ARISTOTEL- POLITICA

Politica (în greacă Πολιτικα) este o lucrare de filozofie politică a lui Aristotel. Este a

doua jumătate a unui tratat, prima fiind Etica.
Cele opt cărți ale Politicii, despre care nu se știe dacă n-au fost redactate în
momente diferite ale vieții lui Aristotel, tratează în general comunitatea politică și
instituțiile sale. Aristotel se interesează de politică în calitate de naturalist, observator
care descrie, compară și clasifică cetățile pe care le cunoaște identificând trăsăturile
care le sunt comune.
ABORDARE GENERALĂ:
Întrucât Binele suprem se află dincolo de bunurile particulare, omul trebuie să se
mulțumească cu obținerea a ce e mai bine posibil și să nu pornească în căutarea
unui absolut iluzoriu. Fericirea rezidă, în ultimă instanță, în activitate. Politica, prima
dintre științe în concepția lui Aristotel, studiază omul ca zoon politikon (animal
social [1] [2] - politikon provine de la cuv. polis, „cetate” în limba greacă). Omul este
destinat prin natura sa nu numai pentru a trăi o existență biologică, ci și pentru bine
și pentru fericire. Fericirea presupune o independență maximă față de constrângerile
materiale pe care individul este incapabil să o obțină singur și care nu este pe deplin
realizată decât în comunitatea politică.
DESCRIEREA CETĂȚILOR:
Statul este o instituție naturală, bazată pe comunitatea unor ființe cu limbaj
articulat(limbajul este pentru Aristotel axul moralității, prin limbaj omul are acces la
rațiune și noțiunile de bine și rău). Pornind de la teoria organicistă, așa cum corpul
este anterior organelor, tot așa și statul este anterior familiei și prin urmare omului, și
argumentează că individul nu-și este suficient sie și, deci nu poate exista fără stat, în
timp ce statul poate subzista fără un individ. Rolul cetății este de a realiza fericirea
comună a cetățenilor. Funcția principală a cetății constă în înflorirea morală a
cetățeanului, de aceea Aristotel consacră o mare parte a lucrării problemelor de
educație.
CETATEA IDEALĂ:
Ceea ce face ca un regim politic să fie bun nu este conformarea sa la o normă
ideală, ci adaptarea la datele concrete ale istoriei. Un regim neadaptat la realitate se
găsește în mod necesar sancționat pe termen lung prin tulburări sau revoluții.
Rezistența la timp este un criteriu realist pentru definirea idealului politic: cele mai
bune regimuri sunt în general și cele mai durabile. Cetățile fiind diferențiate prin date
geografice, prin populație, prin cultură și istoria lor, nu se poate furniza un model
universal de cetate ideală. Aristotel își manifestă preferința pentru regimurile
cumpătate care sunt în același timp cele mai drepte și mai puternice.
Politika lui Aristotel realizează o adevărată microsociologie a raporturilor de
conducere, dovedind o subtilă surprindere a fenomenelor specifice statului sclavagist
al cărui contemporan era.
Teoriile despre natura umana incearca sa identifice setul de trasaturi prin care noi
oamenii ne deosebim atat de obiecte, cat si de celelalte vietuitoare. pentru a arata in
ce consta deosebirea dintre oameni si lucruri, si dintre oameni si celelalte
vietuitoasre, gandirea filosofica nu putea sa ignore raporturile mentionate mai sus,
dar si raporturile omului cu ceilalti semeni, cu societatea in general.
Conceptiile filosofice asupra naturii umane sustin ca omul din natura este o
fiinta sociala sau sustin ca, originar omul a trait intr-o stare de natura si a dobandit
sociabilitatea la un anumit moment dat al existentei sale prin incheierea unui contract
social cu semenii. Inca din cele mai vechi timpuri, s-a considerat ca omul, prin natura
sa, este o fiinta sociala dotata cu grai articulat si stari morale « prin simitrea binelui si
a raului a dreptului si a nedreptului ».

Aristotel (384-322) – a fost un filosof si savant grec, nascut la Stagira. A fost

