UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

TEOLOGIE PASTORALĂ ORTODOXĂ

ASPECTE SOCIALE REGĂSITE ÎN

RUGĂCIUNEA „TATĂL NOSTRU”

DISCIPLINA: STUDIUL NOULUI TESTAMENT

PR. CONF. DR. TEODORESCU MIHAIL
Student: Stănescu Ciprian
Anul I 2021-2022
Semestrul I

Cuprins:

1
 Capitolul I. Introducere

Capitolul II. Chemarea

„Tatăl nostru care ești în ceruri”

Capitolul III. Cererile

„Sfinţească-se numele Tău"
„Vie împărăţia Ta"
,,Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ"
„Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi"
„Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri"
„Și nu ne duce pe noi în ispită"
„Ci ne izbăvește de cel rău"

Capitolul IV. Încheierea

„Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin"

Capitolul V. Concluzii

Capitolul I. INTRODUCERE

Rugăciunea este urcușul minții spre Dumnezeu1. Ea este vorbirea minții cu

Dumnezeu2, legătura omului cu Dumnezeu, comuniunea omului cu Dumnezeu; oxigenul sufletului.
Acesta este motivul pentru care atunci când se roagă omul trebuie să alunge din gândurile sale orice
grijă și să-și îndrepte toată puterea duhului către Dumnezeu. Adică, cugetul să gândească la El,
1
Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, Filocalia volumul I, Ed. Humanitas, București, 2017, pag. 74;
2
Ibidem, pag. 71;
2
ținerea de minte (memoria) să uite toate cele pământești, iar inima, vorbind cu El, să salte de
bucurie și de dragoste. Nu înseamnă rugăciune numai a cugeta la Dumnezeu, pentru că și demonii
cugetă la Dumnezeu, dar de rugat nu se roagă3.
Rugăciunea se deosebește în rugăciune particulară (cultul particular) și rugăciune a Bisericii
(cultul divin public), după persoana care o săvârșește, după numărul persoanelor care iau parte la ea
și după locul și timpul când se săvârșește.
După cuprinsul ei distingem între rugăciunea de laudă a lui Dumnezeu, rugăciunea de
mulțumire și rugăciunea de cerere. Însăși lectura Bibliei se poate constitui în rugăciune, dacă este
făcută cu smerenie, cu responsabilitate, cu lumânarea aprinsă și uneori chiar în genunchi.
Rugăciunea a apărut încă de la crearea omului, de când Adam, în grădina Edenului, se bucura
întru dialogul pe care-l avea cu Dumnezeu, un privilegiu pe care omul nu l-a mai avut după cădere,
la aceeași intensitate, până la Întruparea Mântuitorului. Altfel spus, dialogul lui Adam înainte de
cădere coincide cu cel al omului în har după Întrupare. Dar nici după cădere rugăciunea nu s-a
încheiat, căci dacă până atunci tipul de rugăciune practicat de Adam nu putea fi decât unul de laudă,
de mărire a lui Dumnezeu, după aceea el s-a transformat într-o rugăciune de tânguire, de plângere,
de pocăință, de jelire a păcatelor, așa cum este Psalmul 50, al regelui David sau Rugăciunea lui
Manase care în Bibliile ortodoxe închide cărțile Vechiului Testament.
Îndemnul și necesitatea rugăciunii ne sunt arătate chiar de Însuși Mântuitorul Iisus Hristos
când spune „Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile
ulițelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat
plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este
în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca
neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate (Matei 6, 5-7). Dar și Sfântul Pavel
ne îndeamnă la rugăciune spunând „Rugați-vă neîncetat!” (1 Tes. 5, 17).
Rugăciunea se face nu doar pentru sine, ci aceasta se poate aduce și pentru alții. Sfântul Ioan
de Kronstadt, spunea „Nu scăpa prilejul să te rogi pentru cineva, atunci când îți cere, sau îți cer
rudele, prietenii, admiratorii sau cunoștințele aceluia. Domnul caută cu bunăvoință la rugăciunea
făcută cu dragoste și cu îndrăznire. În afară de aceasta, când se roagă pentru alții, rugătorul își
face sieși folos. O asemenea rugăciune curăță inima, întărește credința și speranța în Dumnezeu,
încălzește dragostea de Dumnezeu și de aproapele”4.
Mai trebuie precizat că rugăciunea trebuie precedată și însoțită de anumite dispoziții sufletești.
Aceasta nu trebuie să fie făcută în văzul lumii, precum obișnuiesc fățarnicii, spre slavă deșartă. În
rugăciunea noastră să aducem ca jertfă lui Dumnezeu căldura minții și strigătul inimii, nu etalarea

