Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DEPARTAMENTUL DE PSIHOLOGIE
ŞI DE PREGĂTIRE A PERSONALULUI DIDACTIC
LOGICĂ
GENERALĂ
1
CUVÂNT
PREVENITOR
adresat studenţilor
modulului de psihopedagogie
2
-Atunci de ce nu începi prin a te odihni? întreabă logosul.
Eu vă întreb, cine e înţeleptul, cel ce întreabă sau cel ce răspunde?
Vă mărturisesc că nu ştiu răspunsul, ştiu doar că cel ce răspunde este
Omul.
Poate că ţinta e chiar drumul. Să drumeţim pe cărările logosului şi
după, ne vom odihni.
3
OBIECTIVELE
CURSULUI
TEMATICĂ temă
Obiectul şi problematica logicii,
care urmăreşte familiarizarea
studenţilor cu domeniul; Principii logice, ce
se instituie în condiţii elementare ale corectitudinii gândirii; capitolul Termenii
urmăreşte fixarea unor norme elementare de construcţie şi ordonare în sistem a
termenilor, prin operaţii de definire, clasificare, diviziune, specificare sau
generalizare; Propoziţii categorice şi Raţionamente silogistice vizează formarea
deprinderilor de formalizare a limbajului natural şi dobândirea unor procedee de
probare a corectitudinii raţionamentelor cu astfel de propoziţii; capitolul
Propoziţii compuse urmăreşte aceleaşi obiective aplicate însă unor noi forme
logice; Elemente de logică inductivă are în vedere o trecere în revistă a
principalelor tipuri de inferenţă şi , totodată, metode ale cunoaşterii inductive, iar
Teoria fundamentării decriptează mecanismul logic al demonstraţiei şi rigorile
unei argumentări persuasive.
*
Din obiectivele şi tematica propusă,
MOTIVAŢIE considerăm că rezultă implicit şi motivaţia
suficientă a cursului pentru studenţii de la
psihologie şi psiho-pedagogie. Ordinea şi disciplina riguroasă a gândirii, claritatea
şi precizia exprimării, acurateţea discursului argumentativ şi fructificarea
valenţelor persuasive ale comunicării sunt calităţi indispensabile ale oricărui bun
psiholog sau pedagog.
4
CUPRINS
I. OBIECT ŞI PROBLEMATICĂ
III. TERMENII
1. Caracterizarea termenilor;
2. Structura şi tipologia termenilor;
3. Raporturi între termeni;
4. Operaţii constructive cu termeni;
V. PROPOZIŢII COMPUSE
5
5. Reducerea operatoriilor;
6. Inferenţe ipotetice şi disjunctive;
7. Metode de verificare a validităţii inferenţelor;
8. Raţionamente cu propoziţii compuse.
6
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
7
28. Rovenţa-Frumuşani Daniela, Argumentarea. Modele şi strategii,
Ed. All, Bucureşti, 2000;
29. Sălăvăstru, C, Logică şi limbaj educaţional, E.D.P., Bucureşti,
1994;
30. Sălăvăstru, C, Raţionalitate şi discurs, EDP, Bucureşti, 1996;
31. Sălăvăstru, C., Modele argumentative în discursul educaţional, Ed.
Academiei Române, 1996;
32. Teodor Stihi, Introducere în logica simbolică, Ed. All, Bucureşti,
1999;
33. Stoianovici, Drăgan, Logică generală, (crestomaţie şi exerciţii),
Tipografia Universităţii Bucureşti, 1984; ed. a II-a, 1990;
34. Valeriu, Al., Logică, Ediţia XXIV, Ed. Garamond, Bucureşti,
2001;
35. Vieru Sorin, Încercări de logică, Ed. Paideia, Bucureşti, 1997
8
I. OBIECTUL
Importanţa
Forma şi conţinutul
studiului logicii
gândirii. Adevărul
logicŞI
şi adevărul material
PROBLEMATICA
LOGICII
În acest capitol introductiv urmărim înţelegerea specificului
abordării logice a gândirii, a relaţiei existente între forma gândirii şi
conţinuturile ei materiale, cunoaşterea problematicii disciplinei şi a
importanţei sale formative. De înţelegerea corectă a relaţiei formă/conţinut
1. CE ESTE
al gândirii va depinde succesul operaţionalizării informaţiilor ulterioare.
LOGICA?
DELIMITAREA
Problematica
Ce este logica?logicii
Delimitarea obiectului de OBIECTULUI DE
studiu STUDIU
Denumirea de lo-
gică pentru ştiinţa
gândirii s-a impus
prin şcolile de du-
pă Aristotel, în
concurenţă cu alte
nume ca dialecti-
că sau canonică;
înţelesul de astăzi
este fixat de
Alexandru din
Aphrodisias (sec.
al II-lea e.n.)
9
Termenul logică derivă din grecescul logos desemnând cuvânt, discurs,
raţiune, raţionalitate. Etimologic logica este ştiinţa raţionării (gândirii) corecte.
Ce înseamnă a gândi, a raţiona (corect) ? Însemnă a corela informaţii, a
pune în relaţie (legătură) două sau mai multe judecăţi pentru a obţine o judecată
nouă. Cu alte cuvinte, a raţiona, a face raţionamente, înseamnă a deriva o nouă
judecată (concluzie) în baza unor judecăţi anterioare (premise).
Să luăm câteva exemple:
Toate femeile sunt frumoase Toţi bărbaţii sunt inteligenţi
Ioana este femeie Ion este bărbat
Ioana este frumoasă Ion este inteligent
Dacă acceptăm premisele, suntem constrânşi să acceptăm concluzia.
Cine ne constrânge? Ne constrânge structura, forma
raţionamentului, forma lui logică.
cuvinte cheie
logică
formă logică
lege de raţionare
Forma logică Să analizăm această formă, utilizând anumite
reprezintă simboluri:
structura, tiparul, notăm cu:
organizarea internă M= femei, (bărbaţi)
a gândului P=frumoase, (inteligenţi)
S= Ioana (Ion).
Forma raţionamentului devine:
Toţi M sunt P
S este M,
S este P.
Concluzia S este P rezultă cu necesitate din premisele enunţate, întrucât
forma este corectă.
Să luăm un alt exemplu:
Toate femeile sunt frumoase Toţi bărbăţii sunt inteligenţi
Constanţa este frumoasă Rex este inteligent
10
psihologie. Aserţiunile respective sunt analizate de logician numai în ceea ce
priveşte posibilitatea lor logică. Este posibil logic ca toate femeile să fie frumoase
şi este imposibil logic ca toate femeile frumoase să nu fie frumoase. Posibilitatea
ontică este condiţionată de posibilitatea logică. Iată de ce la început a fost
cuvântul, logosul.
2. FORMA ŞI CONŢINUTUL
GÂNDIRII. Aşa cum am constatat,
ADEVĂRUL LOGIC ŞI corectitudinea logică sau validitatea
ADEVĂRUL MATERIAL raţionamentului (inferenţei) este dată de
structura sau forma gândirii, independent
de adevărul sau falsitatea propoziţiilor
componente.
Corectitudinea logică (validitatea) este numită şi adevăr formal, iar
adevărul propoziţiilor este numit adevăr material.
În cele ce urmează, vom folosi termenii de validitate pentru a desemna
corectitudinea formală a raţionamentului, iar termenul de adevăr, pentru adevărul
material al propoziţiilor.1
Într-un raţionament valid, plecând de la premise adevărate se ajunge cu
necesitate la concluzie adevărată. Dacă plecăm de la premise adevărate şi
ajungem la o concluzie falsă, atunci înseamnă că am raţionat greşit, că
raţionamentul este nevalid.
Să mai luăm un exemplu:
a)
b)
Prima formă logică este incorectă (nevalidă), iar a doua
este corectă (validă), independent de conţinutul (material al) propoziţiilor.
Aceasta înseamnă că dacă introducem în premisa formei b) conţinuturi materiale
adecvate (propoziţie adevărată), rezultă cu necesitate concluzie
Adevăr adevărată.
formal
material
condiţie
formală
materială
Certitudinea adevărului consecinţei raţionamentului are o dublă
condiţie:
a)
b)
Relaţiile dintre adevărul propoziţilor componente şi validitatea
raţionamentului pot fi reflectate în tabelele următoare în care am notat, prin
convenţie, adevărul propoziţiei cu 1, falsul ei cu 0, iar incertitudinea cu ?:
Tab.1
1
Se vorbeşte uneori de corectitudine materială a raţionamentului (adevărul propoziţiilor
componente) şi de corectitudine lui formală (coerenţa logică); dacă cele două condiţii sunt
îndeplinite, raţionamentul este valid; noi restrângem acest înţelesul al termenului de validitate la
corectitudinea logică a raţionamentului
11
Premise Raţionament Concluzie
1 Valid 1
1 Nevalid ?
0 Valid ?
0 Nevalid ?
Tab. 2
Premise Concluzie Raţionament
1 1 ?
1 0 Nevalid
0 1 ?
0 0 ?
APLICAŢIE:
Pentru înţelegerea acestor relaţii sugerăm, ca exerciţiu individual, identificarea
de situaţii concrete pentru fiecare linie a tabelelor, după exemplul următor (pentru prima
linie a tab. 2): “Dacă toate numerele pare sunt divizibile cu 2, atunci toate numerele
divizibile cu 2 sunt numere pare”; premisa este adevărată, iar concluzia tot adevărată.
Raţionamentul este valid? Care este forma acestui raţionament?
Notând S = numere pare şi cu P = numere divizibile cu 2, obţinem: “Dacă toţi S
sunt P, atunci toţi P sunt S”. Este această formă de gândire corectă? Puntem să ne ajutăm
de următoarea reprezentare grafică:
P
S
Este vizibil acum faptul că raţionamentul nu este corect, deşi în cazul dat, atât
premisa, cât şi concluzia erau adevărate: dacă toţi S sunt P nu este obligatoriu (necesar)
ca toţi P să fie S. Putem imagina însă şi situaţii în care din premise adevărate să rezulte
concluzie adevărată, printr-un raţionament valid: “Dacă unii studenţi sunt sportivi, atunci
unii sportivi sunt sudenţi”. De această dată, reprezentarea grafică arată astfel:
S P
Este evident acum faptul că acest raţionament este valid: dacă unii S sunt P,
atunci în mod necesar unii P sunt S.
Rezultă din exemplul nostru că atunci când din premise adevărate rezultă
concluzie adevărată, nu putem preciza calitatea raţionamentului: am plecat de la premise
adevărate şi am ajuns la concluzie adevărată, în primul caz printr-un raţionament nevalid,
iar în cazul al doilea, printr-un raţionament valid.
12
3. PROBLEMATICA
LOGICII Repetăm: logica este ştiinţa formelor
gândirii corecte. Analizând structura
raţionamentelor exemplificate anterior, observăm că ele se compun din judecăţi
sau propoziţii, iar acestea la rândul lor sunt alcătuite din termeni sau noţiuni.
Noţiunea (termenul), propoziţia (judecata) şi raţionamentul
(inferenţa) sunt formele logice fundamentale ale căror Forme logice
condiţii de adevăr formal sunt analizate de gândirea care se Noţiune
gândeşte pe sine ca gândire. Propoziţie
Logică
deductivă Problematica logicii s-a lărgit şi Raţionament
inductivă diferenţiat pe parcursul istoriei.2
Întrucât în unele raţionamente gradul de generalitate al
concluziei nu îl depăşeşte pe cel al premiselor- cazul raţionamentelor deductive,
avem de-a face cu o logică deductivă, sau logica raţionamentelor certe, din care a
evoluat logica matematică. În cazul raţionamentelor în care generalitatea
concluziei depăşeşte gradul de generalitate al premiselor, vorbim de logica
inductivă, sau logica raţionamentelor probabile, din care a evoluat logica ştiinţei.
Pentru cazul raţionamentelor practice avem de-a face cu logici speciale, cum sunt
logica întrebărilor sau erotetica, logica deontică, logica juridică ş.a.
4. IMPORTANŢA
STUDIULUI LOGICII
2
Apariţia logicii este legată de sofistica practicată de contemporanii lui Socrate, Platon, Aristotel,
tehnică a argumentării care degenerează treptat într-o acrobaţie verbală care pune sub semnul
îndoielii existenţa adevărului. Creatorul logicii este Aristotel (384-322 î.e.n.) ale cărui tratate de
logică (Categoriile, Despre interpretare, Analitica primă, Analitica secundă, Topica, Respingerile
sofiştilor) primesc ulterior numele de Organon (instrument). Logica aristotelică cuprinde numai o
parte a logicii deductive, logica termenilor sau claselor, cealaltă parte (logica propoziţiilor) fiind
opera logicienilor din şcoala megarică şi stoică. În sec. al XVI-lea Fr. Bacon (1561-1626), prin
Novum Organum, pune bazele logicii inductive, în contextul confruntărilor dintre raţionalism şi
empirism. Prima lucrare de logică în cultura noastră aparţine lui D. Cantemir ”Mic compendiu al
învăţării logicii”(1700). În sec. al XIX-lea G. Boole constituie algebra logică în care operaţiile
logice sunt exprimate algebric cu valori 1 şi 0, apărând ecuaţii şi inecuaţii ce pot fi supuse calcului
algebric. G. Frege (1848-1925) realizează primul sistem al logicii propoziţionale în care operaţile
algebrice reprezintă operaţii logice ca disjuncţie, negaţie, conjuncţie; în 1920 este construit primul
sistem de logică plurivalentă, cu trei valori de adevăr, de către Jan Lukasiewicz; în secolul nostru
este în curs de constituire logica cercetării ştiinţifice, iar, pe de altă parte, au fost elaborate logici
ale discursului practic prin teorii ale logicii schimbării, voinţei, scopului, intereselor, datoriei,
valorii, etc., domenii care se constituie în aplicaţii ale logicii tradiţionale.
13
acestea se pot face mai bine sau mai puţin bine. Logica te învaţă să le faci mai
bine. De aceea logica este o ştiinţă a educaţiei3.
Pe de altă parte, logica joacă un rol terapeutic nu doar în gândire, ci şi în
limbaj, iar limbajul pedagogic solicită o astfel de intervenţie pentru a fi purificat
de imprecizii şi ambiguităţi conceptuale, de clişee şi susţineri care au mai mult
impact decât sens. De aceea se consideră că Logica nu
“Logica este arta poate lipsi din pachetul disciplinelor care abilitează ca
instrumentală a filosofiei, profesor pe posesorul unei diplome universitare.
care se ocupă cu cuvintele Şi încă ceva demn de semnalat. Preocupările
ce semnifică lucrurile prin legate de analiza logică au fost în relaţie strânsă cu
concepte şi după ale cărei
reguli ordonate fiind evoluţia democraţiei; logica s-a născut în democraţia
instrumentele raţionale, greacă şi a renăscut la noi o dată cu democraţia.
facem deosebirea dintre Societatea comunicării în care trăim presupune
adevăr şi fals” dezbatere, argumentare, convingere. Nu avem de ales
D. Cantemir, decăt între forţa argumentelor sau “argumentele”
Mic compendiu, asupra
întregii învăţături a forţei. Lumea civilizată a ales forţa argumentativă.
logicii. Mai sunt însă şi barbari.
*
În prima parte a cursului vom aborda logica deductivă, în partea a doua
logica inductivă, iar în partea a treia, elemente de teoria argumentării.
REZUMAT
14
b) raţionamentelor
c) atât propoziţiilor cât şi raţionamentelor
d) noţiunilor care alcătuiesc propoziţiile
e) noţiunilor, propoziţiilor şi raţionamentelor
4.2. Adevărul este o proprietate a :
a) noţiunilor
b) propoziţiilor
c) raţionamentelor
d) naţiunilor, propoziţiilor şi raţionamentelor
5. Este cu putinţă să se obţină o concluzie falsă într-un raţionament
valid? Argumentaţi răspunsul.
6. Ce se înţelege prin raţionament deductiv? Dar prin raţionament
inductiv? Exemplificaţi.
7. Încercuiţi formulările corecte:
a) Deductiv este un raţionament prin care se trece de la constatări
despre cazurile singulare dintr-o mulţime de obiecte, la aserţiuni
despre toate cazurile.
b) Deductiv este un raţionament în care concluzia are acelaşi grad
de generalitate (uneori un grad mai mic) în raport cu premisele
din care a fost derivată.
c) Inductiv este un raţionament în care concluzia are acelaşi grad de
generalitate (uneori un grad mai mic) în raport cu premisele din
care a fost derivată.
d) Un raţionament prin care se trece de la judecăţi de un anumit grad
de generalitate la judecăţi de un grad mai mic de generalitate este
deductiv.
e) Un raţionament prin care se trece de la judecăţi de un anumit grad
de generalitate la judecăţi de un grad mai mic de generalitate este
inductiv.
f) Inducţia este un raţionament în care concluzia are un grad de
generalitate mai mare decât premisele din care a fost derivată.
8. Bazându-vă pe valoarea de adevăr a concluziei şi pe tipul de
inferenţă corespunzător următoarelor patru situaţii, arătaţi ce se poate
spune despre valoarea de adevăr a premiselor corespunzătoare fiecăreia:
a) concluzie adevărată, inferenţă validă, premise….
b) concluzie falsă, inferenţă validă, premise….
c) concluzie adevărată, inferenţă nevalidă, premise….
d) concluzie falsă, inferenţă nevalidă, premise…
9.
momeală vie, deoarece somnul este peşte răpitor şi se pescuieşte bine cu
momeală vie”.
