Cuprins

Asistenţa socială în Biserica Ortodoxă Română

Cuprins......................................................................................................1
Introducere................................................................................................2
I. Fundamente biblice şi patristice ale asistenţei sociale creştine...........3
II. Asistenţa socială în Biserica Ortodoxă Română.................................6
III. Asistenţa socială în Biserica Ortodoxă în perioada contemporană 10
Concluzii.................................................................................................11
Bibliografia.............................................................................................12

1
 Introducere

Fidelă misiunii sale de a vesti Evanghelia la toate neamurile, Biserica nu a neglijat

niciodată nici componenta social-filantropică sau caritativă a slujirii sale, ori slujirea sa socială
aşa cum este mai exact să o denumim. Încă de la începuturile ei, comunitatea eclezială a
concentrat întreaga disponibilitate a credincioşilor pentru a veni în întâmpinarea categoriilor
defavorizate ale comunităţii şi societăţii vremii lor.1

Când vorbim despre teologia slujirii şi despre implicarea socialã, concretã a Bisericii lui
Hristos, trebuie sã ţinem seama şi de faptul cã datoritã faptului cã omul este o fiinţã de graniţã de
interval, fiind nu doar suflet, ci şi trup nevoile ce ţin de imediatul vieţii se constituie într-o arenã
de aplicaţie a iubirii, dupã modelul Mântuitorului, şi, prin finalitatea eshatologicã a activitãţii
umane, orice act uman, cu implicaţii sociale face ca acţiunile umane sã fie, în mod real cãrãmizi
puse la edificiul nemuririi, exerciţii de viaţã veşnicã şi manifestãri plenare ale umanului.

Implicarea socialã activã a Bisericii este, deci, nu doar o urgenţã biblicã şi misionarã, dar
este şi o dorinţã nespusã, adesea, a societãţii civile, a statului, a laicatului, chiar, care doresc ca
Biserica sã se implice social-filantropic, mai degrabã, decât politic sau militant-agresiv, mai ales
1
Cf. R. RĂŞCANU, Psihologie medicală şi asistenţă socială, Ed. Societatea Ştiinţă & Tehnică, Bucureşti, 1997, p.
181.

2
în chestiuni ce ţin de: medierea crizelor şi a conflictelor sociale şi nu numai, implicarea în
alinarea suferinţei sãracilor, a copiilor emigranţilor, a orfanilor, a bãtrânilor, a vãduvelor, a
bolnavilor incurabil, oferind suport, moral şi spiritual, dar, mai degrabã, catalizând energiile
pozitive ale comunitãţii pentru rezolvarea, în deplinul respect al demnitãţii umane, a acestor
provocãri ale lumii noastre.

Învăţătura sau doctrina socială a Bisericii se fundamentează pe însăşi întruparea Fiului

lui Dumnezeu, pe misiunea sa răscumpărătoare, pe numeroasele Sale minuni şi vindecări (cf. Lc.
22, 27; Mt. 25, 31-41, ceea ce mărturiseşte că sensul acţiunii sociale a Bisericii este un îndemn
pentru fiecare credincios ca să facă din viaţa proprie o neâncetatã slujire a lui Dumnezeu şi a
oamenilor.2

I. Fundamente biblice şi patristice ale asistenţei sociale creştine

Întrupându-se Fiul lui Dumnezeu face ca fiecare drum al omului să fie drumul Său şi al
Bisericii Sale, de aceea destinul uman nu este străin în nicio aspiraţie a sa de cel divin.

Potrivit acestei viziuni, Biserica vede în fiecare existenţă umană în parte darul cel mai de
preţ al lui Dumnezeu, de aceea ea: vede în om, în fiecare om, imaginea vie a lui Dumnezeu
însuşi, imagine ce gãseşte şi este chematã sã-şi afle mai profund deplina înţelegere în Cristos,
Imaginea perfectã a lui Dumnezeu, Revelatorul lui Dumnezeu pentru oameni şi al omului pentru
el însuşi.3

Necesitatea unei aplicaţii sociale a doctrinei ortodoxe este cerutã de: chiar caracterul ei şi
uman, pe lângã cel divin al Bisericii, de faptul cã omul-obiectul de lucru al Biserici-este şi trup,
nu doar suflet, trãieşte şi acum şi aici, şi de chiar: plinãtatea Bisericii Ortodoxe.4

2
I.ICA jr, G. MARANI, Gândirea Socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 187
3
***Doctrina Socialã a Bisericii. Compendiu. vol. II (trad.rom.), EARCB, Bucureşti, 2006, p.70
4
I. ICÃ jr, G. Marani, op.cit., p.85.

