Practica rugaciunii personale

dupa Traditia Sfintilor Parinti

Introducere

“ Rugati-va neincetat”, ne indeamna Sfantul Apostol Pavel, la I

Tesaloniceni 5, 17, caci rugaciunea este izvorul finite noastre si forma cea mai
intima a vietii noastre. “Intra in camara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui tau,
care este in ascuns” ( Matei 6,6), aceste cuvinte ne indeamna sa intram in noi
insine, si sa facem aici un altar; “locul tainic” este inima omeneasca. Viata de
rugaciune, densitatea, profunzimea, ritmul sau masoara sfintenia noastra
sufleteasca si ne descopera noua insine.
Iisus “ foarte de dimineata sculandu-Se, a iesit si S-a dus intr-un loc pustiu
si Se ruga acolo” ( Marcu 1, 35). “Pustiul” , la asceti, se interiorizeaza si
inseamna concentrarea unei minti reculese si tacute. La acest nivel, la care omul
reuseste , in sfarsit, sa taca, se situeaza adevarata rugaciune si tot aici omul este
vizitat in mod tainic. Experienta Parintilor este categorica: daca nu stim sa
construim in viata noastra un loc de reculegere, de tacere, este imposibil sa
ajungem la un grad mai inalt si sa ne rugam cu adevarat. Rugaciunea ne face
constienti ca o parte din fiinta noastra, este cufundata in imediat, este mereu
preocupata si dispersata, si ca o alta parte din noi insine o studiaza cu mirare si cu
mila.Sfantul Serafim spunea : “Dobandeste pacea interioara si o multime de
oameni isi vor gasi mantuirea langa tine”.
Rugaciunea desavarsita, cauta prezenta lui Hristos si o recunoaste in fiecare
fiinta umana. Chip unic al lui Hristos este icoana, dar icoanele Sale sunt

2
nenumarate, ceea ce vrea sa spuna ca orice chip omenesc este si icoana a lui
Hristos. Rugaciunea il descopera.

I Locurile si Timpurile Rugaciunii

3
 “Rugaciunea” este in fiinta ei un eveniment spiritual intre om si Dumnezeu
si in baza naturii sale spirituale, “intelectul” ar fi in stare sa se roage si fara trup,
asa cum ne asigura Evagrie. Cu toate acestea, omul consta din suflet si din trup, si
intrucat ultimul este legat de spatiu si de timp, rugaciunea omeneasca se petrece in
fapt si in mod statornic in spatiu si timp. Alegerea locului potrivit si a orelor celor
mai potrivite ale zilei, respectiv ale noptii, nu sunt deloc premise neesentiale
pentru ceea ce Parintii numesc “adevarata rugaciune”.
Origen enumera intre lucrurile necesare pentru rugaciune, in ceea ce
priveste alcatuirea ei interioara “ locul”, “directia” si “timpul”.
1.Locul Rugaciunii
Hristos avea in mod evident obiceiul de a se ruga regulat, in mod deosebit,
singur. (Luca 9,18). Pentru aceasta convorbire, cu totul personala cu Tatal Sau
ceresc, El se retragea de preferinta, “in locuri pustii”( Marcu 1,35 ; Luca 5,16)
sau “singur pe munte” (Matei 14,23; Marcu 6,46; Luca 6,12 ;9,28).
Impotriva unui obicei pios larg raspandit, in epoca, de a ramane in locurile
publice si in colturile strazilor, atunci cand semnalul goarnei anunta inceputul
jertfei de dimineata si de seara la Templu, Hristos, poruncea retragerea la
rugaciune, in camara cea mai ascunsa a casei, acolo unde numai “Tatal ascuns”
poate vedea si auzi.
Dupa cum se vede, ne putem ruga in orice loc in care ne-am afla. Insa
atunci cand vrem sa ne dedicam rugaciunii personale, putem cauta un loc potrivit
pentru aceasta.
Despre locul rugaciunii trebuie stiut ca atunci cand ne rugam correct, orice
loc este potrivit pentru rugaciune. Fiindca “in orice loc, zice Domnul, imi veti

4
aduce tamaiere drept jertfa” (Maleahi 1,11) si “Vreau ca oamenii sa se roage in
orice loc” (I Timotei 2,8).
Pentru ca fiecare sa-si poata adduce rugaciunile sale in liniste si fara
distragere, exista si o prescriptie ca fiecare sa isi aleaga in casa sa locul cel mai
sfant si acolo sa se roage.
Primii crestini si de asemenea primii monahi ai pustiei Egiptului, rezervau,
atunci cand aceasta le era cu putiinta, un anumit spatiu al casei lor, de obicei,
linistit si orientat intr-un anumit mod, pentru a-si aduce acolo rugaciunile private.
Camerele de rugaciune, ai primilor Parinti ai pustiei Egiptului, degajate de cateva
decenii din nisipul pustiei pot fi recunoscute, deci ca atare.
Parintii aveau foarte la inima avertismentul lui Hristos fata de orice etalare
publica a evlaviei proprii, adica fata de fatarnicie, acel viciu subtil tocmai al celor
“evlaviosi”.
Stim din multe relatari ca Parintii Pustiei isi dadeau intreaga osteneala
pentru a-si exercita intreaga lucrare ascetica, inclusive rugaciunea, in ascuns in
toate imprejurarile. Exemplul lui Hristos si al unor Parinti ne da de inteles ca aici
nu era vorba numai de evitarea pacatului desertaciunii. Rugaciunea este in fiinta
ei, cea mai profunda, un dialog al mintii cu Dumnezeu, in care prezenta altora
poate duce la imprastiere.
2. Orientarea spre Rasarit
Aceasta intoarcere in rugaciune spre rasarit are in ochii Sfintilor Parinti o
importanta foarte mare. Origen este categoric. Nu exista nici un motiv care sa
retina un crestin a se indrepta in rugaciune spre Rasarit.
In obiceiul de a ne intoarce in rugaciune spre Rasarit, e vorba de o traditie
apostolica, asadar care apartine fundamentului Bisericii insasi. De aceasta parare
sunt majoritatea Parintilor, precum si Vasile cel Mare.
De aceea privim cu totii in rugaciune spre rasarit, fiindca suntem in
cautarea patriei noastre dintru inceput, a raiului pe care Dumnezeu l-a sadit in
Eden spre rasarit.