3
Învățătură de credință creștină ortodoxă, Editura I.B.M.O., București, 2015, pag. 238;
4
Sfântul Ioan de KRONSTADT, Viața mea în Hristos, traducere de Boris Buzilă, Sophia, București, 2005, pag. 167;
3
trupului și strigătele. Rugăciunea să fie făcută cu evlavie, cu inima sfâșiată de durere, cu lacrimi și
în tăcere5.
De asemenea, rugăciunea cere ca cel ce se roagă să ceară cu căldura inimii întru smerenie și
să ceară numai cele de trebuință. Orice credincios este îndatorat să se roage pentru tot pământul.
Înainte de a ne ruga lui Dumnezeu, avem datoria de a ierta greșelile aproapelui nostru și nicidecum
să nu ne rugăm pentru distrugerea lui. Atât rugaciunea particulară, cât și cea obștească să fie însoțită
de muncă cinstită și de fapte bune6
Dintre rugăciunile care sunt în Creștinism, cea mai cunoscută și mai rostită este rugăciunea
„Tatăl nostru”, care se mai numește si “Rugăciunea Domnească” sau “Rugăciunea Domnului”.
Aceasta este parte din rugăciunile începătoare, rugăciuni pe care le auzim aproape la toate ierurgiile
și slujbele Bisericii Ortodoxe, dar și la deschiderea programului particular de rugăciune: rugăciunile
de dimineață și seară, acatiste, paraclise, etc. Dar cea mai importantă așezare o are în Sfânta
Liturghie înainte cu puțin de Sfânta Împărtășanie, când este cântată sau rostită de credincioși în
semn că ei se simt acum din destul pregătiți și vrednici să se numească fii ai lui Dumnezeu, să-L
cheme pe Tatăl nostru, al tuturor, și să-L roage ca să le dea nu numai “pâinea noastră cea de toate
zilele”, ci și “Pâinea cea cerească”, adică Trupul lui Hristos pe care dacă-l vor gusta, vor fi vii în
veci (Ioan 6, 48, 50-51, 55, 58), dobândind înfierea cea după har.
Aceasta este o rugăciune biblică prin excelență întrucât este rugăciunea pe care Domnul
nostru Iisus Hristos, la cererea ucenicilor Săi i-a învățat pe aceștia să o rostească atât ei cât și toți
credincioșii Săi în cererile și în rugăciunile lor către Dumnezeu. Aceasta este una dintre cele mai
însemnate, frumoase si cuprinzătoare rugăciuni, care începe cu chemarea „Tatăl nostru care ești în
ceruri”, urmează apoi șapte cereri și doxologia finală. Există în Sfânta Scriptură două versiuni ale
rugăciunii Tatăl nostru, cea de la Luca (11, 2-4) și cea de la Matei (6, 9-13), varianta adoptată și
folosită încă din primele veacuri ale Bisericii fiind cea din Evanghelia după Matei.
Biserica a considerat încă din cele mai vechi timpuri că este necesar ca acestă rugăciune să fie
explicată și tâlcuită credincioșilor spre a le descoperi cât mai bine și mai complet înțelesul ei bogat,
adânc și anevoie de pătruns, astfel încât aceasta prin repetarea continua să nu-și piardă înțelesul ei
inițial și să nu devină mai mult o rostire mecanică fără mult folos pentru cel ce o rostește.
Această necesitate este determinată de aceea că rugăciunea Tatăl nostru cuprinde în sine “o
mare și nesfârșită mulțime de dorințe și de rugăminți, rezumate în cuvinte puține și simple, însă
pline de multe și adânci înțelesuri, dacă prin această rugăciune se exprimă toate dorințele posibile
ale unui rugător, o lume întreagă de trebuințe sfinte exprimate în cea mai concentrată, mai simplă

5
Pr. Magistrand Mircea NIȘCOVEANU, Doctrina Sfântului Ioan Gură de Aur în comentariul său la “Predica de pe
munte” (Matei V-VII), Rev. “Studii teologice”, nr. 9-10/1965, pag. 549;
6
Ibidem, pag. 550;
4
și mai curată redactare și se poate asemăna astfel cu un mărgăritar, în care se oglindește lumina
cerului întreg”7.
De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur spune în a sa predică despre rugăciunea Tatăl nostru
că aceasta “este o învățătură, care ne arată cum trebuie să ne rugăm și mai este totodată și o școală
pentru desăvârșirea noastră. De aceea să cercetăm cu luare aminte cuvintele și să ne îndreptăm
apoi după ele purtarea noastră, căci aceste cunoștințe sunt pentru noi ca și porunci dumnezeiești”8.
In continuare vom prezenta însemnătatea rugăciunii pentru fiecare verset al acesteia și vom
încerca să identificăm în cuprinsul acestora aspectele sociale.

Capitolul II. CHEMAREA - „TATĂL NOSTRU, CARE EȘTI ÎN CERURI”

Chemarea (invocaţia) este „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri". Această chemare ne pune în
adevărată stare de rugăciune. Ne înalţă mintea la Dumnezeu şi ne întăreşte încrederea în El, ca Tată,
ca “Părinte” (Rom. 7, 15).
Încă de cum deschidem Sfânta Scriptură putem citi în prima carte, Facerea, că
Dumnezeu l-a creat pe om: “Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut
pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și sa făcut omul ființă vie” (Fc 2, 7). Din acest
verset reiese că Cel care ne-a creat, ne-a făcut, ne-a născut a fost Dumnezeu, și din acest
motiv Lui ne adresăm cu Tatăl nostru.
Dar, așa cum am arătat în capitolul anterior, Rugăciunea Tatăl nostru este prin
excelență o rugăciune evanghelică, este rugăciunea pe care Domnul nostru Iisus Hristos, la
cererea ucenicilor Săi, i-a învățat pe aceștia să o rostească atât ei cât și toți credincioșii Săi în
cererile și în rugăciunile lor către Dumnezeu. De aceea, nu în zadar ni s-a poruncit să-L numim
Tată, ci ca să ne aducem aminte în toată vremea că trebuie să imităm bunătatea lui Dumnezeu, al
cărui nume de Tată îl pronunțăm9, căci cel care numește Tată pe Dumnezeu, prin această singură
numire, a mărturisit iertarea păcatelor, ridicarea pedepsei, dreptatea, sfințenia, răscumpărarea,
înfierea, moștenirea, însușirea de frate cu Unul-Născut, dăruirea Duhului.
Prin această rugăciune suntem îndemnați să venerăm Treimea de o ființă și mai presus de
ființă, ca una ce este cauza facerii noastre. Pe lângă aceasta suntem învățați să vestim și harul
înfierii ce ni s-a dat nouă, fiind învredniciți să numim pe Cel ce ne este Făcător după fire, Tată după
har. Iar aceasta ne obligă ca, cinstind numele Născătorului nostru după har, să ne silim să întipărim
în viața noastră trăsăturile Celui ce ne-a născut, adica să-I sfințim numele pe pământ, să ne

