UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE TEOLOGIE „SF. ANDREI ȘAGUNA”

SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ

REFERAT
RUGĂCIUNEA DOMNEASCĂ ÎN
LITERATURA PRIMEI EPOCI PATRISTICE

An de studiu: I, Semestru: II
Disciplina: Patrologie

STUDENT:
Meseșan Adrian (monah Atanasie)

SIBIU
2021
 Cuprins

1. Introducere............................................................................................................................................2

2. Diferențele dintre textul biblic şi cel păstrat în Didahie ...................................................................2

3. Pregătirea pentru rugăciune................................................................................................................3

4. Tâlcuirea apelativului "Tată" .............................................................................................................3

5. Care(le) ești în Ceruri ..........................................................................................................................5

6. Sfințească-se numele Tău .....................................................................................................................6

7. Vie împărăția Ta ...................................................................................................................................7

8. Faca-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ...............................................................................8

9. Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi ............................................................................9

10. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel-rău... ................................................................9

11. Concluzii ............................................................................................................................................. 10

12. Bibliografie ......................................................................................................................................... 11

1/11
 1. Introducere

Rugăciunea este, prin excelenţă, un act de credinţă. Deoarece „omul nu ştie să se roage
cum trebuie“1, Apostolii şi ucenicii I-au zis lui Iisus: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm“2.
Rugăciunea Tatăl nostru este considerată, în tradiţia bisericească, ca fiind prima
rugăciune creştină de origine divină, al cărei text integral ni s-a păstrat în Evanghelia Sfântului
Matei3 şi, într-o versiune puțin prescurtată, în Evanghelia Sfântului Luca4.
Am putea menţiona şi o a treia versiune, mult mai apropiată de varianta după Sfântul
Matei, care s-a păstrat în Didahia sau Învăţătura celor doisprezece Apostoli.
Varianta adoptată și folosită încă din primele veacuri ale Bisericii este cea din Evanghelia
după Matei.
Numele rugăciunii provine de la primele cuvinte cu care începe și mai este cunoscută şi
sub denumirea de Rugăciunea Domnească sau Rugăciunea Domnului.
Rugăciunea “Tatăl nostru” este cea mai importantă rugăciune pentru noi creştinii, pentru
că ea a fost învăţată de Iisus Hristos şi cuprinde însăşi cuvintele Lui (ipsissima verba Jesu).
Conţinutul rugăciunii „Tatăl nostru“ (Matei 6, 9-13 ) se articulează în două strofe:
I. Prima strofă (versetele 9-10) cuprinde invocarea lui Dumnezeu ca „Tată“ al nostru
şi cele trei cereri la persoana a treia singular, care se referă la sfinţirea Numelui lui
Dumnezeu, venirea Împărăţiei, manifestarea voinţei Tatălui din ceruri, însoțite de
adjectivul posesiv „tău - ta“; perspectiva este eshatologică.
II. Cea de a doua strofă (versetele 11-13) constă din patru cereri la persoana a doua
singular, care se referă la necesităţile noastre zilnice, atât duhovnicești, cât și
trupești. Cum cea de a patra cerere corespunde celei de a treia (una sub forma
negativă, cealaltă pozitivă), putem spune că şi cea de a doua strofă conţine practic
trei cereri. Oricum, cererile din Tatăl nostru, potrivit lui Matei, rezultă a fi şapte,
un număr preferat de primul Evanghelist. Dimensiunii eshatologice a lui „tău - ta“
din prima strofă se contrapune cea temporală a lui „noi - nouă - noastre“, repetată
de mai multe ori în strofa a doua (în greacă se întâlneşte de opt ori pronumele
„noi“).

2. Diferențele dintre textul biblic şi cel păstrat în Didahie

În legătură cu deosebirile dintre textul biblic şi cel din Didahie sau Didahia Sfinţilor
Apostoli se acceptă ipoteza că atunci când ambele versiuni ale Rugăciunii Domneşti au fost fixate
în textul Evangheliilor, ea era folosită în comunităţile creştine, iar credincioşii, în rugăciunile lor
particulare, se puteau abate de la rostirea ei potrivit variantei oficiale.
Fiind o rugăciune cu caracter particular, dar şi oficial în același timp şi nefiind pusă, încă,
într-un tipar liturgic invariabil, ea a circulat pe cale orală, mai mult de o jumătate de secol, fără
posibilitatea de a se evita retuşările sau adăugirile textuale, în Didahie păstrându-se astfel o
variantă aflată sub o asemenea influenţă particulară şi fără o confruntare şi revizuire după textul
din Sfintele Evanghelii.
De remarcat este şi adaosul doxologiei “Că a Ta este împărăţia, puterea şi slava, în veci”,
care apare în Evanghelia după Matei (6, 13) dar lipseşte din varianta de la Luca (11, 4), şi tot aici

1
cf. Romani 8, 26
2
Lc 11, 1
3
Mt 6, 9-13
4
Lc 11, 1-4
2/11
este absentă şi ultima cerere (“ci ne izbăveşte de cel rău”), ambele texte reapărând însă în varianta
păstrată în Didahie.
Se crede că influenţa cultului mozaic a dus la adăugarea acestei formule, deoarece el este
sursa primordială şi modul organizării cultului creştin, pe care Didahia şi-a însuşit-o, rezervându-
şi însă dreptul şi libertatea să-i reducă sau să-i îmbogăţească conţinutul.