3
 Sfinţii Părinţi văd în orice om aflat în nevoie şi suferinţă pe Însuşi Mântuitorul Hristos,
care urcă pe cruce alături de noi şi devine purtătorul neputinţelor noastre.5 Aşa au apărut
nenumăratele opere filantropice care au culminat cu exemple deosebite, precum Basiliada6 Sf.
Vasile cel Mare, care presupunea înfiinţarea unor aşezăminte sociale ecleziale distincte pentru
diferite categorii, precum bătrâni, orfani, văduve, tinere etc., adică brefotrofiile sau căminul de zi
pentru copii, orfanotrofiile sau reşedinţele orfanilor, partenocomiile sau azilele fecioarelor,
gherontocomiile sau azilele de bătrâni, ghirocomiile sau azilele văduvelor, nosocomiile sau
spitalele, ptohiile sau azilele pentru săraci şi xenodohiile sau casele de oaspeţi pentru primirea
străinilor. 7

Nu întâmplător s-a spus că „Sfântul Vasile a fost pentru toţi un fel de lege a virtuţii şi a
fost mai presus de trup, chiar înainte de a se muta din această viaţă; a preamărit virtutea şi a
urgisit viciul, avea farmec la povestit şi ştia să educe pe alţii chiar când glumea, mustra cu
blândeţe, dar nu ducea blândeţea până la sălbăticie şi nici indulgenţa până la slăbiciune; într-
un cuvânt, frumuseţea lui Vasile a fost virtutea lui, a fost vorbirea lui despre Dumnezeu, mersul
lui în continuă înaintare, care, prin urcări treptate, l-a înălţat până la Dumnezeu”.8

Renumele marelui capadocian a fost uriaş în ceea ce priveşte grija faţă de om, astfel că
opera sa caritativă a devenit paradigmatică pentru întreaga Biserică creştină, fie în Apus, fie în
Răsărit, fie ieri, fie astăzi.

Am putea spune că numai în spaţiul creştin a înflorit cu atâta profunzime grija faţă de om
şi faţă de nevoile lui, iar această paradigmă s-a impus, datorită misionarilor şi a Imperiilor
coloniale aproape în întreaga lume.

Creştinismul este, pe bună dreptate, fundamentul doctrinei sociale a tuturor societăţilor

moderne, el reuşind să impună un adevărat standard de civilizaţie pe întreg mapamodul. Probabil
că Bizanţul a creat, în secolul al IV-lea, spitalul aşa cum îl ştim noi astăzi, Biserica având
iniţiativa de a angaja medici profesionişti, de a le organiza misiunea medicală şi de a-i plăti,
5
P. CHIRILĂ, Conceptul de medicină creştină – Sfânta Scriptură citită de un medic ortodox, Editura Christiana,
Bucureşti, 2001, p. 15.
6
Basiliada a debutat, în anul 369, când Sf. Vasile a ridicat într-un cartier periferic din Cezareea, un complex de
asistenţă socială şi sanitară. Cf. N. VĂTĂMANU, „1600 de ani de la înfiinţarea Vasiliadei. Cel dintâi aşezământ de
asistenţă socială şi sanitară”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4, 1969, p. 301.
7
L. STAN, „Instituţiile de asistenţă socială în Biserica veche”, în Ortodoxia, nr.1, 1957, p. 100.
8
P.S.B., vol. 17, Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, Editura I.B.M.B.O.R, Bucureşti 1986, p. 29.

