţial.
Ambele discipline arătate luptă împotriva criminalităţii dar, fiecare o face cu mijloace şi
metode diferite:
- dreptul penal, prin aplicarea sancţiunilor de drept, iar
- criminologia, prin elaborarea de măsuri, metode şi tehnici, stabilite pe baza studiului
fenomenului infracţional.
Dreptul penal elaborează concepte care sunt folosite şi de criminologie, cum sunt
conceptele de “infracţiune”, de “ răspundere penală”, de “ sistem al sancţiunilor penale” etc.
La rândul ei, criminologia, prin datele furnizate cu privire la starea şi dinamica diferitelor
categorii de infracţiuni şi infractori ajută dreptul penal la o mai bună aşezare a sistemului de
sancţiuni penale, a naturii şi duratei acestora, a modalităţilor de executare etc., într-un cuvânt, la
perfecţionarea sistemului juridic penal.
În consecinţă, trebuie precizat că, în procesul de legiferare penală este mai vizibilă
legătura dintre criminologie şi dreptul penal, deoarece, legiuitorul, la adoptarea legilor penale,
trebuie să ţină seama de tendinţa fenomenului infracţional (ascendent sau descendent), de
sugestiile făcute de ambele discipline ştiinţifice pentru a adopta cele mai potrivite reglementări
penale1.

2.2 Corelaţia între criminologie şi dreptul procesual penal

Această corelaţie este determinată de faptul că, dreptul procesual penal studiază regulile
de bază ale activităţii de descoperire a infracţiunilor şi de tragere la răspunderea penală a
celor vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni.

1
T.Amza, Criminologia şi dreptul penal, Ed. Lumina Lex, 1995, Bucureşti, pag. 44-47.
 În această activitate, dreptul procesual penal este interesat de cunoaşterea a cât mai
multe date referitoare la structura, dinamica, şi particularităţile diferitelor tipuri de infracţiuni,
de cunoaştere a modului de acţionare a diferitelor grupe de infractori (“modus operandi”), a
împrejurărilor care au determinat sau favorizat săvârşirea diferitelor infracţiuni, a aspectelor
referitoare la personalitatea infractorilor urmăriţi şi judecaţi.
La rândul ei criminologia este interesată de dobândirea şi prelucrarea datelor statistice
deţinute de organele judiciare, de culegerea celor mai variate date de interes criminologic
rezultate din activitatea de urmărire penală şi de judecată2.

2.3 Corelaţia între criminologie şi criminalistică

Între cele două ştiinţe există o legătură evidentă, deoarece ambele au ca obiectiv
prevenirea şi combaterea criminalităţii, deşi criminologia acţionează în acest sens prin
cercetarea în vederea identificării cauzelor criminalităţii şi a formulării modalităţilor şi
mijloacelor de acţiune împotriva acestor cauze, iar criminalistica acţionează prin studierea
metodelor tactice şi a mijloacelor tehnico-ştiinţifice de descoperire şi cercetare a infracţiunilor,
ceea ce îi conferă un puternic rol preventiv, aceste diferenţe constituind şi diferenţa specifică
între cele două ştiinţe.
Considerăm că nu întâmplător, în diferite forme organizatorice şi normative, criminologia
şi criminalistica stau alături (spre exemplu, în cadrul Institutului de Cercetări Juridice al
Academiei Române există un “ sector de criminologie şi criminalistică”; în cadrul Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează un “ serviciu de criminalistică şi
criminologie”, iar prin norme emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie sunt organizate şi funcţionează, la fiecare parchet o secţie sau un birou,
după caz, de criminalistică şi criminologie).

2.4 Corelaţia între criminologie şi ştiinţa penitenciară

Ocupându-se de studierea formelor şi metodelor de resocializare a condamnaţilor în
timpul executării pedepselor, ştiinţa penitenciară oferă date şi informaţii indispensabile
cercetării criminologice, în special în problema etiologiei (cauzelor) recidivismului, iar
criminologia, la rândul ei, oferă ştiintei penitenciare soluţii, modele, metode şi măsuri pentru
realizarea unui regim de executare a pedepselor care să conducă, pe de o parte, la respectarea

T.Amza, Criminologia şi dreptul procesual penal, Ed. Lumina Lex, 1999, Bucureşti, pag. 47.
2
drepturilor omului, iar pe de altă parte, la îndeplinirea funcţiilor pedepsei ( de prevenţie şi
reeducare)3.
Sistemul actual al sancţiunilor de drept penal, bazat aproape exclusiv pe muncă, nu ţine
seama de particularităţile unor categorii de infracţiuni şi infractori.
Îmbinarea muncii productive sau de creaţie cu activităţi educative şi de redobândire a
demnităţii infractorului, ca centru de greutate a sistemului de executare a sancţiunilor penale, nu
pot fi realizate fără datele furnizate de criminologie.
Din acest motiv, în unele ţări criminologia se studiază împreună cu ştiinţa penitenciară,
nu pentru că nu ar fi două discipline ştiinţifice distincte, autonome, ci pentru că între acestea
există o strânsă legătură, de intercondiţionare, de interdependenţă.