3. Pregătirea pentru rugăciune

Rugăciunea trebuie precedată și însoțită de anumite dispoziții sufletești; să vedem mai întâi
ce spune Mântuitorul despre rugăciune în general: "Iar când vă rugați nu fiți ca fățarnicii cărora
le place, prin sinagogi și prin colțurile ulițelor stând în picioare, să se roage ca să arate
oamenilor; adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă când te rogi intră în cămara ta și
îchizând ușa roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va
răsplăti ție. Când vă rugați, nu spuneți multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie
vor fi ascultate. Deci nu vă asemănați lor, căci știe Tatăl vostru de ce aveți trebuință, mai înainte
ca voi să cereți de la El. Deci voi așa să vă rugați". (Matei 6, 5-9)
Mântuitorul nostru a socotit adesea slava deșartă o boală aducătoare de moarte... Trebuie,
așa cum zice și Origen, disprețuită orice mărire care vine de la oameni drept răsplată pentru o
faptă bună, și trebuie urmărită numai mărirea adevărată, cea pe care numai Dumnezeu o dăruiește
celor vrednici de ea, cu o bunătate care depășește orice merit. Astfel, o faptă frumoasă și demnă
de toată lauda își pierde toată strălucirea în momentul în care o facem pentru a fi văzuți și lăudați
de oameni; în cazul acesta Dumnezeu nu o va răsplăti.
Spune oare Domnul să nu mergi în biserică? Dimpotrivă, dar să mergi cu socoteală dreaptă
și nu doar ca să te arăți oamenilor... Sfântul Teofilact al Bulgariei ne învață că grăirea de multe
este bârfirea, deci noi să nu fim bârfitori. Nu se cuvine a face lungi rugăciunile, ci scurte și dese,
și puține vorbe grăind, a zăbovi întru rugăciune. Căci nu trebuie să-i arătăm Domnului de ce
avem nevoie, ci să ne sârguim la rugăciune, lepădându-ne de cele lumești. Iar făcând așa, ne
folosim când vorbim cu Domnul.

4. Tâlcuirea apelativului "Tată"

Sfântul Teofilact al Bulgariei ne învață că zicând "Tată", Dumnezeu ne arată de ce

bunătăți ne-am învrednicit, fii ai lui Dumnezeu făcându-ne... și să nu zicem: "Tatăl meu", ci
"Tatăl nostru", ca să-i avem pe toți frați, ca fii ai aceluiași Tată.
Mântuitorul Iisus a deșteptat îndată luarea aminte a ascultătorilor, amintind, chiar, prin cel
dintâi cuvânt al rugăciunii, de toate binefacerile lui Dumnezeu. Cel care numește Tată pe
Dumnezeu, prin această singură numire, a mărturisit: iertarea păcatelor, ridicarea pedepsei,
dreptatea, sfințenia, răscumpărarea, înfierea, moștenirea, însușirea de frate cu Unul-Născut,
dăruirea Duhului. Că nu-i cu putință să numești Tată pe Dumnezeu, dacă n-ai dobândit toate
aceste bunătăți. Hristos, deci, deșteaptă luarea aminte a ascultătorilor Lui prin două lucruri: și prin
vrednicia Celui pe Care Îl numesc Tată, și prin măreția bunătăților de care se bucură. (...) Iisus nu
a spus "Tatăl meu", ci "Tatăl nostru", poruncindu-ne să înălțăm rugăciuni pentru toți
oamenii și să nu urmărim niciodată folosul nostru, ci totdeauna folosul aproapelui. Prin asta
stârpește dușmănia, doboară mândria, alungă invidia, aduce dragostea, mama tuturor bunătăților,
izgonește inegalitatea dintre oameni, arată că este de aceeași cinste și împăratul și săracul, pentru
că participăm cu toții, în comun, la cele mai mari și la cele mai necesare bunuri. Tuturor ni s-a
dăruit aceeași noblețe, învrednicindu-ne pe toți la fel să-I zicem lui Dumnezeu: "Tată"... De altfel
este îndestulător numai cuvântul "Tată", ca să ne învețe toată virtutea. Că acela care-L numește pe

