CAPITOLUL III

DESPRE SĂRBĂTORI, ÎN GENERAL

1. Ce sunt sărbătorile?
Cuvîntul sărbătoare (, feria, festum, festivitas, solemnitas, slavo-
rus = prazdnic) este de origine latină (servatoria, de la servo-are, a păstra, a
conserva, a respecta). În înţeles creştin-ortodox, numim sărbători acele zile
liturgice mai importante din cursul anului bisericesc, care sunt închinate
comemorării faptelor sau momentelor de căpetenie din istoria mântuirii (ca, de
ex., Naşterea Domnului, Învierea Sa etc.) şi a principalelor persoane sfinte
(Mântuitorul, Sfinţii cei mai veneraţi de credincioşi, ca, de ex., Sf. Nicolae ş.a.).
În viaţa religioasă a credincioşilor din enorii, zilele de sărbătoare se
deosebesc de restul zilelor anului (zilele de rând sau lucrătoare), mai întâi prin
aceea că, în biserici, se oficiază serviciul divin, la care credincioşii iau parte,
prăznuind astfel, adică cinstind şi comemorând evenimentul sau sfântul
sărbătorit; în al doilea rând, prin repaus sau odihnă, adică prin întreruperea
lucrului, a ocupaţiilor şi a îndeletnicirilor obişnuite din celelalte zile şi prin
înlocuirea lor cu activităţi ori preocupări de natură religioasă, spirituală. În
mânăstiri, unde serviciul divin se săvârşeşte zilnic, sărbătorile se deosebesc prin
aceea că slujbele bisericeşti din zilele respective se oficiază mai pe larg şi mai
solemn decât cele din restul zilelor.
În calendarul bisericesc de perete (ca şi în sinaxarele din cărţile de slujbă),
zilele de sărbătoare se pot identifica uşor, fiind scrise de obicei cu roşu şi
indicate prin anumite semne tipiconale (de obicei, o cruce roşie, simplă, ori
urmată de o paranteză).