7
I.P. Lange, Das Evangelium nach Matthaus, 4. Auflage, Bielefeld und Leipzig, 1878, pag. 87 apud Sf. Ioan Gură de
Aur, Explicarea rugăciunii “Tatăl nostru”, Cuvânt înainte din partea traducatorului Pr. Matei Pîslaru, Rev. “Glasul
Bisericii”, nr. 5-6/1955, pag. 312;
8
Sf. Ioan Gură de Aur, Explicarea rugăciunii “Tatăl nostru”, Cuvânt înainte din partea traducatorului Pr. Matei
Pîslaru, Rev. “Glasul Bisericii”, nr. 5-6/1955, pag. 313;
9
Ibidem, pag. 313;
5
asemănăm Lui ca Unui Tată, să ne arătăm fii prin fapte și să preamărim pe Fiul natural al Tatălui,
Pricinuitorul acestei înfieri, prin tot ce gândim și facem. Sfințim Numele Tatălui nostru cel după
har, care este în ceruri, omorând pofta pământească și curățindu-ne de patimile aducătoare de
stricăciune.
Tuturor ni s-a dăruit aceeași noblețe, învrednicindu-ne pe toți la fel să-I zicem lui Dumnezeu
“Tată”, iar acela care-L numește pe Dumnezeu “Tată” trebuie să ducă o astfel de viață încât să nu
se arate nevrednic de această noblețe și să se străduiască să fie egal cu darul primit. Altfel spus, “pe
Bunul Dumnezeu nu-l poate numi Tată, acela, care el însuși este aspru și fără milă, căci unul ca
acesta nu poartă în sufletul său trăsăturile Tatălui său ceresc, ci se face mai degrabă asemenea cu
fiara cea sălbatică, pierzându-și noblețea dumnezeiască”10.
Mai mult decât atât, în aceste două cuvinte “Tatăl nostru” aflăm sensul iubirii și
răspunsul la iubire, experiența apropierii sufletești și bucuria ei, credința care devine
încredere, dependența care cedează locul libertății pentru că, în virtutea originii noastre
comune I ne adresăm lui Dumnezeu cu apelativul Tată, iar între noi suntem frați și surori,
o relație consfințită prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Acest sens îl arată
și Sfântul Ioan Gură de Aur când spune că “Tot prin aceste cuvinte, ne mai învață să facem
rugăciune de obște pentru toți frații. Că n-a spus: “Tatăl meu care ești în ceruri”, ci:
“Tatăl nostru”, poruncindu-ne să înălțăm rugăciuni pentru toți oamenii și să nu urmărim
niciodată folosul nostru, ci întotdeauna folosul aproapelui. Prin asta stârpește dușmănia,
doboară mândria, alungă invidia, aduce dragostea, mama tuturor bunătăților, izgonește
inegalitatea dintre oameni, arată că este de aceeași cinste și împăratul și săracul, pentru
că participăm cu toții, în comun, la cele mai mari și la cele mai necesare bunuri” 11.
Cuvântul „Tată" arata că trebuie să iubim pe Dumnezeu, iar cuvântul „nostru", că trebuie să
iubim pe aproapele. Așadar, zicem „Tatăl nostru" și nu „Tatăl meu", pentru că noi toţi suntem fraţi
şi ne rugăm unii pentru alţii. Această chemare ne învaţă că, precum Dumnezeu este Tatăl nostru al
tuturor, tot astfel suntem datori şi noi credincioşii să fim fraţi între noi şi să ne rugăm nu numai
pentru noi, ci şi pentru toţi fraţii nostri, unul pentru altul, precum ne învaţă Scriptura: „Rugaţi-vă
unul pentru altul, ca să vă vindecaţi" (Iacov 5, 16). Nevoia ne sileşte să ne rugăm pentru noi, dar
dragostea frăţească ne îndeamnă să ne rugăm pentru alţii. Iisus Hristos însuşi zice ca noi toţi suntem
fraţi (Matei 23, 8). Altădată, El numeşte fraţi pe Sfinţii Apostoli (Matei 28, 10), iar Apostolii
numesc fraţi pe credincioşi (Rom. l, 13 ş.u.) De altfel, drept este să se numească fraţi cei ce au un
singur şi acelaşi Tată în cer.

10
Ibidem, pag. 313;
11
Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea a treia, Omilii la Matei, PSB, vol. 23, EIBMBOR, București, 1994, pag. 250;
6
 Prin sintagma “care ești în ceruri” nu trebuie să înțelegem că Dumnezeu locuiește
numai în ceruri, un loc circumscris de timp și spațiu, ci că Dumnezeu îngăduie să fie văzut
numai în ceruri, deşi este pretutindeni. Pe Dumnezeu „nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-
Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1, 18). Totuşi, îngerii văd
pururea faţa lui Dumnezeu, Care este în ceruri (Matei 18, 10), iar cei drepţi la inimă vor vedea faţa
Lui (Ps.10, 7) la înviere, când vor fi ca îngerii lui Dumnezeu (Matei 22, 30).
Cuvântul „ceruri" ne învaţă ca, în timpul când ne rugăm, să înălţăm mintea şi toată
gândirea noastră de la cele pământeşti şi stricăcioase la ceruri, spre cele nestricăcioase,
adică să disprețuim lumea și bunurile ei și pe aripile credinței să ne înălțăm la cer, ca să
căutăm acolo pe Cel ce-l numim Tată.
Sintagma „care eşti în ceruri" ne aduce aminte și de faptul că menirea noastră trece
dincolo de marginile vieţii de acum, că dincolo de lumea aceasta se află casa Tatălui nostru
(Ioan 14, 2), care ne aşteaptă: „cât pentru noi, cetatea noastra este în ceruri, de unde
aşteptăm Mântuitor pe Domnul nostru Iisus Hristos" (Filip. 3, 20).