3/11
Dumnezeu "Tată" și „Tată obștesc”, trebuie să ducă o astfel de viață încât să nu se arate
nevrednic de această noblețe și să se străduiască să fie egal cu darul primit, după cum ne
mărturisește și Sfântul Ioan Gură de Aur.
Învățăm de la început să venerăm Treimea căci "Numele" lui Dumnezeu Tatăl care
subzistă ființial este însuși Fiul cel Unul Născut; iar "Împărăția" lui Dumnezeu și Tatăl, care de
asemenea subzistă ființial, este Duhul Sfânt... Tatăl nu are Numele ca pe ceva dobândit, iar
Împărăția nu o cugetăm ca o demnitate care i se adaugă... Fiind din veci, este și Tată și Împărat
din veci, iar Fiul și Duhul Sfânt există împreună cu Tatăl, ființial din veci, fiind în chip natural
din El și în El, mai presus de cauză și de rațiune, nu ivite, din pricina cauzei, după El.
Prin această rugăciune suntem îndemnați, așa cum ne tâlcuiește Sfântul Maxim
Mărturistorul, să venerăm Treimea de o ființă și mai presus de ființă, ca una ce este cauza facerii
noastre. Pe lângă aceasta suntem învățați să vestim și harul înfierii ce ni s-a dat nouă, fiind
învredniciți să numim pe Cel ce ne este Făcător după fire, Tată după har. Iar aceasta ne obligă ca,
cinstind numele Născătorului nostru după har, să ne silim să întipărim în viața noastră trăsăturile
Celui ce ne-a născut, adica să-I sfințim numele pe pământ, să ne asemănăm Lui ca Unui Tată, să
ne arătăm fii prin fapte și să preamarim pe Fiul natural al Tatălui, Pricinuitorul acestei înfieri, prin
tot ce gândim și facem. Sfințim Numele Tatălui nostru cel după har, care este în ceruri, omorând
pofta pământească și curățindu-ne de patimile aducătoare de stricăciune.
Arhimandritul Sofronie Saharov ne învață că avem două alternative diametral opuse: fie
să-L refuzăm pe Dumnezeu – ceea ce este însăși esența păcatului – fie să ne facem fii ai lui
Dumnezeu. Pentru că suntem făcuți după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, dorim în chip firesc
desăvârșirea dumnezeiască care este în Tatăl nostru. Și atunci când Îi urmăm, nu ne supunem
dictaturii unei puteri exterioare, ci ascultăm pur și simplu imboldul nostru de a ne asemăna
desăvârșit Lui. “Fiți voi desăvarșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!” (Matei 5,
48).
Omul poartă în el chipul lui Dumnezeu, Cel care "face să răsară soarele peste cei răi și
peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți" (Matei 5, 45). Adresându-se
cu apelativul "Tatăl nostru", Origen zice că omul exprimă înfierea nu printr-o asemănare
exterioară ci printr-o asimilare lăuntrică, și se va transforma prin această înnoire spirituală,
ajungând asemenea Domnului în trupul măririi. Sămânța lui Dumnezeu, care se sălășluiește în
sufletul născut din Dumnezeu, îi ferește de a mai cădea în păcate pe cei care sunt zidiți după
chipul Fiului Său; sămânța diavolului îi face pe cei care îi atinge să păcătuiască, iar rămânerea sa
în suflet îi împiedică să se mai îndrepte. Din moment ce Fiul s-a întrupat pentru a distruge puterea
diavolului, înseamnă că prezența Cuvântului lui Dumnezeu în sufletele noastre nu face decât să
nimicească uneltirile diavolului, să smulgă sămânța cea rea din noi și să devenim fii ai lui
Dumnezeu. Să nu ne închipuim că n-am făcut altceva decât să învățăm o rugăciune pe care să o
rostim pe dinafară în anumite momente: trebuie să ne rugăm neîncetat și viața noastră să devină o
rugăciune fără întrerupere, pe care s-o confirmăm prin purtare când spunem: "Tatăl nostru care
ești în ceruri". Noi nu vom mai fi locuitorii pământului ci ai cerurilor, unde sunt tronurile lui
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu își va face sălaș în toți cei ce poartă chipul Cuvântului ceresc și
care în felul acesta au devenit ei cerești."
Când norii tună, iar oceanele vuiesc, ele te cheamă: Domnul nostru! Când meteoriții cad și
focul izbucnește din pământ, ele îți spun: Făcătorul nostru! Când bobocii florilor se deschid și
ciocârliile adună fân uscat ca să le facă puilor cuiburi, ele Îți cântă: Stăpânul nostru! Iar când ridic
eu ochii mei spre tronul Tău, îți șoptesc Ție: Tatăl nostru!
A fost o vreme, îndelungată, cumplită vreme, când și oamenii îți ziceau și Te numeau
Domn, sau Făcător, sau Stăpân! Așa a fost, cu adevărat, când omul simțea că este numai un lucru
între lucruri. Dar acum, mulțumită Fiului Tău Unuia-Născut și Celui mai bun dintre fiii Tăi, am
învățat numele Tău cel adevărat. Drept aceea și eu îndrăznesc să Te chem împreună cu Hristos:
Tată! Dacă Te numesc Domn, cu frică mă plec înaintea Ta, ca un rob în gloata robilor. Dacă Te
numesc Făcător, mă despart de Tine la fel cum se desparte noaptea de zi sau frunza de pomul său.
Dacă Te privesc și zic Stăpân, sunt ca o piatră între pietre și ca o cămilă între cămile. Dar dacă
4/11
deschid buzele mele și șoptesc Tată, dragostea ia locul fricii, pământul privește înălțat mai
aproape de cer, și merg alături de Tine ca alături de un prieten în grădina acestei lumi,
împărtășind slava și puterea Ta.
Tatăl nostru! Tu ești Tatăl nostru, al tuturor: așa cum zice Sfântul Nicolae Velimirovici,
Te-aș micșora pe Tine și m-aș micșora și pe mine dacă Te-aș numi: Tatăl meu! Tatăl nostru! Tu
te îngrijești atât de mine, care sunt unul singur, dar mai vârtos de întreaga lume. Scopul tău este
împărăția Ta, iar nu un singur om. Iubirea de sine îți strigă: Tatăl meu!, în timp ce dragostea Îți
strigă: Tatăl nostru! În numele tuturor oamenilor, care sunt frații mei, eu mă rog Ție: Tatăl nostru!
În numele tuturor făpturilor care mă împresoară și cu care m-ai întrețesut, eu mă rog Ție: Tatăl
nostru! Eu mă rog Ție, Tată al universului, pentru un singur lucru mă rog Ție: fie ca să răsară cât
mai degrabă ziua cea mare când toți oamenii, vii și morți, împreună cu îngerii și cu stelele, cu
cele însuflețite și cu cele neînsuflețite, Te vor chema cu numele Tău cel adevărat: Tatăl nostru!
Aș vrea să mai subliniez și relația dintre Biserică și umanitate: "Tatăl nostru", acest
"nostru" înseamnă oare numai Biserica unde suntem toți "mădulare unii altora", un singur trup, o
singură ființă în Hristos, fiecare întâlnindu-L personal pe Iisus, iluminat de câte o limbă de foc la
Cincizecime? Însă Cuvântul, spune prologul lui Ioan, "este lumina cea adevărată care luminează
pe tot omul ce vine în lume". Așa cum zicea și Olivier Clement, se poate traduce și astfel:
"... care, venind în lume, luminează pe toți oamenii". Întrupându-se, Cuvântul a luat în El întreaga
umanitate, pe toți oamenii, din toate locurile și din toate timpurile. Înviind, El le-a dăruit tuturor
viață. Biserica înseamnă toți cei care, mai mult sau mai puțin numeroși, nu contează, ajung să
descopere toate acestea, care intră în mod conștient în această lumină și care aduc mulțumire.
Pentru ei și pentru toți ceilalți. Biserica este "preoția împărătească", "poporul sfânt" menit să se
roage, să mărturisească, să lucreze pentru mântuirea tuturor oamenilor. Noi știm unde este inima
Bisericii: în Evanghelie, în Euharistie. Dar nu știm unde se sfârșește ea, căci Euharistia este dată
"pentru viața lumii".

