UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE LITERE
MASTER EACF – ANUL I

COMUNITĂȚILE DE CĂLUGĂRI
FRANCISCANI ȘI DOMINICANI ÎN
CONTEXTUL PERIOADEI MEDIEVALE
- Observații asupra ideii de pelerinaj în raport
cu noțiunile de liminalitate și communitas -

Rochner Ruxandra Ioana

Bucureşti
2019
Argument
 ARGUMENT

Epoca Evului Mediu a reprezentat din punct de vedere religios, al dezvoltării urbane,
dar și culturale, un avânt al societății chiar în contextul în care principala dorință a omului era
de a se afla în comuniune cu divinitatea. Totuși, chiar prin prisma instituției Bisericii, asistăm
în această epocă la construirea de noi orașe, care vor deveni ulterior centre comerciale de
succes.
Franciscanii și dominicanii se asemănau destul de mult, nu doar prin virtuțile și
religiozitatea lor, dar și prin muncile manuale, prin ajutorul dat cetățenilor și prin implicarea
în treburile administrative ale orașului. Abațiile călugărilor erau mereu deschise pentru
publicul larg, de la enoriași veniți în pelerinaj până la călători ce rămâneau oaspeți pentru o
noapte, erau locuri primitoare și localizate strategic în punctele de aglomerație urbană. Ca să
devină călugări, tinerii erau aleși după anumite criterii, cel mai important fiind înzestrarea
intelectuală și dorința de a se mântui. Însă, în cadrul mânăstirii, veneau o mulțime de tineri
trimiși de familiile lor, pentru a se forma ca oameni. Călugării aveau harul de a le oferi o
viziune clară asupra vieții sfinte, și mai presus de acest lucru, le ofereau darul învățăturii:
primul pas era acela de a-i învăța să scrie și să citească cu ajutorul Sfintei Scripturi.
Una dintre misiunile definitorii ale Bisericii, și implicit a ordinelor cerșetoare, a fost
aceea de a cultiva poporul. S-au folosit de orice mijloc și orice ajutor era binevenit, așa că o
idee strălucită a fost să folosească arta drept metodă salvatoare. Omului îi era mult mai ușor să
înțeleagă viața spirituală prin fresce sau sculpturi, prin forme, gesturi sau culori care indicau
acțiunea propriu-zisă. Franciscanii și dominicanii își făceau simțită prezența în societate: în
acest sens îi întâlnim în aplanarea conflictelor, în activități orășenești, târguri și evenimente
care țin de viața cotidiană. În această perioadă, religia era considerată cel mai înalt punct al
înțelepciunii unui om, deoarece numai prin intermediul acesteia oamenii se manifestau într-un
mod intelectual; cu ajutorul călugărilor, oamenii aflau mai întâi de toate ce sunt pietatea și
viața curată; dar pe de altă parte, în mânăstiri învățau să citească cu și după Sfânta Scriptură și
tot prin intermediul acestora erau considerați oameni de vază în ierarhia socială.
Ei au luptat împotriva ereziilor doar cu ajutorul cuvântului, și au reușit să aducă pe
calea cea bună o mare parte din necredincioșii acelor timpuri. Au înființat mânăstiri în multe
ținuturi și au strâns de partea lor o mulțime de alți frați și surori care au îmbrăcat haina
sărăciei cu bucurie și speranță că îi vor ajuta la rândul lor pe cei din jur. Doresc să redau cât
mai bine cadrul general în care au acționat ordinele cerșetoare, și spre exemplu în Europa,
odată cu începutul de secol al XIII-lea, exista o vastă rețea de călugări, constituită datorită
faptului că aceștia erau mereu pe drumuri. Abațiile erau localizate aproximativ la o zi distanță
una de cealaltă, în contextul mersului pe jos sau pe cal.
Așadar, putem afirma că, pe lângă centrele mari și cunoscute ale acestei rețele, existau
o multitudine de mici localități sau amplasamente unde ajunseseră frații cerșetori. Una dintre
provinciile importante ale României medievale a fost Transilvania. Aici, de-a lungul timpului
și începând mai exact din perioada Evului Mediu timpuriu, și-au găsit locul o multitudine de
popoare, alături de români, și împreună acestea au dat curs unei istorii pline de evenimente.
Mânăstirile se întemeiau tot timpul în orașe cu potențial de dezvoltare economică, orașe
localizate la intersecția drumurilor principale, fiindcă exista întotdeauna o circulație continuă
și o aglomerație datorată negustorilor și călătorilor. Așadar, scopul așezării lor strategice era
acela de a se afla în mijlocul cât mai multor oameni, nu doar pentru a primi donații, ci și
pentru a predica unui număr cât mai mare de credincioși. Deoarece numărul era în continuă