Capitolul III. CERERILE

Aspectele sociale ale Rugăciunii Tatăl nostru se regăsesc nu numai în prima parte a
acesteia, ci și în fiecare din cele șapte cereri ce-i urmează. Astfel, partea a doua a
Rugăciunii Domneşti cuprinde şapte cereri, așa cum prin analogie, darurile Sfântului Duh
sunt şapte (Isaia 11, 3; Rom. 12, 6 ş.u.) Iar înconjurarea Ierihonului cu chivotul Vechiului
Testament de şapte ori şi dărâmarea zidurilor acestei cetăţi (Iosua 6, 3-20), preînchipuie tot
cele şapte cereri ale Rugăciunii Domneşti şi lucrările ei.
„SFINŢEASCĂ-SE NUMELE TĂU"
Prima cerere din Rugăciunea Domnească este „Sfinţească-se numele Tău", ceea ce
înseamnă că numele Tatălui se sfinţeşte în noi şi de către noi, când noi ne sfinţim pe noi
înşine cu viaţa cucernică şi îmbunătăţită întru slava numelui Său. Aici nu este vorba de a
se sfinții Ființa lui Dumnezeu, întrucât Aceasta este izvor și sursă a sfințeniei, ci ca numele
Lui să se slăvească în ochii celor necredincioși prin viața noastră curată și autentic creștină.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că “Sfințească-se” înseamnă “Slăvească-se”, că
Dumnezeu are deplină slava Sa și este totdeauna același, astfel încât Hristos poruncește ca
acela care se roagă să-L slăvească pe Tatăl, ca Tatăl să fie slăvit și prin viața noastră, ceea
ce înseamnă “Învrednicește-ne să ducem o viață așa de curată, încât prin noi să Te
slăvească toți oamenii”12.

12
Sf. Grigorie de Nyssa, Scrieri, Partea întâi, PSB, vol. 29, EIBMBOR, București, 1982, pag. 426;
7
 Și Sfântul Grigorie de Nyssa ne spune “căci socotesc că trebuie să ne rugăm
înainte de toate - fiindcă aceasta e cererea de căpetenie a rugăciunii - să nu se hulească
prin viața noastră numele lui Dumnezeu, ci să se slăvească și sfințească”13.
Și nici nu poate fi altfel “căci El este cu adevărat Cel Sfânt. El este sfânt prin firea
Lui, ba încă cel mai sfânt între sfinți. Această sfințenie a Sa o slăvesc serafimii, cântând
fără încetare “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu Savaot; pline sunt cerurile și
pământul de mărirea Lui” (Isaia 6, 3)14.
Preamărim pe Dumnezeu cu cuvântul ajutând la răspândirea învăţăturii creştine, ca
toţi aceia care nu cred şi nici nu cunosc pe adevăratul Dumnezeu să se întoarcă şi să-L
cunoască, aşa încât în ei şi prin ei să se slăveasca numele lui Dumnezeu. Apoi Îl
preamărim rugîndu-ne Lui să dea sfintei Sale Biserici păstori îmbunătățiti, care să
sporească propovăduirea Evangheliei în lume, şi, de asemenea, să dea popoarelor
conducători într-a caror pașnică ocîrmuire, viaţă pașnică şi netulburată să trăim, în toată
cucernicia şi curăția.
Acesta este aspectul social pe care îl imprimă rugăciunea prin această primă cerere
în sufletele celor puțin credincioși sau necredincioși, pentru că văzând preamărindu-se
numele lui Dumnezeu, viaţa cucernică și împodobită cu virtuţi şi fapte bune a
credincioșilor, oamenii să se îndemne să slăvească și ei numele lui Dumnezeu. Cu alte
cuvinte, oricine rosteşte „Tatăl nostru... sfinţească-se numele Tău" îşi ia îndatorirea să
preamărească prin faptele şi vorbele sale pe Dumnezeu, aşa încât să se împlinească în el
porunca lui Iisus Hristos: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să
vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri" (Matei 5,
16).
„VIE ÎMPĂRĂŢIA TA"
A doua cerere din Rugăciunea Domnească este „Vie împărăţia Ta", adică a
Împărăției lui Dumnezeu care este în noi, dar și a Împărăției lui Dumnezeu din afară, eshatologică,
despre care ne vorbește și Sfântul Apostol Petru, la care ne facem părtași, când spune „Aşteptând şi
grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile,
aprinse, se vor topi!” (2 Ptr. 3, 12). În primul caz, venirea înseamnă vivificarea legilor lui
Dumnezeu în noi, mișcarea vieții interioare în sensul mântuirii, iar în cel de-al doilea caz,
accelerarea venirii Fiului pe norii judecății și instalarea pentru eternitate a Cerului și Pământului
noi, a unei vieți în har.