Cerinţe: a)Identificaţi tipul raţionamentului (inductiv sau deductiv);
b)Realizaţi un raţionament de tip opus, utilizând aceleaşi propoziţii;
c)Discutaţi certitudinea concluziei în cele două cazuri.
15
ELEMENTE
DE LOGICĂ
DEDUCTIVĂ
II. LEGI ŞI
PRINCIPII LO
GICE
16
Corectitudinea gândirii este condiţionată de respectarea legilor de
raţionare, legi logice. Spre deosebire de legile celorlalte ştiinţe, legi ce au un
caracter limitat la un domeniu specific, legile logice, ca legi ale gândirii, sunt
adevărate ”pentru toate lumile posibile”. Adevărul lor nu depinde de nici un fel de
condiţie, ci sunt etern valabile. Ele se exprimă în tautologii (de la grecescul
tauton = acelaşi), formule întotdeauna adevărate.
Legile elementare care guvernează şi gândirea comună se numesc
principii logice. Acestea sunt:
principiul identităţii
principiul noncontradicţiei
principiul treţului exclus
principiul raţiunii suficiente
1. PRINCIPIUL
IDENTITÂŢII
Întrucât legile gândirii reflectă legile realităţii,
principiile pot fi formulate în două moduri: cu referire la
realitate sau cu referire la gândire, ontologic:
a)fiecare lucru este ceea ce este; sau: fiecare lucru este identic cu sine. Cu
alte cuvinte, fiecare lucru este identic cu sine şi numai cu sine, indiferent cât de
asemănător ar fi cu un altul. Această identitate nu este menită să sugereze
imobilitatea lumii, ci doar permanenţa substanţei, a esenţei, dincolo de accident.
Un lucru este identic cu sine în toate momentele transformărilor sale
sau semantic:
b)orice formă logică este identică cu ea însăşi. Identitatea formei logice
(noţiunii, propoziţiei, raţionamentului) cu ea însăşi este condiţia elementară a
gândirii.
În formulă: A= id.A
În formulare expresă apare la Leibniz, dar este cunoscut încă de la
Parmenide:”Existenţa este şi nu poate să nu fie” (ceea ce este, este) şi Aristotel.
Nu este un truism: noţiunile, conceptele se grupează în structuri
piramidale, în reţele sau plase categoriale. În nodurile acestor plase se găsesc
noţiunile. Dacă se confundă (se identifică) două noţiuni diferite, plasa nu mai este
funcţională, gândirea alunecă în confuzie.
Exigenţele ridicate de respectarea acestui principiu sunt:
a)
noţiunilor generează ambiguităţi semantice sau situaţii ilare (vezi declaraţia
parlamentarului: ”Azi am avut o activitate foarte lucrativă”; “Această lege am
aprobat-o fortuit”); În cazul demersurilor ştiinţifice, definirea termenilor
(construirea conceptelor ştiinţifice) este operaţie findamentală. Totuşi, dinamica
ştiinţei face ca numeroase concepte să-şi aştepte încă o definire precisă.4
Pot fi definite fără echivoc toate noţiunile? Evident că nu. În cazul unor
astfel de noţiuni se impune următoarea exigenţă:
b)
ca fericire, iubire, terorişti, naţionalişti, revoluţie ridică în primul rând probleme
de ordin logico-semantic şi abia apoi ontice; fără o prealabilă precizare a sensului
noţiunii, discuţiile nu-şi au rostul.
4
Definirea termenilor este o temă ce urmează a fi parcursă în capitolul următor
17
c) păstrarea aceluiaşi sens pentru o noţiune pe parcursul unui demers
raţional. Arma predilectă a sofiştilor era comutarea de sens: “Cine sunt cei ce
învaţă, cei ce ştiu sau cei ce nu ştiu?” întreabă sofistul Euthydemos. Oricum va
răspunde tânărul Clenias, tot va fi dezminţit de sofist prin comutarea de sens a
termenilor cei ce ştiu, respectiv neştiutorii.5 Nici ştiinţa şi filosofia nu au fost
scutite de astfel de imprecizii interpretative: vezi comutarea de sens în cazul
termenilor: relaţii de incertitudine - relaţii de indeterminare - indeterminism -
acauzalitate.
Sinonimia (cuvinte diferite care desemnează aceeaşi noţiune) şi
omonimia (acelaşi cuvânt pentru noţiuni diferite) favorizează încălcarea
principiului.
Respectarea principiului conferă claritate şi precizie gândirii şi
comunicării. În concluzie, subliniem faptul că în orice act de comunicare, în
argumentarea dialogală sau în discursul retoric, trebuie să acordăm atenţie
clarificării minimale a sensului noţiunilor utilizate.
2. PRINCIPIUL
NONCONTRADICŢIEI A fost formulat de către Aristotel în lupta
împotriva sofiştilor, care prin Protagoras6 afirmau
că “Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Stagiritul7 a constatat că oamenii se
contrazic, iar dacă ei sunt măsura, judecăţile opuse sunt adevărate simultan. Dar,
va argumenta Aristotel,
a)
fel în acelaşi timp şi sub acelaşi raport
b)
implicit sau explicit) nu pot fi ambele adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi
raport
În formulă:
(p&p) (nu este adevărat p şi non-p)
Dintre două propoziţii opuse numai una poate fi adevărată.
În ex: Toţi oamenii sunt drepţi/ Nici un om nu este drept ,
ambele propoziţii nu pot fi adevărate, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, dar pot
fi ambele false. Demonstraţia stagiritului este pe cale indirectă, prin reducere la
absurd. Dacă nu am admite principiul noncontradicţiei, gândirea ar cădea în
incoerenţă căci:
a)
deoarece numai accidentul poate să fie sau să nu fie;
b)
c)
Cerinţa acestui principiu este necontrazicerea. Prezenţa
paradox unei contradicţii într-un sistem de argumente invalidează
aporie argumentarea. Un gen aparte de contrazicere este prezentă în
antinomie paradox8 sau antinomie9 şi în aporie10.
“Paradoxul este
5
veştmântul la
Vezi Platon, dialogul Euthidemos, în Platon, Opere, vol. III, Editura Ştiinţificăcare
şi enciclopedică,
adevărul
Bucureşti, 1978, p. 74 şi urm. recurge pentru
6
Protagoras (481-411 î.e.n.) este cel mai reprezentativ sofist care prin formula asa, valoroasă
ţîşni la sub
aspect antropologic, a făcut loc îndoielii în cunoaştere, instituind prim criză sceptică.
lumină, fără a
7
Aristotel sa născut la Sagira se plimba
indecent printre
oameni”
18
Descoperirea acestor dificultăţi ale gândirii aparţine grecilor antici şi semnifică, în
ultimă instanţă, limitele gândirii noastre.
Respectarea principiului noncontradicţiei generează consecvenţă gândirii
şi argumentării. Evident, necontrazicerea vizează un discurs anume şi nu o
consecvenţă illo tempore. Kant spunea în acest sens că numai nebunii nu se
contrazic. A-ţi accepta erorile, a te dezminţii, a revenii asupra crezărilor proprii
este semn al consecvenţei cu adevărul. Şi, o ştim de la Aristotel, prietenia
adevărului este mai presus de prietenia prietenului.
3. PRINCIPIUL
TERŢULUI EXCLUS Se enunţă astfel:
a)
sau să nu posede o anume proprietate, terţul este exclus (în latină tertium non
datur).
b)
sub acelaşi raport; din două judecăţi contrare numai una poate fi falsă; nu se
poate ca o propoziţie să nu fie nici adevărată, nici falsă.
p vp (p sau non-p)
Ex. Unii oameni sunt drepţi/ Unii oameni nu sunt drepţi. În acest
exemplu propoziţiile nu pot fi împreună false, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport,
putând fi însă adevărate.
Dacă principiul noncontradicţiei afirmă o imposibilitate, nu se poate p şi
non-p, principiul terţului exclus afirmă o necesitate, trebuie să fie p sau non-p.
Principiul noncontradicţiei stabileşte falsul unei teze, iar principiul terţului exclus
stabileşte adevărul unei teze.
Principiul noncontradicţiei cere ca predicatele să se excludă dar nu le
limitează numărul.
Ex: Balena este mamifer (nu peşte,pasăre, reptilă,
Logică batracian)
bivalentă Principiul terţului exclus nu cere ca predicatele să se
polivalentă excludă, dar le limitează numărul la două.
Cele două principii se pot combina în aşa-numitul
principiu al bivalenţei: Orice propoziţie este sau adevărată sau falsă, terţul este
exclus
Logica clasică este o logică bivalentă, mulţimea propoziţiilor se divide în
două clase, adevărate sau false, terţul este exclus. Totuşi, Aristotel a pus problema
viitorilor contingenţi: Mâine va fi o bătălie navală este o propoziţie contingentă11.
În timp ce
8
De la grecescul para=contra şi doxa=opinie, etimologic = contra opiniei, în sensul de enunţ
contradictoriu; paradoxul se iveşte atunci când, din anumite premise care sunt acceptate toate ca
adevărate, se ajunge printr-un raţionament deductiv valid, la o concluzie care este contradictoria
premisei iniţiale acceptate; în sens larg, termenul paradox acoperă şi situaţiile care contravin
credinţelor general acceptate.
9
Termenul de antinomie (anti=contra şi nomos=lege) a fost introdus de către Immanuel Kant
pentru a desemna un sistem de două propoziţii contradictorii, fiecare demonstrabilă la rândul ei;
cei doi termeni au fost multă vreme consideraţi ca fiind sinonimi; astăzi mulţi logicieni îi
diferenţiază.
10
Dificultate, fundătură a gândiri
11
termenul contingent este contradictoriul termenului necesar
19
Aristotel şi Epicur, pentru a evita fatalismul, susţin contingenţa
viitorului, stoicii (Chrisipp) susţin aplicarea terţului şi la viitor pentru a justifica
universalitatea necesităţii. Eroarea lor este legată de acest ontologism. Logica
modernă este nechrisippiană. Prin 1920 Ian Lukasiewicz construieşte primul
sistem de logică polivalentă introducând alături de adevăr şi fals o a treia valoare
aletică12, probabilul.
Cu referire la sistemele de propoziţii formularea este: acceptăm p sau nu
acceptăm p şi serveşte selecţiei propoziţiilor coerente care-mi servesc tezei de
demonstrat sau argumentat.
Împreună cele două principii (principiul noncontradicţiei şi cel al terţului
exclus) fundamentează demonstraţia prin reducere la absurd.
4. PRINCIPIUL
RAŢIUNII
SUFICIENTE
Acest principiu este o reflectare în planul
gândirii a principiului cauzalităţii, conform căruia nu există fenomen lipsit de
cauză. Formularea lui explicită aparţine lui Leibniz:
a) nici un efect nu e lipsit de cauză
b) nimic nu există fără raţiune (nihil est sine ratione)
Spre deosebire de principiile anterioare, principiul raţiunii suficiente nu
exprimă o lege formală ci una metalogică ce prezidează opera de construcţie a
logicii. Este motivul pentru care nu se condensează într-o formulă a logicii
simbolice.
Un adevăr pentru a fi întemeiat, trebuie să se sprijine pe un alt adevăr.
Operaţia prin care se face această întemeiere este un raţionament. Rezultă că
raţionamentul costituie un produs al principiului raţiunii suficiente. Teoria
demonstraţiei este regizată de acest principiu.
Dintre cele patru categorii de raţiuni ce pot fi invocate pentru susţinerea
unei teze, prin combinarea necesarului cu suficientul, doar cele suficiente sunt
acceptate ca fiind valide:
a) suficient şi nenecesar: ” Într-un circuit închis, reacţia chimică dintr-o
pilă generează curent electric”. Există şi obiecţii
b) suficient şi necesar: “Într-un triunghi aduse formulărilor clasice a
la unghiuri egale se opun laturi egale”. principiilor, dar acestea nu
Cerinţa acestui principiu este de a ne vizează respingerea princi-
fundamenta, întemeia, justifica susţinerile. piilor, ci reformularea lor
Invocarea autorităţii, a marilor nume sunt astfel încât să fie aplicabile
argumente doar pentru micile spirite. Principiul ne logicilor multivalente
constrânge să dăm curs întrebării: pe ce te bazezi? (principiul al n+1-lea exclus
Este expresia exigenţelor gândirii critice sau al n-valenţei - negarea
împotriva oricărui dogmatism. unei propoziţii în ipostaza
Puterea sugestiei, repetarea cuvintelor aletică i , i aparţinând
intervalului 1...n reprezintă
cheie, autoritatea şi siguranţa de sine a disjuncţia celorlalte n-1
susţinătorului, coincidenţa ideilor susţinute cu ipostaze).
propriile opinii sau dorinţe intime, tăinuite,
favorizează accceptarea ideilor fără o raţiune suficientă. Desigur, suficientul ţine
şi de bunul simţ; nu putem justifica totul, undeva trebuie să ne oprim. În
12
de la grecescul aletheia = adevăr
20
geometrie ne oprim la axiome pe care însă nu le putem justifica; le acceptăm
datorită evidenţei lor. Şi în discursul argumentiv trebuie să ne oprim la evidenţe.
Bunul simţ ne-o cere; altfel totul se transformă într-o ciorovăială.
REZUMAT
Legile elementare ale gândirii se numesc principii
Principiile logice sunt condiţii elementare ale adevărului posibil. Identitatea cu
sine sau consecvenţa gândirii, necontrazicerea, excluderea terţului între opuse,
întemeierea aserţiunilor sunt standarde ale raţionării corecte.
Exigenţele acestor principii generează norme ce regizează operaţiile cu termeni
(definiţii, clasificări), relaţiile între propoziţii, desfăşurarea raţionamentelor.
21
h)Dumnezeu nu este atotputernic, deoarece nu poate construi un zid pe care să nu-
l poată sări (Pascal).
i)Nimic nu e atât de greu de gândit cum e gâmdirea; cu o singură excepţie:
absenţa totală a gândirii (Samuel Butler)
j)Fii lucid. Cît timp nu a băgat de seamă nimeni că nu ştii, dacă înveţi, îţi stă bine.
(Gr. C. Moisil)
LOGICA
TERMENILOR
III.
TERMENII
22
Să recapitulăm: Logica are ca obiect
analiza mecanismelor gândirii corecte sub aspect
formal. Gândim prin raţionamente. Raţionamentele
(inferenţele) se compun din propoziţii (judecăţi), iar
acestea din termeni (noţiuni). Termenii, propoziţiile
şi raţionamentele sunt formele logice fundamentale.
Pentru a ajunge la analiza raţionamentelor caraterizarea
considerăm că este potrivită abordarea prealabilă a termenilor
componentelor acestora. tipologia termenilor
Termenul este elementul ultim în care se operaţii cu termeni
descompune o propoziţie. Vom începe prin analiza generalizare
termenilor, a operaţiilor de construire şi de specificare
ordonare a termenilor în sistem, urmând ca apoi să diviziune
relaţionăm termenii în propoziţii simple, iar pe clasificare
acestea, în raţionamente de tip silogistic. definiţie
raporturi între
termeni
1. CARACTERIZAREA
TERMENILOR Este evident faptul că între gândire şi
limbaj există relaţii de determinare reciprocă.
Limitele lumii mele sunt limitele limbii mele spunea un filosof contemporan13.
Lumea noastră, a fiecăruia dintre noi, este limitată de limba noastră. Să nu ne
surprindă, aşadar, referirile noastre frecvente la limbaj.
Lexicul cuprinde totalitatea cuvintelor:
- cu rol operaţional- (sincategoreme)
cuantori: toţi, unii, nici unul; copulă:este, nu este; modalităţi: necesar,
posibil; conjuncţii: şi, sau, dacă;
13
Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Humanitas, Bucureşti, 1991
23
- cu semnificaţie- (categoreme14) -doar acestea sunt considerate
termeni.
Între cuvânt şi termen, între forma lingvistică şi forma logică, nu există
relaţie univocă. Omonimele sunt termeni diferiţi desemnaţi prin acelaşi cuvânt, iar
sinonimele sunt cuvinte diferite ce desemnează acelaşi termen; înţelegerea este
posibilă datorită contextului sau universului de discurs.15 În consecinţă, există
întotdeauna un surplus de semnificaţie în raport cu lumea.
În structura termenului intră trei componente logico-semantice:
ontică. Ţinând seama de aceste componente, putem defini termenul astfel:
Termenul este un cuvânt (expresie) care exprimă în planul gândirii o
clasă de obiecte.
*1
desemnează denotaţia sau sfera termenului (extensiunea sau referentul).
Ex. Vertebrate –conotaţie: animale cu coloană vertebrală;
-denotaţie: mamifere, reptile, păsări, peşti, amfibieni;
Conţinutul unui termen este dat de notele sau proprietăţile comune
obiectelor din clasa respectivă. Un termen poate fi caracterizat prin trei categorii
de note:
- note proprii -cele care aparţin exclusiv elementelor clasei
respective;
- note generice- cele ce aparţin elementelor clasei respective
dar şi genului (clasa supraordonată);
- note accidentale16- cele ce aparţin doar unor elemente din
clasa de
EXEMPLU: vertebrat: obiecte.
note proprii: animal cu coloană Intensiunea
vertebrală termenului
note generice: fiinţă cu nutriţie
14
heterotrofă
Termenul categorematic
note accidentale: este care
fiinţă o rostire
naştearticulată,
pui vii care semnifică prin convenţie şi prin sine
esenţele lucrurilor, de pildă, “Dumnezeu”, “om”. Iar temenul sincategorematic, de pildă,
“oricine”, “nimeni”, ”cineva”, “nu cineva”. Dimitrie Cantemir, Op. cit. p. 101.