5. Care(le) ești în Ceruri

Așa cum mărturisește și Origen, Dumnezeu nu se află într-un anumit loc. Trebuie să avem
grijă și să nu ni-l închipuim pe Dumnezeu mărginit de o formă trupească și care ar locui în ceruri;
dacă Dumnezeu ar fi mărginit în acest fel, atunci ar însemna că este mai mic decât cerurile care Îl
cuprind. Or, dimpotrivă, trebuie să socotim că față de puterea de necuprins a lui Dumnezeu, toate
celelalte sunt mărginite. Luate în sensul literar, anumite expresii par să afirme că Dumnezeu se
găsește între marginile unui loc, însă aceste expresii trebuie înțelese într-un sens mai larg,
respectând natura spirituală a lui Dumnezeu. În acest sens putem da mai multe exemple din
Evanghelia lui Ioan:
"Iar înainte de sărbătoarea Paștilor, știind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă
din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi, cei din lume, până la sfârșit i-a iubit" (Ioan 13, 1);
"Iisus, știind că Tatăl i-a dat Lui toate în mâini și că de la Dumnezeu a ieșit și la
Dumnezeu merge" (Ioan 13, 3);
"Ați auzit că v-am spus: Mă duc și voi veni la voi. De M-ați iubi, v-ați bucura că
Mă duc la Tatăl" (Ioan, 14, 28);
"Dar acum Mă duc la Cel ce M-a trimis și nimeni dintre voi nu Mă întreabă: Unde
te duci?" (Ioan 16, 5);

Dacă am înțelege aceste cuvinte în sens literar, atunci la fel ar trebui să procedăm și cu
următoarele:
"Iisus a răspuns și a zis: Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu și Tatăl
Meu îl va iubi și vom veni la el și vom face locaș la el." (Ioan 14, 23)
5/11
 Aceste cuvinte nu au înțelesul unei deplasări spațiale a Tatălui și a Fiului în sensul că vin
la cel care iubește pe Iisus. Ci Cuvântul lui Dumnezeu S-a smerit în demnitatea Sa atunci când a
venit la oameni. S-a spus că El va pleca din această lume la Tatăl Său pentru ca noi să-L
contemplăm în starea Sa, în plinătatea slavei Sale. Dacă Îl vom lua drept călăuzitor ne va elibera
de toate mizeriile noastre. Să se întoarcă deci Cuvântul lui Dumnezeu la Cel care L-a trimis; să
părăsească această lume Cuvântul lui Dumnezeu și să meargă la Tatăl Său. La sfârșitul
Evangheliei de la Ioan, Iisus spune: "Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu".
(Ioan 20,17)
Acest cuvânt trebuie înțeles tot în sens tainic; cu o tălmăcire mai înduhovnicită, urcarea
Fiului la Tatăl se poate înțelege într-un mod mai corect ca o urcare pe care duhul o săvârșește mai
devreme decât trupul. Am explicat aceste cuvinte: Tatăl nostru Care ești în ceruri, pentru a
îndepărta concepția simplistă a celor care și L-ar imagina pe Dumnezeu mărginit în ceruri, și
pentru a arăta că Dumnezeu nu se găsește într-un loc material (ceea ce ar fi însemnat să spunem
că El are un trup și acest trup este divizibil, material și stricăcios). Știm foarte bine că orice trup
este divizibil, material și stricăcios. Deci este absolut necesar să se înțeleagă că Dumnezeu are cu
totul altă fire decât cea materială."