4
„evidenţa extrasă din aceste surse a relevat faptul că spitalele bizantine (xenones) începuseră să
se focalizeze exclusiv pe îngrijirea şi vindecarea bolnavilor odată cu începutul secolului al IV-
lea, şi că aceste centre filantropice au continuat să-şi extindă serviciile medicale în special în
perioada domniei împăratului Iustinian (527-565). De asemenea, se poate spune că, în secolele
al XI-lea şi al XII-lea, deveniseră principalele teatre ale profesiei medicale bizantine. Mai mult
decât atât, aceste xenones asigurau instrucţia teoretică şi practică a medicinei pentru cei care
doreau să devină medici”9

Dacă astăzi, orice societate civilizată valorizează omul şi valoarea sa intrinsecă şi

consideră asistenţa socială ca ceva normal şi firesc legat de drepturile fundamentale şi
inalienabile ale omului, acest lucru se datorează exclusiv impregnării sociale cu spiritul
Evangheliei lui Hristos, operă realizată de către creştinii de-a lungul secolelor.

Din acest punct de vedere, am putea spune că una din originalităţile Evangheliei constă în
sistemul ei antropologic, prin modul său propriu de a vedea sau, mai bine zis, de a redescoperi,
totalitatea problemelor omului, şi desigur a problemelor omului în dimensiunea comunităţii, în
dimensiunea vieţii sociale.

Grija faţă de aproapele la creştini a devenit proverbial pentru păgânii din primele secole,
care erau foarte impresionaţi de cât de mult se iubesc creştinii. Fiecare om are vocaţia să
iubească pe aproapele său, nu doar pentru că trebuie să urmeze exemplul Creatorului său, ci şi
pentru că fiecare om este imaginea lui Dumnezeu.

Este important să precizăm că, aproapele nostru participă la raportul nostru cu Dumnezeu,
este inclus în el. Îl iubim pe Dumnezeu, iar dacă această iubire este adevărată în ea este găsit şi
inclus şi celălalt, aproapele. Între iubirea de Dumnezeu şi cea de aproapele există o strânsă
corelaţie, dacă suntem aproape de Dumnezeu, îl vom conduce la Tatăl şi pe aproapele, pentru că
îl iubim în Dumnezeu.

Iubirea de aproapele nu este doar un drum spre desăvârşire, de renunţare în favoarea

aproapelui, ci este şi o frumoasă manifestare a naturii noastre sociale, deoarece, cine are milă
pentru aproapele simte răul acestuia ca şi cum ar fi al său propriu. Când avem milă faţă de

9
T.S. MILLER, The Birth of the Hospital in the Byzantine Empire, The Johns Hopkins University Press,
Baltimore/London, 1997, p. 11.

5
aproapele şi-i dăruim ceva, conştientizăm că bunurile pământeşti sunt fundamental comune, iar
noi ca proprietari privaţi suntem doar administratorii temporali ai lor.

II. Asistenţa socială în Biserica Ortodoxă Română

Încă de la începutul organizării bisericeşti pe teritoriul ţării noastre, apare şi o activitate

caritabilă organizată, o iubire faţă de aproapele pusă în acţiune şi structurată social. De aceea, am
putea spune că asistenţa socială a avut dintru început o puternică rădăcină religioasă. Exemplul
binecunscut este acela al bolniţelor care s-au organizat în interiorul mânăstirilor, ca activitate
social-misionară firească a comunităţii de iubire a fraţilor respectivi.10

Odată cu organizarea eclezială şi administrativă a Ţărilor Române, apar şi instituţii de

ocrotire sociale bine organizate, specializate în domenii social-filantropice bine definite. Aşa
putem spune că, primele spitale de la noi s-au organizat în cadrul mănăstirilor, alături de ospicii,
azile de bătrâni sau orfelinate. Astfel de bolniţe găsim pe tot cuprinsul ţării, de la Cozia, la Negru
Vodă, la Probota sau la Bălgrad.11

În cadrul existenţei sale istorice, Biserica Ortodoxă Română a valorizat acel concept de
liturghie după liturghie, care presupune continuarea actului liturgic în slujirea aproapelui, prin
ajutorarea celor defavorizaţi, a celor aflaţi în necaz şi suferinţă. Acest lucru s-a petrecut, fie
organizat, prin intermediul bolniţelor şi a altor aşezăminte ecleziale, fie, sporadic, prin
intermediul hramurilor, a marilor sărbători, ori a pomenilor, organizate în cadrul cultului
morţilor, când se dăruiau alimente, haine sau obiecte casnice.

