Infracţiuni contra patrimoniului prin

nesocotirea încrederii.
Introducere.

Ocrotirea patrimoniului prin normele dreptului penal a constituit dintotdeauna un

obiectiv prioritar al oricarui sistem de drept, patrimoniul reprezentand o componenta
importanta a vietii de zi cu zi a oricarei persoane fizice sau juridice, de care depinde atat
satisfacerea cerintelor curente, dar mai ales prosperitatea, la nivel individual, precum si micro
sau macro social.
Legislatia penala romana, in contextul legislatiilor penale moderne ale Europei, a
plasat, in decursul timpului, printre cele mai de seama reglementari juridico penale
infractiunile contra proprietatii (Codul Cuza) sau contra patrimoniului (Codul Carol al II lea).
In Codul penal roman, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1969 si cu publicarile ulterioare pana la
nivelul Legii nr. 140/1996, aceste infractiuni au fost comasate intr un titlu unic: „Infractiuni
contra patrimoniului”, dupa ce anterior subzistasera doua titluri distincte (infractiuni contra
avutului personal sau particular si infractiuni contra avutului obstesc).
In Noul Cod Penal sunt incriminate faptele contra patrimoniului care se savarsesc prin
nesocotirea increderii, categorie in care au fost incluse, in primul rand, faptele incriminate in
Codul penal in vigoare cum sunt: abuzul de incredere, gestiunea frauduloasa, insusirea
bunului gasit si inselaciunea.

Înşelăciune-Studiu de caz faptic

Studiul de caz faptic are avantajul de a fi mai credibil decât cele fictiv întrucât se
bazează pe fapte şi soluţii practice, reale, verificate şi verificabile, acesta fiind principalul
motiv pentru care am ales acest cadru. De asemenea, as dori sa mentionez faptul ca sursa
studiului de caz pe care l-am ales o reprezinta site-ul oficial al Judecatoriei Constanta. Ideile
cele mai importante ce urmaresc firul narativ a ceea ce trebuia demonstrat(infracţiune de
înşelăciune prev. de art. 215 din Codul de Procedura Penala) am ales sa le evidentiez.

Inducerea în eroare a cumpărătorului, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-

cumpărare a imobilului, prin prezentarea unui certificat de moştenitor, obţinut pe baza
unei declaraţii false pe care a făcut-o în faţa notarului public, în care era trecut ca unic
moştenitor, contrar adevărului, constituie infracţiune de înşelăciune prev. de art. 215 din
Noul Cod de Procedura Penala.
Pe baza probelor administrate în cauză, instanţa a reţinut că:
B.Gh., împreună cu fraţii săi B.C. şi V.F., avea vocaţie succesorală legală după părinţii
acestora, B.I.– decedat la 01.02.1989 şi B.G. – decedată la 14.11.1999.
În masa succesorală se regăseau un imobil, constând în casă de locuit compusă din 3
camere, dependinţe şi 200 m.p teren, situate în municipiul Constanţa, str.D.
 De la decesul autorilor comuni şi până în luna septembrie 2000, inculpatul şi cei doi
fraţi ai săi nu au efectuat cerere de dezbatere a succesiunii, stăpânind în indiviziune bunurile
din masa succesorală. În această perioadă ei au purtat discuţii privind înstrăinarea imobilului
şi împărţirea de comun acord a preţului, discuţii care însă nu s-au concretizat în realizarea
unui acord de voinţă comun.
În luna septembrie 2000, B.Gh., identificând prin intermediul unei agenţii imobiliare
un cumpărător pentru imobil, în persoana numitului C.V., a solicitat verbal la serviciul
specializat din cadrul Primăriei Municipiului Constanţa, emiterea, în raport de fiecare defunct,
a înscrisurilor oficiale intitulate „Sesizare pentru deschiderea procedurii succesorale” – anexa
1. Înscrisurile care i-au fost eliberate, conform „precizărilor făcute de acesta”, aveau un
conţinut nereal, respectiv prin omisiunea de înscriere la rubrica moştenitori legali şi a
numiţilor B.C. şi V.F.