13
Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea a treia, Omilii la Matei, PSB, vol. 23, EIBMBOR, București, 1994, pag. 251;
14
Idem, Explicarea rugăciunii “Tatăl nostru”, Cuvânt înainte din partea traducatorului Pr. Matei Pîslaru, Rev.
“Glasul Bisericii”, nr. 5-6/1955, pag. 313;
8
 Așadar, cerând să vie împărăţia Sa, ne rugăm cu scopul ca această împărăţie să se vădească,
să rodească şi să se desăvârşească şi în noi. Copleșiți sub robia patimilor și strâmtorați de
nenumărate ispite, noi simțim cât de trebuincioasă ne este împărăția lui Dumnezeu, pentru ca
păcatul să nu domnească în trupul nostru cel muritor și noi să nu ne supunem poftelor lui, nici să
facem mădularele noastre unelte de nedreptate15.
În același sens, Sfântul Grigorie de Nyssa spune „Când cerem deci să vină la noi Împărăția
lui Dumnezeu, o cerem aceasta prin puterea lui Dumnezeu. Cer să mă izbăvească de stricăciune
(de corupere, de descompunere), să mă eliberez de moarte, să fiu dezlegat de legăturile păcatului,
să nu mai împărățească asupra mea moartea, să nu lucreze împotriva noastră tirania răutății, să
nu mai fiu sub stăpânirea celui ce mă războiește, să nu mă mai ducă acela în prinsoare prin păcat;
ci să vină la mine Împărăția Ta, ca să fugă de la mine, mai bine zis să se mute în neființă patimile
ce mă stăpânesc și împărățesc acum peste mine”16.
Însă, venirea împărăţiei lui Dumnezeu, care va fi mângâierea creştinilor, bucuria îngerilor şi
ruşinarea păcătoşilor, este și acea împărăţie care se va înstăpâni la sfârşitul veacurilor. Cuvintele
„vie împărăţia Ta" să fie strigătul de nerăbdare al sufletului nostru năzuind spre cer, spre „dreptate
şi pace, şi bucurie întru Duhul Sfânt" (Rom. 14, 17).
Hristos ne îndeamnă să nu prețuim prea mult viața de acum, ci, disprețuind tot ce este
pământesc, să năzuim spre cele viitoare, căci acestea sunt bunurile statornice și să ne luptăm deci a
dobândi împărăția cea cerească și veșnică, adică “să nu ne lăsăm atrași de bucuriile lumii acesteia,
nici de frumusețea trupească, nici de strălucirea aurului și a pietrelor scumpe, nici de mulțimea
bogăției sau de strălucirea palatelor, nici de puteri sau de dregătorii înalte, nici de purpură sau de
coroane, nici de mâncări scumpe și de mese îmbelșugate – în puține cuvinte în fine, de nimic din
cele ce măgulesc numai simțurile”17.
Aspectul social al acestei cereri constă în dorinţa de a face să prisosească atât în noi, cât şi în
afară de noi împărăţia lui Dumnezeu. Orice creştin este dator să crească împărăţia lui Dumnezeu în
jurul său printre noi, să ajute ca această împărăţie, aşezată în lume, adică Biserica lui Hristos, să se
întindă peste tot pământul şi să cuprindă în sânul ei pe toţi oamenii, ca toţi să ajungă la cunoştinţa
adevărului şi să se mântuiască. Această datorie o împlinim cu rugăciunea şi cu fapta.
,,FACĂ-SE VOIA TA, PRECUM ÎN CER ŞI PE PĂMÂNT"
A treia cerere din Rugăciunea Domnească este ,,Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe
pământ", adică dă-ne, Doamne, harul, ca să imităm și pe pământ viața aceea din cer și să voim
numai ceea ce vrei tu. De această dată noțiunea de „cer” subliniază lumea îngerilor, lumea nevăzută,

15
Ibidem, pag. 313;
16
Sf. Grigorie de Nyssa, Scrieri, Partea întâi, PSB, vol. 29, EIBMBOR, București, 1982, pag. 428;
17
Sf. Ioan Gură de Aur, Explicarea rugăciunii “Tatăl nostru”, Cuvânt înainte din partea traducatorului Pr. Matei
Pîslaru, Rev. “Glasul Bisericii”, nr. 5-6/1955, pag. 314;
9
dar supusă lui Dumnezeu. Acolo se face întru totul voia Lui, acolo totul se petrece după cuvântul
Domnului, acolo nu e ca pe pământ.
Noi cerem ca Împărăția lui Dumnezeu să vină, dar prin puterea Sa, or, acest lucru înseamnă
recunoașterea autorității dumnezeiești, recunoașterea supremației Sale, ceea ce este semn de
smerenie sau, mai bine spus, de autoinvitație la smerenie. Hristos ne-a spus “Trebuie să doriți
cerurile și cele din ceruri!”, dar a poruncit ca, înainte de a ajunge în cer, să prefacem pământul în
cer, să trăim pe pamânt ca și cum am trăi în cer, să ne grăbim să facem așa totul. Și pentru aceasta
să-L rugăm pe Stăpânul nostru să vină într-ajutorul voinței noastre celei slabe, care ar dori să
împlinească poruncile Lui, dar este împiedicată la aceasta prin slăbiciunea trupului; să întindă mâna
Lui părintească acelora, care cu drag o iau înainte, dar tot mereu se poticnesc18.
Și prin această chemare, Iisus Hristos ne-a poruncit ca fiecare din noi, când ne rugăm, să ne
rugăm și pentru binele întregii lumi, pentru că El nu a spus “Facă-se voia Ta în mine sau în noi”, ci
“Facă-se voia Ta, pretutindeni pe pământ”, ca să dispară înșelăciunea, să se sădească adevărul, să
se stârpească orice păcat, să se întoarcă din nou virtutea, să nu mai fie nicio deosebire între pământ
și cer. „Dacă s-ar face asta, spune Domnul, nu s-ar mai deosebi dele de jos de cele de sus – deși
prin firea lor sunt deosebite unele de altele – pentru că pământul ne-ar arăta alți îngeri”19.
„PÂINEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE DĂ-NE-O NOUĂ ASTĂZI"
A patra cerere din Rugăciunea Domnească este „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o
nouă astăzi", adică, dă-ne tot ce ne trebuie pentru întreţinerea vieţii trupeşti şi sufleteşti.
După ce Dumnezeu îl creează pe om, îl pune în grădina Raiului, și îi oferă posibilitatea și
dreptul să mănânce din toți pomii, spunându-i: „Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din
pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri
negreșit!” (Fc. 2, 16-17). Acesta este primul text în care se subliniază dreptul omului de a se hrăni,
dar, înainte de toate, nevoia de a se hrăni.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune „Uită-mi-te câtă duhovnicie este și în cele trupești! Nu ne-a
poruncit să ne rugăm nici pentru averi, nici pentru desfătări, nici pentru haine luxoase, pentru
nimic din unele ca acestea, ci numai pentru pâine, anume pentru pâinea cea de astăzi, ca să nu ne
îngrijim pentru ziua cea de mâine! De aceea a și adăugat: Pâinea cea de toate zilele, adică pâinea
care ne trebuie astăzi pentru hrana noastră”20.
Așadar, în cuvântul “pâine” se cuprind toate cele de trebuință ca să ne păstrăm viaţa noastră
în lumea aceasta atât în ceea ce priveşte hrana, cât şi alte lucruri de care avem nevoie ca să trăim.
Mântuitorul ne-a poruncit să cerem numai pâinea cea de trebuință, adică nu pentru îmbuibare, ci ca
mijloc de trai, pentru ca să ne putem întreține puterea trupească în măsura în care se pierde și să ne
18
Ibidem, pag. 314;
19
Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea a treia, Omilii la Matei, PSB, vol. 23, EIBMBOR, București, 1994, pag. 252;
20
Ibidem, pag. 253;
10
potolim foamea. Să nu cerem o masă îmbelșugată, nici feluri de bucate delicios pregătite, nici vinuri
aromate și în fine nimic din cele ce au poate un gust plăcut, dar îngreunează corpul, întunecă
spiritul, ațâță trupul să se răzvrătească împotriva sufletului și-l fac neascultător, asemenea unui cal
zburdalnic21.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune „Să ne mulțumim numai cu cele ce susțin, dar nu și
cu cele ce îndulcesc viața noastră de aici. Și numai pentru ele să ne rugăm, cum am învățat, lui
Dumnezeu, ca să ne putem păzi sufletul nerobit și nimic din cele văzute să nu-l rețină de dragul
trupului. Să ne arătăm mâncând pentru a trăi, nu trăind pentru a mânca. Căci primul lucru este
propriu firii raționale; al doilea, celei neraționale. Să fim păzitori întocmai ai rugăciunii,
arătându-ne prin fapte că îmbrățișăm cu hotărâre o unică și singură viață, pe cea în Duh, și în
vederea dobândirii ei o folosim pe cea de față. De dragul aceleia să încuviințăm folosirea acesteia
atâta cât să nu renunțăm de a o susține pe aceasta cu pâine și de a păzi vigoarea ei naturală atâta
cât să nu fie spre stricăciune. Să nu urmărim ca să trăim, pur și simplu, ci ca să trăim lui
Dumnezeu, făcând din trup un înger (vestitor) al sufletului, străbătut de rațiune prin virtuți, iar din
suflet un vestitor al lui Dumnezeu prin fixarea în cele bune. Iar această pâine să o mărginim în chip
firesc la o singură zi, rușinea de dătătorul rugăciunii oprindu-ne să întindem cererea pentru ea la o
a doua zi”22.
Apoi, după cele deja arătate, Mântuitorul a adăugat și un al doilea cuvânt, și anume “Dă-ne-
o nouă astăzi”, ci nu “Dă-ne-o nouă în fiecare zi”, pentru ca să nu ne mai zdrobim capul mai
dinainte cu grija zilei de mâine. Acest lucru este întărit de Mântuitorul și în alt loc când spune “ Nu
vă îngrijorați pentru ziua de mâine” (Matei 6, 34).
Rostirea cuvintelor „pâinea noastă cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi" îndatorează pe
cel ce se roagă să se gândească să ceara pâine şi pentru aproapele şi să ajute pe cei lipsiţi. Pe de altă
parte, cuvântul “nouă” ne dă să înţelegem că trebuie să cerem pâine câştigată cinstit şi cu munca
noastră. Dacă pâinea cu care ne hrănim nu este răpită de la altul, dacă nimeni n-a flămânzit ca să ne
săturăm noi şi nimeni n-a suspinat ca să ne umplem noi pântecele, ci este agonisită cinstit şi deci,
din al său, şi este rod al dreptăţii şi spic neprihănit şi neamestecat al păcii, pâine a lui Dumnezeu
este una ca aceasta23.
Însă, hrana trupească singură nu poate îndestula pe om, pentru că el are şi un suflet în care
este întipărit chipul lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ne învaţă că „pâinea" pe care o cerem în
Rugăciunea Domnească e nu numai pâinea cea trupească, ci şi cea sufletească: cuvântul lui