Din perspectiva istoriei social-filantropice, am putea spune că “bolnitele”, aşezăminte

sociale construite pe lângă mănăstiri şi biserici, în vederea ajutorării bolnavilor, care, cu timpul,
mai ales în secolul al XVIII-lea, s-au dezvoltat în adevărate spitale ce ofereau celor bolnavi toată
asistenţa medicală de care aveau nevoie, erau de fapt asezaminte de asistenta sociala destinate
ingrijirii copiilor orfani, bătrânilor, persoanelor cu handicap si a celor bolnave.
10
V. Al. GEORGESCU, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII - lea, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1980, p. 163.
11
G. BRĂTESCU, „De la bolniţa mânăstirească la spitalul civil”, în Mitropolia Olteniei, nr. 9-10, 1969, p. 694.

6
 În documentele oficiale ale domniei, bolniţele, primele noastre spitale, din epoca
medievală, defineau locul unde se îngrijeau bolnavii, iar ca terme îl întâlnim pentru prima dată
într-un document al voievodului Vladislav prin care dăruia, în anul 1523, bolniţei de la
Mânăstirea Simidreni jumătate din veniturile unei căşerii, se precizează scopul donaţiei: „să le
fie hrană fraţilor de la bolniţă“.12

Una din cele mai vechi bolniţe cunoscute la strămoşii noştri, este considerată a fi cea de
la Schitul Jghiabul, ctitorie ecleziastică a lui Anastasie Crimca, din Moldova, despre care nu mai
avem informaţii după 1641, deşi, ca atestare documentară istoricii o consideră pe cea de la
Mănăstirea Bistriţa ridicată de Barbu Craiovescu între 1497-1520 .13 Mai apoi, celebră este şi
bolniţa mănăstirii de la Câmpulung Muscel, care a fost ridicată pe la 1718 de „năstavnicul
Teofan“.

Bolniţe foarte cunoscute sunt şi cele de la: Mănăstirea Ţigăneşti, ctitorie a banului Radu
Golescu, cea de la Căldăruşani, a arhimandritului Dositei, bolniţa de la Cernica a Sfântului
Calinic, din Ostrovul „Sfântul Gheorghe“, clădită în anul 1824. Despre activitatea de aici
mărturisesc chiar două manuscrise cu conţinut medical, aflate astăzi la Biblioteca Academiei
Române. De asemenea, alte bolniţe celebre sunt: cea de la Mănăstirea Putna, de la Mănăstirea
Neamţ, restaurată şi înzestrată de către Sf. Episcop Varlaam şi, apoi, de către Sfântul Paisie cel
Mare, în anul 1791. După aceea, domnitorul Scarlat Alexandru Callimachi (1806, 1807-1810,
1812-1819) cu ajutorul mănăstirii, o restaurează şi o măreşte, fapt pilduitor, care arată
colaborarea puterii lumeşti cu cea spirituală la slujirea filantropică a aproapelui sau la susţinerea
asistenţei sociale, cum am zice astăzi.

Pentru secolul al XVIII-lea, cea mai important bolniţă şi probabil cea mai mare este aceea
Episcopiei Râmnicului, ctitorită de către episcopul Climent, în anul 1744, împreună cu
ieromonahul Teodor şi monahul Pahomie., fapt dovedit de pisanian pisania mânăstirii: „Aceasta
sfântă şi dumnezeiasca Besearică ce să cheamă Bolniţă, întru carea să cinsteşte şi să
prăznuieşte Adormirea Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Mariei iaste
zidită din temelia şi prin osteneala şi cu toată cheltuiala a Prea Sfinţiei Sale Kir Climent
episcop, precum şi Besearica cea mare, iarăşi de Sfinţia Sa s-a înălţat şi cu zugravele s-au
12
http://www.ziarullumina.ro/articole;1619;0;17506;0;Mii-de-bolnavi-si-au-gasit-vindecarea-in-bolnitele-
manastiresti.html
13
Cf. I. VICOVAN,, Daţi-le voi să mănânce , Ed. Trinitas. Iaşi 2001, p.145.