2
creștere, călugării au ieșit din incinta mânăstirii și au început să predice în marile piețe, astfel
reușind să formeze o unitate spirituală între ideea de oraș și cea de biserică.
Frații din ambele ordine erau de meserie meșteșugari și se găseau mereu pe șantierele
din apropierea abațiilor, dând o mână de ajutor la diferite construcții, precum zidul
fortificației, săparea de șanțuri și canale pentru băile publice sau pentru edificii, cel mai bun
exemplu fiind marile catedrale catolice. Însă, pe lângă acestea, călugării în mod normal aveau
bunăvoința de a ajuta și curățau, spre exemplu, lacurile și iazurile de lângă abații. Putem
afirma că doar în marile orașe, care erau centre ce se dezvoltau continuu și cu o economie
înfloritoare, precum au fost, la noi, Sibiu, Bistrița, Brașov sau Sighișoara, ca și mai târziu
chiar și Cluj, s-au aflat ordinele de călugări cerșetori.

Conceptele de liminalitate și communitas în raport cu pelerinajul

În perioada Evului Mediu, creștinătatea va alege să privească ființa umană în două

moduri: fie pozitiv, și atunci o va percepe drept divină în ciuda greșelii săvârșite (ideea ia
amploare în secolele al XII-lea și al XIII-lea), fie va avea o percepție negativă, cea de cădere
în păcat și de lepădare de Dumnezeu (viziune care s-a accentuat pe parcursul secolelor X-
XII).
Un subiect interesant este acela că, a existat o continuă luptă între bine și rău de la
începutul Lumii după cum bine știm, sau altfel spus, între Dumnezeu (alături de Fecioara
Maria, sfinți și îngeri) și Diavol (împreună cu ai săi îngeri răzvrătiți și demoni), care s-a dus
cu scopul câștigării sufletelor de partea fiecărei entiăți cerești. Miza era omul, alături de
rațiunea sa, fiindcă de acesta depindea dacă acceptă sau nu harul mântuirii, iar de aici rezulta
cui îi revenea sufletul lui. Omul avea două opțiuni: ori alegea să se mântuiască și să adopte
calea cea bună, ori cădea în păcat și își punea astfel capăt singur propriei existențe. Cu alte
cuvinte, „omul Evului Mediu este și imaginea sufletului său sub forma unui omuleț cântărit în
balanța Judecății de Sfântul Mihail sub ochii atenți ai lui Satan, gata să facă tija să încline în
partea rea, și ai Sfântului Petru, prompt în a acționa asupra talgerului bun.”
Prin prisma a ceea ce am aflat mai sus, se conturează două concepții asupra omului
medieval, care pe parcurs s-au intensificat atât de mult încât au tins să devină definiția omului
din toate timpurile. După cum afirmam, aceste două direcții sunt în strânsă legătură, și vom
vedea de ce pe parcurs. Prima concepție se referă la omul călător: el este în continuă mișcare,
tot timpul pe drumuri – aceastea reprezentând simbolic sensul de mers al acestuia, anume ori
spre viață veșnică, ori spre moarte pe vecie. Profilul asociat acestei idei este mai exact cel al
călugărului, după cum nota Jacques le Goff în opera sa. Acesta are vocația de a rătăci pe
drumuri pribeag în scopul mântuirii oamenilor. Un exemplu grăitor sunt „în secolul al XIII-
lea, frații din ordinele cerșetoare, cu Sfântul Francisc de Assisi în frunte”, respectiv Sfântul
Dominic de Gúzman, care ne trimit cu gândul la ideea că „prin esență, prin vocație, omul
Evului Mediu este un pelerin, iar în secolele al XII-lea și al XIII-lea, sub forma cea mai înaltă
și cea mai primejdioasă cu putință a pelerinajului, un cruciat.” De fapt Jacques le Goff nu ne
prezintă pelerinul sau cruciatul ca fiind subiectul unuia dintre capitolele cărții sale, ci ne
insuflă ideea că omul medieval (oricare om din aceasta perioadă) este un posibil pelerin sau
unul simbolic: „Pe lângă practicile obligatorii, există un anumit număr de practici de
devoțiune, care sunt facultative și prin esența lor gratuite.” În această categorie se numără și
pelerinajul, care este practicat din vechi timpuri. Bineînțeles, în Evul Mediu se desfășurau