15
analiza semnificaţiei termenilor este obiectul semanticii, subdisciplină a semioticii, alături de
sintaxă şi pragmatică
16
Vorbind despre aşa numitele “cinci voci ale lui Porphyrius”, adică: genul, specia, diferenţa,
propriul şi accidentul, D. Cantemir, în Istoria ieroglifică, utilizează termenii: “neamul”, “chipul”,
”deosăbirea”, “hirisia” şi “tâmplarea”.
24
este alcătuită numai din notele comune, proprii şi
generice.
Între intensiune şi extensiune există o legătură strânsă: dacă un termen
include un alt termen în extensiunea sa, atunci acesta din urmă îl include pe cel
dintâi în intensiunea sa. Cu alte cuvinte, genul include specia sub aspectul
extensiunii, iar specia include genul sub aspectul intensiunii. Variaţia lor în serii
de termeni este inversă: mărimea sferei variază invers faţă de mărimea
conţinutului.
Ex:
M= mamifere
V= vertebrate A
A=animale V
M
Sfera termenului mamifer este cea mai restrânsă, subordonată fiind sferei
termenului vertebrat şi aninal, dar conţinutul acestui termen include şi notele
genurilor, respectiv: animal cu coloană vertebrală.
Consecinţa ce rezultă de aici este, credem, evidentă: cu cât un termen
are sfera mai largă, cu atât conţinutul lui este mai sărac, la limită, pentru termeni
de maximă generalitate, notele de conţinut dispar, termenul ajungând la un
conţinut care repetă numele termenului: conceptul de existenţă desemnează tot
ceea ce există, adică existenţa. Iată de unde dificultatea operării cu termeni foarte
generali, dificultăţi ce trebuie avute în vedere în actul didactic.
17
Vezi Solomon Marcus, Paradoxul, Ed. Albatros, Bucureşti, 1984, p.70
25
ea cunoştea faptul că Oreste este fratele ei. Se poate spune că Electra ştia şi nu ştia, în
acelaşi timp, că persoana din faţa ei este fratele ei. Cu alte cuvinte, cunoştea cine este
Oreste (este fratele ei), dar nu cunoştea cine este Oreste (adică persoana din faţa ei). Cu
deosebirea intensiune-extensiune se poate spune că Oreste este cunoscut de Electra
intensional, dar nu este recunoscut extensional.
2.TIPOLOGIA
TERMENILOR
Nu vom intra într-o analiză detaliată a
problemei, limitându-ne, aici, doar la acele tipuri
de termeni care vor impune anumite restricţii în operaţiile ulterioare. Clasificarea
termenilor o vom realiza utilizând drept criteriu cele două elemente structurale,
extensiunea, respectiv intensiunea.
extensional: intensional:
termeni vizi / nevizi abstracţi / concreţi
individuali / generali absoluţi / relativi
colectivi / divizivi pozitivi / negativi
precişi / vagi
Un termen este vid, dacă nu conţine nici un element în extensiunea sa, în
caz contrar este nevid. În exemplul.: “Actualul rege al Franţei este chel”, temenul
actualul rege al Franţei este vid, în timp ce termenul chel este nevid. Dacă vom
considera propoziţia de mai sus ca fiind falsă, conform principiului terţului exclus
va trebui să acceptăm ca adevărată negaţia ei: ”Actualul rege al Franţei nu este
chel”. Cum nici aceasta nu este adevărată, rezultă că propoziţia este “ilogică”,
adică lipsită de sens. Aşadar, utilzarea termenilor vizi în propoziţie generează
absurditatea propoziţiei respective, cu o singură excepţie: propoziţia în care se
neagă existenţa termenului respectiv. Ex.: “Nu există cercuri pătrate”.
Un termen este individual sau singular, dacă are în extensiunea sa un
singur element, şi este general, dacă are în extensiunea sa cel puţin două
elemente. Ex.:Constanţa / oraş.
Termenii care denotă mulţimi de obiecte a căror proprietate nu se
conservă prin trecerea de la clasă la element sunt colectivi. În cazul termenilor
colectivi raportul între clasă şi element este raport întreg/parte: ceea ce
corespunde întregului nu corespunde fiecărei părţi. Întregul are determinări
specifice, proprii numai lui, şi nu fiecărui element în parte. Ex.: pădure,
bibliotecă, armată, echipă, floră, faună, etc.
Dacă ceea ce se poate spune despre clasă se poate spune şi despre
fiecare element al ei , atunci termenul respectiv este diviziv. Anticipând
raporturile între termeni, precizăm aici faptul că raportul între clasă şi element, în
cazul termenilor divizivi, este raport gen/specie.
Eludând diferenţele dintre termenii colectivi şi cei divizivi, sofiştii
antichităţii transferau ilicit note de la colectiv la element sau de la element la
colectiv: “Din faptul că omul este o specie biologică şi Socrate este om, rezultă că
Socrate este o specie biologică”.
Termenii vagi sunt cei în cazul cărora nu se poate determina cu exactitate
sfera lor: tânăr, trecut, grămadă, cârd, cireadă, etc. Termenii vagi admit nuanţări şi
solicită din partea celui ce îi utilizează precizări, în timp ce termenii precişi nu
admit nuanţări. Spre exemplu, putem spune că: “Mihai a intrat în politică la o
26
vârstă destul de tânără”, dar nu putem spune despre un triunghi că este destul de
triunghi.
Dacă un termen redă proprietăţi considerate în sine, izolat, nelegate de un
obiect anume, termenul este abstract, iar dacă termenul redă însuşiri aparţinând
unui obiect, el este concret. Acelaşi cuvânt poate desemna un termen abstract într-
un context şi unul concret în alt context. Spre exemplu propoziţiile:
“Înţelepciunea este o virtute” şi “Înţelepciunea grecilor antici…”
Un termen care are sens de sine stătător este
numit absolut (ex. student, om, oraş), iar termenii care Existenţa termenilor vagi
nu au sens decât în raport cu alţii sunt numiţi relativi a fost semnalată încă din
antichitate, megaricii
sau corelativi (ex. frumos-urât, bun-rău, afirmaţie- formulâd paradoxul
negaţie, legal-ilegal, drept-nedrept). chelului şi cel al
grămezii:
Câte fire de păr trebuie
să-i lipsească unui om
pentru a fi considerat
chel?
Câte boabe de grâu
alcătuiesc o grămadă?
Termenii vagi sunt astăzi
analizaţi în logica fuzzy.
Dacă un termen redă prezenţa uneia sau mai multor însuşiri este pozitiv,
iar dacă redă privarea de însuşiri este negativ. Din punct de vedere logic, fiecărui
termen pozitiv îi corespunde un termen negativ: om/non-om, vertebrat/non-
vertebrat etc. Termenul negativ este complementul termenului pozitiv, relativ la
universul discursului considerat. Principiul noncontradicţiei nu permite ca doi
termeni care formează o astfel de pereche să fie enunţaţi simultan despre acelaşi
obiect al gândirii.
2. OPERAŢII
DE CONSTRUIRE ŞI
DE ORDONARE
A TERMENILOR ÎN SISTEM
18
se construieşte un termen plecând de la un alt termen
27
SPECIFICAREA
SPECIFICAREA este operaţia logică
ŞI prin care se construieşte specia pornind de la un
GENERALIZAREA gen al său.
GENERALIZAREA este operaţia
logică prin care se construieşte genul plecând de
la o specie a sa.
Sunt operaţii inverse, reversibile, care se bazează pe legea raportului
invers între variaţia extensiunii şi variaţia intensiunii. Variaţia intensiunii se
realizează prin adăugarea (specificare) sau eliminarea (generalizare) de note
definitorii sau diferenţe specifice.
Dacă la intensiunea unui gen se adaugă diferenţa specifică a uneia din
speciile sale, atunci obţinem acea specie (specificare)
Utilizând exemplul anterior, genul vertebrat are în intensiune nota
animal cu coloană vertebrală. Dacă adăugăm la această notă diferenţa specifică a
speciei mamifer: naşte pui vii şi îi hrănăşte prin lapte, obţinem specia mamifer.
Dacă din intensiunea unei specii eliminăm diferenţa specifică, atunci
obţinem genul său (generalizare). Dacă procedăm la eliminarea diferenţei
specifice: naşte pui vii şi îi hrăneşte prin lapte, ceea ce rămâne este termenul gen,
vertebrat.
Corectitudinea celor două operaţii este condiţionată de respectarea
Reguli următoarelor reguli:
a)
termenul dat, termenul construit şi diferenţa specifică;
b)
ordonare;
c)
Prin specificare şi generalizare, prin adăugare, respectiv eliminare, de
diferenţe specifice, se construiesc noţiunile ştiinţifice Cele două procedee de
construcţie a termenilor reprezintă, în acelaşi timp, şi metode de expunere a
conţinuturilor ştiinţifice.
DEFINIŢIA
Definiţia este operaţia logică prin care se precizează înţelesul unui termen.
Ex. Secol =df. un interval de timp de 100 de ani
Structura Structura standard a unei definiţii este A = df. B în care A (secol)
definiţiei este definitul (definiendum), B (un interval de timp de 100 de ani) este
definit definitorul (definiens), iar =df. este relaţia de definire, prin care se
definitor stabileşte identitatea definitului cu definitorul.
relaţie de
definire
TIPOLOGIA DEFINIŢIEI
30
Ex. Delta este acea formă de relief aflată în zona de vărsare a unei ape
curgătoare într-un lac, mare sau ocean, apărută în urma procesului de
acumulare a aluviunilor.
Cercul este figura geometrică ce se obţine prin secţionarea unui cilindru
drept pe un plan paralel cu baza.
Definiţiile sinonimice sunt cele în care se defineşte un termen printr-un
alt termen, care posedă acelaşi înţeles (nea=zăpadă, lealitate=sinceritate, cinste,
francheţe).
O definiţie teoretică are drept scop explicitarea ştiinţifică a termenului
definit. Dacă definiţia vizează impunerea unei atitudini în raport
Definiţii cu termenul definit este numită persuasivă. De reţinut că în
teoretice cazul definiţiilor persuasive, acceptare definiţiei impune
persuasive acceptarea poziţiei celui ce a dat definiţia.
După definitor
- reale
-nominale -lexicale
-stipulative
După procedeul de definire
- denotative -enumerative (parţiale sau complete)
-ostensive
-conotative -prin sinonimie
-prin gen şi diferenţă specifică
-operaţionale
-genetice sau constructive
După scopul urmărit
- teoretice
- persuasive
De sesizat faptul că definiţiile pot fi date la nivele diferite de exigenţă, în
funcţie de scopul şi posibilităţile de decodificare semantică ale receptorului. Cele
mai bogate în informaţie sunt definiţiile conotative dar, în practica definiţiei,
formele se combină şi se completează. Pentru a obţine o imagine completă a unui
obiect, pot fi utilizate şi alte operaţii, cum ar fi descrierea, caracterizarea,
comparaţia.
Corectitudinea definiţiei este condiţionată de respectarea următoarelor
reguli logice:
a)
Regulile numai lui, cu alte cuvinte, între definitor şi definit trebuie să existe un raport de
definiţiei identitate. Erorile cele mai frecvente sunt definiţiile prea largi, când definitorul
este gen pentru definit, definiţiile prea înguste, când definitorul este specie pentru
definit şi definiţiile deopotrivă prea largi şi prea înguste, în cazul în care între
definit şi definitor există un raport de încrucişare. De pildă definiţia: Medic=df.
Orice persoană împuternicită prin lege să practice medicina, este prea largă, în
timp ce definiţia: Matematica este ştiinţa numerelor şi a operaţiilor cu numere
este prea îngustă. Definiţia: Cadru didactic este orice persoană împuternicită
prin lege să îşi desfăşoare activitatea în învăţământul se stat este şi prea largă şi
31
pre îngustă. Această regulă nu vizează şi definiţiile stipulative, care, precizând un
anumit sens termenului, se adresează doar acelui sens.
b)
esenţiale ale obiectului definit. Este citată deseori, cu referire la această cerinţă,
definiţia dată de sofişti omului ca fiind “fiinţă bipedă, fără pene şi cu unghii late”.
Evident, definiţia nu surprinde esenţa omului, deşi, se pare, identifică note care,
luate împreună, constituie o diferenţă specifică, dar neesenţială; la fel se întâmplă
lucrurile cu definiţia antică a omului ca “fiinţa care poate să râdă”. Această regulă
nu se referă la definiţiile denotative. În cazul acestora cerinţa ar putea fi ca
definitorul să enumere elemente reprezentative pentru întreaga clasă a definitului.
c)
vagi, ambiguităţi, limbaj echivoc sau metaforic. Expresiile care conţin figuri de
stil se numesc enunţuri retorice şi pot fi acceptate ca elemente ale argumentării
dar nu ca definiţii.
d)
fără însă a încălca celelalte reguli; abaterea de la această regulă face definiţia
stufoasă, greu de înţeles îi reţinut.
e)
definitul nu ce nu este el. Evident, termenii negativi se vor defini prin negaţie.
f)
şi nici să se definească la rândul lui prin definit. Excepţie de la această regulă fac
termenii corelativi, care se definesc numai unul prin celălalt.
g)
termenul definit poate fi utilizat. Această regulă vizează îndeosebi termenii
polisemantici, caz în care trebuie precizat contextul utilizării sensului respectiv.
h)
cunoştinţe în care este integrată definiţia cerând ca ea să nu intre în opoziţie cu
alte definiţii sau cunoştinţe acceptate în sistem.
*
Definiţia încheie gama operaţiilor constructive cu noţiuni.
A
B
A B
A B C
23
Leonhard Euler (1707-1783), matematician elveţian
33
Rezumat
Termenul este componenta elementară a propoziţiei care exprimă în planul
gândirii o clasă de obiecte. Mulţimea obiectelor desemnate de termen
(extensiunea) este alcătuită în baza notelor comune obiectelor (intensiunea
termenului). Corectitudinea utilizării termenilor în actele de gândire şi
comunicare este o condiţie minimală impusă de principiile logice.
Stăpânirea efectivă a termenului presupune posibilitatea:
precizării înţelesului printr-o definiţie,
ordonării corecte în sistem prin operaţiile de clasificare şi diviziune,
trecerii de la gen la specie şi de la specie la gen, adăugând sau eliminând
diferenţa specifică, prin operaţiile de specificare şi generalizare,
stabilirii raporturilor de concordanţă şi opoziţie cu alţi termeni ai
aceluiaşi univers de discurs.
34
3) Globulină =df. Proteină cu molecule mari, solubilă în soluţii saline,
care se găseşte în plasma sanguină, în lapte, în vegetale şi care este
folosită în medicină.
4) Bârdacă- vas mic, cilindric, de pământ sau lemn, cu toartă, pentru
băut.
5) Mobil - impulsie care ne face să acţionăm.
6) Introspecţie -metodă psihologică subiectivă, bazată pe observarea
conştiinţei de către ea însăşi.
7) Evidenţă - caracter al unei idei clare şi distincte.
8) Dialoguri -titlu sub care se înglobează opera lui Platon, cu excepţia
câtorva Scrisori.
9) Frumuseţea- binele din perspectiva ochiului
10)
7.Ce relaţie există între adevărul şi corectitudinea unei definiţii?
35
IV.
PROPOZIŢIILE
CATEGORICE
36
Logica tradiţională studiază clasa propoziţiilor cognitive, propopziţii care
au drept caracteristică distinctivă aceea de a fi adevărate sau false, adică de a fi
purtătoare de valori de adevăr. Celelalte tipuri de propoziţii sunt, în ultimă
instanţă aplicaţii ale propoziţiilor cognitive şi constituie obiectul unor logici
speciale. În cursul de faţă ne vom ocupa doar de propoziţiile cognitive, începând
analiza cu propoziţiile categorice.
2. STRUCTURA ŞI
CLASIFICAREA
PROPOZIŢIILOR
CATEGORICE
28
Sugestivi pentru limba română sunt termenii de câtinţă - pentru cantitate şi cel de feldeinţă -
pentru calitate, născociţi în ceasul de început al culturii noastre de către prinţul Cantemir care “a le
moldoveni sau a le români sileşte, în moldovenie ellinizeşte şi în ellinie moldoveniseşte” (Iarăşi
către cititoriu în Istoria ieroglifică)
37
particular negative: SoP29 Unii S nu sunt P
Dată fiind frecvenţa unei greşeli de formalizare, se cuvine să facem
următoarea precizare: propoziţia universal negativă are forma “Nici un S nu este
P” şi nu “Toţi S nu sunt P”, aşa cun eronat procedează lectorul grăbit. Dacă
judecăm cu atenţie, putem constata că propoziţia “Toţi S nu sunt P” lasă
posibilitatea ca unii S să fie P, în timp ce “Nici un S nu este P” exclude această
posibilitate.
3. ADUCEREA
PROPOZIŢIILOR DIN
LIMBAJUL NATURAL Limbajul natural este infinit mai bogat
LA EXPRIMĂRILE decât cele patru structuri formale asupra cărora
STANDARD am convenit în rândurile de mai sus. Prin
introducerea limbajului logic –sa urmărit
eliminarea unor imprecizii şi echivocuri ale limbajului natural. Prin aceasta,
limbajul logicii pierde expresivitatea şi nuanţele limbajului natural. Va trebui,
aşadar, să recurgem la simplificări, fără a devia de la sensul logic al formulării.