7
împodobit în zilele Marii Sale Io Constantin Necolae Voevod. Ispravnic fiind Spiridon monah,
chelar. Oc. 20 leat 7254 (1745)“. 14

O perioadă de înflorire a bolniţelor este şi cea a reorganizării monahale, din Moldova şi

Ţara Românească, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, sub înrâurirea spirituală şi paternală a
Sfântului, luminat cărturar şi isihast, Paisie Velicikovski.

Grija faţă de aproapele va fi chiar statuată în regula unor mânăstiri, precum se întâmplă
cu bolniţa Mânăstirii Secu, la 1788, sub conducerea vrednicului stareţ Paisie. Izvoarele istorice
mărturisesc că spitalul lui Paisie era mai degrabă un azil pentru bătrâni şi bolnavi, accentul
curativ punându-se pe dietă şi pe regimul de viaţă. Stareţul Paisie i-a cerut în 1778 mitropolitului
să întărească tipicul vieţii monahale în care era consemnată şi obligaţia de a sluji bolnavilor celor
slabi şi bătrâni din soborul fraţilor şi celor ce nu mai încap în spital.

De la finalul secolului al XVIII-lea, bolniţele îşi piered, treptat, semnificaţia filantropico-

ecclezială, fiind tot mai apropiate, ca structură şi organizare, cu spitalele laice. De fapt, spitalele
laice apar acum din vechile bolniţe. Exemplul cel mai la îndemână este cel al celui mai vechi
spital românesc, Colţea, care a fost înfiinţat la Bucureşti, la 14 decembrie 1704 de către spătarul
Mihai Cantacuzino. El a fost construit din fosta bolniţă a Mănăstirii Colţea, în curtea sfântului
lăcaş, din centrul Capitalei, în apropierea curţii domneşti şi a vămii oraşului, având ca destinaţie
bolnavii săraci şi străinii.

La fel s-a întâmplat şi cu cel de al doilea spital construit în capitala Ţării Româneşti,
Spitalul Pantelimon, ctitorie a lui Grigorie Ghica al II-lea, construit între anii 1735-1752, din
bolniţa Mânăstirii „Sfântul Pantelimon“. La fel, la Iaşi, domnitorul Constantin Cehan Racoviţă a
întemeiat în 1757 Spitalul „Sfântul Spiridon“, pe lângă mănăstirea cu acelaşi nume

Biserica a fost unicul agent social sau furnizor de servicii sociale gratuite, dacă utilizăm
limbajul actual, până în la jumatatea secolului al XIX-lea, când a fost elaborat Regulamentul
organic de înfiinţare a serviciilor sociale din cadrul instituţiilor statului.

http://www.ziarullumina.ro/articole;898;1;23145;0;Istoria-crestinismului-(MCCLXVI)-Filantropia-in-Ţara-
14

Romaneasca-(XVII).html

8
 Sigur că, treptat au apărutinstituţii sociale susţinute de stat, ori de diferite fundaţii,
asociaţii sau eforii, dar meritul începutului aparţine Bisericii. Chiar şi în perioada aceasta putem
vorbi de argument profund creştine în susţinerea asistenţei sociale nebisericeşti.15

Evidenţiabile sunt instituţiile legate de domnie sau eforii rivate, care începând cu secolul
al XIX-lea au început să susţină şi ele nevoile sociale ale timpului respectiv. Dintre acestea am putea
menţiona Aşezămintele Brâncoveneşti, ori Azilul Elena Doamna16, edificat la iniţiativa doctorului Carol
Davilla, dar aflat sub patronajul Doamnei Elena şi administrat de Eforia Spitalelor Civile, iar din 1881 de
Ministerul Instrucţiunii.17

Este bine cunoscut faptul că cele dintâi încercări de organizare legisaltivă a asistenţei
sociale de la noi din ţară s-au făcut în anul 1831, prin Regulamentul Organic, iar în anul 1881
Primăria Capitalei va organiza în premieră un serviciu de asistenţă socială. Legislaţia de
asistenţă socială modernă îşi va face apariţia abia odată cu anul 1923, fiind susţinute prin
intermediul Ministeruluiu Sănătăţii Publice, Muncii şi Ocrotirii Sociale.