Cu intenţie directă, inculpatul a folosit aceste înscrisuri false, la dezbaterea
succesiunilor legale, în faţa notarului public V.P., urmărind şi obţinând eliberarea
certificatului de moştenitor nr.143 din 22.09.2000. Actul oficial a fost eliberat în baza unei
cauze ilicite, constând în dovedirea, în condiţiile legii, a calităţii de unic moştenitor al
inculpatului B.Gh. în raport de succesiunile defuncţilor B.I. şi B. G.
Cu ocazia îndeplinirii procedurii dezbaterii succesorale, notarul public, pentru
stabilirea calităţii de moştenitor, a masei succesorale şi a cotei succesorale, a audiat în calitate
de martor, după depunerea jurământului în cond.art.77 din Legea nr.36/1995, pe inculpatul
C.N. şi pe numita V.E.
Cu ocazia acestei audieri, C.N., cu intenţie, a făcut afirmaţia mincinoasă potrivit cu
care inculpatul B.Gh a fost unicul copil al autorilor a căror succesiune era dezbătută.
În luna octombrie 2000, B.Gh. a vândut imobilul moştenit lui C.V. prin actul de
succesiune nr.143/2000, cu preţul de 180.000.000 lei, dar în actul de vânzare-cumpărare
nr.2422/2000 autentificat de notar public M.M. a fost consemnat preţul de 100.000.000 lei.
Din preţul încasat efectiv de la C.V., inculpatul nu a dat vreo sumă de bani fraţilor săi,
succesori legali B.C. şi V.F.
Fapta inculpatului B.Gh. de a folosi, cu intenţie, cele două înscrisuri emise de serviciul
specializat din cadrul Primăriei Constanţa, având conţinut nereal, prin depunerea lor la notarul
public P.V., în cadrul dezbaterii succesiunilor părinţilor săi, întruneşte elementele constitutive
ale unei infracţiuni de uz de fals, prev.şi ped.de art.291 cod penal, urmând a atrage
răspunderea penală a acestuia.
Întrucât fapta inculpatului B.Gh. de a înstrăina un bun din masa succesorală, fără
acordul fraţilor săi, constituie o faptă ilicită de natură civilă, în concret, un act juridic civil
afectat de condiţia rezolutorie ca,în urma partajului succesoral, bunul să cadă în lotul atribuit
inculpatului, instanţa, în baza art.11 pct.2 lit.”a” cod proc.penală, art.10 lit.”b” cod
proc.penală, a pronunţat achitarea inculpatului B.Gh. pentru săvârşirea infracţiunii prev.de
art.215 al.1,3 cod penal.
Întrucât, în actul de sesizare a instanţei fapta lui B.Gh. dedusă judecăţii, a constat în
inducerea în eroare a fraţilor săi, B.C. şi V.F., prin înstrăinarea unui bun din masa succesorală
fără ca aceştia să fie de acord, instanţa a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a
acestei fapte.
 Întrucât, în conf. cu Legea nr.36/1995, simpla declaraţie a unei persoane cu vocaţie la
succesiune, cu privire la faptul că este unica persoană având această vocaţie, nu serveşte la
producerea unei consecinţe juridice, respectiv la emiterea certificatului de moştenitor, potrivit
art.77 din Legea nr.36/1995, calitatea de moştenitor şi numărul acestora stabilindu-se de către
notarul public prin acte de stare civilă şi cu martori, instanţa, în baza art.11 pct.2, lit.”a” cod
proc.penală, rap.la art.10 lit.”d” cod proc.penală a achitat pe B.Gh. privind săvârşirea
infracţiunii de fals în declaraţii, prev.şi ped.de art.292 cod penal, întrucât fapta acestuia nu
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, lipsind cerinţa esenţială din latura obiectivă,
potrivit căreia declaraţia făcută serveşte legii sau obiceiului, la producerea unei consecinţe
juridice.