De exemplu propoziţii de tipul: ”A iubi înseamnă suferinţă”, ”Iubirea este
suferinţă”, “Cel ce iubeşte suferă”; ”Oricine va iubi va suferi”, “Nu există iubire
fără suferinţă” vor fi reduse la o propoziţie universal afirmativă: ”Toţi cei ce
iubesc sunt oameni care suferă”.
Propoziţiile cu subiect singular vor fi reduse la universale de aceeaşi
calitate: “Socrate este filosof” va fi simbolizată SaP; propoziţiile particulare
închise de tipul: “Numai unii S sunt P” afirmă atât particulara de calitate inversă:
”Unii S nu sunt P”, cât şi particulara de aceeaşi calitate “Unii S sunt P”; “Doar
unii S nu sunt P” înseamnă că ”Unii S sunt P” şi “Unii S nu sunt P”. Universalele
de tipul: ”Numai S sunt P” vor fi traduse în “Toţi P sunt S”, iar negativa ”Numai
S nu sunt P” în “Nici un P nu este S”. În cazul propoziţiei exceptive: Toţi, cu
excepţia lui S, sunt P” vom parcurge un pas intermediar: “Numai S nu este P”
ceea ce înseamnă “Nici un P nu este S”.
Cele expuse mai sus sunt doar convenţii, întrucât nu dispunem de criterii
formale de traducere a limbajului natural în cel formal. Ne vom baza pe cele
expuse şi, mai ales, pe simţul limbii, orientându-ne după intenţia celui ce
formulează propoziţia. Este preţul pe care trebuie să-l plătim formalizării.
4. REPREZENTAREA
GRAFICĂ A Vom prezenta în cele ce urmează două
PROPOZIŢIILOR metode de reprezentare grafică a propoziţiilor
CATEGORICE categorice, metode ce ne vor fi utile în verificarea
validităţii inferenţelor cu astfel de propoziţii.
38
SaP SeP SiP SoP
P
S S P S P S P
SP SP SP
Regulile de reprezentare
a)
dintr-o anumită zonă, se foloseşte haşura; este
cazul propoziţiilor universale care indică faptul că o zonă este vidă:
SP=0 SP=0
SP 0 SP 0
4. RELAŢII LOGICE
ÎNTRE
PROPOZIŢIILE 4.1. OPOZIŢIA PROPOZIŢIILOR
CATEGORICE CATEGORICE
39
Relaţiile de opoziţie între două propoziţii categorice au fost stabilite de
către filosoful Boethius (480-524), ultimul mare antic sau primul mare medieval,
prin aşezarea propoziţiilor în colţurile unui pătrat care îi poartă numele. Pentru a
stabili aceste relaţii propoziţiile respective trebuie să conţină acelaşi subiect şi
acelaşi predicat.
Sugerăm redescoperirea raporturilor între propoziţiile categorice după
următorul model: dacă SaP este adevărată, ce valoare de adevăr poate avea
propoziţia SeP ?; dar dacă SaP este falsă, cum poate fi propoziţia propoziţia SeP?
Boethius a stabilit următoarele raporturi:
40
(SaP=0) (SiP=?)
(SiP=1) (SaP=?)
(SiP=0) (SaP=0)
Rezultă din aceste relaţii că din adevărul universalei afirmative decurge
adevărul particularei afirmative şi falsitatea ambelor negative; din
Temă falsitatea particularei decurge adevărul universalei şi particularei de
calitate inversă şi falsitatea universalei de aceeaşi calitate.
Lăsăm ca exerciţiu alte formulări ce rezultă din pătratul opziţiei
propoziţiilor categorice.
4.2. INFERENŢE
DEDUCTIVE
IMEDIATE CU
PROPOZIŢII
CATEGORICE
4.2.1.
DISTRIBUIREA Numim distribuit termenul considerat în
TERMENILOR ÎN întregimea extensiunii sale şi nedistribuit un
PROPOZIŢIILE termen considerat doar printr-o parte a extensiunii
CATEGORICE sale. Proprietatea distribuirii este relativă la
propoziţia în care termenul figurează. Astfel,
distribuirea termenului care îndeplineşte funcţia de subiect este indicată de
cuantificatorul propoziţiei (de semnul cantităţii) : în propoziţiile universale
subiectul este considerat în întregimea extensiunii sale (toţii S sau nici un S) fiind,
prin urmare, distribuit, iar în particulare el este nedistribuit (unii S).
În ceea ce priveşte termenul cu funcţie de predicat, distribuirea nu este
indicată de cuantificator ci de calitatea propoziţiei: predicatul este distribuit în
propoziţiile negative şi nedistribuit în cele afirmative.
Aşadar, termenul cu rol de subiect este distribuit în universale, iar
termenul cu rol de predicat este distribuit în propoziţiile negative.
Notând cu + termenul distribuit şi cu - termenul nedistribuit vom obţine următoarea
situaţie:
41
S P
Sap + -
SeP + +
SiP - -
SoP - +
4.2.2. RELAŢII DE
ECHIVALENŢĂ
ÎNTRE
PROPOZIŢIILE
CONVERSIUNEA
P S SaPPiS
Pentru cazul SeP, ambii termeni sunt distribuiţi, iar prin conversiune
obţinem PeS, cu ambii termeni distribuiţi. Sau:
S P SePPeS
42
SiPPiS
S P
OBVERSIUNEA
Obversiunea este inferenţa prin care se schimbă
în concluzie calitatea copulei şi a predicatului premisei.
Ex. Dacă Toate mamiferele sunt vertebrate, aunci Nici un mamifer nu
este nevertebrat.
Premisa se numeşte obvertendă, iar concluzia se numeşte obversă. Iată
cele patru obversiuni:
SaP SeP
+ - + -
SeP SaP
SiP SoP
SoP SiP
În toate aceste situaţii este respectată lrgea distribuirii termenilor.
Între obvertendă şi obversă relaţia este de echivalenţă, obversa obversei
fiind obvertenda.
Combinând cele două operaţii putem ajunge la alte două tipuri de
inferenţe: contrapoziţia şi inversiunea.
c) Prin contrapoziţie se înlocuieşte în concluzie subiectul premisei cu
contradictoriul predicatului şi predicatul cu subiectul (în contrapoziţia parţială)
sau cu contradictoriul subiectului (în contrapoziţia totală). Contrapoziţia este
obversa convertită :
SaP SeP PeS P aS (obversiune, conversiune, obversiune)
Iată contrapoziţiile:
parţiale totale
43
SaP PeS PaS
SeP PiS PoS
SiP ---- -----
SoP PiS PoS
d) Inversiunea este inferenţa prin care din propoziţia dată se derivă o
propoziţie care are ca subiect negaţia subiectului dat şi ca predicat, fie predicatul
dat, (inversiunea parţială), fie negaţia predicatului (inversiunea totală)
Inversiunile sunt:
parţiale totale
SaP SoP SiP
SeP SiP SoP
APLICAŢIE
REZOLVATĂ
Deduceţi toate propoziţiile adevărate, respectiv false, care derivă
logic corect din adevărul propoziţiei “Toate numerele divizibile cu 6 sunt
divizibile cu 3”
Rezolvare:
Toate numerele divizibile cu 6 sunt divizibile cu 3
Etape:
a) aducerea propoziţiei la forma standard; în exemplul nostru propoziţia
este la forma standard.
b) identificarea subiectului şi a predicatului logic:
S= numere divizibile cu 6
P= numere divizibile cu 3
În consecinţă: S= numere indivizibile cu 6
P= numere indivizibile cu 3
c) identificarea formulei propoziţiei SaP
d) derivarea propoziţiilor adevărate prin succesiunea conversiunilor şi
obversiunilor:
SaP PiS PoS
SaP SePPeS PaS SiP SoP
De observat că repetând o inferenţă obţinem propoziţia iniţială, cu o
singură excepţie: conversiunea prin accident; aici putem repeta conversiunea:
SaPPiS SiP (obţinând subalterna propoziţiei iniţiale)
În limbaj natural am obţinut următoarele prpoziţii adevărate:
Unele numere divizibile cu 3 sunt divizibile cu 6;
Unele numere divizibile cu 3 nu sunt indivizibile cu 6;
Nici un număr divizibil cu 6 nu este indivizibil cu 3;
Nici un număr indivizibil cu 3 nu este divizibil cu 6;
Toate numerele indivizibile cu 3 sunt indivizibile cu 6;
Unele numere indivizibile cu 3 sunt indivizibile cu 6;
Unele numere indivizibile cu 6 nu sunt divizibile cu 3;
Unele numere divizibile cu 6 sunt divizibile cu 3.
44
Acestea sunt toate propoziţiile adevărate ce decurg logic corect din
adevărul propoziţiei iniţiale.
e) derivarea propoziţiilor false presupune utilizarea raporturilor de
opoziţie între propoziţiile categorice. Dacă SaP este adevărată, atunci
contradictoria ei, SoP şi contrara, SeP, vor fi false; echivalentele
propoziţiilor false sunt, evident, false şi ele:
(SaP=1)(SoP=0)
(SeP=0)
Echivalentele celor două propoziţii le aflăm prin conversiuni şi
obversiuni:
SoP SiPPiSPoS
SePPeSPaSSiPSoP
SiPPiSPoS
SePSaPPiSPoS
PiSSiPSoP
Acestea sunt toate propoziţiile false ce derivă din adevărul propoziţiei
iniţiale. Ele pot fi obţinute şi prin aplicarea relaţiilor de opoziţie la propoziţiile
adevărate obţinute la d):
SaP PiS PoS
SaP SePPeS PaS SiP SoP
Dacă PiS este adevărat atunci va fi falsă contradictoria, PeS; dacă PoS
este adevărată, va fi falsă contradictoria PaS etc.
REZUMAT
1.
propoziţiei Nici un mamifer nu este nevertebrat.
2.
logic corect din falsitatea propoziţiei Nici un adevăr nu este nedureros.
3.
falsitatea propoziţiei : ” Toate girafele au gâtul scurt”
45
4.
cunoscuţi”, arătaţi ce se poate spune despre valoarea de adevăr a
următoarelor propoziţii:
a)
b)
c)
d)
e)
f)
g)
5. Ce se poate spune despre valoarea de adevăr a propoziţiilor de
mai jos, ştiind că propoziţia “Toţi oamenii cinstiţi sunt morali” este
adevărată?
a)
b)
c)
d)
e)
f)
g)
46
V
INFERENŢE
DEDUCTIVE
MEDIATE
CU PROPOZIŢII
RAŢIONAMENTE
CATEGORICE
SILOGISTICE
SILOGISMUL
Caraterizarea silogismului
Figuri şi moduri silogistice
Condiţiile validităţii
silogismului 1. CARACTERIZARE
Legi generale GENERALÂ
Legi speciale A SILOGISMULUI
Metode de testare a validităţii:
Reducere directă
Reducere indirectă
Apel la legile generale Vom caracteriza silogismul pornind de la
Apel la legile speciale un exemplu:
Metode grafice Toţi îndrăgostiţii sunt visători
Forme compuse şi eliptice Unii studenţi sunt îndrăgostiţi
Entimema Unii studenţi sunt visători
Polisilogismul Analiza structurii unui silogism începe prin
Soritul identificarea identificarea formulei concluziei, care conţine
subiectul şi predicatul logic; în cazul nostru:
S= studenţi
P= visători
Formula concluziei este SiP.
Pasul următor îl constituie identificarea formulei premiselor.
De observat că pe lângă termenii concluziei, premisele conţin un termen
comun care nu se regăseşte în concluzie; îl vom numi termen mediu şi îl vom nota
47
cu M. Rolul termenului mediu este de a realiza legătura celorlalţi doi termeni,
numiţi şi termeni extremi. Premisele silogismului nostru au forma SaP, respectiv
SiP. Structura formală a silogismului va fi:
MaP
SiM
SiP
Subiectul concluziei este numit termen minor, iar premisa din care el
face parte este numită premisă minoră; predicatul este termenul major, iar
premisa din care el face parte este numită premisă majoră.
Rezumând, silogismul conţine trei propoziţii categorice dintre care două
cu rol de premise şi una cu rol de concluzie. Propoziţiile conţin trei termeni
diferiţi, unul dintre ei este comun premiselor şi nu se regăseşte în concluzie, iar
termenii concluziei sunt termenii necomuni ai premiselor.
Definiţia silogismului Vom defini silogismul30acum ca fiind
raţionamentul prin care din două propoziţii
categorice care au un termen comun se deduce o altă
propoziţie categorică ce are ca termeni termenii
necomuni ai primelor două.
Structura standard a silogismului este:
premisă majoră
premisă minoră
concluzie
Evident, în argumentările uzuale ordinea poate fi cu totul alta, putându-
se începe argumentul cu teza de argumentat care este concluzia silogismului. Spre
exemplu: Unii politicieni nu sunt oneşti dearece nu spun adevărul, iar cei ce nu
spun adevărul nu sunt oneşti. În acest silogism prima dintre propoziţii este
concluzia, a doua este premisa majoră, iar a treia este minora silogismului. Uneori
identificarea concluziei este facilitată de prezenţa explicită a indicatorilor de
concluzie: deci, prin urmare, rezultă, aşadar, în concluzie, iar premisele sunt
sugerate explicit de indicatori (de premisă) cum ar fi: deoarece, întrucât, fiindcă,
pentru că, ţinând seama de faptul că, având în vedere…, ş. a. Alteori, indicatori
sunt impliciţi, fiind necesară o mai mare atenţie în identificarea structurii
argumentului. Pentru a putea verifica validitatea unui silogism este necesară mai
întâi aducerea silogismului la forma de exprimare standard, premisă majoră,
premisă minoră, concluzie.
2. FIGURI ŞI MODURI
SILOGISTICE
30
Silogismul a fost definit de Aristotel în Analitica primă drept ”o vorbire în care, dacă ceva a
fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat” . De remarcat că astfel
definit, silogismul acoperă toată gama de inferenţe deductive, caracterizate în definiţia aristotelică
prin caracterul necesar al concluziei, indiferent de numărul propoziţiilor componente.
Raţionamentul deductiv este riguros, cert, premisele constituind condiţie suficientă pentru
concluzie, iar concluzia este consecinţa necesară a premiselor. Este sensul larg al silogisticii. În
sens restrâns silogistica vizează doar silogismul categoric simplu. Silogism categoric deoarece
propoziţiile componente sunt categorice, logicienii vorbind şi de silogisme ipotetice, silogisme
disjunctive sau de alte forme mixte. Silogism categoric simplu întrucât este vizat doar
raţionamentul cu două premise. Acest sems restrâns al silogismului este gândit chiar de Aristotel,
atunci când trece la analiza structurii silogismului: Ori de câte ori trei termeni sunt în aşa fel
raportaţi unul la altul, încât cel din urmă să fie conţinut în cel mijlociu luat ca un tot, iar mijlociul
să fie conţinut în termenul prim sau exclus din el luat ca un tot, termenii extremi trebuie să fie
rapotaţi într-un silogism perfect.
48
După poziţia relativă pe care o are termenul mediu în structura
silogismului putem distinge patru forme numite figuri silogistice. În figura I
termenul mediu este pe funcţie de subiect în majoră şi de predicat în minoră; în
figura a doua termenul mediu este pe funcţie de predicat în ambele premise; în
figura a treia termenul mediu este pe funcţie de subiect în ambele premise, iar în
figura a patra termenul mediu este predicat în premisa majoră şi subiect în
minoră.
Schemele figurilor silogistice sunt următoarele:
3. LEGILE
GENERALE ALE
SILOGISMULUI
Pentru a uşura reţinerea lor, le grupăm după
cum urmează:
Legile termenilor:
1. Un silogism are trei termeni. Deşi această exigenţă este cuprinsă în
definiţie, enunţarea ei este utilă pentru a evita sofismul împătririi termenilor,
situaţie care apare atunci când un termen este utilizat într-o propoziţie cu un sens,
iar în alta cu alt sens.31
2. Termenul mediu este distribuit cel puţin într-o premis. Raţiunea
acestei cerinţe este următoarea: dacă termenul mediu nu ar fi distribuit în nici o
premisă, atunci nu ar putea face legătura dintre termenii extremi căci fiecare
dintre extremi ar putea fi legat de termenul mediu printr-o altă parte a sferei sale.
31
Este relevant, în acest sens, sofismul cunoscut sub numele de Litigiosul : Protagoras s-a angajat
să-l instruiască pe Euathlus în domeniul avocaturii, sub conveţia ca tânărul să-i plătească atunci
când va câştiga primul proces. Cum Euathlus nu practică meseria de avocat, Protagoras este în
situaţia de a-şi lua adio de la bani. Totuşi, sofistul ameninţă: ”Te voi da în judecată şi, oricare va fi
decizia tribunalului, îmi vei plăti datoria: dacă vei câştiga procesul, atunci îmi vei plăti conform cu
înţelegerea noastră, dacă vei pierde procesul, îmi vei plăti conform hotărârii judecătorilor”.
Euathlus a replicat: ”Dacă voi câştiga procesul, nu-ţi voi plăti conform cu hotărârea judecătorilor,
dacă voi pierde procesul, nu-ţi voi plăti conform cu înţelegerea noastră; oricum, nu-ţi voi plăti.”
Sofismul se bazează pe dublul înţeles al termenului “a câştiga procesul” (ca inculpat/ca avocat);
aceeaşi situaţie şi cu termenul “a pierde procesul”.
