Determinismul

Determinismul expune că fiind dat un mod specific în care lucrurile sunt la un moment t,
modul în care merg lucrurile ulterior este fixat ca o chestiune de lege naturală, deci a relației
naturale de cauzalitate.
Pentru a spune că fiecare eveniment este determinat de cauze anterioare și funcționarea
legilor naturii înseamnă că el trebuia să se întâmple, având în vedere aceste condiții
prealabile.
Altfel spus, dacă am putea derula înapoi universul la câteva secunde înainte de eveniment și
să se joace secvența prin din nou, vom obține același rezultat. Fulgerul ar lovi exact în același
loc; o pasăre s-ar lovi de un geam la exact același moment de timp; un elev ar face exact
aceeași eroare la un test, o ceartă între doi oameni ar decurge exact în același fel.
Cursul evenimentelor este predeterminat și, prin urmare, cel puțin în principiu, previzibil.

„Ar trebui să considerăm starea actuală a universului ca efect al stării sale antecedente și ca
fiind cauza stării care urmează. O inteligență care cunoaște toate forțele care acționează în
natură la un moment dat, precum și pozițiile momentane ale tuturor lucrurilor din univers, ar
fi capabilă să înțeleagă într-o singură formulă mișcările celor mai mari corpuri, precum și a
celor mai ușori atomi din lumii, cu condiția ca intelectul său să fie suficient de puternic
pentru a supune analiza tuturor datelor; pentru ea nimic nu ar fi incert, viitorul și trecutul ar fi
prezente în ochii săi. Perfecțiunea pe care mintea umană a fost capabilă să o dea astronomiei
oferă doar un contur slab al unei astfel de inteligențe. (Laplace 1820)”

Conceptul conex al, fatalismului propune că toate evenimentele (sau în unele versiuni, cel
puțin unele evenimente) sunt destinate să aibă loc indiferent de ceea ce am face. Spre
deosebire de determinismul neutru, sursa garanției că aceste evenimente se vor întâmpla se
află în voința zeilor, sau în cunoștința lor divină sau în vreun aspect teleologic intrinsec al
universului.

Într-un sens mai slab, totuși, este adevărat că, în ipoteza determinismului, s-ar putea spune că,
având în vedere modul în care au mers lucrurile în trecut, toate evenimentele viitoare care se
vor întâmpla de fapt sunt deja destinate să aibă loc.

Tipuri de determinism
Determinismul natural
     Gândirea filosofică grecească, în demersul său prim, a pus întrebarea asupra temeiului,
asupra originii materiale a acestei lumi. Filosofia grecească - în special fizicaliștii - se
încadrează în limitele unei cercetări a principiului material al naturii. Consecința acestei
cercetări este subordonarea problematicii libertății umane concepției fizicaliste a lumii. Omul
nu este liber, ci supus necesității universale care caracterizează universul.

Democrit (c. 460-c. 370 î.Hr.) consideră că principiile ultime ale lumii sunt atomii și vidul.
Atomii sunt particule indivizibile care intră în alcătuirea a tot ceea ce există. Vidul este
principiul ce permite transformarea lucrurilor simple în compuse. Transformarea este
guvernată de necesitate, ce poate fi considerată o constantă cosmologică.
Leucip (341-270 î.Hr.) înlocuiește teoriile hilozoiste de până atunci printr-o concepție
mecanicistă despre univers. În universul format din atomi, mișcarea corpurilor este
determinată de greutatea lor. Acest principiu de ordonare a naturii permite, oarecum,
susținerea unui grad de contingență: căderea atomilor de sus în jos pe linii drepte suferă o
deviație(clinamen), ce explică formarea corpurilor compuse. Deci, un corp compus este
rezultatul contingenței și al varietății atomilor.
Titus Lucretius Carus (99-55 î.Hr.) corectează consecințele fizicii epicuriste pentru
libertatea umană. La Epicur, într-o lume care avea ca principii atomul și vidul, deviația în
căderea atomilor de sus în jos explica formarea corpurilor. Ca agregat de atomi, corpul în sine
era semnul pentru un grad (scăzut) de contingență. Contingența, ca accident în desfășurarea
unor serii cauzale, nu poate explica decât întâmplarea, însă nu și libertatea umană.
Marcus Aurelius (121-180). În concepția stoică, universul este identic cu divinitatea.
Întrucât divinitatea este caracterizată de necesitate, și lumea ca întreg este necesară. Universul
este un mecanism uriaș, pus în mișcare de inteligența divină, care tinde către desăvârșire.
Lumea, animată de un suflet primordial, este astfel rațională.