6. Sfințească-se numele Tău

Origen mărturisește că "Această formulă poate însemna fie că ceea ce s-a cerut încă nu s-a
dobândit, fie că cel care a dobândit ce a cerut vrea să păstreze ce a obținut. Cu toate acestea,
cuvintele de la Matei și Luca, “Sfințească-se numele Tău”, arată că numele Tatălui încă nu s-a
sfințit. Însă nu poate cere cineva să se sfințească numele lui Dumnezeu ca și cum nu ar fi sfințit?
Să vedem ce înseamnă numele Tatălui și ce înseamnă Sfințirea Lui.
Numele desemnează natura proprie și de necontestat a ființei care îl poartă. Astfel, natura
proprie Sfântului Pavel face ca sufletul său, mintea sa, trupul său să aibă anumite calități. Aceste
calități specifice, care fac în așa fel încât nicio altă ființă să nu fie asemenea lui Pavel, sunt
desemnate de numele de Pavel. La oameni, aceste calități proprii – ca de altfel și numele – se pot
schimba. Avram a primit numele lui Avraam; Saul, care Îl prigonea pe Iisus, a fost numit Pavel.
Pentru Dumnezeu, care este neschimbător și veșnic, rămâne același, nu există decât un nume și
anume cel indicat în Cartea Ieșirii: "Eu sunt Cel ce sunt". (Ieș. 3,14)
Noi toți ne străduim să înțelegem ce este El cu adevărat (puțini și chiar foarte puțini sunt
cei care îi pot înțelege sfințenia); rugăciunea lui Iisus ne învață că Dumnezeu este sfânt pentru a
ne descoperi sfințenia Sa de Creator, Proniator și Judecător care alege sau părăsește, primește sau
respinge, răsplătește sau pedepsește pe fiecare după meritele sale. După părerea mea, acestea sunt
calitățile proprii lui Dumnezeu, prin care se desemnează numele Lui. De aceea, vom întâlni
spunându-se:
"Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert" (Ies. 20,7);
"Ca ploaia să curgă învățătura ma și graiurile mele să coboare ca roua, ca bura pe verdeață
și ca ploaia repede pe iarbă. Căci numele Domnului voi preamări" (Deut. 32, 2-3);
"Pomeni-voi numele Tău în tot neamul și neamul" (Ps. 44,20).
Cel care nu se străduiește să pună în legătură concepția sa despre Dumnezeu cu tot ceea ce
este drept, ia în deșert numele lui Dumnezeu. Datorită acestui nume, cuvintele au puterea ploii și
sunt în stare să facă să rodească sufletele celor care le aud; ele mângâie ca roua și întăresc pe
ascultători ca ploaia binefăcătoare sau ca picătura de apă necesară încolțirii. Gândindu-se că
pentru a i se împlini cererea are nevoie de Dumnezeu, omul se roagă Celui care împarte toate
bunurile.

6/11
 A descoperi tainele adânci ale lui Dumnezeu sau a le înțelege, chiar atunci când ni se pare
că acest lucru a fost învățat de la un alt om, înseamnă mai degrabă că ne aducem aminte de
lucrurile dumnezeiești decât că le putem explica.
Cel care se roagă trebuie să țină seama de cele spuse până aici și să ceară sfințirea numelui
lui Dumnezeu după cuvântul Psalmistului: "Să înălțăm numele Lui împreună". Psalmistul ne
îndeamnă să fim cu toții în același cuget pentru a ne grăbi să pătrundem adevărata și sublima
cunoaștere a lui Dumnezeu. A înălța numele lui Dumnezeu înseamnă a participa la revărsarea
dumnezeiască, iar mișcându-ne din El îi stăpânim pe vrăjmașii care nu se mai pot bucura de
căderile noastre. Prin aceasta se înalță puterea lui Dumnezeu: "Te voi înălța, Doamne, că m-ai
ridicat și n-ai veselit pe vrăjmașii mei împotriva mea". (Ps. 29,1)
Prin urmare, „Sfințească-se” înseamnă: „Slăvească-se”. Cu alte cuvinte, Hristos spune
așa: „învrednicește-ne să ducem o viață așa de curată, încât prin noi să Te slăvească toți oamenii”.
Și iarăși, înseamnă să ai o filozofie desăvârșită când oferi tuturor o viață atât de curată, încât
fiecare din cei ce o văd să înalțe pentru această laudă lui Dumnezeu."
Sf. Ciprian zice că dacă se adresează credincioșii lui Dumnezeu şi zic Sfinţească-se
numele Tău, nu înseamnă că prin cuvintele lor s-ar adăuga ceva la sfinţenia lui Dumnezeu, ci cer
ca ei înşişi să fie sfinţiţi, după cum însuşi Dumnezeu a zis: “Fiţi sfinţi, după cum şi eu sunt sfânt”
(Levitic II, 44).