49
3. Dacă un termen este distribuit în concluzie el este distribuit şi în
premisa din care face parte. Este chiar expresia legii distribuirii ce exprimă
caracterul deductiv al acestor inferenţe. Abaterile de la această lege sunt erorile
minorului ilicit -când abaterea este a subiectului - şi a majorului ilicit, când este
extins nepermis predicatul concluziei.
Legile calităţii premiselor:
4. Cel puţin o premisă este afirmativă. Se poate arăta că din două
premise negative nu rezultă cu necesitate nici o concluzie, utilizând diagramele
Euler. Detaliaţi singuri această cerinţă.
5. Dacă o premisă este negativă, atunci concluzia este negativă. Dacă o
premisă este negativă, atunci raporturile termenilor extremi cu termenul mediu
sunt divergente, iar o concluzie afirmativă ar evidenţia convergenţa lor.
6. Dacă ambele premise sunt afirmative, atunci concluzia este
afirmativă. Aplicaţi modelul demonstraţiei de mai sus.
Legile cantităţii premiselor:
7. Cel puţin o premisă este universală. Dacă din două premise particulare
am deriva concluzie, atunci am încălca implicit cel puţin una din legile anterior
enunţate. De demonstrat acest lucru.
8. Dacă o premisă este particulară, atunci concluzia este particulară.
Cele enunţate la legea precedentă sunt valabile şi aici.
De remarcat că, pentru simetria completă, ar fi fost potrivită încă o lege,
aceea ca din premise universale să rezulte concluzie universală, însă această
exigenţă nu se impune, întrucât ceea ce este valabil pentru toţi este valabil şi
pentru unii dintre acei toţi. Prin urmare, din premise universale poate rezulta atât
concluzia universală, cât şi particulara subalternă acesteia. Modurile care deduc o
concluzie particulară din ambele premise universale vor fi numite moduri
subalterne.
Încă o remarcă: unii autori contopesc legile 5 şi 8 într-una singură:
concluzia urmează partea cea mai slabă, fiind considerată slabă propoziţia
particulară şi cea negativă32.
Aplicarea legilor generale fiecărei figuri silogistice creează posibilitatea
formulării unor legi sau condiţii particulare, specifice figurii respective.
4.LEGILE SPECIALE
ALE FIGURILOR
SILOGISTICE Pentru a nu ne încărca inutil memoria,
propun ca aceste legi să nu fie memorate, ci să fie
redescoperite posedând mecanismul deducerii lor prin aplicarea legilor generale.
Să identificăm împreună legile speciale ale figurii I.
M-P
S-M
S-P
Pentru ca termenul mediu să fie distribuit (L.2), premisa majoră ar trebui
să fie universală (termenul cu funcţie de subiect e distribuit în universale) sau
minora să fie negativă (termenul pe funcţie de predicat este distribuit în negative).
32
Iată formularea lui Dimitrie Cantemir: “concluzia urmează întotdeauna partea cea mai slabă a
antecedentului şi după cantitate şi supă calitate. Căci, dacă în premise a fost vreun semn particular
sau negativ, concluzia nu va putea fi universală sau afirmativă” (Mic compendiu…,p. 138.
50
Să vedem dacă sunt posibile ambele condiţii. Ne interesează în primul rând a
doua condiţie, întrucât cerinţa este ca minora să fie negativă (ştim că dacă una din
premise este negativă, atunci concluzia va fi negativă). Dacă minora este
negativă, concluzia va fi negativă; dacă concluzia este negativă, P va fi distribuit
în concluzie şi va trebui să fie distribuit şi în premisa din care face parte (L3);
pentru ca P să fie distribuit în premisa majoră ar trebui ca aceasta să fie negativă,
ceea ce este imposibil. Rezumând, dacă minora este negativă, ar trebui ca şi
majora să fie negativă. Rezultă că minora nu poate fi negativă, va fi deci
afirmativă. Iată prima lege. Dar dacă minora este afirmativă, atunci M va fi
nedistribuit aici şi, în consecinţă, va trebui să fie distribuit în premisa majoră, ceea
ce presupune ca aceasta să fie universală.
Legile
Legile figurii I sunt:
figurii I
majora este universală: a sau e
minora este afirmativă: a sau i
Realizăm combinaţiile de premise din care derivăm concluziile conform
legilor generale: Modurile
a a e e figurii I
a i a i
a,i i e,o o
Pentru reţinerea lor, medievalii au utilizat următoarele denumiri
mnemotehnice33:
Barbara, Barbari, Darii, Celarent, Celaront, Ferio.
În practica demonstraţiei şi argumentării această figură are un rol decisiv,
fiind considerată demonstrativă prin excelenţă. Raţiunea acestor consideraţii este
următoarea: majora fiind o propoziţie universală, introduce o consideraţie valabilă
pentru toţi membrii unei clase - Toţi M sunt P (Nici un M nu este P); minora fiind
afirmativă, comunică faptul că o clasă S aparţine clasei M (ce are în întregime
proprietatea P). Decurge necesar că şi membrii clasei M au (nu au) proprietatea
respectivă.
*
Vom parcurge acelaşi model pentru a identifica legile şi modurile valide
ale figurii a II-a:
P-M
S-M
S-P
Pentru ca termenul mediu să fie distribuit, una dintre premise trebuie să
fie negativă; dacă o premisă este negativă, concluzia va fi negativă şi predicatul ei
va fi distribuit; pentru ca predicatul să fie distribuit şi în premisă, majora trebuie
să fie universală. Iată legile figurii a II-a:
Legile
premisa majoră este universală : a sau e
figurii II Modurile
o premisă este negativă: e sau o
a a e e figurii II
e
e,o
o
o
a
e,o
i
o
Denumirile mnemotehnice sunt: Camestres, Camestrop, Baroco, Cesare,
Cesaro, Festino.
33
de la grecescul mneme = memorie
51
Figura a doua, având concluzie negativă, are rol de respingere a unei
susţineri. Raţionând după figura a doua, dovedim că S nu este un caz al lui P,
arătând că toţi P au o proprietate M, pe care S nu o are.
*
În figura a III-a:
M-P
M-S
S-P
Pentru distribuirea termenului mediu nu este nevoie de o lege specială,
întrucât aici termenul mediu este pe funcţie de subiect, iar subiectul este distribuit
în universale; condiţia distribuirii lui este ca cel puţin o premisă să fie universală,
însă aceasta este o lege generală a silogismului. Ne putem întreba însă dacă
minora poate fi negativă şi vom vedea că nu poate fi astfel, căci ar impune o
concluzie negativă cu predicatul distribuit, care , la rândul ei cere o majoră
negativă, ceea ce este imposibil. Aşadar, minora trebuie să fie afirmativă, dar în
acest caz subiectul ei fiind nedistribuit nu poate apărea distribuit în concluzie,
ceea ce înseamnă că aceasta va fi particulară. În consecinţă, legile figurii a treia
Legile sunt:
figurii III
premisa minoră este afirmativă: a sau i
concluzia este particulară: i sau o
Construcţia modurilor se va realiza de la concluzie la minoră şi apoi la
identificarea posibilităţilor pentru premisa majoră:
- - - -
Modurile
i o i o figurii III
Combinaţiile posibile vor fi:
a,i
a
e,o
a
a
i
e
i
i o i o
Denumirile mnemotehnice sunt: Darapti, Disamis, Felapton, Bocardo,
Datisi, Ferison. Având concluzia particulară, figura a III-a este utilizată în
argumentare, mai ales, cu scopul de a se infirma o propoziţie universală.
*
O particularitate pentru figura a IV-a este faptul că nu se impune în mod
categoric nici o restricţie unei premise sau concluziei, legile având o formă
condiţională, în funcţie de calitatea şi cantitatea premiselor:
Legile P-M
figurii IV M-S
S-P
Dacă majora este afirmativă, minora este universală (vezi distribuirea
termenului mediu)
Dacă o premisă este negativă, majora este universală (vezi
distribuirea termenului major)
Dacă minora este afirmativă, concluzia este particulară (vezi
distribuirea termenului minor)
Aceste legi determină următoarele moduri valide: Bramantip, Camenes,
Fesapo, Fresison, Dimaris, Camenop.
În concluzie,
52
Există, aşadar, 24 de moduri valide, 19 moduri principale şi 5 moduri
subalterne.
Validitatea modurilor silogistice poate fi testată prin apel la legile
generale, prin apel la legile speciale, sau prin anumite metode, cum vom
constata în cele ce urmează.
5. METODE DE TESTARE
Pentru a proba validitatea unui
A VALIDITĂŢII
silogism, trebuie mai întâi să-l aşezăm în
forma standard, prin SILOGISMELOR ordonarea
premiselor şi concluzie, fiindcă în economia
limbajului expresia verbală a
silogismului suportă modificări şi inversiuni.
Aristotel considera că figura I este “prefectă” 34, modurile ei apărând ca
un fel de axiome la care pot fi reduse modurile celorlalte figuri “imperfecte”. A
construit astfel primul sistem axiomatic din logică.
Reducerea figurile “imperfecte” la cele “perfecte” se poate realiza prin
două proceduri: reducere directă şi reducere indirectă.
5.1. REDUCEREA
DIRECTĂ
Modurile figurii I joacă rolul
de axiome, sunt aşadar date ca fiind valide, iar verificarea validităţii unui mod din
celelalte figuri presupune reducerea lui la unul din cele şase moduri valide:
Barbara, Barbari, Celarent, Celaront, Darii, Ferio. Operaţiile prin care se face
reducerea sunt conversiunea şi schimbarea locului premiselor.
Denumirile mnemotehnice indică prin consoana iniţială modul la care se
va face reducerea, prin consoana postvocalică operaţia asupra propoziţiei indicate
de vocală: s reprezintă conversiunea simplă (conversio simplex), p reprezintă
conversiunea prin accident (conversio per accidens), iar m indică schimbarea
locului premiselor (mutatio).
Pentru ilustrare vom reduce modul Camestres din figura a doua.
Consoana iniţială ne indică faptul că reducerea se va face la modul Celarent, m va
impune inversarea premiselor, s conversiunea simplă a premisei e, iar ultimul s
indică o conversiune simplă a concluziei e:
Camestres
34
numai figura I poate conţine în concluzie toate tipurile de propoziţii categorice, numai ea are
modul valid aaa; numai aici extremii îndeplinesc în concluzie aceleaşi funcţii logice ca şi în
premise.
53
SoP, nu are conversiune, iar, pe de altă parte, conversiunea premisei universal-
afirmative SaP, este prin accident, PiS, şi ar rezulta ambele premise particulare.
Pentru aceste cazuri Aristotel a utilizat reducerea indirectă.
5.2. REDUCEREA
INDIRECTĂ Reducerea indirectă presupune metoda
cunoscută din matematică sub numele de reducere la absurd. Baza demonstraţiei
o constituie tot modurile perfecte ale figurii I. Iată cum decurge demonstraţia:
Se presupune silogismul nevalid. Aceasta înseamnă că există cel puţin o
situaţie în care din premise adevărate decurge o concluzie falsă.
Se presupun premisele adevărate, iar concluzia falsă; dacă aceasta este
falsă, va fi adevărată contradictoria ei;
Se combină contradictoria concluziei cu una din premisele modului dat,
pentru a forma un silogism valid în figura I.
Se analizează concluzia modului astfel obţinut;
-dacă aceasta poate fi adevărată prin comparaţie cu premisele iniţiale,
rezultă că presupunerea a fost corectă, modul iniţial nu este valid;
-dacă este falsă, înseamnă că una din premise este falsă, evident, este
falsă premisa ce reprezintă contradictoria concluziei modului dat; în consecinţă,
nu există nici o situaţie în care din premise adevărate să rezulte concluzie falsă, şi
modul iniţial este valid.
Să exemplificăm pentru modul Baroco. Consoana c din interiorul
denumirii mnemotehnice ne semnalează reducerea indirectă, arătându-ne că în
timpul demonstraţiei se înlocuieşte premisa anterioară consoanei cu negaţia
concluziei.
PaM=1
SoM=1
SoP=0SaP=1; PaM
SaP
SaM (Barbara-valid)
Cum SoM=1SaM=0SaP=0 SoP=1
silogismul este valid.
Pe scurt, o contradicţie între concluzia modului astfel obţinut şi una din
premisele modului iniţial certifică validitatea modului. Această metodă poate fi
aplicată şi celorlalte moduri “imperfecte”.
5.3. VERIFICAREA
VALIDITĂŢII PRIN
APEL LA LEGILE
GENERALE ALE Orice silogism corect trebuie să respecte
SILOGISMULUI toate legile generale ale silogismului, însă nu este
necesară testarea tuturor legilor, aşa cum, de
altfel, am constatat în cazul identificării legilor speciale ale figurii. Existenţa celor
trei termeni este de verificat în forma naturală, verbală de exprimare a
raţionamentului. O dată identificat modul silogistic, această lege nu mai
interesează. Pe de altă parte, ultimele două legi, cele după cantitatea premiselor,
nu sunt independente de celelalte şi, de aceea, nu se mai impune verificarea lor
54
expresă. Este motivul pentru care unii autori consideră celelalte legi drept axiome,
iar ultimele două drept teoreme ce decurg din celelalte.
Iată cele cinci legi considerate ca axiome:
Termenul mediu trebuie distribuit cel puţin o dată;
Un termen nu poate fi distribuit în concluzie dacă nu este distribuit şi
în premise;
O premisă este afirmativă;
Dacă o premisă este negativă, concluzia este negativă;
Dacă ambele premise sunt afirmative, concluzia este afirmativă.
Dacă un silogism satisface aceste cinci cerinţe, le va satisface şi pe cele
privind cantitatea premiselor şi, în consecinţă, este valid.
5.4. VERIFICAREA
VALIDITĂŢII
SILOGISMULUI
PRIN APEL LA
LEGILE SPECIALE
ALE FIGURILOR Cunoscute fiind legile celor patru figuri
silogistice, după obţinerea modului silogistic, se
verifică respectarea fiecărei legi. Ex. modul aoo-3
nu este valid căci încalcă una din legile figurii (minora trebuie să fie universală);
modul iai-2 încalcă cerinţa ca majora să fie universală, etc.
5.5. VERIFICAREA
PRIN DIAGRAMELE
VENN Diagramele Venn pot fi aplicate şi în
cazul testării validităţii silogismului. Să ne
reamintim reprezentarea grafică a celor patru propoziţii categorice. Prin haşură se
reprezintă regiunea vidă, iar prin * cea nevidă.
SP=0 SP=0
SP 0 SP 0
55
În cazul silogismului, având trei termeni, vom reprezenta trei cercuri
intersectate, fiecare sector fiind notat distinct.
SPM
SPM SPM
SPM
SPM SPM
SPM
P M
P M
56
P M
P M
6. FORME COMPUSE
ŞI ELIPTICE
DE RAŢIONAMENT În practica argumentării intervin
SILOGISTIC simplificări, prescurtări sau combinări de
silogisme.
6.1. ENTIMEMA
Entimema este un silogism eliptic,
căruia îi lipseşte una din propoziţii, considerată fiind subînţeleasă (“păstrată în
gând” se exprimă prinţul moldav). Întrucât este foarte utilizată în argumente,
entimema a fost numită şi silogism retoric. Silogismul având trei propoziţii, există
trei tipuri de entimeme:
a)Entimema de ordinul I, care nu are exprimată premisa majoră. De
exemplu: Această substanţă este acid, deoarece înroşeşte hârtia de turnesol
(subînţelegându-se că toate substanţele care înroşesc hârtia de turnesol sunt acizi)
b)Entimema de ordinul II nu exprimă premisa minoră: Toţi studenţii
anul I au promovat, deci şi Mihai (care este student în anul I)
c)Entimema de ordinul III nu exprimă concluzia: Toţi studenţii au un
comportament decent, iar Mihai este student. Nu exprimăm concluzia atunci când
vrem ca ea să fie dedusă de interlocutor urmărind un efect retoric.
Pentru verificarea entimemei nu se impun reguli speciale fiind necesară
doar reconstituiea silogismului şi apoi verificarea lui printr-o metodă cunoscută.
6.2. POLISILOGISMUL
57
Toţi A sunt B AaB
Toţi C sunt A CaA (prosilogism)
Toţi C sunt B CaB
Toţi D sunt C DaC (episilogism)
Toţi D sunt B DaB
Ex.: Toate elementele chimice sunt substanţe simple
Toţi metaloizii sunt elemente chimice
(deci) Toţi metaloizii sunt substanţe simple
Toţi halogenii sunt metaloizi
(deci) Toţi halogenii sunt substanţe simple
Clorul este halogen
(deci) Clorul este substanţă simplă
6.3. SORITUL
58
Legile soritului aristotelic:
O singură premisă poate fi negativă şi anume ultima
O singură premisă poate fi particulară şi anume prima
Verificarea validităţii soritului se poate realiza prin verificarea legilor
sale, dar se poate apela şi la reconstituirea polisilogismului şi verificarea
succesivă a silogismelor componente printr-una din metodele cunoscute.
36
Termenul mediu trebuie să fie acelaşi, iar pentru a-l obţine este necesară obversiunea propoziţiei
59
Verificându-se cele patru silogisme componente, raţionamentul se
dovedeşte a fi valid.