În perioada regimului comunist, deşi statul preia, în mod cu totul defectuos, sarcina
asistenţei sociale, rădăcinile creştine ale acesttui demers sunt, totuşi, de neocultat. Statul
totalitar interzice Bisericii orice implicare socială, ori comunitară, restrângând activitatea
eclezială la una preponderent liturgică.

Ceea ce făcea difuză, fără elan şi mare dezvoltare asistenţa socială socialisto-comunistă,
a fost lipsa iubirii şi a perspective vieţii veşnice, adică o perspectivă transcendent care să susţină
grija faţă de aproapele. Nu degeba marele savant Nicolae C. Paulescu spunea: „urmând
perceptele carităţii, îngrijiţi pe bolnavul mizerabil nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce suferă, ci
ca pe Însuşi Dumnezeu”.18

15
P. MIROIU, „Despre tipicul bolniţelor mânăstireşti”, în Mitropolia Olteniei, nr. 9-10, 1969, p. 698.
16
Acest azil avea preocupări complexe, privind creşterea şi pregătirea acestor fete sărace, orfane şi fără sprijin. În
acest azil exista o şcoală primară şi mai multe ateliere şcolare în care se instruiau fetele asistate şi care la vârsta de
16-18 ani erau repartizate să lucreze în anumite unităţi sau familii cu posibilităţi materiale bune. R. RĂŞCANU
, op. cit., p. 183.
17
Cf. L. LIVADĂ-CADESCHI , De la milă la filantropie, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001, p.238.
18
N. C. PAULESCU: „Spitalul”, conferinţă ţinută la deschiderea cursurilor de medicină din cadrul aşezământului
spitalicesc „Betleem” din Bucureşti la 12 mai 1913, în Studii de medicină şi filantropie creştină, Ed. Christiana,
Bucureşti, 2001, p. 35

9
 Fără această perspectivă, riscăm ca în domeniul social să primeze eficienţa şi eficacitatea
economic, omul să fie redus la un simplu număr statistic şi doar la ceea ce poate oferi societăţii.
Iar, atunci când nu oferă ceva societăţii este considerat o povară şi neglijat sau astăzi, chiar
eutanasiat.

III. Asistenţa socială în Biserica Ortodoxă în perioada contemporană

După 1898, Biserica Ortodoxă Română a pornit în forţă a recupera istoria şi experienţa
pierdută în comunism în ceea ce priveşter activitatea filantropică. Fie cu ajutorul propriilor
ierarhi şi teologi, fie cu ajutorul Bisericilor ortodoxe surori, ori a celorlalte Biserici, precum cea
Catolică, ori cele Protestante, s-a reuşit însuşrea întregii experienţe a unei jumătăţi de secol în
care aria sa misionară a fost profund restrânsă. Dintre partenerii ecumenici ai Biserici noastre,
care s-au implicat in sustinerea unor programe sociale initiate si derulate de catre Biserica
Ortodoxa Romana, mentionam: Organizatia Internationala pentru Caritate Crestin
ortodoxa (IOCC) din Statele Unite ale Americii, Asociatia Caritas, AidRom, Serviciul de Ajutor
Maltez Koblenz, Organizatia World Vision, Organizatia World learning, “Telefonul
copilului”, Fundatia “Children in Distrees” din Marea Britanie  etc..

Aşa se face că „preoţi şi laici de toate categoriile au început să viziteze spitale, închisori,
chiar canalele pe unde hălăduiesc copiii străzii, să inventarieze familiile sărace din parohii, să
ajute într-un fel sau altul oamenii săraci. Înfiinţarea pe lângă multe biserici parohiale sau
episcopii a unor asociaţii filantropice, numirea oficială de preoţi în armată, în azile, în spitale
sau în penitenciare, prezenţa multor preoţi sau absolvenţi de teologie ca profesori de religie în
şcoli nu dovedeşte altceva decât că Biserica Ortodoxă Română doreşte astăzi să-şi reia
activităţile sociale pe care le avea până la venirea comunismului în România”19

Pentru a susţine activitatea social-filantropică a Bisericii, Sfântul Sinod a aprobat, în anul

1997, Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială al Bisericii
Ortodoxe Romane, prin care activitatea social-caritativa se structurează într-un cadru organizat şi
coerent.