-1-
 2. Vechimea şi universalitatea sărbătorilor
Instituţia sărbătorilor urcă până la originile omenirii religioase; sărbătorile
fac parte din formele sociale ale vieţii religioase la toate popoarele. Ele au fost
instituite din nevoia firească, pe care au simţit-o oamenii, de a evada din când în
când din făgaşul obişnuit al vieţii şi preocupărilor de toate zilele, pentru a se
dedica mai intens preocupărilor religioase, împlinindu-şi datoriile tradiţionale
sau legale faţă de suflet şi faţă de zei. În toate religiile există sărbători, adică zile
anume consacrate cultului public al divinităţilor respective. Evreii aveau, de
exemplu, în afară de sabatul sau sărbătoarea săptămânală, sărbători anuale, ca
cea a Paştilor, a Cincizecirnii, a Corturilor, a Împăcării sau Curăţirii, Purim
ş.a.m.d.; toate aminteau de fapte importante din istoria lor religioasă şi politică.
Alte popoare din antichitate aveau, de asemenea, sărbătorile lor fixe sau mobile,
dintre care unele cu caracter naturist (neomèniile sau lunile noi, începutul
anului), altele cu caracter agrar sau câmpenesc (în legătură cu echinocţiile şi
solstiţiile), altele cu caracter istoric-social (aniversări sau comemorări ale unor
evenimente triste ori fericite din viaţa publică), altele cu caracter privat sau
familial (cultul Larilor sau al strămoşilor, Manes, la romani).
Imperiul Roman, în cadrul căruia s-a născut creştinismul, avea sărbătorile
sale (feriae), adică zile anume consacrate cultului public al zeilor şi deosebite de
cele comune, prin întreruperea sau suspendarea activităţii obişnuite, prin
frecventarea altarelor şi a templelor zeilor şi prin îndeplinirea ceremoniilor
rituale îndătinate etc. Unele erau sărbători private (cu caracter familial), altele
publice (ale statului, sau legale).
Nu e deci de mirare că şi religia creştină şi-a avut, încă de la început,
sărbătorile sale. Acestea s-au format după dublul model: ebraic şi greco-roman,
pe care îl oferea mediul ambiant în care a apărut şi s-a dezvoltat creştinismul.
Ele au apărut ca o formă necesară de manifestare a cultului public al religiei
celei noi, adică de adunare a credincioşilor în jurul altarelor şi al clerului, ca o
comunitate însufleţită de aceleaşi credinţe, idealuri şi sentimente religioase, deci
ca Biserică, în sensul ei spiritual şi social, de instituţie sau obşte a credincioşilor.
-2-
 3. Instituirea sărbătorilor creştine
La început, creştinii recrutaţi dintre iudei, care alcătuiau grosul primei
comunităţi din Ierusalim, continuau să respecte sărbătorile iudaice, cu care
fuseseră obişnuiţi, aşa cum făceau şi Sfinţii Apostoli (vezi, de ex., Fapte II, 1;
XX, 16 ş.a.). De aceea, cele mai vechi sărbători creştine apar ca prelungiri
(într-un nou spirit) ale celor mai mari sărbători iudaice, pe lângă care ele se
juxtapun la început, cu care coexistă o bună bucată de vreme şi pe care apoi le
înlocuiesc definitiv. Acestea sunt: duminica (în locul sabatului iudaic), Paștile şi
Rusaliile (în locul celor două mari sărbători iudaice corespunzătoare, din lunile
întâia şi a treia ale calendarului evreiesc: Pasha şi Cincizecimea). De fapt, cele
două din urmă nu sunt în calendarul creştin decât cele mai importante duminici
din cursul anului. Aceste trei sărbători sunt singurele sărbători creştine cu
caracter general din primele trei secole. Abia în cursul secolului III apare
sporadic, după opinia majorităţii istoricilor, cel de al treilea praznic împărătesc,
adică sărbătoarea Epifaniei sau Teofaniei, o sărbătoare comună a Nașterii sau
Întrupării Domnului şi în acelaşi timp a Botezului Său (vezi la cap. despre
sărbătoarea Crăciunului o altă opinie despre originea şi vechimea ei).
Dar încă din sec. II calendarul creştin începe să se îmbogăţească printr-o
nouă serie de sărbători, prilejuite de persecuţiile religioase: cele ale Sfinţilor
Martiri şi Mărturisitori (memoriae, , natales, natalitia), la care se
adăugară zilele de înmormântare ale episcopilor (depositiones). Cu caracter local
la început, acestea sunt şi cele dintâi sărbători de origine pur creştină; una dintre
cele mai vechi, menţionate în documente, este, de ex., cea a Sfântului Policarp,
episcopul Smirnei, inaugurată îndată după moartea lui († 155). [Cercetătorii mai
noi fixează moartea Sf. Policarp la 177 – n. red.].
Încetarea persecuţiilor, favorizând libera dezvoltare a cultului creştin în
general, a înlesnit şi apariţia unor noi şi măreţe sărbători, care se înmulţesc
treptat din sec. IV înainte, începând cu cele ale Mântuitorului şi ale Sfintei
Cruci, aproape toate de origine palestiniană. De pe la sfârşitul secolului IV
înainte, apar în documente şi cele mai vechi sărbători ale Maicii Domnului
-3-
(Buna Vestire şi Adormirea), ale Sfinţilor Îngeri (acestea însă menţionate
sporadic mult mai devreme), ale Sfinţilor mai importanţi din Vechiul şi din Noul
Testament, precum şi ale unor evenimente mai importante din istoria Bisericii.
Secolul următor a adus mai ales înmulţirea sărbătorilor Maicii Domnului (în
Răsărit, Naşterea şi Intrarea în Biserică) și ale sfinţilor pustnici, călugări și asceţi
din secolele IV-V.
Cu excepţia celor trei mari sărbători creştine din epoca apostolică
(Duminica, Paștile şi Cineizecimea), toate celelalte sărbători au avut la început
caracter local. Multe din ele au fost la origine aniversări anuale ale zilei sfinţirii
(inaugurării sau târnosirii) unor biserici închinate sfinţilor sau evenimentelor
respective, cum este cazul cu sărbătoarea ortodoxă a Înălţării Sfintei Cruci de la
14 septembrie, sau cu sărbătorile Sfinţilor Îngeri. Secolul IV a adus
generalizarea, în toată lumea creştină sau în cele mai multe din Bisericile locale,
a unor sărbători cu caracter local până atunci. În această vreme au avut loc
influenţe şi schimburi reciproce între Răsărit şi Apus sau între diversele Biserici
locale, ceea ce a dus la răspândirea unor sărbători locale şi transformarea lor din
sărbători locale sau regionale, în sărbători universale ale Bisericii. Pentru
schimburile acestea reciproce e grăitor îndeosebi cazul celor două mari sărbători
ale Mântuitorului: Naşterea şi Botezul (vezi mai departe, la sărbătorile
împărăteşti). Nu mai puţin a ajutat la această generalizare şi transportarea
sfintelor moaşte de martiri şi fărâmiţarea lor, precum şi pelerinajele la
mormintele lor şi la Locurile Sfinte, care au luat un mare avânt încă din vremea
lui Constantin cel Mare. Lăsând la o parte sărbătorile Mântuitorului şi pe ale
Maicii Domnului, cele dintâi sărbători ale sfinţilor, care au căpătat extensiune
generală în întreaga Biserică, sunt cele ale Sfântului Ioan Botezătorul (de origine
palestiniană, importate în Apus din sec. V înainte), ale Sfinţilor Apostoli Petru şi
Pavel (de origine apuseană, la Roma în sec. IV) şi cea a Sfântului mucenic
Ştefan (de origine ierusalimiteană, sec. IV). S-au notat de asemenea, în
calendare, şi zilele aflării, transportării sau depunerii moaştelor de sfinţi în
diferite biserici, zile care au devenit la rândul lor sărbători locale (ca, de ex.,
-4-
aducerea moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur la Constantinopol, la 27
ianuarie).
Apariţia de noi sărbători şi, deci, înmulţirea treptată a numărului
sărbătorilor a adus la dispariţia unora mai vechi, cu caracter local şi legate de
unele evenimente trecute sau de monumente dispărute cu timpul, cum e cazul
aniversării sfinţirii Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim, la 13 septembrie,
care spre sfârşitul secolului IV se serba cu mare solernnitate timp de opt zile, dar
care apoi a dispărut; luându-i locul noua sărbătoare a Înălţării Sfintei Cruci, de
la 14 septembrie (vezi mai departe, la sărbătorile Sfintei Cruci).
Aşadar, până prin sec. VI, calendarul creştin este aproape definitiv format,
în ceea ce priveşte sărbătorile mari de peste an, care până în această vreme apar
aproape toate şi sunt sărbătorite mai pretutindeni, îndeosebi în Răsărit. El s-a
format la început sub influenţa celui iudaic, apoi reprezintă o dezvoltare proprie
a vieţii religioase creştine. Calendarul păgân n-a exercitat decât cel mult o
influenţă indirectă asupra celui creştin. N-a fost adoptată în creştinism nici o
sărbătoare păgână, chiar dacă se constată unele coincidenţe de date,
întâmplătoare sau intenţionate, între unele sărbători creştine cu date fixe şi cele
păgâne, pe care acestea le-au înlocuit (ca în cazul sărbătorii Crăciunului, al
Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul ş.a.). Reminiscenţe păgâne supravieţuiesc
doar în folclor, adică în datinile, credinţele şi riturile cvasireligioase, legate mai
ales de vechile sărbători păgâne cu caracter naturist, înlocuite de cele creştine
(Crăciunul, 1 ianuarie, 24 iunie, Rusaliile).
Dintre marile centre ale creştinătăţii antice rolul principal în formarea
sărbătorilor calendarului creştin l-a avut în Răsărit la început Ierusalimul şi apoi
Constantinopolul (Bizanţul), iar în Apus, Roma. Rolul de intermediar în ceea ce
priveşte schimburile şi influenţele reciproce dintre Răsărit şi Apus în domeniul
heortologhiului l-au jucat Galia şi grecii din sudul Italiei.