7. Vie împărăția Ta

Origen amintește cuvântul Domnului și Mântuitorului nostru: "Împărăția lui Dumnezeu nu

va veni în chip văzut. Și nici nu vor zice: Iat-o aici sau dincolo. Căci iată, împărăția lui
Dumnezeu este înăuntrul vostru". (Luca 17, 20-21)
Prin urmare, este evident că cel care se roagă să vină împărăția lui Dumnezeu se
roagă de fapt ca împărăția lui Dumnezeu să prindă rădăcini într-însul, să dea roade și să se
desăvârșească. Domnul locuiește ca într-o cetate bine orânduită în toți sfinții care Îl au pe
Dumnezeu drept rege și care ascultă de poruncile Lui. În sufletul desăvârșit este prezent tatăl, iar
Fiul vine să se sălășluiască acolo împreună cu Tatăl: "vom veni și vom face lăcaș la el". (Ioan 14,
23)
După părerea mea, împărăția lui Dumnezeu înseamnă starea fericită a unui suflet condus
de rațiune și călăuzit de sfaturi pline de înțelepciune; împărăția lui Dumnezeu înseamnă cuvintele
de mântuire adresate ascultătorilor ca și desăvârșitele fapte ale dreptății și ale celorlalte virtuți:
căci fiul lui Dumnezeu este cuvânt și dreptate. Dimpotrivă, stăpânitorul acestei lumi îi muncește
pe păcătoși din moment ce toți păcătoșii sunt robii veacului cel rău.
În legătură cu aceste două cereri "sfințească-se numele Tău" și "vie împărăția Ta", dacă
cineva se va ruga cu vrednicie și va fi ascultat, atunci desigur că pentru unul ca acesta va veni
împărăția lui Dumnezeu. Cum se va mai ruga acesta cu rugăciunea noastră continuând să ceară
bunuri pe care deja le-a primit? Cel ce se roagă pentru a primi cunoștința și înțelepciunea este
întotdeauna îndreptățit să le ceară pentru că va obține comori și mai bogate în cunoștință și
înțelepciune, care îi vor permite să cunoască "numai în parte" ceea ce poate pătrunde și care îi vor
fi descoperite mai apoi, când ceea ce este desăvârșit va lua locul a ceea ce este în parte, iar când
mintea va fi pusă față în față cu lucrurile duhovnicești le va înțelege fără a fi ajutată de simțuri. În
mod asemănător, numele lui Dumnezeu nu va fi cu totul sfințit și împărăția Sa nu va veni cu
adevărat pentru fiecare dintre noi decât în momentul în care vom fi desăvârșiți în cunoștință și în
înțelepciune ca și în celelalte virtuți. Împărăția lui Dumnezeu spre care înaintăm necontenit va
atinge desăvârșirea sa la Împlinirea cuvântului Apostolului: "când toate vor fi supuse Lui, atunci
și Fiul însuși Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toți". (I Cor.
15, 28)

7/11
 În ceea ce privește împărăția lui Dumnezeu trebuie să mai adăugăm că este cu neputință să
se însoțească dreptatea cu nedreptatea, lumina cu întunericul, Hristos cu Veliar; în același fel, nici
lumea păcatului nu poate face parte din împărăția lui Dumnezeu. Dacă vrem să Îl avem stăpân pe
Hristos trebuie să nu intrăm niciodată în robia păcatului. Să nu urmăm niciodată chemării
păcatului care ne împinge spre faptele cărnii și spre lucrări ce sunt potrivnice lui Dumnezeu. Să
omorâm mădularele cărnii pentru a face să rodească fructele duhului; Domnul se va plimba în noi
ca într-un rai duhovnicesc împreună cu Hristosul Său, Care se va sălășlui în noi de-a dreapta
Acelei puteri spirituale pe care cerem să o dobândim până când vrăjmașii din noi devin așternutul
picioarelor Sale și când s-a îndepărtat de noi orice stăpânire, domnie și putere. Trebuie deci ca
ceea ce este stricăcios în noi, să descopere sfințenia și nestricăciunea prin înfrânare și curăție; iar
ceea ce este muritor, prin dezbrăcarea morții, să arate nemurirea Tatălui. În acest fel, Dumnezeu
va fi Stăpânul nostru și vom intra deja în posesia bunurilor înfierii și învierii.

8. Faca-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ

Conform lui Origen, noi care ne rugăm și care suntem încă pe pământ, știm că locuitorii
cerului împlinesc voia lui Dumnezeu. Cerem ca și cu noi, cei de pe pământ, să se împlinească
voia lui Dumnezeu, ceea ce se va și întâmpla dacă nu facem nimic împotriva voii Lui. Atunci
când se va împlini și cu noi pe deplin voia lui Dumnezeu, vom fi asemenea locuitorilor cerurilor;
noi purtăm ca și ei chipul Fiiinței cerești; noi vom moșteni împărăția cerurilor și cei care vor urma
nouă pe pământ vor cere la rândul lor să devină asemenea nouă care vom fi în ceruri. (...) Așa
cum are putere asupra celor din cer, Iisus a primit putere și asupra celor de pe pământ. Mai întâi
au fost luminate cele din cer prin Cuvântul; la plinirea vremii, cele de pe pământ le-au imitat prin
puterea acordataă Fiului lui Dumnezeu, pe cele pe care le-a primit puterea Mântuitorului și care
sunt deja desăvârșite. Prin rugăciune, Hristos vrea să-i ia drept colaboratori pe lângă Tatăl pe cei
pe care El i-a pregătit. În acest fel, ființele de pe pământ supuse adevărului și Cuvântului și
transformate prin puterea pe care El a primit-o în cer și pe pământ vor fi asemănătoare cu ființele
cerești și conduse la un liman fericit, lucru care stă în puterea Lui.