Hotărârea primei instanţe a fost apelată de către procuror, inculpatul C.N. şi partea
civilă C.V, iar Tribunalul Constanţa prin decizia penală nr.230 din 8 aprilie 2004 (dosar
nr.1976/2003) le-a admis pe toate şi a dispus:
În baza art.81 cod penal, suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an
închisoare aplicată inculpatului B.Gh.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că, în raport de întreg materialul
probator administrat, situaţia de fapt stabilită este în deplină concordanţă cu acesta, încadrarea
juridică dată faptelor este legală, iar vinovăţia inculpaţilor pentru infracţiunile reţinute cu
privire la care s-a dispus condamnarea acestora, rezultă în mod neîndoielnic din actele
dosarului.
Judicioasa apreciere a probelor a condus instanţa fondului la concluzia corectă că
inculpatul B.Gh. s-a folosit de cele două înscrisuri oficiale emise de Primăria Municipiului
Constanţa – Serviciul de Stare Civilă – intitulate „Sesizare pentru deschiderea procedurii
succesorale” (anexa nr.1) cu conţinut nereal, prin omisiunea înscrierii în rubrica moşteniri
legale a numiţilor B.C. şi V.F., depunându-le la Biroul notarului public P.V., în contul
dezbaterii succesiunii părinţilor săi şi că fapta astfel săvârşită întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de uz de fals prev.de art.291 cod penal.
În mod corect prima instanţă a dispus achitarea aceluiaşi inculpat pentru infracţiunea
de fals în declaraţii, prev.de art.292 cod penal, fundamentându-şi soluţia de apreciere că nu
sunt îndeplinite elementele constitutive sub aspectul laturii obiective, deoarece simpla
declaraţie făcută în faţa notarului public, precum că este unicul moştenitor al defuncţilor săi
părinţi, cu consecinţa eliberării certificatului de moştenitor nr.143/22.09.2000, deşi mai are
doi fraţi numiţii B.C. şi V.F., nu este de natură să servească la producerea consecinţei juridice,
în lipsa mijloacelor de probă (acte de stare civilă, martori), în baza cărora notarul public
stabileşte calitatea de moştenitor.
Nu s-a putut reţine comiterea infracţiunii de înşelăciune prev.de art.215 al.3 cod penal,
în sarcina aceluiaşi inculpat, constând în aceea că după ce a obţinut certificatul de moştenitor,
prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2422/octombrie 2000, a înstrăinat
imobilul situat în Municipiul Constanţa str.D., părţii civile C.V., inducându-l pe acesta în
eroare cu privire la împrejurarea că ar fi unicul moştenitor al defuncţilor săi părinţi şi deci
singurul deţinător al bunului ce a format obiectul contractului.
Infracţiunea de înşelăciune presupune o acţiune de inducere în eroare, care poate fi
săvârşită prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei
fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul, un folos material şi dacă s-
a pricinuit o pagubă.
În speţă, cerinţele acestor dispoziţii legale nu sunt îndeplinite, deoarece la încheierea
contractului de vânzare-cumpărare, părţile vătămate V.F. şi B.C. nu au fost induse în eroare
de către inculpatul B.Gh., iar o eventuală înţelegere cu privire la înstrăinarea imobilului nu a
fost dovedită.
Cum inculpatul nu a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de înşelăciune faţă de
partea civilă C.V., cererea de schimbarea încadrării juridice, în sensul reţinerii formei
agravate prev.de art.215 al.2,3 cod penal, ca urmare a folosirii mijlocului fraudulos, constând
în certificatul de moştenitor care atestă în fals calitatea de unic moştenitor, aşa cum s-a
solicitat în apelul formulat de parchet este nefondată.