-5-
 4 . Cele mai vechi liste de sărbători creştine
(minologhioane, heortologii, martirologii, sinaxare, calendare).
Sinaxarul ortodox
Cine a instituit sărbătorile? Rolul principal în crearea şi fixarea
sărbătorilor în faza lor locală, precum şi în generalizarea lor mai târziu, l-a avut
în Răsărit pietatea populară, adică mulţimile credincioşilor, iar uneori
mânăstirile. Biserica, prin reprezentanţii sau conducătorii ei legali (episcopi şi
sinoade), n-a făcut altceva decât să le recunoască şi să le consacre cu autoritatea
ei oficială, consemnându-le în listele de sărbători (calendarele de mai târziu).
Uneori decrete sau dispoziţii ale împăraţilor bizantini (Justinian, Justin,
Mauriciu) consfinţesc şi favorizează răspândirea sau generalizarea unor
sărbători locale ori fixează data lor, variabilă până la ei, pentru uniformizare.
Numărul, datele şi uneori importanţa sau felul sărbătorilor au fost notate
de timpuriu (sec. III), în liste cu diferite numiri: calendare, heortologii
(), martirologioane, minologhii sau sinaxare. Cele mai vechi liste
de acest fel apar în lucrările marelui scriitor apusean Ipolit din Roma (sec. III) şi
în diferitele Rânduieli sau Constituţii bisericeşti anonime sau pseudoepigrafe,
redactate în secolele III-IV, cum sunt Constituţiile apostolice (vezi listele
sărbătorilor creştine din vremea aceea, în cart. V, cap. 13-20 și cart. VIII, cap.
33).
Fiecare Biserică locală avea la început calendarul său propriu. Din
combinarea diverselor calendare locale (mai ales ale marilor metropole), care
încep să se influenţeze reciproc în cursul secolului IV, au rezultat martirologiile,
cu caracter regional şi apoi general, care apar în Africa şi Asia Mică, începând
din a doua jumătate a secolului IV înainte.
De la Constantinopol, calendarul bisericesc a fost adoptat şi de popoarele
ortodoxe care au fost creştinate sub influenţa Bizanţului (slavii), sau care au stat
în dependenţă bisericească de Patriarhia Ecumenică (românii).
Un rol decisiv în formarea Calendarului (Sinaxarului) ortodox de astăzi
1-a avut Simeon Metafrastul (Logofătul) din sec. X, care a compilat diversele
-6-
sinaxare mai vechi ale Bisericilor locale şi a alcătuit un sinaxar complet al
Bisericii Răsăritului de atunci, având la bază pe cel constantinopolitan. Opera
lui, care stă la baza Calendarului ortodox actual, a fost revizuită fundamental în
sec. XVIII de marele cărturar şi pustnic atonit Nicodim Aghioritul, care a editat
cel mai complet sinaxar ortodox, cuprinzând şi pe sfinţii greci de după schismă
şi pe neomartirii greci de până atunci. În forma din Mineiele revăzute ceva mai
târziu de alt mare cărturar atonit, Vartolomeu din Cutlumuș din sec. XIX, şi cu
diversele adaose făcute între timp în Bisericile Ortodoxe autocefale (mai ales în
cea rusă), Sinaxarul aghioritic este cel în uz astăzi în toată creştinătatea
ortodoxă.