Cerul, Mântuitorul, pământul, Biserica

Dacă înțelegem prin cer pe Mântuitorul și prin pământ Biserica spunând că Întâiul-Născut
din toată făptura este cerul, atunci putem conchide că Omul înveșmântat cu smerenie și ascultare
până la moarte, spune după Înviere: "Datu-mi-sa toată puterea în cer și pe pământ". Omul asumat
de Mântuitorul a primit putere asupra celor din cer care aparțin Celui Unui-Născut pentru a se uni
cu El și pentru a-l face părtaș la dumnezeirea Sa. Rămâne de rezolvat cealaltă dificultate cum se
împlinește voia lui Dumnezeu în cer din moment ce duhurile necurate din cer duc luptă împotriva
ființelor de pe pământ?
Iată răspunsul nostru. Cel care locuiește încă pe pământ își are patria în ceruri și adună
acolo comori nu din pricina locului, ci a stărilor lăuntrice, pentru că are inima în cer și poartă
chipul ființei cerești; unul ca acesta nu mai trăiește pe pământ ci într-o lume cerească mult
superioară celei pământești. La fel stau lucrurile și cu duhurile rele: trăiesc în ceruri dar își au
patria pe pământ. Ele întind curse oamenilor și luptă împotriva lor; ele își au comoara pe pământ
și poartă chipul celui pământesc care, deși "este frunte făpturilor lui Dumnezeu" (Iov. 40, 19), a
ajuns să fie batjocorit de îngeri. Aceste duhuri rele nu sunt cerești și nu locuiesc în ceruri pentru
că urmăresc numai răul. În concluzie, "Facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ" nu
înseamnă că se mai găsesc în cer cei care din mândrie au căzut împreună cu cel care "ca un fulger
a căzut din cer" (Luca 10, 18).

8/11
 9. Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi

Origen zice că unii exegeți consideră că trebuie să ne rugăm pentru pâinea obișnuită, dar
este bine să corectăm greșeala unora ca aceștia.
Adevărata pâine este cea care îl hrănește pe omul adevărat creat după chipul lui
Dumnezeu și care îl ridică pe cel ce se hrănește cu ea până la asemănarea cu Creatorul său. Ce
poate fi mai de preț pentru o minte înțelegătoare decât înțelepciunea lui Dumnezeu și mai de dorit
pentru o fire cugetătoare decât adevărul? (...) Cuvântul care înseamnă pâine este foarte variat,
căci nu toți pot suporta tăria și puterea întăritoare a învățăturilor dumnezeiești. Pentru a da o
hrană tare celor mai desăvârșiți, Iisus spune:
"dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în
voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua
cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare și sângele Meu adevărata băutură. Cel ce
mănâncă trupul Meu și ba sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el. Precum M-a trimis pe
Mine Tatăl cel viu și Eu viez pentru Tatăl, și cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine" (Ioan
6, 53-57)
Să-I cerem Tatălui nu pâinea obișnuită, ci pâinea spre ființă, temându-ne ca nu cumva
sufletele noastre să se îmbolnăvească de foame și să moară pentru că ne-a lipsit cuvântul
Domnului.
Cuvântul "epiousios" -Trebuie să cercetăm acum ce înseamnă cuvântul spre ființă.
Cuvântul "epiousios" nu a fost niciodată folosit de învățătorii greci și nici nu este întrebuințat în
limbajul curent; pare să fi fost făurit de evangheliști. Matei și Luca folosesc amândoi același
cuvânt și nu oferă nicio variantă... S-au făcut cercetări asupra noțiunii de "ființă" datorită pâinii
"cea spre ființă" și s-a arătat că noi trebuie să cerem la rugăciune pâinea "cea spre ființă". După
cum alimentele hrănesc și întăresc în mod diferit pe cei care le mănâncă, tot așa este și cuvântul
lui Dumnezeu: lapte pentru prunci, legume pentru cei slabi și carne pentru cei puternici. Fiecare
se folosește de acestea potrivit cu starea lui. Pâinea cea spre ființă este potrivită firii noastre
cugetătoare cât și substanței însăși, ea aducând sufletului sănătate, vigoare și bunăstare,
transmițându-i propria nemurire căci Însuși Cuvântul lui Dumnezeu este nemuritor.
Astăzi - Adeseori, Scriptura numește prin "astăzi" întreaga eternitate.

10. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel-rău...

Așa cum mărturisesc, atât Origen, cât și Tertulian, ispita vine de la diavol, iar Domnul S-a
lăsat ispitit de el, tocmai ca să arate cine este tatăl ispitelor, iar pe ucenici îi învață să se roage
pentru a nu cădea în ispită (Luca XXII, 46).
Încă din epoca apostolică s-a simțit nevoia de a se evita eventuala interpretare greșită
conform căreia s-ar putea trage concluzia că Dumnezeu îl atrage pe om în ispită. În epistola
Sfântului Iacov se spune clar că Dumnezeu "nu ispitește pe nimeni" (Iacov 1, 13). Ispita ține de
condiția umană de după cădere. Existența diavolului, permanent preocupat de a deforma opera
Creatorului, face ca omul să fie veșnic ținta atacurilor sale.