21
Idem, Explicarea rugăciunii “Tatăl nostru”, Cuvânt înainte din partea traducatorului Pr. Matei Pîslaru, Rev.
“Glasul Bisericii”, nr. 5-6/1955, pag. 314;
22
Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, Filocalia volumul II, Ed. Humanitas, București,
2017, pag. 227;
23
Sf. Grigorie de Nyssa, Scrieri, Partea întâi, PSB, vol. 29, EIBMBOR, București, 1982, pag. 439;
11
Dumnezeu, adică cunoaşterea şi înţelegerea Evangheliei şi Sfânta Cuminecătură, adică împărtăşirea
cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
„ŞI NE IARTĂ NOUĂ GREŞALELE NOASTRE, PRECUM ŞI NOI IERTĂM
GREŞIŢILOR NOŞTRI"
A cincea cerere din Rugăciunea Domnească este „Şi ne iartă nouă greşalele noastre,
precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" și aceasta ne obligă la iertare, la iubire, la bunătate față de
semenii noștri și pe această cale ne oferă perspectiva mântuirii.
Prin această cerere îl rugăm pe Tatăl ceresc să dea iertare păcatelor noastre, mai ales a
acelora pe care le-am săvârşit după Sfântul Botez, prin care am supărat pe Dumnezeu sau pe
aproapele fie cu gândul sau cu hotărârea de a păcătui, fie cu cuvântul sau şi cu fapta.
Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, S-a întrupat şi Şi-a dat Sângele Său pentru iertarea
fărădelegilor şi a păcatelor noastre. Tot spre iertarea păcatelor a aşezat şi Sfintele Taine. Dar grăind
despre păcatele noastre şi poruncindu-ne să ne cerem iertare, Mântuitorul arată că iertarea depinde
de faptul de a ierta şi noi păcatele pe care alţii le-ar fi făcut împotriva noastră „că de veţi ierta
oamenilor greşelile lor, ierta-vă şi vouă. Tatăl vostru cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor
greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre" (Matei 6, 14-15).
Această cerere a pus-o Domnul în rugăciune pentru a ne învăța să fim smeriți, să îndepărtăm
din sufletul nostru dușmănia și să luăm bune nădejdi și învățături despre nespusa iubire de oameni 24.
În felul acesta Dumnezeu dă creștinului nenumărate ocazii să fie blând și iubitor de oameni,
să stingă mânia din sine și să fie asemenea lui Dumnezeu, pentru că iertarea greșelilor, a păcatelor,
este proprie lui Dumnezeu, iar când noi iertăm ne asemănăm Lui, suntem dumnezei după har. Dacă
iertăm mult, mult ni se va ierta pentru “Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă
Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta
greșelile voastre” (Matei 6, 14-15).