5. Care este, pe scurt, rostul (funcţia) sărbătorilor

în viaţa noastră religioasă?
a) Mai întâi, precum am spus, sărbătorile au un rost comemorativ sau
aniversar (anamnetic). Ele sunt destinate, adică, să întreţină de-a lungul vremii,
în conştiinţa generaţiilor de credincioşi, amintirea momentelor sau faptelor
memorabile şi a personajelor sfinte, vrednice de aducere-aminte şi de cinstire,
din istoria sfântă a mântuirii, pentru ca ele să nu fie date uitării. Unele dintre
sărbători ne duc însă cu gândul nu numai la fapte din trecut, ci şi la cele ce vor fi
în viitorul îndepărtat, cum este, de ex., Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi (a
Lăsatului sec de carne); sărbătorile au deci şi un sens eshatologic, ele
reprezentând nu numai memoria Bisericii, ci şi aşteptarea ei, nădejdea şi
anticiparea împlinirii făgăduinţei divine.
b) Dar amintirea sfintelor persoane şi evenimente este pentru noi şi un
prilej de a ne exprima, totodată, sentimentele de bucurie sau de întristare, pe care
ele ni le prilejuiesc, şi de recunoştinţă, de admiraţie, de respect şi de cinstire, pe
care le nutrim pentru ele; sărbătorile au, deci, un rost latreutic, adică sunt şi
prilejuri şi forme de expresie ale cultului de adoraţie şi de veneraţie, sau
mijloace de a preamări pe Dumnezeu şi pe Sfinţi.