REZUMAT
60
6) Arătaţi dacă rezultă logic corect o concluzie din următoarele
premise:
1. Cei care nu-şi ţin promisiunile nu sunt persoane de încredere.
2. Cei veseli sunt comunicativi.
3. Omul care îşi ţine promisiunile este respectat.
4. Cei posaci nu sunt simpatici.
5. Putem avea încredere în persoanele comunicative.
7) Indicaţi concluzia ce rezultă din următoarele premise:
1. Când lucrez la un exerciţiu de logică fără a bombăni, poţi fi sigur că e
un exemplu pe care îl înţeleg.
2. Aceşti soriţi nu sunt aranjaţi în ordinea standard.
3. Nici un exerciţiu uşor nu-mi dă vreodată bătăi de cap.
4. Nu înţeleg exemplele care nu sunt aranjate în ordinea standard.
5. bombăn niciodată apropo de vreun exerciţiu care nu-mi dă dureri de
cap.
8) Verificaţi validitatea următoarelor entimeme:
a) Orice corp material este supus legii gravitaţiei, dar ideile noastre nu
sunt corpuri materiale.
b) Pisicile sunt animale prudente, iar asemenea animale sunt greu de
dresat.
9) Realizaţi cu următoarele propoziţii un silogism valid:
a) Cei zgârciţi nu sunt agreabili
b) Cei iraţionali sunt risipitori
10) Verificaţi corectitudinea următorului raţionament:
Cel care crede în Domnul se teme de chinuri; cel care se teme de
chinuri se înfrânează de la patimi; cel care se înfrânează de la patimi
rabdă necazurile; cel care rabdă necazurile va avea nădejde în
Dumnezeu, iar nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată
împătimirea după cele pământeşti; în sfârşit, mintea desfăcută de acestea
va avea iubirea către Dumnezeu.
(Maxim Mărturisitorul, Capete asupra iubirii).
11) Verificaţi validitatea următoarelor raţionamente:
a) Orice om este vieţuitoare/Oricine poate râde este om/Deci oricine poate
râde este vieţuitoare.
b) Unele vieţuitoare sunt oameni/Dar orice fiară este vieţuitoare/ Deci
unele fiare sunt oameni.
c) Ai ce n-ai pierdut/Dar n-ai pierdut o comoară/Deci ai o comoară.
d) Ai mâncat ce-ai cumpărat/Dar ai cumărat carne crudă/Deci ai mâncat
carne crudă.
e) Toate cele folositoare sunt bune/Dar uneori şi relele sunt folositoare/
Deci uneori şi relele sunt bune.37
LOGICA
PROPOZIŢIONALĂ
37
Exemplele de silogisme şi sofisme aparţin lui D. Cantemir, în Mic compendiu… pp.141-147
61
În capitolul precedent am avut în vedere raţionamentele care exprimă
raporturi între termeni în calitate de elemente ale propoziţiilor: între doi termeni,
S şi P, în cazul inferenţelor imediate, între trei termeni, S, P şi M, în cazul
silogismului categoric simplu, între mai mulţi termeni, A, B, C, D,…, în cazul
formelor silogistice compuse. Eram încă într-o logică a termenilor. Limbajul
termenilor nu este suficient pentru a putea formaliza şi implicit verifica validitatea
raţionamentelor din limbajul natural. Iată o astfel de situaţie: Orice animal este
vertebrat sau nevertebrat. Dacă vom trata propoziţia compusă ca fiind alcătuită
din două propoziţii de tip categoric, adică Orice animal este vertebrat şi Orice
animal este nevertebrat, obţinem două propoziţii false. Dificultatea este înlăturată
de limbajul propoziţiilor compuse în care propoziţia şi nu termenul este elementul
ultim, nedecompozabil.
7. PROPOZIŢIILE COMPUSE38
forma logică a
propoziţiilor compuse
definiţia functorilor
legi logice 1. FORMA LOGICĂ
reducerea operatorilor A PROPOZIŢIILOR
metode de verificare a COMPUSE
validităţii
raţionamentelor:
metoda tabelelor
decizia prescurtată
38
Logica propoziţiilor începe cu propozţiile compuse care au drept elemente nu termenii, ca în
cazul propoziţiilor categorice, ci propoziţiile neanalizate. Începutul logicii propoziţionale l-au
făcut filosofii stoici şi megarici, dar ideea unui calcul logic apare în lucrările lui R. Lullus (1235-
1315) şi G. W. Leibniz (1646-1716). Bazele calculului logic vor fi puse de către G. Boole (1815-
1864).
39
altfel spus, valoarea de adevăr a propoziţiei compuse care rezultă prin aplicarea operatorului este
funcţie de valoarea de adevăr a propoziţiilor componente.
62
2. DEFINIŢIA
PRINCIPALILOR
OPERATORII
PROPOZIŢIONALI
Negaţia apare în limbajul natural prin “nu”, “nu este adevărat p “ sau
“este fals p”. Vom utiliza simbolul p (non-p)40.
Operaţiile se definesc prin tabele de adevăr sau matrici logice de adevăr,
în care numărul de combinaţii dintre valorile de adevăr care formează liniile din
tabel se calculează după formula 2n, unde 2 este numărul valorilor de adevăr
(adevărul notat convenţional cu 1, respectiv falsul notat cu 0), iar n este numărul
variabilelor propoziţionale, adică numărul propoziţiilor simple. În cazul negaţiei,
avem o singură propoziţie. Iată tabelul negaţiei:
p p
1 0
0 1
Prin negarea unei propoziţii p se obţine o nouă propoziţie p ,
complementară în raport cu prima. Raportul dintre o propoziţie şi negaţia ei este
unul de contradicţie: cele două propoziţii nu pot fi simultan nici adevărate, nici
false. Prin dubla negaţie a unei propoziţii se obţine propoziţia iniţială:
40
alte simboluri pentru negaţie: p, p
63
Pentru operatorii binari, numărul funcţiilor de adevăr de ordinul doi este
de 16, după cum rezultă din următorul tabel41:
p q 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0 0 0 0 0 0 0 0
1 0 1 1 1 1 0 0 0 0 1 1 1 1 0 0 0 0
0 1 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0
0 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0
2.2. CONJUNCŢIA
În limbajul natural conjuncţia apare prin şi, iar, dar, deşi, însă, cu toate
că, în pofida, indicând, în toate cazurile, asocierea a două propoziţii. Conjuncţia a
două propoziţii p q42 (citită p şi q) este adevărată numai dacă ambele propoziţii
(numite conjuncte) sunt adevărate. Matricea operatorului este următoarea:
pq pq
11 1
10 0
01 0
00 0
Rezultă că dacă un termen al conjuncţiei are valoarea 0, întreaga
conjuncţie este falsă (p0) = 0. Dacă un termen este adevărat, conjuncţia ia
valoarea celuilalt termen (p1)= p.
O conjuncţie este validă (are întotdeauna valoarea “adevărat”) numai
atunci când fiecare termen al său este o formulă valiă. De menţionat faptul că nu
întotdeauna prezenţa lui şi indică o conjuncţie logică. O propoziţe de tipul
Socrate şi Platon au fost filosofi poate fi analizată ca o conjucţie logică alcătuită
din propoziţiile Socrate a fost filosof şi Platon a fost filosof , dar o propoziţie care
enunţă o relaţie, ca propoziţia Socrate şi Platon au fost contemporani reprezintă o
propoziţie atomară care poate fi exprimată ca Socrate a fost contemporan cu
Platon, ne putând fi tratată ca o conjuncţie a două propoziţii.
64
Rezultă că: pv1=1
pv0=p
Cu alte cuvinte, dacă unul dintre termenii disjuncţiei este adevărat,
disjuncţia este adevărată; dacă nici un termen al disjuncţiei nu este adevărat,
disjuncţia este falsă.
O disjuncţie de variabile propoziţionale este validă, dacă şi numai dacă
aceeaşi variabilă apare afirmată şi negată.
2.5. IMPLICAŢIA
se mai simbolizează p q
43
sau p q,
44
pq, pq
65
a) dacă antecedentul unei implicaţii este adevărat, valoarea de adevăr a
implicaţiei este în funcţie de valoarea consecventului: (1q)= q
dacă antecedentul este fals, atunci implicaţia este adevărată: (0 q)=1
dacă secventul este adevărat, implicaţia este adevărată (p1)=1
dacă secventul este fals, atunci implicaţia ia valoarea negaţiei
antecedentului: (p0)=p
Orice inferenţă poate fi considerată o implicaţie în care antecedentul este
conjuncţia premiselor, iar consecventul este concluzia inferenţei.
O expresie de tipul “numai dacă”, “doar dacă” reprezintă o implicaţie
inversă. O expresie de tipul “Dacă şi numai dacă… atunci” este o implicaţie
reciprocă (dacă p. atunci q şi dacă q, atunci p). Implicaţia reciprocă sau
bicondiţională este echivalenţă.
2.6. ECHIVALENŢA
p q pq
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 1
3. LEGI LOGICE,
FORMULE
CONTINGENTE
ŞI
CONTRADICŢII
LOGICE
45
În cazul propoziţiilor categorice am vorbit de echivalenţe între aceste preopoziţii şi am constatat
atunci că obvertenda şi obversa sunt echivalente: Toţi oamenii sunt muritori şi Nici un om nu este
nemuritor; Sap SeP.
46
sau pq, pq
66
Dacă o propoziţie compusă ia valoarea 1 pentru tote combinaţiile
valorilor de adevăr ale propoziţiilor atomice, ea se numeşte tautologie (cazul 1 din
tabel). Tautologiile sunt expresii ale legilor logice. Ele sunt adevărate indiferent
care ar fi valoarea de adevăr a propoziţiilor componente. Întrucât adevărul lor nu
depinde de adevărul componentelor, ci de forma lor, ele se mai numesc şi formule
analitice.
Dacă o formulă ia valoarea 0 pentru toate combinaţiile de adevăr ale
propoziţiilor componente (poziţia 16 din tabel) , atunci ea este inconsistentă sau
contradicţie logică. Contradicţiile sunt negaţii ale legilor logice.
O propoziţie compusă care pentru unele valori ale propoziţiilor simple
din componenţa ei ia valoarea 1, iar pentru altele ia valoarea 0 este contingentă
(realizabilă). Aşa sunt formulele ce definesc operatorii propoziţionali binari
(poziţiile 2-15 din tabel). Aceste formule depind de valoarea de adevăr a
propoziţiilor simple, de conţinuturile materiale (empirice) care intră în forme şi,
de aceea, se mai numesc şi sintetice.
Tautologiile şi formulele contingente sunt consistente, iar cele
inconsistente şi contingente sunt netautologice.
47
În logica propoziţională există un număr imens de legi logice, practic, orice formulă validă poate
fi considerată lege logică. Noi ne rezumăm aici la prezentarea celor mai importante legi care ne
pot fi utile în verificarea validităţii unor inferenţe.
48
Parantezele au acelaşi rol ca în algebră, indicând ordinea operaţiilor; pentru simplificarea
formulelor complexe, ce conţinmulte paranteze, se introduc convenţii de prioritate astfel, ordinea
operaţiilor va fi: echivalenţă, implicaţie, disjuncţie, conjuncţie, negaţie; parantezele sunt
inevitabile când în foemulă se repetă acelaşi operator
67
negaţia unei disjuncţii este o conjuncţie de negaţii. Aceste formule au mai fost
numite sugestiv “ruperea liniei de negaţie”.
Ex: Nu este adevărat că această figură este un cerc sau o elipsă =
Această figură nu este nici cerc, nici elipsă.
*
Relaţiile dintre conjuncţie-disjuncţie şi ceilalţi operatori pot fi evidenţiate
şi prin intermediul următorului pătrat:
pq p q
W
pvq v p
vq
4. REDUCEREA
OPERATORILOR
5. INFERENŢE
CU PROPOZIŢII
COMPUSE
49
Raporturile sunt aceleaşi cu cele de la propoziţii categorice, respectiv, contrarele nu pot fi
ambele adevărate, subcontrarele nu pot fi ambele false, etc.
68
adevărate (conjuncţia este adevărată numai dacă ambele conjuncte sunt adevărate)
rezultă concluzie falsă.
Inferenţele cu propoziţii compuse primesc denumirea după forma
premise iniţiale, respectiv după operatorul principal. Distingem, astfel, între
raţionamente ipotetice, în care operatorul principal este implicaţia şi raţionamente
disjunctive, în care operatorul principal este disjuncţia.
5.1. INFERENŢE
IPOTETICE În inferenţele ipotetice premisele sunt
propoziţii condiţionale. Dacă e marţi, sunt două
ceasuri rele. E marţi, deci sunt două ceasuri rele.
pq
p .
q
Pentru astfel de inferenţe s-a încetăţenit denumirea de moduri, pentru
cazul de faţă, modus (ponendo-) ponens50
Dacă e marţi, sunt două ceasuri rele. Nu sunt două ceasuri rele, deci nu
e marţi
pq
q
p modus (tollendo-) tollens51
5.2. INFERENŢE
DISJUNCTIVE
În inferenţele disjunctive apar cu rol de
premise propoziţii disjunctive:
a)pvq b) pvq c) pwq d) pwq e) pwq f) pwq
p q p q p q
q p q p q p
Inferenţele a), b), e), f) se numesc modus tolendo-ponens, iar c) şi d)
modus ponendo-tollens.
5.3. DILEME
Inferenţele cu mai mult de două premise sunt
numite dileme. Vom prezenta în cele ce urmează câteva
inferenţe care combină modurile prezentate anterior. Dacă în concluzia dilemei
avem o singură propoziţie, dilema se va numi simplă, iar dacă sunt cel puţin două,
dilema se va numi complexă. Atunci când concluzia este afirmativă, dilema se
numeşte constructivă, iar atunci când concluzia este negativă, dilema se numeşte
distructivă.
50
de la ponere = a pune, a afirma
51
de la tollere = a suprima, a nega
69
Vom exemplifica printr-o dilemă constructivă complexă, a cărei
validitate o vom verifica ulterior: ”Dacă voi spune adevărul , mă vor iubi zeii, iar
dacă voi spune minciuni, mă vor iubi oamenii. Cum nu pot spune decât adevărul
sau minciuna, voi fi iubit fie de oameni, fie de zei.”52
6. VERIFICAREA
VALIDITŢII
RAŢIONAMENTELOR
CU PROPOZIŢII
COMPUSE
6.1. METODA
TABELELOR DE
ADEVĂR O metodă simplă de verificare a
validiţăţii raţionamentelor cu propoziţii compuse
este metoda experimentată deja în definirea operatorilor, metoda tabelelor de
adevăr sau metoda matricială.
Indiferent ce metodă am adopta, prima operaţie de care va depinde întreg
demersul de verificare este traducerea limbajului natural în limbaj formal. Nu
există, nici în cazul acesta, o metodă foarte riguroasă prin care să realizăm această
traducere. Ne vom baza în consecinţă pe cele câteva reguli enunţate la definirea
principalilor operatori şi, desigur, pe “simţul” nostru logic. O dată realizată
formula logică a raţionamentului, verificarea constă în realizarea combinaţiilor de
adevăr şi fals pentru propoziţiile atomice care compun formula. Numărul necesar
de combinaţii, reamintim, se stabileşte după formula 2 n, unde n reprezintă
numărul variabilelor propoziţionale (propoziţiilor atomice).
Pasul următor îl constituie calculul propoziţional. În final vom decide
după rezultatul obţinut astfel: dacă rezultatul calculului este adevăr pentru toate
valorile de adevăr ale propoziţiilor componente, raţionamentul este valid; în caz
contrar este nevalid.
Să luăm ca exemplu următorul raţionament prin care mama atenianului
îşi avertizează fiul să nu intre în politică fiindcă:
“Dacă spui adevărul, oamenii te vor urî, iar dacă spui minciuni, te vor urî
zeii. Dar nu poţi să spui decât adevărul sau minciuni. Aşadar, fiul meu, vei fi urât
fie de oameni, fie de zei”.
Prima operaţie este identificarea propoziţiilor atomare:
Model p = spui adevărul
rezolutiv q = oamenii te vor urî
p = dacă spui minciuni
r = zeii te vor urî
A doua operaţie constă în identificarea formei argumentului:
52
Este raţionamentul unui tânăr atenian care vrea să intre în politică.
70
(pq) (pr) (pvp)(qvr)
6.2. METODA
DECIZIEI
PRESCURTATE Metoda decizie prescurtate se impune
întrucât metoda tabelelor de adevăr, deşi simplă,
devine inoperabilă în situaţiile în care numărul propoziţiilor atomice creşte. Dacă
avem patru sau cinci propoziţii, numărul liniilor devine 16, respectiv 32. Este
limpede că nu putem folosi, în aceste cazuri, metoda tabelelor. Pentru astfel de
situaţii se poate prescurta decizia astfel:
încercăm, mai întâi, să falsificăm formula, adică să cercetăm dacă poate
fi falsă; dacă există celpuţin o situaţie în care formula raţionamentului
ia valoarea fals, atunci raţionamentul este nevalid; nu ştim încă dacă
esre reslizabil, contingent sau dacă este inconsistent; pentru a afla şi
acest lucru, parcurgem o a doua etapă:
încercăm să adeverim formula, adică să dovedim că poate fi adevărată;
dacă există cel puţin o situaţie în care formula ia valoarea adevărat, înseamnă că
formula este contingentă.