elev al lui Platon de care s-a distantat si profesor al lui Alexandru Macedon.
Teoria lui Aristotel despre natura umana, este influentata de conceptia sa
teleologica, conform careia natura nu creeaza nimic fara scop. In lucrarea « Politica
», Aristotel identifica statul ca institutie naturala si omul ca fiinta sociala. Statul este
autoritatea familiei si a individului. El joaca rolul corpului, in timp ce individul joaca
rolul organului, astfel, statul e autoritatea familiei si a fiecaruia dintre noi, caci asa
cum corpul poate exista fara un organ, la fel, statul poate subzista fara un individ.
Reciproca nu e valabila, intrucat individul nu e suficient, iar daca isi e suficient,
atunci, este fiara sau zeu.
Astfel, conceptia de la care pleaca este ca oamenii nu sunt indivizi izolati, ci
dimpotriva omul este din natura un animal social, iar omul « antioscial » ar fi, prin
urmare, un « supraom ». Aristotel evidentiaza superioritatea fiintei sociale generata
de starile morale prin « simtirea binelui si a raului ,a dreptului si a nedreptului ». Asa
cum spunem despre o stea ca are proprietatea de a fi corp ceresc, tot asa spunem
despre om ca e sociabil. Prin urmare, statul e anterior individului care isi manifesta
adevarata natura invatand virtutile individuale (cumpatarea) si sociale (dreptatea).
Din punct de vedere al genezei, statul este o consecinta a trairii laolalta a
indivizilor, , mai intai in familii si grup. Natura umana este una sociala, intrucat in
fiecare din noi exista instincte pentru formarea comunitatilor si pentru ca abia in stat
existenta isi afla implinirea, desavarsindu-si astfel posibilitatile proprii. Omul are in
zestrea sa genetica instinctul pentru comunitate. Numai in comunitate poate fi
practicata dreptatea, caci e o virtute sociala. Statul poate asigura fericirea cetatenilor
sai, dar cu o conditie, ca statul sa aiba legi drepte. Lipsit de legi si de dreptate, omul
devine fiinta cea mai rea. Plecand de aici, spunem ca statul are o finalitate morala :
realizarea dreptatii in vederea binelui, rezultand anterioritatea statului.
Din conţinutul lucrării reies cinci tratate având ca teme: 1) despre familie (I);
2) despre presupusele comunităţi ideale şi despre cele mai preţioase constituţii
existente (II); 3) despre stat, cetăţean şi despre clasificarea constituţiilor (III);
4) despre constituţiile inferioare (IV – VI);
5) despre statul ideal (VII – VIII).
Statul este specie a „comunităţii” iar pentru precizarea diferenţei specifică în cadrul
genului vor fi cercetate originile statului şi analizate părţile sale componente. Pornind
de la două instincte primare (reproducere şi autoconservare), ce determină fiinţele să
se asocieze unele cu altele rezultă o „asociere stabilită prin natură pentru procurarea
necesităţilor zilnice”, respectiv familia. care este primul sta Orice comunitate este
formată în vederea unui anumit folos iar Statul, faţă de celelalte forme de comunităţi,
este comunitatea supremă şi atotcuprinzătoare şi, ca atare, trebuie să tindă spre
folosul suprem. Teoria politică a lui Aristotel este teleologică. Sensul şi natura
oricărui lucru din lume trebuie căutate în ţelul existenţelor sale. În cazul
instrumentelor scopul este impus asupra materiei lor din exterior, de cel le foloseşte.
În cazul creaturilor şi comunităţilor scopul este imanent acestora. Explicaţia lucrurilor
nu se găseşte în lucrurile din care s-au dezvoltat ci în lucrurile în care se vor
dezvolta; natura lor nu se află în originea lor ci în destinul lor. Fiind entitate naturală,
asemenea altor obiecte naturale, statul are un scop sau un ţel. Oricum ar fi el
constituit un stat trebuie să-şi fie suficient sieşi şi să atingă ţelul pentru care el există,
respectiv bunăstarea oamenilor liberi (identificată cu ţelul oamenilor: eudaimonia
(εύδαιμονία) – tradusă superficial ca fericire, care este binele practic suprem).
Societatea şi statul nu sunt capcane artificiale puse în faţa omului natural; ele sunt
manifestări ale naturii umane însăşi. Statul este o adunare de cetăţeni, iar un
cetăţean este definit prin faptul că „el ia parte la funcţiunile de judecător şi magistrat”.
Afacerile Statului sunt conduse direct de cetăţenii săi. Noţiunea de scop al Statului
este legată de aceea a libertăţii.
Cetăţenii puteau deţine sclavi aşa cum deţineau şi alte forme de proprietate, ceea ce
nu exclude posibilitatea ca sclavii ca ei să aibă stăpâni binevoitori şi o viaţă fericită.
Sclavii sunt instrumente însufleţite indispensabile (alături de cele neînsufleţite, pe
care le pun în mişcare) pentru realizarea oricărei activităţi tehnice. Apartenenţa la
una dintre cele două categorii este de origine naturală iar diferenţele sociale dintre
stăpâni şi sclavi nu au nimic nelegitim. Familia este imaginea statului la altă scară,
puterea pe care o exercită statul asupra oamenilor liberi este asemenea puterii pe
care tatăl ca stăpân o exercită atât asupra sclavilor cât şi asupra membrilor familiei.9
Statul intervine în chestiunile sociale chiar înaintea naşterii „hotărând când şi între ce
feluri de oameni trebuie să existe relaţii maritale”, această intervenţie continuând în
perioada copilăriei în special în ceea ce priveşte educaţia.
Modalităţile în care Statul poate reglementa viaţa cetăţenilor este descris de Aristotel
în mod detaliat. Pe o altă treaptă există şi state stăpâne, superioare, asemenea
Greciei, faţă de care popoarele numite barbare trebuie să fie supuse. Cale trei tipuri
de guvernare: monarhia – guvernarea unui singur om, aristocraţia – a câtorva
oameni şi republica – a mai multor oameni, fac toate deosebirea între puterile
executivă, judiciară şi legislativă. Ceea ce trebuie evitat este degenerarea lor în
tiranie, oligarhie sau democraţie. În scopul său care este promovarea bunăstării,
Statul lui Aristotel are o funcţie pozitivă. Restricţiile pe care un scop bun în intenţie le
instituie pot fi îngrădiri ale libertăţii. Pentru realizarea acestui scop este îngăduită şi
justificată intervenţia în viaţa indivizilor, care prin aceasta sunt mai puţin liberi sau
chiar deloc. Afirmarea libertăţii individului presupune atribuirea unei funcţii negative
Statului, socotit un mijloc de apărare şi de protecţie împotriva Răului. Teoria lui
Aristotel este o apărare a statului împotriva concepţiei sofiştilor conform căreia statul
este consecinţa unei înţelegeri între oameni, acesta există prin convenţie şi, ca atare,
nu ar exista un temei pentru supunerea cetăţenilor. [DOMF] „Politica” este
posibilitatea de a civiliza, de a modera moravurile statului prin instituţii, prin cultură.
Statul este forma cea mai elaborată a societăţii şi are ca finalitate bunăstarea a
oamenilor liberi. Statul are valoare în el însuşi şi prin el însuşi, iar omul, care este un
„animal politic”, nu îşi poate realiza singur dorinţele şi aspiraţiile într-un mod
satisfăcător şi nici nu poate atinge perfecţiunea.