-7-
 c) În al treilea rând, personajele sfinte pe care le sărbătorim sunt pentru
noi pilde, modele sau exemple şi imbolduri spre virtute şi spre desăvârşirea
noastră în viaţa religioasă-morală. Cu alte cuvinte, sărbătorile au şi un rost
pedagogic, instructiv sau educativ; ele constituie o şcoală a vieţii creştine, un
mijloc de cultivare şi promovare a virtuţilor morale, a evlaviei şi a iubirii de
Dumnezeu şi de oameni, pe care sfinţii au întruchipat-o în gradul cel mai înalt.
d) În al patrulea rând, sărbătorile sunt importante şi din punct de vedere
soteriologic. Ele sunt, adică, nu numai popasuri de odihnă pentru trup, prin
întreruperea muncii, ci şi de reculegere şi reconfortare pentru suflet. În scurtul
interval de timp, pe care ni-1 oferă, ele ne fac să punem pe primul plan al
preocupărilor noastre grija de suflet şi de mântuirea lui, întărindu-1 cu puteri
noi, din izvorul nesecat al harului dumnezeiesc, pe care Biserica ni-1 pune
atunci mai cu osebire la îndemână şi de care putem beneficia, prin participarea
noastră la sfintele slujbe, prin împărtăşirea cu Sfintele Daruri, prin contactul
nemijlocit cu Biserica şi cu slujitorii ei, sau prin alte mijloace, pe care
sărbătorile ni le oferă.

6. Împărţirea sărbătorilor Bisericii Ortodoxe

Sărbătorile se pot împărtăţi în mai multe grupe şi din mai multe puncte de
vedere.
a) Astfel, după data la care se ţin, sărbătorile se împart în două grupe:
- Sărbători cu dată fixă sau neschimbătoare (sărbătorile Mineiului sau
Sinaxarului), care cad în fiecare an la aceeaşi dată a lunii (dar nu în aceeaşi zi a
sătpămânii), ca, de ex. : Sfântul Gheorghe (sărbătorit în fiecare an la 23 aprilie),
Naşterea Domnului (totdeauna la 25 decembrie), Înălţarea Sfintei Cruci (14
septembrie) ş.a.m.d.;
- Sărbători cu dată variabilă sau schimbătoare, a căror dată se schimbă în
fiecare an, fiind în legătură cu data variabilă a Paştilor. Acestea nu cad la aceeaşi
dată a lunii (sau se schimbă chiar de la o luna la alta), dar cad mereu în aceeaşi
zi a săptămânii. În această categorie intră nu numai sărbătorile împărăteşti
-8-
dependente de data Paştilor, ca, de ex., Floriile (cu o duminică înaintea Paştilor),
Înălţarea Domnului (totdeauna Joi, la 40 zile după Paşti), Sfânta Treime (Luni
după Rusalii), ci şl unele dintre sărbătorile Sfinţilor din ciclul Triodului şi al
Penticostarului, care şi ele sunt dependente de data Paştilor (vezi exemple de
acest fel, mai departe, la cap. IX).
b) După obiectul şi importanţa lor, sărbătorile bisericeşti sunt de două
feluri:
- Sărbătorile domneşti (praznicele împărăteşti), închinate persoanelor
Sfintei Treimi şi mai ales principalelor evenimente din viaţa pământească şi
activitatea Mântuitorului, ori din istoria Bisericii (ca, de ex.: Nașterea Domnului,
Pogorârea Sfîntului Duh ş.a.);
- Sărbătorile Sfinţilor, care se pot subdiviza şi ele în mai multe categorii,
după gradul de importanţă a sfinţilor sărbătoriţi. Între acestea, o categorie aparte
o alcătuiesc sărbătorile Maicii Domnului, pe care unii le numără la sărbătorile
domneşti.
c) Din punct de vedere liturgic sau tipiconal, adică după bogăţia şi
solemnitatea slujbelor divine prin care sunt prăznuite, Tipicul bisericesc
împarte, de obicei sărbătorile în trei categorii: sărbători mari, mijlocii și mici.
- La sărbătorile mari se numără toate cele pe care le numim de obicei
praznice împărăteşti, adică sărbătorile Mântuitorului şi ale Sfintei Fecioare, la
care Tipicul mânăstiresc al Sfântului Sava (Tipicul mare) adaugă două ale
Sfântului Ioan Botezătorul (Naşterea şi Tăierea Capului), precum şi sărbătoarea
comună a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie). Toate acestea au slujba cea
mai dezvoltată (bogată), adică slujbă cu Priveghere (Vecernie mică şi Vecernie
mare, Litie, polieleu, Evanghelie şi Slavoslovie mare), care se pun numai din
Minei (respectiv Triod sau Penticostar). În calendarele bisericeşti de perete şi în
sinaxarele din cărţile de slujbă acestea au de obicei, ca semn tipiconul distinctiv,
o cruce roşie încadrată în cerc: † (în cărţile slavo-ruse) sau între două
paranteze: (†) (în cărţile româneşti).