3
pelerinaje în locuri destul de îndepărtate, și aveau de altfel niște reguli stricte. Așadar, putem
spune că este „practica unei pietăți personale sau devoțiune comunitară? Pelerinajul poate fi și
una și alta. Pelerinul își poate efectua călătoria în mod individual” din diferite motive, spre
exemplu pentru a mulțumi divinității pentru ajutorul dat, sau pentru a cere ajutor. În secolul al
XIII-lea, exista o devoțiune pentru cultul Fecioarei Maria și care „era larg difuzată de către
dominicani.”
Nu este exclusă, însă, căutarea de Dumnezeu și apropierea de acesta. În acest sens,
creștinii din secolul al XII-lea și-au creat o legătură cu divinitatea prin prisma riturilor. Au
căutat moduri prin care să își satisfacă pofta de supranatural și au ajuns să ia calea vestitului
pelerinaj. Dar pe parcurs au început să fie interesați de minuni și de viziuni. Acestea două
jucau un rol de mare importanță în comunicarea cu Dumnezeu.
„În antropologie, liminalitatea este calitatea ambiguității sau a dezorientării care are
loc în stadiul de mijloc al ritualurilor, atunci când participanții nu mai dețin statutul pre-ritual,
dar nu au început încă tranziția la starea pe care o vor menține când ritualul este complet. În
timpul etapei liminale a ritualului, participanții stau la prag între modul lor anterior de a-și
structura identitatea, timpul sau comunitatea și un nou mod pe care ritualul îl stabilește.”
Conceptul de liminalitate a fost dezvoltat pentru prima oară la începutul secolului al XX-lea
de către antropologul Arnold van Gennep și preluat de Victor Turner. Mai recent, utilizarea
termenului sa lărgit pentru a descrie schimbările politice și culturale, precum și ritualurile.
Noțiunile de liminalitate, respectiv communitas sunt prezentate de către antropologul
Victor Tuner în opera sa The Ritual Process, și ulterior dezvoltate pentru a ne contura o idee
despre acestea. Cuvântul limen (provenit din latină) are semnificație de obstacol sau prag,
cuvânt de la care pornește și Turner grandioasă o teorie a liminalității. Aceasta are o
multitudine de forme, numite communitas, însemnând „o întâlnire directă, egalitară, spontană
între oamenii angrenați în același proces ritual.” Teoria se referă la trei zone complet diferite
în raport cu ideea de pelerinaj, fie perceput ca rit de trecere dar și ca o întâlnire cu sacrul.
Turner este de părere că, „starea de communitas ar fi legată de toate acele adunări umane mai
mult sau mai puțin structurate, în care membrii sunt egali sau împărtășesc un spirit de
comunitate, solidaritate, întrajutorare și experiențe comune.”
Termenii de liminalitate și communitas, vor deveni destul de utili pentru a ne ajuta să
înțelegem pelerinajele. „Communitas-ul este asociat cu valorile pozitive ale pelerinajului:
prietenie între necunoscuți, spontaneitate, căldură umană, relații sociale privilegiate.” Așadar
starea de communitas, precum afirmă Turner, „duce la omogenizare de status, dar pe durate
de timp reduse.” Pe de altă parte, concentrându-ne aspura liminalității, observăm că este
ambiguă, în sensul că „dizolvă identitatea și o duce spre dezorientare” dar i se atribuie și alte
noi însușiri/ perspective precum cea de autocunoaștere și dezvoltare. Mulți dintre pelerini, la
fel ca și călugării, au în comun mai multe aspecte interesante precum ar fi: faptul că toți
parcurg drumul mântuirii și că la finalul acestuia găsesc fie cunoașterea de sine, fie își atribuie
o serie de caracteristici divine psihice sau fizice.