Determinismul divin și liberul arbitru

     Filosofia creaționistă consideră divinitatea drept entitate creatoare a lumii și a omului.
Dacă universul și ființa umană sunt creații divine, este evident că ele nu dețin libertatea de a-
și modifica natura. Libertatea de esență (a alege propria natură: divină, umană sau animală)
nu este posibilă în gândirea creștină, întrucât omul este, o dată pentru totdeauna, "condamnat"
naturii de ființă creată.

Baruch Spinoza  (1632-1677) consideră că între Dumnezeu și natură există un raport de

identitate. La nivelul lucrurilor, Dumnezeu este imanent lumii: Deus sive Natura (Dumnezeu
sau Natura).
Natura divină nu poate fi decât necesară. Datorită raportului de imanență, natura, adică
lucrurile create, sunt guvernate de necesitate. Omul este supus unei necesități inexorabile:
necesitatea divină.
Dacă prin libertate se înțelege a nu fi determinat de o cauză externă, atunci omul spinozist nu
este liber.
Dacă prin libertate se înțelege cunoașterea cauzei determinante și acordul dintre propria
voință și voința divină, atunci omul spinozist, în cadrul necesității divine, este nemărginit de
liber.
Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716) consideră că universul este creat de Dumnezeu
conform unei ordini și unui plan divin. Creatorul universului, Dumnezeu, este rațiunea
suficientă și necesară pentru lumea aceasta. Prin urmare, universul este caracterizat de
necesitate. Tot ceea ce există este supus ordinii sau armoniei divine. Orice mișcare haotică
este doar aparentă, deoarece fiecare monadă (atom spiritual) reflectă în sine această ordine,
care înrâurește la modul real acțiunea fiecăreia și nu aparenta cauzalitate fizică.
René Descartes (1596-1650). Pentru filosofia creștină, prezența răului și erorii în lume, în
creație, face imposibilă ideea unui determinism divin pentru că ar conduce la ideea că
Dumnezeu este cauza răului și erorii. De aceea, se afirmă libertatea umană, imperfectă,
supusă greșelii, drept sursă adecvată a răului și erorii.

Determinismul psihic și determinismul cultural

Psihanaliza se intersectează cu sfera psihologiei în domeniul de cercetare: psihicul uman,
însă o depășește prin teoretizarea inconștientului – instanţă a aparatului psihic care receptează
amintiri nedorite, dorinţe interzise, izgonite sau refulate din planul conştient.

Sigmund Freud (1856-1939) consideră că psihanaliza se intersectează cu sfera psihologiei în

domeniul de cercetare: psihicul uman, însă o depășește prin teoretizarea inconștientului –
instanţă a aparatului psihic care receptează amintiri nedorite, dorinţe interzise, izgonite sau
refulate din planul conştient.
Psihanaliza dezvăluie sub masca existenţei cogito-ului absolut, conştient şi responsabil de
actele sale, un alt subiect, scindat într-un plan conştient şi un plan inconştient, peren şi
indestructibil:
Inconştientul este studiul pulsiunilor sexuale sau libidoului care caută satisfacere prin apariţia
în planul conştient. Însă normele socio-culturale interzic aceste apariţi cenzurându-le. În
această dinamică reversibilă (conştient – inconştient) constă viaţa noastră psihică.
Tot ceea ce era atribuit hazardului (sau libertăţii) psihic: erori de citi, lapsusul, uitări de nume
etc. care presupuneau accidentul, contingenţa îşi găsesc o puternică motivaţie inconştientă.
Acestea sunt,de fapt, cuprinsurile prin care inconstientul se manifestă deghizat în planul
constinţei. Nu vom fi niciodată liberi de povara inconştientului.
” ce rămâne astăzi nemotivat (în activitatea conștientă) îşi are motivele în altă parte,
în inconştient, şi rezultă că determinismul psihic se realizează fară lacune de continuitate.”
(Psihopatologia vieţii cotidiene)
Michel Foucault (1926-1984) propune că fenomen socio-cultural poate fi explicat în două
moduri: fie prin stabilirea cauzelor şi a scopurilor acestuia, fie prin identificarea conditiilor de
inteligibilitate care au făcut posibil acel fenomen. Primul demers este unul cauzal; cel de-al
doilea este unul structural.
Din acest punct de vedere, omul – conștient al fenomenului socio-cultural – îşi pierde statul
de subiect cunoscător, principiu al cunoaşteri, pentru a fi considerat un element supus legilor
sistemului. Sistemul, ca infrastructură incostientă, determină atitudinile, gândurile, ideile
umane. Din aceasta perspectivă, libertatea, existenţa umană creatoare apar ca nişte mituri;
cuprinsă în limitele sistemului, libertatea se reduce la variabilitatea structurilor unui sistem.
Întrucât omul, supus sistemului, este depersonalizat, desubiectivizat şi anonim, libertatea nu
există:
" În orice epocă, felul în care oameni gândesc, scriu, judecă, vorbesc (până şi pe stradă în
conversaţiile cotidiene), chiar felul în care oameni trăiesc întâmplările, în care sensibilitatea
lor reacționează, toată conduita lor este dictată de o structură teoretică un sistem care se
schimbă cu epoca și cu societatea - , dar care este prezent în toate epocile și în toate
societăţile."