Pentru uşurinţa înţelegerii să exemplificăm pornind de la următoarea
formulă:
Model (pvs)w(qr)(sq)(pvr)
rezolutiv
71
putea fi fals: sq să fie adevărat, iar pvr să fie fals; această situaţie se produce
numai dacă s=1, q=1, p=0, r=0;pentru aceste valori, antecedentul este adevărat;
rezultă 10=0, formula este nevalidă; pentru a vedea dacă este inconsitentă
continuăm cu tentativa de adeverire.
b) Pentru ca formula să fie adevărată, ar fi suficient ca pvr din
consecvent să fie adevărat întrucât x1=1; pentru aceasta este suficient ca r=1;
aşadar, când r=1 formula ia valoarea 1, indiferent de valoarea celorlalte
componente. Întrucât formula ia uneori valoarea 0 (cazul a), iar alteori valoarea 1,
rezultă că este o formulă contingentă.
c) Să verificăm prin această metodă validitatea argumentului verificat
prin metoda tabelelor de adevăr:
(pq) (pr) (pvp)(qvr)
Pentru ca formula să fie falsă (xy), ar trebui ca antecedentul (x) să fie
adevărat, iar consecventul (y) fals. Consecventul (qvr) este fals numai în situaţia
în care q=0 şi r=0. În această situaţie în antecedent vom avea:
(p0)(p0) (p vp
Formula (pvp) este adevărată, independent de valoarea lui p, fiind o
lege logică; dacă p=1, prima paranteză din antecedent va fi 0 şi, prin aceasta,
întreg antecedentul ia valoarea 0; dacă p=0, a doua paranteză din antecedent va fi
0, iar prin aceasta, întreg antecedentul va fi 0. Rezultă că dacă vom avea un
consecvent 0, atunci antecedentul nu poate fi 1 şi, prin urmare, argumentul este
valid.
REZUMAT
1. Fie argumentul:
a) Dacă autobuzul pleacă la ora fixată şi nu are întârzieri pe traseu, înseamnă
că va ajunge la timp. Întrucât autobuzul nu a ajuns la timp, rezultă că el nu
a plecat la ora fixată sau că a avut întârzieri pe traseu.
72
b) Dacă populaţia creşte în progresie geometrică, în timp ce resursele cresc în
progresie aritmetică, sărăcia generalizată este inevitabilă. Populaţia nu
creşte în progresie geometrică. Deci, sărăcia generalizată nu este
inevitabilă.
c) Dacă primarul ales este un bun gospodar sau dispune de consilieri
pricepuţi, atunci fondurile vor fi direcţionate spre modernizarea utilităţilor
publice. Cum fondurile sunt destinate modernizării utilităţilor publice,
înseamnă că primarul ales este un bun gospodar sau dispune de consilieri
pricepuţi şi oneşti.
Cerinţe:
1) Identificaţi propoziţiile componente;
2) Determinaţi formula acestui raţionament;
3) Verificaţi prin metoda deciziei prescurtate corectitudinea raţionamentului;
4) Construiţi o formulă echivalentă cu formula raţionamentului dat şi
dovediţi echivalenţa lor prin metoda tabelelor de adevăr.
73
V. NOŢIUNI DE LOGICĂ
INDUCTIVĂ
74
Inducţie şi deducţie
Inducţia completă
Inducţia incompletă
Inducţia prin
Logica
enumerare 1. DEDUCŢIE
Inducţia ştiinţifică
Inducţia cauzală ŞI INDUCŢIE
Inducţia matematică
tradiţională se diviza perfect în inducţie şi
Inducţia de la
deducţie după gradul de generalitate al concluziei
singular la singular
în raport cu premisele inferenţei. Diferenţa o
Transducţia
stabilise încă Aristotel care arăta în Analiticile
Analogia
Secunde că “învăţăm sau prin inducţie, sau prin
demonstraţie; cunoaşterea nu poate fi altfel
dobândită; într-adevăr, demonstraţia porneşte de la general, inducţia de la
particular”.
Logica aristotelică este deductivă, iar modelul deducţiei este silogismul.
Corectitudinea silogismului, reamintim, era condiţionată de respectarea legii
distribuirii termenilor, un termen neputand fi distribuit în concluzie dacă nu era
distribuit şi în premise; cu alte cuvinte, silogismul opera de la general la general şi
de la general la particular, interzis fiind drumul de la particular la general. Pe de
altă parte, în cazul raporturilor dintre propoziţiile categorice am expus raportul de
subalternare, raport ce permitea derivarea adevărului particularei din adevărul
universalei de aceeaşi calitate, dar nu şi invers. Toate aceste condiţii sunt impuse
de caracterul deductiv al raţionamentelor discutate până acum. Semnul distinctiv
al deducţiei este validitatea ei, faptul că premisele constituie raţiune suficientă
pentru adevărul concluziei.
Inferenţele inductive54 sunt inferenţe cu concluzii probabile din cauză că
premisele nu conţin informaţii suficiente pentru a întemeia concluzia. Sub aspect
strict formal, inducţia poate fi considerată un tip de inferenţă reductivă, prin care
se obţine premisa din concluzie.
Vom trata inferenţele de tip inductiv după următoarea schemă:
54
Fundamentele logicii inductive sunt puse de către filosoful englez Francis Bacon (1561-1626),
care scrie o replică la Organonul aristotelic, “Novum Orgnum”, lucrare în care expune regulile
inducţiei. Silogismul este steril; cunoaşterea autentică trebuie să pornească de la colectarea
faptelor de observaţie, gruparea şi clasificarea lor, pentru ca apoi să ajungă prin inducţie la
formulări generale. Metodele inducţiei sunt sistematizate şi aprofundate de către Jh. St. Mill
(1806-1873) în lucrarea Un sistem al logicii.
75
inducţia completă
de la general
la particular prin simplă enumerare
Inferenţe inducţia incompletă inducţia ştiinţifică(şi cauzală)
inductive (amplificatoare) inducţia matematică
de la singular transducţia
la singular analogia
2. INDUCŢIA
COMPLETĂ
Atunci când generalizarea se face în cadrul unei
clase finite şi se inspectează fiecare element al ei, se constituie inferenţa inductivă
completă (sau sumativă). Dacă fiecare element al clasei are o anumită proprietate,
se conchide că întreaga clasă are proprietatea respectivă, după următoarea schemă
de raţionare:
M1,, M2, …, Mn sunt P
M1,, M2, …, Mn, şi numai ei, sunt S
Toţi S sunt P
Spre exemplu:
Fluorul, clorul, bromul şi iodul se găsesc în natură sub formă de compuşi
Fluorul, clorul, bromul şi iodul, şi numai ei, sunt halogeni
Halogenii se găsesc în natură sub formă de compuşi.
Această inferenţă face trecerea de la deducţie la inducţie, fiind considerată
deducţie inductivă55. Este deducţie fiindcă concluzia decurge cu certitudine din
premise, este inducţie deoarece concluzia generalizează.
Inducţia completă, deşi este o inferenţă certă, este puţin utilizată în
cunoaşterea ştiinţifică întrucât presupune cele două condiţii restrictive: număr de
elemente finit şi posibilitatea inspectării fiecărui element. Inducţia cea mai
frecventă, atât pentru cunoaşterea comună cât şi pentru cea ştiinţifică, este cea
incompletă.
3. INDUCŢIA
INCOMPLETĂ
Spre deosebire de inducţia completă, inducţia
incompletă presupune generalizarea concluzivă în baza cunoaşterii numai a unora
dintre elementele clasei. Se face astfel trecerea de la particularul cunoscut la
generalul necunoscut. Acest salt (amplificare) determină caracterul probabil al
concluziei.
Schema de raţionare este următoarea:
55
Acest tip de raţionament, formulat încă de către Aristotel, mai este numit şi silogism inductiv,
opusul simetric al celui deductiv, dar care se supune aceloraşi legi formale.; unii logicieni au
contestat inducţiei complete calitatea de inferenţă, considerând-o fie o simplă însumare de
cunoştinţe, fie o operaţie de clasificare.
76
S1, S2,S3….posedă P
S1, S2,S3….aparţin lui M
M posedă (probabil) P
Gradul de probabilitate al concluziei acestui tip de inferenţă este
dependent de tipul amplificării.
3.2. INDUCŢIA
ŞTIINŢIFICĂ La nivelul cunoaşterii ştiinţifice, inducţia
incompletă ia, de cele mai multe ori, forma inducţiei
ştiinţifice, care nu se mai mulţumeşte cu simpla
constatare a coincidenţelor în premise, ci surprinde relaţii necesare după schema:
S1 posedă în mod necesar P
S1 aparţine lui M
M posedă (probabil) P
Concluzia rămâne probabilă deoarece nota poate să aparţină necesar
speciei şi totuşi să nu aparţină genului. Gradul de probabilitate este mai mare
decât în inducţia prin enumerare fiindcă notele necesare au mai multe şanse, decât
cele obişnuite, de a fi generale.
77
fenomenelor. Pe lângă dificultăţile generate de natura relaţiei cauzale, dificultăţi
asupra cărora nu este locul să ne oprim aici, identificarea legăturilor cauzale este
dificilă şi datorită naturii inferenţelor cu ajutorul cărora înaintăm de la indicii spre
stabilirea cauzei. Aceste inferenţe se sprijină pe dependenţa dintre legătura
cauzală şi prezenţa fenomenelor cauză-efect. Inferenţa are următoarea formă:
Dacă există legătură cauzală, atunci fenomenele sunt coprezente. Condiţionarea
este numai suficientă nu şi necesară, deoarece coprezenţa poate fi întâmplătoare.
În această situaţie, se pot obţine două moduri ipotetice valide:
Dacă există legătură cauzală, atunci fenomenele sunt coprezente
Există legătură cauzală
Fenomenele sunt coprezente
De observat că acest mod, ponendo-ponens, este valid, dar presupune şi nu
conchide existenţa cauzei
Al doilea mod:
Dacă există legătură cauzală, există coprezenţă
Nu există coprezenţă
Nu există legătură cauzală
Modul tollendo-tollens ne determină să constatăm că nu există legătură
cauzală. Pentru a stabili legătura cauzală trebuie să inferăm cu ajutorul modului
ponens prin reducţie:
Dacă există legătură cauzală, atunci există coprezenţă
Există coprezenţă
Există (probabil) legătură cauzală
După cum s-a observat, inferenţele cu ajutorul cărora stabilim existenţa
unei legături cauzale sunt numai plauzibile, stabilind concluzii probabile. Pentru
fundamentarea cât mai solidă a unor astlel de concluzii, John Stuart Mill,
sintetizând ideile lui Fr. Bacon, a propus patru metode inductive, asemănătoare
figurilor silogistice. Este vorba de metoda concordanţei, metoda diferenţei,
metoda combinată a concordanţei şi diferenţei şi de metoda variaţiilor
concomitente.
Metoda concordanţei
ABC…………..a
ADE…………..a
AFG…………..a
A este cauza lui a
Antecedentul care, în împrejurări cât mai variate, este singurul prezent o
dată cu fenomenul dat este considerat cauza fenomenului.
O consecinţă a utilizării gr]ite a metodei concordanţei este eroarea numită
post hoc, ergo propter hoc, comisă atunci când simpla succesiune a unor
fenomene este considerată raport cauzal. Aceasta este sursa tuturor superstiţiilor.
Metoda diferenţei
78
Metoda diferenţei cere cazurilor eliminate să se asemene în toate
privinţele în afară de una. Se compară cazurile în care fenomenul este prezent, cu
cele în care fenomenul este absent; în aceste situaţii, dispariţia cauzei este însoţită
de dispariţia efectului. În această metodă, experimentatorul manipulează cauzele
făcându-le să apară şi să dispară, pentru a izola cauza unui fenomen.
metode Metoda se desfăşoară după următoarea schemă de raţionare:
inductive ABC………….a
BC………….-
79
În cazul fiecăreia concluzia este probabilă. Gradul de probabilitate al
concluziei creşte dacă pot fi folosite două sau mai multe metode.
Oricare dintre aceste metode poate fi folosită şi în sens negativ, pentru a
arăta că fiecare din împrejurările eliminate nu este cauză a fenomenului
studiat. În felul acesta sunt eliminate ipotezele false în ceea ce priveşte
fenomenul studiat. Dacă prin confirmare nu avem certitudinea,
infirmarea ne oferă una: ipoteza e falsă.
Toate cele patru metode de cercetare inductivă au la bază observaţia şi
experimentul, fiind utilizate atât în cadrul cercetărilor de laborator, cât
şi în cazul celor naturale.
3.4. INDUCŢIA
MATEMATICĂ Inducţia matematică este un tip aparte de
inducţie amplificatoare care, datorită
proprietăţilor şirurilor numerice, realizează
generalizări certe. Primele axiomele ale lui Peano stau la baza inducţiei
matematice:
Succesorul unui număr este tot un număr
Două numere nu au niciodată acelaşi succesor.
Din faptul că un număr posedă o proprietate pe care o posedă şi succesorul
său decurge că întreg şirul posedă proprietatea respectivă.
3.5. INFERENŢE
INDUCTIVE DE LA
SINGULAR LA
SINGULAR TRANSDUCŢIA
ANALOGIA
80
a posedă n
b seamănă cu a
b posedă (probabil) n
Concluzia raţionamentului prin analogie este plauzibilă. Gradul de
probabilitate al concluziei este cu atât mai mare cu cât:
aria obiectelor comparate, având aceeaşi însuşire, este mai mare;
însuşirile prin care se aseamănă obiectele comparate sunt mai numeroase
şi mai importante din perspectiva concluziei, iar deosebirile mai puţine
şi mai puţin importante;
concluzia este mai modestă în ceea ce susţine.
Dat fiind faptul că inferenţele inductive sunt afectate de probabilitate, ele
sunt utilizate în ştiinţă, nu izolat, ci integrate în ansamblul procedeelor de
elaborare şi testare din cunoaşterea ştiinţifică, fiind supuse criticii logice şi
epistemologice, pentru a fi păstrare sub control.
*
Încheiem acest capitol prin câteva consideraţii de ordin epistemologic.
Cunoaşterea ştiinţifică îmbină inducţia şi deducţia. În cunoaşterea de experienţă
dominantă este inducţia, deducţia având un rol secundar. În acest sens sunt
relevante cuvintele lui Newton care îşi sintetiza astfel metoda: “În filosofia
naturală la fel ca şi în matematică, investigarea lucrurilor dificile prin metoda
analizei trebuie întotdeauna să preceadă metoda sintezei. Această analiză constă
în a face experimente şi observaţii şi în a trage din ele prin inducţie concluzii
generale (…). Şi cu toate că argumentele scoase prin inducţie, din experimente şi
observaţii nu sunt demonstraţii ale concluziilor generale, totuşi este metoda cea
mai bună de argumentare pe care o admite natura lucrurilor şi ea poate fi cu atât
mai riguroasă cu cât inducţia este mai generală (…). Prin această cale a analizei
putem proceda de la compuşi la ingredienţii lor, iar de la mişcare la forţele care o
produc; şi, în general, de la efecte la cauzele lor, şi de la cauzele particulare la
cele mai generale, până ce argumentaţia se încheie în generalitatea maximă.” 57
Newton nu pune însă problema fundamentării cunoaşterii ştiinţifice, ci doar pe
cea a desfăşurării acesteia. Dificultăţile justificării inducţiei puse în discuţie încă
de către D. Hume au rămas şi astăzi o prblemă deschisă. Unul dintre cei mai
severi critici contemporani ai inducţei, sir K. R. Popper 58 consideră că ştiinţa
empirică poate fi înţeleasă ca un sistem ipotetico-deductiv ale cărui enunţuri pot fi
controlate de experienţă. Testarea constă în confruntarea unor consecinţe
particulare deduse din teorii cu propoziţii care formulează rezultatele observaţiei
şi experimentului. Din această perspectivă, verificarea unei (ipo)teze ştiinţifice se
realizează în modul ponens plauzibil:
pq
q
p
81
H c1 c2 c3
c1 c2 c3
H
Dacă se verifică succesiv toate consecinţele ipotezei, atunci H este
verosimilă, şi este cu atât mai aproape de adevăr cu cât consecinţele confirmate
sunt mai numeroase, iar testele trecute sunt mai severe. Când este confirmată
definitiv? Niciodată, schema de inferenţă nu ne permite această concluzie certă.
Adevărul nu poate fi confirmat definitiv, rezultatul pozitiv al testării spjinind
teoria numai provizoriu. Rezultatul negativ reprezintă însă o infirmare (o
falsificare) empirică a teoriei. Dacă nu se verifică una din consecinţe, atunci
“Nu există decât o ipoteza este falsificată, după modul valid tollendo tollens:
modalitate de progres
pq H c1 c2 c3
în ştiinţă: negarea
ştiinţei deja q sau (c1 c2 c3)
constituite” p H
G. Bachelard, Infirmarea, în această schemă, este definitivă. Aceasta îl îndreptăţea pe
( La philosophie du Popper să considere că în cunoaştere nu putem decât falsifica teze, dar niciodată
non, Paris, Quadrige, adeveri. Ca urmare, istoria ştiinţei nu este decât un cimitr al ipotezelor decedate.
1981, p.32) De cele mai multe ori, nici schema de mai sus nu poate fi aplicată căci, o
anume ipoteză este în conjuncţie cu o altă ipoteză Aj (ipoteză ajutătoare care
poate fi gândită şi ca dependenţă a ipotezei iniţiale de condiţiile de
experimentare, de calitatea tehnicii utilizate şi de alţi factori conjuncturali). În
această situaţie schema de raţionare devine:
HAj c1 c2 c3
(c1 c2 c3)
HAj
În concluzia inferenţei este negată conjuncţia HAj, ceea ce poate însemna
că H este fals sau Aj este fals, sau amândouă. Rezultă că nici infirmarea nu este
definitivă. De cele mai multe ori verificarea generează o creştere sau o diminuare
a gradului de probabilitate a ipotezei ştiinţifice. Cu roate criticile aduse
raţonalismului critic popperian să reţinem invitaţia la prudenţă în ceea ce priveşte
rezultatele inducţiei.