9/11
 11. Concluzii

Rugăciunea Domnească, cea mai de seamă dintre toate rugăciunile, se deosebeşte prin
puterea ei, prin uşurinţa de a fi înţeleasă şi prin bogăţia cugetărilor ei.
Marea putere a rugăciunii “Tatăl nostru” stă în faptul că prin ea nu numai că ne rugăm
împreună cu Iisus Hristos5, ci ne rugăm cu înseşi cuvintele Mântuitorului6. „Dumnezeu singur a
putut să înveţe cum ar vrea să fie rugat”7. De bună seamă, acestei rugăciuni i se potriveşte cel mai
bine cuvântul Domnului: „Orice veţi cere de la Tatăl întru numele Meu, El vă va da” (In 16, 23).
Rugăciunea „Tatăl nostru” este cea mai uşoară de înţeles dintre toate rugăciunile. Ea este
rugăciunea oricui crede în Dumnezeu. Rugăciunea Domnească, „pe cât este de restrânsă în
cuvinte, pe atât este de cuprinzătoare în sens”8.
În rugăciunea “Tatăl nostru” avem cereri pentru toate trebuinţele sufleteşti şi trupeşti; deci
pentru toate bunătăţile cereşti şi pământeşti. Toate câte le cerem în rugăciunile noastre se află
cuprinse în Rugăciunea Domnească9. De veţi străbate toate rugăciunile, zice Fericitul Augustin,
nu veţi afla nimic care să nu fie cuprins în Rugăciunea Domnească.
Cele două părți ale rugăciunii cuprind șapte cereri, dintre care primele trei se referă la
Dumnezeu, iar celelalte patru cereri se referă la viața credincioșilor. Trebuie evidențiat faptul că,
în interiorul acestei structuri bipartite, cererea pâinii necesare este așezată în centrul rugăciunii,
iar dacă primul cuvânt al rugăciunii este „Tatăl”, ultimul este „Cel – Rău”. Așadar rugăciunea
„Tatăl nostru” cu cele șapte cereri se prezintă ca o menorah, candelabrul cu șapte brațe aprins
totdeauna înaintea lui Dumnezeu (cf. Ieșire 25, 31-40; 37, 17-24; Apocalipsă 4, 5).
Sintetizând ceea ce au spus cei trei scriitori patristici (Origen, Tertulian și Sfântul Ciprian)
în tâlcuirile lor, Rugăciunea Domnească este o adevărată mărturisire de credinţă.
Adresându-se lui Dumnezeu cu apelativul de Tată, creștinii se recunosc copii ai lui
Dumnezeu, chemați în Împărăția Sa, pe care le-a deschis-o Mântuitorul prin patimile Sale. Ea este
expresia bunătății şi a dragostei lui Dumnezeu care se manifestă în multe feluri față de
credincioșii Săi, pe care-i hrănește, îi iartă și le poartă de grijă în orice împrejurare, ferindu-i de
tot răul. Într-un cuvânt, putem spune, ca și Tertulian, că Rugăciunea Domnească nu este altceva
decât un rezumat al Evangheliei lui Hristos.
La începutul secolului al II-lea, Sfântul Policarp (Scrisoarea către Filipeni, 6) amintește de
ea ca parte din ritualul cultului creștin. Didahia (cap. 8) recomandă să se rostească de trei ori pe zi
de către fiecare creștin. Din secolul al IV-lea a intrat în ritualul Liturghiei, și până astăzi se cântă
de adunarea credincioșilor. Alături de alte „rugăciuni începătoare” este nelipsită din cultul creștin
public.

5
Origen, Despre rugăciune, XI, 1, trad. cit., p. 221.
6
Sfântul Ciprian, Despre rugăciunea domnească,trad. cit.
7
Tertulian, Despre rugăciune, trad. cit., cap. IX, p. 235.
8
Ibidem, cap. I, p. 230.
9
Sfântul Ciprian, Despre rugăciunea domnească, trad. cit.
10/11
 12. Bibliografie

1. Biblia cu ilustrații, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Valeriu

Anania, Editura Litera, București, 2011;
2. Despre Rugăciunea Domnească, colecția Comorile Filocaliiei, vol. 4, Editura IBMBOR,
București, 2019, p.53
3. https://rugaciuneatatalnostru.wordpress.com/2013/04/24/autorul-direct-sau-indirect-al-
ispitei-este-intotdeauna-diavolul-ips-bartolomeu-anania/
4. Didahia, PSB 1, p. 25-32
5. Tertulian, PSB 3, p. 229-246 [De oratione, ed. A. Reifferscheid & G. Wissowa, CSEL 20,
Viena, 1890, p. 178-200]
6. Sf. Ciprian, PSB 3, p. 464-486 [De Dominica Oratione, edit. G. Hartel, CSEL 3.1, Viena,
1868, p. 267-294]
7. Origen, PSB 7, p. 195-293 [De oratione, în P. Koetschau (ed.), Origenes Werke, vol. 2,
Griechische Christliche Schriftsteller (GCS) 3, Hinrichs, Leipzig, 1899, p. 297-403]
8. Doctorand Petcu Sorin, Rugăciunea Domnească în cultul creștin și explicarea ei în
literatura patristică din primele trei secole creştine, în Glasul Bisericii, seria a II-a, anul
XXVI, nr. 1-2/1974 (http://ortodoxia.de/teologice/teologice/)
9. Învăţătura de credinţă ortodoxă, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 1992, pp. 211-227;
10. Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 2003, pp. 362-366;
11. Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Rugăciunea domnească, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 1982,
pp. 401-452
12. Sfântul Nicolae Velimirovici, Tâlcuire la Tatăl nostru, Editura Predania, București, 2008,
traducere din limba sârbă Adrian Tănăsescu-Vlas; p.8-9
13. Olivier Clement, Trei rugăciuni - Tâlcuire la Tatăl nostru, Ed. Reîntregirea, Alba- Iulia

11/11