19
A. NICULCEA, „Ecleziologia socială. Temeiuri biblice pentru dimensiunea activităţii sociale a Bisericii”, în
Studii Teologice, nr. 3-4, 2004, p. 84.

10
 Astăzi, asistenta socială acordată de Biserica se desfăşoară atât în cadrul structurilor
administrativ organizatorice de la nivel central şi local – respectiv Biroul de asistenţă socială al
Patriarhiei Romane şi 35 de birouri eparhiale -, cât şi în diferite aşezăminte de protecţie socială.

Concluzii
Pentru Biserica Ortodoxã, teologia socialã nu este altceva decât doctrina în acţiune sau
proiecţia practicã a învãţãturii de credinţã, pentru a asigura un minim de eticã socialã, pentrua
impune respectarea drepturilor fundamentale ale omului, care decurg din actul creaţiei, dupã
chipul lui Dumnezeu, în plan social. De asemenea, este vorba şi despre impunerea respectului
pentru viaţã, ca dar unic, sacru şi irepetabil al lui Dumnezeu, în orice timp şi în orice loc.

Pornind de la adevãrul cã Dumnezeu s-a întrupat, din iubire faţã de creaţia sa, pentru
mântuirea şi desãvârşirea ei, şi nu a pregetate sã se ofere ca jertfã pentru oameni, şi noi, dupã
acest model trebuie sã facem totul pentru mai binele spiritual şi trupesc al aproapelui nostru.

Concluzionând, aş putea spune că Biserica Ortodoxă Română susţine activitatea de

asistenţă socială cu mare deschidere, astfel că numărul beneficiarilor proiectelor sociale
dezvoltate la nivelul eparhiilor a fost de peste 629.459 de persoane şi familii, pentru care s-au
alocat 44.949.833,29 lei. În proiectele eparhiale au fost implicate 77 de organizaţii cu profil
socialfilantropic şi 34 de organizaţii de tineret, iar numărul total de instituţii de protecţie socială
este de aproape 400.20

Bibliografia
 ***Doctrina Socialã a Bisericii. Compendiu. vol. II (trad.rom.), EARCB, Bucureşti,
2006,
 BRĂTESCU, G., „De la bolniţa mânăstirească la spitalul civil”, în Mitropolia Olteniei,
nr. 9-10, 1969,
 CHIRILĂ, P., Conceptul de medicină creştină – Sfânta Scriptură citită de un medic
ortodox, Editura Christiana, Bucureşti, 2001,

http://www.patriarhia.ro/_layouts/images/File/AchizitiiSF/sinteza%20Social-Filantropic%20CNB
20

%202010%20%20presa.pdf

11
 GEORGESCU, V. Al., Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al
XVIII - lea, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980,
 ICA, I. jr, MARANI, G., Gândirea Socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu, 2001,
 LIVADĂ-CADESCHI, L., De la milă la filantropie, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001,
 MILLER, T.S. ,The Birth of the Hospital in the Byzantine Empire, The Johns Hopkins
University Press, Baltimore/London, 1997,
 MIROIU, P. , „Despre tipicul bolniţelor mânăstireşti”, în Mitropolia Olteniei, nr. 9-10,
1969,
 NICULCEA, A., „Ecleziologia socială. Temeiuri biblice pentru dimensiunea activităţii
sociale a Bisericii”, în Studii Teologice, nr. 3-4, 2004,
 PAULESCU, N. C., Studii de medicină şi filantropie creştină, Ed. Christiana, Bucureşti,
2001,
 RĂŞCANU, R. ,Psihologie medicală şi asistenţă socială, Ed. Societatea Ştiinţă &
Tehnică, Bucureşti, 1997,
 STAN, L. ,„Instituţiile de asistenţă socială în Biserica veche”, în Ortodoxia, nr.1, 1957,
 VĂTĂMANU, N., „1600 de ani de la înfiinţarea Vasiliadei. Cel dintâi aşezământ de
asistenţă socială şi sanitară”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4, 1969,
 VICOVAN, I., , Daţi-le voi să mănânce , Ed. Trinitas. Iaşi 2001.

12