În speţă, este lipsită de temei solicitarea părţii civile, făcută în calea de atac, în sensul
de a fi angajată răspunderea penală a inculpatului B.Gh., pentru infracţiunea de înşelăciune
deoarece inculpatul nu a fost trimis în judecată pentru săvârşirea acestei infracţiuni faţă de
partea civilă C.V.
Potrivit art.317 cod proc.penală, judecata se mărgineşte la fapta şi persoana arătată în
actul de sesizare şi prin urmare, instanţa a fost obligată numai cu privire la fapta reţinută în
rechizitoriu şi la persoana trimisă în judecată.
Ambele hotărâri au fost recurate de către procuror, care le-a criticat pentru greşita
achitare a inculpatului B.Gh. pentru infracţiunile de înşelăciune, fals în declaraţii şi evaziune
fiscală, iar partea civilă C.V. pentru greşita soluţionare a acţiunii civile (vezi practicaua
deciziei).
Curtea, faţă de probele administrate în cauză, constată întemeiate criticile, mai puţin
cea referitoare la existenţa infracţiunii de evaziune fiscală, (art.12 din Legea nr.87/1994), la
care de altfel procurorul de şedinţă a renunţat şi, în consecinţă va admite ca fondate
recursurile.
Din certificatul fiscal, certificatul de cadastru şi anexa 1 (filele 32, 43-44 dos.urm.pen.)
rezultă că B.Gh. a declarat organelor care au eliberat aceste documente, că este unicul
succesor al părinţilor săi B.I. şi B.G., decedaţi la 03.02.1989, respectiv 15.11.1999, deşi mai
erau în viaţă doi copii (B.C. şi V. (B.) F.) la data solicitării înscrisurilor menţionate.
Cel de mai sus a continuat să facă declaraţii false şi la biroul notarial public V.P., unde
a deschis dezbaterea succesiunii ce a format obiectul dosarului 157-158/2000. În faţa
notarului, inculpatul a făcut declaraţii necorespunzătoare adevărului, referitor la succesorii
soţilor B.I. şi B.G. Pentru a întări aceste declaraţii false, inculpatul a solicitat ajutorul lui C.N.
şi V.E., care ascultaţi de notar, în conformitate cu art.77 Legea nr.36/1995, au declarat
mincinos în cauza de dezbatere a succesiunii (dos.157-158 ).
Cum pe baza declaraţiilor false şi mincinoase făcute în faţa notarului public de cei
nominalizaţi, inculpatul a obţinut certificatul de moştenitor nr.143/2000, fapta acestuia
constituie infracţiunea prev.de art.292 Cod pen.
Motivarea instanţei de fond însuşită de tribunal că declaraţiile false ale inculpatului
constituie doar un ilicit civil şi nu sunt de natura a produce consecinţe juridice, este
netemeinică atâta vreme cât aceste declaraţii, coroborate cu afirmaţiile mincinoase ale
coinculpatului, au şi codus la obţinerea certificatului de moştenitor nr.143/2000, numai pe
numele său, deşi aveau calitatea de succesori legali şi fraţii săi B.C. şi V.F.
 Potrivit art.34 din Legea nr.36/1995, notarul public „este investit să îndeplinească un
serviciu de interes public, iar actul îndeplinit de acesta este de autoritate publică”, ceea ce
corespunde cerinţelor textului incriminator amintit.
Cât priveşte infracţiunea de înşelăciune în dauna lui C.V., Curtea constată că în cursul
urmăririi penale şi al judecării faptelor, au fost administrate probe cu privire la inducerea în
eroare a părţii civile cu ocazia cumpărării de către aceasta a imobilului situat în
str.Democraţiei nr.80 Constanţa. Este fără nici un dubiu faptul că B.Gh. s-a prezentat lui
C.V. ca unic moştenitor al imobilului în cauză, calitate susţinută cu certificatul nr.143 din
22.09.2000 eliberat de notarul public V.P. (file 64-65 dos urm.pen.), prin fals în declaraţii
aşa cum arătam anterior.