„ȘI NU NE DUCE PE NOI ÎN ISPITĂ"

Cererea a şasea din Rugăciunea Domnească este „Și nu ne duce pe noi în ispită" care se
tâlcuiește ca harul lui Dumnezeu să ne ferească de ispitele care întrec puterile noastre. Ispita este
bântuiala cea rea, care amăgeşte şi împinge pe credincios sub jugul diavolului. Dumnezeu nu este
ispititor, el îngăduie ispita, dar nu ne ispitește. O îngăduie pentru întărirea noastră interioară, dar nu
24
Mai întâi învață pe cei virtuoși, oricât de înaintați ar fi ei pe calea virtuților, să cugete cu modestie despre ei înșiși și să
nu fie mândri de faptele lor cele bune, ci dimpotriuvă să tremure și să se înfioreze aducându-și aminte de păcatele
săvîrșite ... Dar tot așa poartă de grijă și de cei căzuți în păcate după primirea botezului. El nu vrea ca aceștia să-și
piardă nădejdea mântuirii, ci-i învață ca prin rugăciune să dobândească de la doctorul sufletelor din cer leacul mântuitor
al iertării. ... El vrea ca noi să fim buni și răbdători față de cei ce ne ocărăsc și să uităm nedreptatea, ce ni s-a făcut,
pentru ca prin practicarea îndurării noi înșine să căpătăm îndurare; ... în cuvintele acestea ale rugăciunii cerem, ca
Dumnezeu să ia drept măsură a milostivirii Sale către noi însăși milostivirea noastră, adică să ne ierte din greșalele
noastre atâta cât iertăm noi aproapelui nostru din ale sale - Sf. Ioan Gură de Aur, Explicarea rugăciunii “Tatăl nostru”,
Cuvânt înainte din partea traducatorului Pr. Matei Pîslaru, Rev. “Glasul Bisericii”, nr. 5-6/1955, pag. 315;
12
o generează. Ispita e o problemă care e în apanajul necuratului, a forțelor întunericului, e capcana în
care putem să intrăm sau să nu intrăm. E o chestiune de voință și exercitare a libertății.
Prin cuvintele „Și nu ne duce pe noi în ispită" Domnul ne arată nimicnicia noastră și ne
potolește trufia, învățându-ne să fugim de lupte și să nu le căutăm. Așa victoria ne va fi mai
strălucită, iar înfrângerea diavolului mai rușinoasă. A nu cădea în ispită, când suntem bântuiţi, a
răbda cu tărie şi cu bărbăţie necazurile înseamnă a ne împotrivi, a lupta împotriva ispitei, că legea
noastră creştină este luptă (I Cor. 9, 25), iar fără luptă şi fără biruinţă nu se poate câştiga împărăţia
cerurilor (Matei 11, 12).
Însă, numai cu puterile noastre nu putem birui ispita. De aceea, atunci când ispita ne bântuie,
să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne mântuiască cu harul Său. Dumnezeu nu îngăduie să fim ispitiţi
peste puterile noastre (I Cor. 10, 13). Harul de împotrivire se dobândeşte prin rugăciuni, astfel că
cine se ispiteşte, dar, să cadă numaidecât la rugăciune.
Rugăciunea este pavăza cea mai puternică împotriva ispitei: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să
nu intraţi în ispită" (Matei 26, 41). Rugăciunea luminează mintea şi întăreşte voinţa. Aşadar, tâlcul
cererii „şi nu ne duce pe noi în ispită" este, nu să ne scape de ispită, ci să ne dea putere să ne
împotrivim, să luptăm şi să biruim ispita.
„CI NE IZBĂVEȘTE DE CEL RĂU"
A şaptea cerere din Rugăciunea Domnească este „Ci ne izbăvește de cel rău". După Sfântul
Ioan Gură de Aur, “„Cel rău” este numit aici diavolul. Domnul ne poruncește să purtăm cu el
război neîmpăcat și ne arată că diavolul nu-i din fire așa. Că răutatea nu vine de la fire, ci de la
voință. Diavolul este numit prin excelență așa din pricina covârșitoarei lui răutăți și din pricină că
duce cu noi război neîmpăcat fără ca noi să-l fi nedreptățit cu ceva. De aceea Domnul nici n-a
spus: Izbăvește-ne de cei răi”, ci de „cel rău”, învățându-ne să nu purtăm ură semenilor noștri
pentru relele pe care le suferim de la ei, ci să mutăm ura noastră de la ei la diavol, pentru că el este
pricina tuturor relelor”25.
Astfel, ne rugăm ca Dumnezeu să ne izbăvească de răul ce bântuie sufletul şi în primul rând
de păcat şi de urmările lui, să ne slobozească de tot ce ar putea să ne fie păgubitor vieţii trupeşti,
cum ar fi foamete, ciumă, război, foc şi alte asemenea, și ne mai rugăm lui Dumnezeu ca la timpul
morţii noastre să alunge de la noi toată bântuiala vrajmaşului sufletului nostru şi să ne ferească de
înfricoşelile diavolului, de munca cea veşnică a iadului şi de diavolul cel rău.

Capitolul IV. ÎNCHEIEREA - „CĂ A TA ESTE ÎMPĂRĂȚIA ȘI PUTEREA ȘI

SLAVA A TATĂLUI ȘI A FIULUI ȘI A SFÂNTULUI DUH. AMIN!”