-9-
 - Sărbătorile mijlocii sunt ale Sfinţilor mai însemnaţi şi se împart şi ele în
două categorii:
- Sărbătorile Sfinţilor cu priveghere şi polieleu, notate cu o cruce cu
semicerc: †) (în cărţile slavo-ruse), sau cruce roşie cu paranteză: (†) (în cărţile
româneşti). Ele se deosebesc de cele mari doar prin aceea că n-au înainte-serbare
şi după-serbare; la ele se adaugă la Utrenie, Canonul Născătoarei de Dumnezeu;
aşa sunt, de exemplu: Sf. Nicolae (6 decembrie), Sf. Trei Ierarhi (30 ianuarie),
Sf. Gheorghe (23 aprilie) ş.a.
- Sărbătorile Sfinţilor fără priveghere (cu o singură Vecernie), dar cu
polieleu, Evanghelie la Utrenie şi Slavoslovie mare, notate cu o cruce simplă: †
(în cărţile slavo-ruse neagră, în cele româneşti roşie), ca, de exemplu:
Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie), Sf. Parascheva (14 octombrie),
Sf. Dimitrie (26 octombrie), Sfinţii Arhangheli (8 noiembrie), Sf. Spiridon (12
decembrie), Sf. Ştefan (27 decembrie) ş.a.
- Sărbătorile mici (ale Sfinţilor mai puţin însemnaţi) sunt şi ele de două
feluri:
- Sărbătorile Sfinţilor cu stihirile pe şase (la „Doamne, strigat-am...” de
la Vecernie) şi cu Slavoslovie mare (cântată) la Utrenie, ele fiind notate (în
cărţile slavo-ruse) printr-un semicerc cu trei puncte roşii la mijloc.
- Sărbătorile Sfinţilor cu stihirile pe şase, dar fără Slavoslovie mare (cu
doxologie citită), notate printr-un semicerc cu trei puncte negre (în cărţile slavo-
ruse) sau cu cruce neagră simplă, ori cu paranteză (în cărţile româneşti).
Restul sărbătorilor care n-au nici un semn tipiconal au slujba zilelor de
rând (de exemplu: stihirile Vecerniei pe şase, adică trei din Minei şi trei din
Octoih, Canoanele pe patru etc.)
Pentru a simplifica, în expunerea care urmează vom împărţi sărbătorile,
după obiectul şi importanţa lor, în patru categorii:
a) Sărbătorile dumnezeieşti sau praznicele împărăteşti propriu-zise
(ale persoanelor Sfintei Treimi);
b) Sărbătorile Maicii Domnului;
- 10 -
 c) Sărbătorile Sfinţilor Îngeri şi ale Sfintei Cruci;
d) Sărbătorile Sfinţilor mai de seamă (cu ţinere), la care vom adăuga un
capitol deosebit despre Sfinţii naţionali (cu prăznuire locală) ai diferitelor
Biserici Ortodoxe (inclusiv sfinţii români).
Înainte de a vorbi despre fiecare din acestea, ne vom ocupa însă de
Duminică, sărbătoarea săptămânală a creştinilor.

- 11 -