În contractul de vânzare-cumpărare autentificat de notar public M.M. prin încheierea
nr.2422/2000 dintre cei doi, a fost menţionat faptul că vânzătorul a dobândit imobilul în baza
certificatului de moştenitor nr.143/2000 eliberat de notar public V.P. (fila 69 dos.urm.pen.).
Susţinerea instanţei de fond şi a celei de apel, că inculpatul n-a fost trimis în judecată
pentru înşelarea lui C.V. nu este fondată, deoarece în actul de sesizare a judecătoriei,
procurorul a menţionat „La data de 22.09.2000 B.Gh. a obţinut certificatul de moştenitor
nr.143, iar luna următoare a înstrăinat imobilul părţilor vătămate C.V. şi M., contra sumei de
180.000.000 lei” (fila 101 dos urm.pen.). În acelaşi act (pag.4) procurorul consemnează
„părţile vătămate B.C. şi V.F., precum şi C.V. au învederat că-şi vor cuantifica pretenţiile în
faţa instanţei de judecată”.
În raport de sublinierile făcute în rechizitoriu, în care procurorul a expus (descris) şi
modul cum inculpatul a vândut imobilul în litigiu, B.Gh. a fost trimis în judecată şi pentru
înşelarea lui C.V., iar judecătoria şi tribunalul trebuiau să-l judece, potrivit art.317 Cod
proc.penală şi pentru această faptă, mai ales că a şi administrat probe.
Astfel, în cursul cercetării judecătoreşti, martorii T.A., O.N., P.M., O.E., B.C. şi V.F.
(file 84-87 cod.inst.), respectiv inculpatul (file 113-114) au fost întrebaţi şi au declarat că
B.Gh. a vândut singur „casa rămasă după decesul soţilor B.I. şi B.G.”, iar C.V. a fost ascultat
ca parte vătămată (fila 151 dos.inst.).
De reţinut este că, deşi martorii O.N. şi P.M. l-au atenţionat pe inculpat că nu poate
vinde singur imobilul, deoarece mai are doi fraţi, acesta a persistat în activitatea
infracţională şi folosindu-se de certificatul de moştenitor, în care apare ca unic succesor al
părinţilor săi, l-a indus în eroare pe C.V. cu privire la proprietarul bunului ce a făcut obiectul
tranzacţiei, pentru a obţine o sumă de bani în interes propriu.
Se impunea judecarea lui B.Gh. şi pentru această înşelăciune întrucât a fost sesizată
instanţa prin rechizitoriu, având în vedere şi faptul că, la termenul din 10.09.2001 prima
instanţă a pus în discuţie calitatea procesuală a lui C.V., termen la care a hotărât că acesta
are calitatea de parte civilă pentru suma de 180.000.000 lei, preţul imobilului cumpărat de la
B.Gh. În această calitate, C.V. a făcut cereri (filele 76-77 dos.inst.), şi a pus concluzii cu
ocazia dezbaterilor în fond şi în apel. O asemenea calitate procesuală nu poate fi dobândită
într-un proces penal decât în urma comiterii unei fapte penale cauzatoare de prejudicii, ceea
ce a determinat tribunalul să-l oblige pe inculpat la restituirea preţului vânzării către partea
civilă.
Deci, B.Gh. a săvârşit infracţiunea de înşelăciune în convenţii, în dauna lui C.V.,
infracţiune prev. şi ped.de art.215 al.1 şi 3 cod penal.
 Faţă de expunerea făcută, Curtea va casa în parte hotărârile instanţe de fond şi de apel
în ce priveşte soluţionarea acţiunii civile, în sensul că va menţine ca valabil contractul de
vânzare-cumpărare dintre inculpat şi partea civilă C.V., înlăturând din hotărârile amintite
menţiunile privind anularea acestui act şi obligarea lui B.Gh. la restituirea sumei de
100.000.000 către partea civilă.
Decizia penală nr. 750/08.10.2004