4
 Concluzii

La finele acestei lucrări, constatăm că, în urma ideilor prezentate în argument și

corpus, ordinele de călugări cerșetori au avut o contribuție esențială mai ales între secolele al
XIII-lea și al XVI-lea, nu numai asupra Transilvaniei, ci și a întregii Europe.
Prin intermediul misiunilor lor, am dorit să redescoperim gândirea medievală de tip
religios și moralizator a cărei dorință a fost, inter alia, și răspândirea ideii de pelerinaj printre
enoriași, menținerea unui grup constant de referință (comunitatea) care să își exercite riturile,
precum și cultivarea mentalității omului medieval. Desigur, uitându-ne în urmă, descoperim
că faptele și acțiunile călugărilor au avut un succes grăitor și s-au bucurat de o adevărată
reușită. Alături de grija spirituală de care au dat dovadă misionarii aparținând celor două
ordine, de-a lungul secolelor am constatat și preocuparea acestora ca sufletele ce și-au pus
încrederea în ei să poată beneficia nu doar de un progres spiritual, ci și de unul social. Marea
provocare a acestora a constat în integrarea lor în fiecare zonă în care se așezau, deoarece erau
nevoiți să se adapteze sitauțiilor locurilor respective. Mai exact, era foarte important să își
creeze o conexiune cu poporul și să poată coexista, să comunice cu oamenii în condiții
normale și să îi convingă de faptul că erau bine intenționați. Misionarii s-au implicat în unele
inițiative sociale și de caritate și au acordat o atenție deosebită promovării culturii și educației,
nu doar în cercurile de nobili, ci mai ales printre (și pentru) cei săraci sau nevoiași.
În final, sunt de părere că pelerinajul poate fi considerat cu succes un adevărat
învățător spiritual pentru toți oamenii. Acesta ne îndrumă către episoadele relevante ale
trecutului, ne arată unde se află bazele civilizației și faptul că existau foarte multe asemănări
între oamenii proveniți din diferite medii/ așezări dar care făcând acest drum către mântuire,
își găseau puncte în comun care să îi unească, fie și pentru o perioadă scurtă de timp.

5
 Bibliografie

1. ARIÈS, Philippe: Istoria vieții private: de la Europa feudală la Renaștere. București:

Edituara Meridiane, 1995.

2. BONAVENTURA, Morariu: Itinerariul minții spre Dumnezeu. Iași: Editura Polirom, 2012.

3. CIUBOTARU, Daniil: Puncte de apropiere între ortodoxie și catolicism. Blaj: Tipografia

Seminarului de la Blaj, 1945.

4. DAVIS, Bruce: Pacea simplă a sufletului: viața spirituală a Sfântului Francisc de Assisi.
București: Editura For You, 2004.

5. ELIADE, Mircea: Istoria credintelor si ideilor religioase. București: Editura Științifică

Univers Enciclopedic, 1992.

6. FROSSIER, Robert: Oamenii Evului Mediu. București: Editura Artemis, 2011.

7. LE GOFF, Jacques: Eroi și minuni ale Evului Mediu. București: Editura Cartier, 2010.

8. LE GOFF, Jacques: Omul Medieval. Iași: Editura Polirom, 1999.

9. LE GOFF, Jacques: Sfântul Francisc din Assisi. Iași: Editura Polirom, 2000.

10. GHIBU, Onisifor: Catolicismul unguresc în Transilvania și politica religioasă a statului

român. Cluj: Institutul de Arte Grafice Ardealul, 1924.

11. GHIBU, Onisifor: Ordinul franciscanilor conventuali („Minoriții”) din Transilvania:

viața, organizația și activitatea lui în raport cu principiile propriei sale misiuni și cu legile și
interesele Statului român. București: Tipografia Ziarului „Universul”, 1937-1938.

12. JOULIN, Marc: Petite vie de Saint Dominique. Paris: Editura Desclée de Brower, 1989.

13. KARNABATT, Dimitrie: S. Francisc din Assisi și spiritul franciscan. Sabaoani:

Tipografia Serefica, 1942.

14. POPESCU, Teodor: Biserica Mărturisitoare: studii și articole. București: Editura

Credința Noastră, 1995.

15. VAUCHEZ, André: Spiritualitatea Evului Mediu occidental. București: Editura

Meridiane, 1994.

16. MIREL, Bănică: Nevoia de miracol. București: Editura Polirom, 2014.