Determinismul și liberul arbitru

Ca o contraparte conceptuală, liberul arbitru a fost gândit în mod tradițional ca un fel de

putere de a controla alegerile și acțiunile cuiva. Când o persoană exercită liber arbitru asupra
alegerilor și acțiunilor sale, alegerile și acțiunile sale depind de el. Există două sensuri ale
acestui concept: (1) persoana este capabilă să aleagă altfel, sau cel puțin că este capabilă să
nu aleagă sau să acționeze așa cum a ales, și (2) persoana este sursa acțiunii sale.

Ştiinţele naturale ne dau în general explicaţii cauzale. Demonstrăm că un anumit eveniment

este supus legilor fizice necesar date fiind evenimentele care îl preced şi condiţiile pe fondul
cărora se petrece. Pe de altă parte, la nivelul microfizic (cuantic) ar putea exista ceva de genul
unei destrămări a determinismului cauzal; pentru evenimente şi procese la scară macro,
operează totuşi determinismul cauzal.
Dintr-o perspectivă fizicalistă - în acest context denumită şi naturalistă - pare că nu există nici
un motiv pentru care acţiunile umane să fie exceptate de la determinarea cauzală. Până la
urmă, oamenii sunt părţi ale lumii fizice, ale naturii. Însă concepţia liberului arbitru pare să
implice exceptarea acţiunilor umane libere de la ordinea generală cauzală.
De obicei punem în contrast modul în care se desfăşoară vieţile noastre cu ceea ce se
întâmplă cu obiectele fizice în timp ce se mişcă în spaţiu-timp.
Să presupunem că o piatră se rostogoleşte de pe un deal cu o pantă relativ complicată. În
practică, s-ar putea să nu fim capabili să prezicem locul de oprire al mişcării pietrei, dar
avem încă sentimentul că acesta este, în principiu, predictibil. Tot ceea ce ne opreşte să
prezicem realmente este dificultatea de a oferi o descriere minuţioasă a condiţiilor iniţiale,
precum şi complexitatea calculelor necesare. Nu există ramificaţii în traiectoria pietrei
deoarece acest lucru este incompatibil în tot cazul cu necesitatea legică ca piatra să nu se fi
rostogolit, deşi ar fi trebuit să o facă. Pe scurt, traiectoria pietrei este determinată cauzal.

Ca paralelă avem în vedere acțiunile unui om pe un interval de o oră. Fiecare moment

temporal major în care traiectoria mișcării se ramifică este un moment de opţiune. Dacă
liberul arbitru este real, atunci una dintre poziţiile omului în spațiu la timpul t0 nu determină
poziţia lui la t1, t2 sau la oricare moment succesiv.

Compatibilism/Incompatibilism

Este greu de văzut cum alegerea şi determinismul cauzal sunt reciproc compatibile, la nivel
uman. Ar părea că ceea ce un om nu poate să nu facă pentru că e determinat cauzal astfel nu
este ceva ce ar putea alege să facă.
Cu toate acestea, anumiți filosofi susţin că alegerea şi determinarea cauzală sunt reale și
compatibile. Poziţia lor este cunoscută atât sub numele de compatibilism, cât şi sub numele
de determinism slab. Compatibiliştii încearcă să definească în aşa fel libertatea încât
exerciţiul ei să nu implice suspendarea cauzalităţii. Pin punctul compatibilist de vedere, o
persoană acţionează liber numai în cazul în care ceea ce face este ceea ce vrea sau ceea ce
doreşte (de manieră conștientă).
Cei care neagă compatibilitatea alegerii şi cauzalităţii, şi resping prin urmare consecinţa
definirii compatibiliste a libertăţii, sunt susţinătorii incompatibilismului, care se împarte în
determinism tare și libertarianism metafizic.
Primii susțin că doar determinarea cauzală este reală, iar liberul arbitru este iluzie
subiectivă, iar cei din urmă că libertatea este un dat fundamental și că determinismul ar fi o
iluzie. Cei care cred că alegerea este reală şi nu o iluzie întâmpină dificultăţi în formarea unei
metafizici a alegerii care să nu fie profund misterioasă sau de-a dreptul miraculoasă. Cei care
cred că determinismul este real întâmpină dificultăţi în formarea unui sistem etic proactiv.