REZUMAT
82
VI. TEORIA
ARGUMENTĂRII
83
fundamentare Procesul de întemeiere se realizează în două forme:
demonstraţie
argumentare
2. DEMONSTRAŢIA
59
Atunci când caracterizează argumentarea Aristotel foloseşte termenul de dialectică şi retorică;
pentru forma nevalidă de argumentare foloseşte termenul de eristică.
84
Orice demonstraţie se desfăşoară în cadrul unui sistem demonstrativ în care
se deduce o teză, în baza unui fundament, prin diverse procedee logice. Structura
elementară a unei demonstraţii este următoarea:
-teza de demonstrat, care în ordinea logică a raţionamentului este
concluzia lui;
-fundamentul demonstraţiei - alcătuit din ansamblul premiselor ce susţin
teza, propoziţii adevărate bazate pe observaţii sau propoziţii protocolare,
propoziţii demonstrate anterior, definiţii, teoreme, axiome. În ştiinţele deductive,
un adevăr este recunoscut ca atare dacă se produce o demonstraţie a sa;
teză cum orice demonstraţie pleacă de la adevăruri anterior recunoscute,
fundament vor exista cu necesitate adevăruri fără demonstraţie, numite axiome.
procedeu
sitem
demonstrativ
60
Acest lucru este valabil şi în cazul tezei demonstraţiei şi în cel al întrebării didactice.
61
acest tip de erori se mai numesc şi sofisme de relevanţă deoarece premisele folosite, deşi
adevărate, nu sunt relevante pentru demonstrarea tezei, ca de ex. invocarea autorităţii, invocarea
calităţilor sau defectelor celui ce susţine teza, invocarea asentimentului mulţimii sau a forţei, etc.
62
argumentarea pare corectă, impresionează, dar fundanemtul e fals.
86
admise prin intuiţie. Adevărul se propagă din secvenţă în secvenţă, fiecare
deducţie fiind întemeiată pe regulile propiului sistem. Demonstraţiile axiomatizate
şi formalizate sunt cele mai sigure forme ale fundamentării.
3. ARGUMENTAREA
63
Întemeietorul retorici este considerat Gorgias, deşi Aristotel îl aminteşte pe maestrul acestuia,
empedocle
64
A persuada originar înseamnă a sfătui până la capăt, adică până la însuşirea sfatului de către
sfătuitor
87
Argumentarea este tratată
de Aristotel în Topica,
lucrare ce are drept scop
“de a găsi o metodă, prin
care putem argumenta
despre orice problemă Argumentarea65 este procesul prin care se
pusă, pornind de la urmăreşte dobândirea adeziunii. Ţinta este convingerea,
premise probabile, şi prin persuadarea66 şi vizează discursul practic. Argumentarea
care pu-tem evita de a recuperează psihosociologicul implicat în comunicare,
cădea în contradicţie, când conţinutul material eludat de formalismul tradiţiei
trebuie să apărăm o aristotelice, şi presupune stăpânirea tehnicilor de
argumenta-re.” Aristotel condiţionare prin discurs pentru a provoca adeziunea,
face dis-tincţia între
dispoziţii şi convingeri celorlalţi. Dacă demonstraţia
analitică şi dialectică.
vizează raţiunea, argumentarea, în sens restrâns, solicită
Analitica vi-zează
raţionamentul preponderent afectivitatea. Între structurile logice şi
demonstrativ ce cade sub câmpurile afective ale elementelor ce intră în aceste
jurisdicţia structuri există o conexiune subtilă; dacă structura
necesităţii,
bazat pe premise adevărate logică serveşte pentru a impune ordinea raţională,
şi prime, iar dialectica vi-câmpurile afective fac posibile transmiterea opiniilor şi
zează raţionamentul care semnificaţilor psihologice avute. Semnificaţia psiho-
porneşte de la premise logică este rezultatul unui proces cognitiv susţinut de
probabile. Argumentarea câmpuri afective, adică a unui proces de înţelegere, şi
se fondează pe raţiona- adeziune. Dacă o argumentare nu convinge
mentul dialectic, care interlocutorul, ea se descalifică, îşi pierde raţiunea de a
asigură cadrul adecvat al
fi. Dacă propoziţia “pătratul are patru laturi” nu necesită
confruntărilor de opinii.
argumentare, o propoziţie de tipul “curajul este o virtute
dobândită” oferă câmp argumentativ interlocutorilor.
Analog demonstraţiei, formele argumentării sunt susţinerea şi
respingerea. Argumentărea debutează cu ridicarea explicită a pretenţiei de adevăr
sau de justeţe a tezei pentru a indica apoi raţiunile care justifică teza. În situaţiile
argumentative curente raţionamentul nu urmează fiecare pas al întemeierii,
utilizarea schemelor logice clasice fiind greoaie şi obositoare pentru auditoriu.
Gândirea argumentativă este una a minimului efort şi a
“Între demonstraţia
maximului efect. Argumentele trebuie astfel îmbinate
ştiinţifică şi
pentru a servi în chipul cel mai potrivit scopul urmărit
arbitrariul
de discurs. De aceea, cea mai utilizată inferenţă cu
credinţelor există o
propoziţii categorice este entimema sau silogismul
logică a
retoric. Dintre entimeme, cel mai des utilizată este cea
verosimilului.
de ordinul I, în care lipseşte premisa majoră, fiind
O. Reboul,
considerată cunoscută de către auditoriu. Ex. Numărul
Introduction a la
K este divizibil cu 3 fiindcă este divizibil cu 6
rhetorique, Paris, A.
65
Tratarea logică a argumentării porneşte de la Aristotel, Cicero, Quintilian şi Augustin, interesul
contemporan pentru diferite aspecte ale argumentării fiind redeşteptat de apariţia în 1958 a lucrării
lui Chaim Perelman şi Olbrechts-Tyteca La Nouvelle rhetorique. Trate de l argumentasion,
P.F.U., Paris, 1958. Analitica aristotelică studiază raţionamentul demonstrativ, Dialectica studiază
procedeele dezbaterilor contradictorii în discursul dialogal, iar Retorica vizează procedeele
psihologice prin care publicul este dirijat să-şi asume un adevăr probabil.
66
Unii teoreticieni fac distincţie între convingere şi persuadare. La Kant - persuadarea este este o
convingere subiectiv-suficientă, dar care nu are girul obiectivităţii, este o credinţă: Acest tânăr
este de perspectivă, în timp ce convingerea are girul obiectivităţii şi este însuşită de orice persoană
dotată cu raţiune. Pentru Perelman, convingerea şi persuadarea sunt modalităţi de situare a
auditoriului în raport cu tema. Persuasivă este argumentarea care nu pretinde a avea valoare decât
pentru un auditoriu particular, iar convingătoare aceea care urmăreşte adeziunea tuturor fiinţelor
dotate cu raţiune. Convingerea este intrinsec legată de un auditoriu universal, iar persuadarea de
unul particular. În discursul didactic se urmăreşte formarea convingerilor în primul rând şi apoi
persuadarea. Persuadarea şi convingerea sunt stări atitudinale în care se poate afla auditoriul în
urma unei intervenţii argumentative.
88
(implicată fiind propoziţia Toate numerele divizibile cu 6 sunt divizibile cu 3). Din
logica propoziţiilor, procedeele cele mai frcvente sunt inferenţele ipotetice: modul
ponendo-ponens pentru susţinerea tezei, iar modul tollendo-tollens pentru
respingerea tezei, dilema constructivă pentru susţinere, iar cea distructivă, pentru
respingere. Desigur că într-o argumentare sunt implicate şi definiţii, clasificări şi
alte operaţii cu termeni asupra cărora nu revenim aici.
Regulile sunt aceleaşi cu cele de la demonstraţie, cu excepţia cerinţei ca
teza să rezulte cu necesitate din premise căci, spre deosebire de demonstraţie, care
este validă sau nevalidă, argumentarea e concludentă sau
neconcludentă, plauzibilă sau neplauzibilă, Dialectica vechilor,
greci va spune
convingătoare sau neconvingătoare.
Augustin, era “ştiinţa
Argumentarea presupune comunicare, dezbatere. de a purta bine
Dezbaterea poate fi dialogală, polilogală sau sub forma dezbaterile”.
discursului oratoric. Leo Apostel67 enumeră patru reguli
de tehnică argumentativă pentru desfăşurarea unei dezbateri: a stabilizării, a
continuării, a limitării şi a înţelegerii:
a) Regula stabilizării: o dezbatere nu poate avansa către o stare de
echilibru dacă în orice moment afirmaţiile asupra cărora s-a stabilit acordul sunt
readuse în discuţie;
b) Regula continuării: dacă o dezbarere schimbă constant subiectul, după
o confruntare iniţială de opinii, fără o apropiere de poziţii pe parcurs, nu se poate
ajunge la echilibru. Pentru a se ajunge la echilibru, se cere o continuitate în
aprofundarea aceluiaşi subiect până la realizarea unui acord minim;
c) Regula limitării cere epuizarea întrebărilor de justificare a propoziţiilor
avansate;
d) Regula înţelegerii cere să existe un minim e înţelegere mutuală asupra
tezelor avansate; partenerii pot modifica subiectul discuţiei, dar numai prin
înfăptuirea unui acord comun.
Contraargumentarea presupune ca punct de plecare înţelegerea
argumentării celuilalt. Pentru aceasta sunt recomandaţi următorii paşi:
înţelegerea şi reformularea cât mai clară a mesajului;
identificarea concluziei;
aranjarea premiselor în ordinea lor logică;
identificarea premiselor tacite;
analiza proporiu-zisă a argumentării implicând verificarea
-adevărului premiselor;
-validitatăţii argumentului.
Spre deosebire de dialog, în care partenerii participă cu obiecţii, critici,
completării, devenind coresponsabili de concluzia finală, în discursul retoric
publicul este exterior, fiind invitat să locuiască în construcţia ideatică a
intervenientului.
Mânuirea eficientă a argumentării trebuie să ţină seama atât de legităţile
formale cât şi de exigenţele particulare de ordin psihologic. Un argument susţine
un fond afectiv, adică are o forţă perlocuţionară, şi o semnificaţie cognitivă, o
performanţă intelectivă. De la Cicero ştim că celui care aspiră să convingă
“trebuie să-i pretindem ascuţimea de minte a logicianului, cugetarea filosofului,
exprimarea aproape a poetului, memoria juristconsultului, vocea tragedianului şi,
67
L. Apostel, Retoric, Psyho-sociologie et Logique, în “Logique et Analuse” nr. 21-24/1963, p.
301.
89
aş zice, gesturile unui actor celebru”68. Tot de la Cicero ştim un bun orator este
cel care poate să vorbească cu:
o bună ştiinţă a subiectului
o ordine metodică în argumente
eleganţă în exprimare
o bună memorie
credibiliate şi prestanţă
o adăncă cunoaştere a publicului şi amodului în care acesta poate fi
convins.
Structura clasică a discursului retoric cuprinde:
Exordium – o introducere cu rol pregătitor, prin care publicu este invitat la
colaborare, menită să provoace interesul, atenţia
Propositio –introducerea propoziţiei –eu voi dovedi că
Narratio - naraţiunea (descrierea) – relatarea evenimentelor prin delimitarea
spaţio-temporală – necesară înţelegerii problemei
Confirmatio - confirmarea şi respingerea – secţiunea argumentativă care probează
tot ce s-a spus până acum prin idei puternice, coerente logic, cu forţă
perlocuţionară solicitănd intelectul şi emoţia în vederea obţinerii adeziunii
Refutatio – respingerea argumentelor adversarilor
Peroraţio sau epilogul final al discursului cu reasertarea argumentelor etice –
vizează amplificarea şi dezvoltarea aspectelor
favorabile şi slăbirea argumentelor şi obiecţiilor Vorbind despre oratori ca
celorlalţi., apelînd la interogaţie, apostrofă, Tisias sau Gorgias, Socrate,
personaj al dialogului
prosopopee. platonician Phaidros, afirmă
Argumentativ este întotdeauna un discurs că aceştia “au văzut că cele
pentru Altul. A ţine seama cu cine dialoghezi ce doar par adevărate sunt
înseamnă adaptarea forţei perlocuţionare, dată de mai de preţ decât adevărurile
câmputile afective, la partener; a ţine seama de ce însele. Prin forţa cuvântului,
anume intenţionezi să comunici prin dialog, ei fac ca lucrurile
înseamnă control roguros al intensităţii intelective a neînsemnate să apară
argumentelor. Uneori ponderea trăirilor subiective importante, şi iarăşi, cele
este atât de mare încât contactul euristic este importante lipsite de
aproape imposibil, argumentele se lovesc de însemnătate. Noutăţii, ei îi
rigiditatea credinţei. La limite, convingerea este dau aerul vechimii şi invers,
noul îl înfăţişează ca fiind
foarte dificilă dacă nu imposibilă. Nu poţi convinge vechi”. (Platon, Phaidros, în
fanaticii şi proştii. Fanaticii sunt indisponibili pentru Opere, vol IV, Ed. Ştiinţifică
dialog, pentru ei orice îndoială e o erezie, iar şi enciclopedică, Bucureşti,
contrazicerea o trădare; în consecinţă, atunci cănd 1983, p.473)
dialoghează ei vorbesc singuri. Proştii sunt
incapabili de judecată problematică, încremeniţi
cum sunt în propriile proiecte. Dificil de convins sunt şi cei indiferenţi care sunt
mai puţin înclinaţi spre controversă, cât spre gâlceavă, spre ciorovăială.
Fiind un act de comunicare, suscesul
“Aşadar, nu este oare
adevărat că arta argumentării persuasive depinde de fiecare componentă a
oratoriei în întregul ei comunicării: caracteristicile sursei, ale mesajului, ale
este o psychagogie, o canalului de comunicare şi ale receptorului. Sunt
artă a călăuzirii importante credibilitatea, competenţa şi atractivitatea
sufletelor cu ajutorul intervenientului, calitatea mesajului, expectanţele
cuvântărilor?”
Platon (Op.cit., p.464) raceptorului, etc.
68
Cicero, Opere alese, vol. III, Ed. Univers, Bucureşti, 1973, p. 264.
90
Manualele de retorică69 au în vedere aspectele stilistice şi psihologice
acordând atenţie deosebită limbajului nonverbal, al corpului, care se constituie
într-un adevărat metalimbaj purtător de semnificaţii, enumerându-se: obrajii rigizi
sau mobili, zâmbetul (încurcat, naiv, ironic, trist, ruşinat, vesel, tulburat, sadic,
lacom, trufaş, condescendent), ochii (vii, lucioşi, reci, lunecoşi, calzi, provocatori,
jenaţi, visători, complici, obraznici) vocea (tremurândă, fermă, mâniasă, revoltată,
timidă, iscoditoare, plictisită, alintată, sarcastică), gesturile, poziţia corpului. Un
întreg discurs senzitiv conferă argumentării o dimensiune spectaculară, teatrală
avându-se în permenenţă în vedere efectele propagării, ale contagiunii şi
consolidării, efectul ritmului, ordinea amplificatoare a argumentelor, gradarea,
efectul de prestigiu, forţa opiniei majoritare, care se constituie în forme ale
violenţei simbolice.
“Prin urmare, arta
contrazicerii poate fi
întâlnită nu numai în
tribunale sau în cu-
vântările către po-
por, ci, după cum se
pare, toate câte au
de-a face cu cuvân-
tul se împărtăşesc
dintr-o artă unică”.
Platon
69
Clasicii au împărţit retorica în patru capitole: mantologia – sau teoria invenţiei – care viza
identificarea materialului argumentativ, tasologia – sau teoria dispunerii – care viza organizarea
materialului argumentativ, tropologia – sau teoria elocuţiunii, care viza modul expunerii logice a
argumentelor şi teatrologia, care viza mijloacele
91
Totuşi, în discursul educativ se vizează nu atât punerea în valoare a
oratorului, cât crearea anumitor dispoziţii şi convingeri. Pentru ca subiectul să-şi
atingă scopul argumentării trebuie să provoace starea de adresare.
REZUMAT
RECOMANDĂRI
Argumentarea valorifică toate cunoştinţele
dobândite prin acest curs:
70
Subiectele au fost propuse de către studenţii anului I de la Facultatea de psihologie, I.F.R..
92
discursul argumentativ debutează printr-o introducere care este
menită să capteze atenţia adresantului asupra temei respective;
se enunţă teza suţinută de intervenient (voi dovedi că…)
se impune de cele mai multe ori o clarificare a termenilor, care
vizează definirea lor, clasificarea, ordonarea riguroasă în sistem
(ex. Ce înseamnă eutanasie, de câte feluri poate fi, în ce sens
utilizez eu termenul atunci cînd susţin că eutanasia trebuie
acceptată/interzisă de lege)
voi aduce dovezile care-mi susţin teza, apelând la raţionamente
deductive, inductive, corecte din punct de vedere formal şi
convingătoare în acelaşi timp.
voi anula (slăbi) anticipat obiecţiile care se pot aduce tezei mele
voi sublinia consecinţele benefice care rezultă din acceptarea tezei.
93