25
Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea a treia, Omilii la Matei, PSB, vol. 23, EIBMBOR, București, 1994, pag. 255;
13
 Rugăciunea se încheie cu o formulă doxologică, de laudă pe care o aducem lui Dumnezeu:
„Că a Ta este împărăția și puterea și slava a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Amin!” Prin
aceste cuvinte recunoaștem autoritatea absolută a lui Dumnezeu, Singurul care poate să ne
împlinească cererile noastre. Și nu trebuie să ne temem de nimeni, pentru că nimeni nu este care să I
se împotrivească și cu care să împartă stăpânirea.
Când Mîntuitorul arată la sfârșitul rugăciunii “Că a Ta este împărăția și puterea și slava în
veci” acesta spune că “toate acestea le cer și le nădăjduiesc de la Tine, Doamne, recunoscându-te
ca Împărat al veșniciei și cel mai înalt stăpân al tuturor făpturilor; de la Tine, care poți tot ce
voiești în bunătatea Ta și ești îmbrăcat cu o slavă, pe care nimeni nu Ți-o poate răpi” 26. Astfel,
Hristos arată că și diavolul, care se luptă cu noi, este supus lui Dumnezeu, chiar dacă pare că I se
împotrivește, Dumnezeu îngăduindu-i deocamdată aceasta. Că și diavolul face parte din robii Lui,
din cei cărora li s-a luat cinstea și au fost izgoniți și nu ar îndrăzni să atace pe vreun om dacă nu ar
lua mai întâi putere de la Dumnezeu.

Capitolul V. CONCLUZII
Față de utilitatea practică, frumusețea și caracterul cuprinzător ale acestei rugăciuni, precum și
de instituirea ei biblică, o importanță deosebită îi conferă însuși aspectul ei social, adică
împrejurarea că este o rugăciune adresată de fiecare tuturor, prietenilor și dușmanilor deopotrivă.
Atunci când ne rugăm cu rugăciunea Tatăl nostru ne gândim la întreaga umanitate și cerem
plinătatea harului pentru toți oamenii ca și pentru noi înșine. Sfințească-Se Numele Tău de către toți
oamenii. Vină împărăția Ta pentru toate popoarele, ca viața Ta Dumnezeiască să devină viața
lor. Facă-se voia Ta: voia Ta singură îi unește pe toți în dragostea Ta. Izbăvește-ne de cel rău – de
“ucigătorul” (Ioan 8, 44) care seamănă până departe vrăjmășie și moarte. Domnul a îndreptat și
sfințit șirul strămoșilor Săi. În chip asemănător, fiecare dintre noi, dacă urmăm lui Hristos, ne putem
îndrepta pe noi înșine în ființa noastră individuală, restaurând chipul lui Dumnezeu în noi printr-o
căință totală, și făcând astfel, putem ajuta la îndreptarea strămoșilor noștri. Purtăm în noi înșine
moștenirea păcatelor strămoșilor noștri; și, în virtutea unității ontologice a neamului omenesc,
tămăduirea noastră înseamnă și tămăduirea lor. Suntem atât de legați între noi, încât omul nu se
mântuiește doar pe sine însuși 27.
Observăm că în fiecare din cererile Rugăciunii Domnești Domnul ne poruncește să facem în
comun rugăciunile, folosind pluralul pentru ca rugându-ne să nu avem nicio urmă de ură împotriva
fratelui nostru. Nimic nu ne face atât asemenea cu Dumnezeu cât iertarea celor ce ne-au făcut rău și

26
Idem, Explicarea rugăciunii “Tatăl nostru”, Cuvânt înainte din partea traducatorului Pr. Matei Pîslaru, Rev.
“Glasul Bisericii”, nr. 5-6/1955, pag. 315;
27
Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea-experiența vieții veșnice, Ed. Deisis, Sibiu 2001, pag. 87;
14
ne-au nedreptățit, așa cum ne-a învățat mai înainte, când a spus că Tatăl răsare soarele și peste răi și
peste buni (Matei 5, 45)
De altfel, nimic nu urăște Domnul mai mult decât dușmănia dintre oameni și, la fel, nimic nu
iubește mai mult decât orice virtute potrivnică acestui păcat, scop în care imediat după Rugăciunea
Domnească amintește iarăși de această virtute, îndemnându-ne să ne supunem acestei porunci, fie
de frica pedepsei ce ne așteaptă, fie pentru cinstea ce ni-i hotărâtă: “Că de veți ierta oamenilor
greșelile lor, vi le va ierta și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; dar dacă nu veți ierta, nici El nu vi le va
ierta” (Matei 6, 14-15). Și pentru că rădăcina tuturor bunătăților este dragostea, Domnul stârpește
tot ce o vatămă, ca să ne apropie și să ne unească unii cu alții28.

Bibliografie:

1. Sfânta Scriptură;
2. Scrieri, Partea a treia, Omilii la Matei, Sf. Ioan Gură de Aur, PSB, vol. 23, EIBMBOR,
București, 1994;
3. Scrieri, Partea întâi, Sf. Grigorie de Nyssa, PSB, vol. 29, EIBMBOR, București, 1982;
4. Filocalia volumul I, Ed. Humanitas, București, 2017;
5. Filocalia volumul II, Ed. Humanitas, București, 2017;
6. Învățătură de credință creștină ortodoxă, Editura I.B.M.O., București, 2015;
7. Viața mea în Hristos, traducere de Boris Buzilă, Sfântul Ioan de KRONSTADT, Ed.
Sophia, București, 2005;
8. Rugăciunea-experiența vieții veșnice, Arhimandritul Sofronie, Ed. Deisis, Sibiu 2001
9. Doctrina Sfântului Ioan Gură de Aur în comentariul său la “Predica de pe munte” (Matei
V-VII), Pr. Magistrand Mircea NIȘCOVEANU, Rev. “Studii teologice”, nr. 9-10/1965;
10. Explicarea rugăciunii “Tatăl nostru” dupa Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt înainte din
partea traducatorului Pr. Matei Pîslaru, Rev. “Glasul Bisericii”, nr. 5-6/1955.

28
Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea a treia, Omilii la Matei, PSB, vol. 23, EIBMBOR, București, 1994, pag. 256.
15