2.5 Corelaţia între criminologie şi sociologie

Studiind relaţiile şi procesele sociale în ansamblu, sociologia nu s-a putut sustrage de la
studierea şi a fenomenului infracţional, ca fenomen social de masă, ceea ce a condus chiar la
conturarea unei subramuri a sociologiei, intitulată “sociologia criminală” sau “sociologia
deviaţiei”.
Prin aceasta, sociologia ajută criminologia în cercetările sale. Pe de altă parte,
sociologia beneficiază de rezultatele şi concluziile cercetărilor criminologice, de la care,
adeseori, pleacă în cercetările proprii4.
Este de menţionat şi faptul că, în unele ţări (spre exemplu, în S.U.A) criminologia s-a
dezvoltat ca o ramură a sociologiei, cu accentul pus pe cauzalitatea de ordin social a fenomenului
infracţional.
Majoritatea metodelor şi tehnicilor de investigare ale criminologiei provin, mai ales, din
domeniul sociologiei şi a altor asemenea ştiinţe.

2.6 Corelaţia între criminologie şi statistica judiciară

Între cele două există o strănsă legătură, deoarece, pe de o parte, statistica judiciară
constituie una din sursele cele mai importante de date referitoare la criminalitatea ca fenomen
social de masă, sub aspectul structurii, formelor de manifestare şi a dinamicii criminalităţii, iar
pe de altă parte, criminologia contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea statisticii judiciare,
mai ales a statisticii penale, prin sugerarea unor indicatori statistici care să releve mai bine

3
G.Stéfani, G.Levasseur, R.J.Merlin, Criminologia şi ştiinţa penitenciară, Vol. III, Paris, Ed.
Dalloz, 1976, pag. 36-40.
4
N. Popa, Prelegeri de sociologie juridică, Tipografia Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1983.
fenomenul infracţional şi să permită, astfel, o mai eficientă cercetare criminologică a acestui
fenomen.
Utilizând metode şi procedee statistice cum ar fi: observarea, înregistrarea, analiza,
reprezentările grafice etc., criminologia poate pune în evidenţă anumite constant al criminalităţii,
regularităţi de structură şi dinamică, diferite legături între fenomenul infracţional şi factorii de
geneză, de condiţionare sau de favorizare5.

2.7 Corelaţia între criminologie şi psihologie

Între cele două ştiinţe, ca şi între criminologie şi sociologie, există o intimă şi esenţială
legătură, deoarece:
- psihologia racordează criminologia la procesele şi prelucrarea selectivă a factorilor
criminogeni;
- studiind nemijlocit atât procesele psihice (cognitive, afective şi volitive) care
concură la formarea temperamentului şi caracterului omului, deci la formarea personalităţii
umane, dar şi a comportamentului, psihologia ajută criminologia la cunoşterea şi stăpânirea
criminalităţii care nu se poate realiza fără cunoaşterea efectivă a mecanismelor
comportamentului, pentru a-l putea influenţa;
- numai psihologia comportamentului va reuşi, până la urmă, să explice de ce în
prezenţa aceloraşi factori de mediu, de cultură, în condiţii de viaţă aproape identice, indivizi
aparent asemănători ca mod de exprimare, ca aspiraţii, ca grad de cultură, şi ca nivel de interes,
reacţionează uneori diferit, unii alegând calea deviaţiei penale, iar alţii având o reacţie
socialmente pozitivă, chiar creativă.
Pentru criminologie are o mare inportanţă “psihologia criminală”, care pune în evidenţă
unele trăsături specifice personalităţii infractorului înregistrat, cercetat şi judecat, studiindu-i
deprinderile, automatismele psihice, particularităţile de devianţă penală.

2.8 Corelaţia între criminologie şi psihiatrie

Această legătură este evidenţiată de faptul că şi psihiatria, ca şi criminologia, studiază,
între altele, criminalitatea6sub aspectul motivaţiei devianţei penale, care îşi are originea nu
numai în factori exogeni (externi), ci adesea se datorează exacerbării unor laturi ale
personalităţii, cu dereglări la limita sau chiar domeniul patologiei mentale.

5
T. Amza, op.cit. din nota supra 4, pag. 48-49; Emilian Stancu, Criminalistica, ştiinţa
investigării infracţiunilor, Ed. Tempus, Bucureşti, 1992, pag. 17.
6
Gh.Dănescu, E.Tomorug, Probleme judiciare în psihiatrie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1973.
Legătura directă între criminologie şi psihiatrie se realizează prin intermediul “psihiatriei
criminale”, ca subramură a psihiatriei.

2.9 Corelaţia între criminologie şi medicina legală

Această legătură este dată de împrejurarea că, alături de alte ştiinţe medicale (psihiatrie,
patologie etc.), medicina legală poate aduce un spor substanţial la studiul cauzelor criminalităţii,
fiind în măsură să scoată în evidenţă aspectele subiective ale lipsei de adaptabilitate socială prin
depistarea tulburărilor psihice şi a dezvoltării dizarmonice a personalităţii infractorului, cu ocazia
efectuării expertizelor medico-legale psihiatrice7 pentru a se stabili dacă delicventul prezintă sau
nu afecţiuni psihice şi dacă acestea au afectat ori nu discernământul.

7
V.Dragomirescu, O.Hanganu, D.Prelipceanu, Expertiza medico-legală şi psihiatrică, Ed.
Medicală, Bucureşti, 1989.