5
 Atunci cand crestinul se roaga cu fata intoarsa spre rasarit, in fata ochilor
lui duhovnicesti se iveste “raiul”, acea “patrie originara” acolo unde el este intru
totul el insusi.
De asemenea cortul lui Moise avea catapeteasma si altarul ispasirii spre
rasarit. Semintia lui Iuda, pentru ca era cea mai cinstita si-a asezat tabara spre
rasarit. Dar si Domnul, cand a fost rastignit, privea sprea apus si asa ne inchinam
si noi uitandu-ne la El. Iar cand s-a inaltat a pornit-o spre rasarit. Din rasarit va fi
si a doua venire a Mantuitorului “Dupa cum fulgerul iese de la rasarit si se arata
pana la apus…”. Asteptandu-L pe El, ne inchinam spre Rasarit.
3.Timpurile rugaciunii
Omul este pe acest pamant legat de spatiu si de timp. De aceea, nu mai
putin important decat locul adecvat este “ timpul potrivit” al rugaciunii, asa cu
precizeaza Origen.
Obiceiul de a ne ruga de trei ori pe zi, si anume dimineata, la amiaza si
seara, respective la ceasul al treilea, al saselea si al noualea, este deja o regula in
crestinismul timpuriu. Primii Parinti il atribuie Apostolilor insisi, care la randul lor
erau doar fideli obiceiului iudaic.
Tertulian spunea :” In ceea ce priveste timpurile rugaciunii nu ni s-a
prescris nimic, decat a ne ruga in orice vreme. Privitor la timpul rugaciunii, nu va
fi de prisos sa tinem seama si de cateva ceasuri, vorbesc despre aceastea comune
care impart timpul zilei: al treilea, al saselea si al noualea, pe care le gasim
consemnate in Scriptura drept ceasuri deosebite. Astfel in ceasul al treilea Sfantul
Duh s-a revarsat asupra ucenicilor adunati. Petru a urcat in ceasul al saselea pentru
rugaciune in partea de sus a corabiei. Tot el impreuna cu Ioan mergea in ceasul al
noualea la templu”
Tertulian asadar, nu vede in acest obicei o prescriptie a apostolilor, insa
socoteste bun faptul de a da o forma fixa rugaciunii prin aceste timpuri ale zilei.
“Afara fireste, de rugaciunile obligatorii, pe care le datoram si fara un indemn
deosebit, la inceputul zilei si al noptii”, crestinul, deci”trebuie sa se roage nu mai

6
putin de trei ori pe zi, ca unul ce este dator celor trei Persoane ale Sfintei Treimi”.
Cu acestea am avea cinci timpuri ale rugaciunii zilnice, asa cum sunt tinute astazi,
de adeptii lui Mahomed.
“Nu mai putin decat cel putin” indica faptul ca sensul acestor timpuri fixe
ale rugaciunii, nu poate fi acela de a ne ruga numai in aceste timpuri, ci chiar de
sapte ori pe zi (Psalmi 118,164), cum s-a incetatenit mai tarziu.
Monahismul palestinean a cunoscut de timpuriu un numar mai mare al
timpurilor rugaciunii fixe. Astfel episcopul Epifanie al Salaminiei originar din
Palestina deducea din diferite locuri ale Psaltirii sapte timpuri pentru rugaciune.
Pentru restul timpului zilei si al unei parti din noapte ei se foloseau de o anumita
metoda, asa cum vom vedea mai tarziu, pentru a tine mintea lor statornic in
rugaciune, dupa indemnul Sfantului Apostol Pavel “Rugati-va neincetat”.
Episcopul Epifanie al Salaminiei il mustra pe un monah dintr-o manastire
din Palestina spunand: “Adevaratul monah trebuie sa aiba neincetat rugaciunea si
cantarea psalmilor in inima sa.”

7
 II Modurile Rugaciunii

Intre aceste lucruri care dupa parerea sa sunt necesare pentru a epuiza tema
rugaciunii, Origen numeste pe primul loc “starea sufleteasca” a rugatorului. Ca de
exemplu pentru aceasta atitudine interioara absolute necesara, el numeste cuvintele
lui Pavel, dupa care oricine trebuie sa se roage “liber de manie si de gand”.
1. Lacrimile in rugaciune
Pentru Parinti, pe langa rugaciunea lipsita de manie si de ganduri, lacrimile
aveau un rol esential. Evagrie spunea “Roaga-te mai intai pentru primirea
lacrimilor, pentru ca prin plans sa inmoi salbaticia ce se afla in sufletul tau si
marturisindu-ti Domnului faradelegea ta, sa dobandesti de la El iertare.”
Oricat de placuta ar fi, Domnului o rugaciune adusa cu lacrimi, acestea nu
trebuie sa devina un scop in sine. In orice efort ascetic al omului, locuieste
tendinta fatala de a se automatiza, mijlocul devine astfel pe nesimtite scop in sine.
Desigur Dumnezeu, nu l-a creat pe om ca el sa planga, ci ca sa se bucure.
Insa in Adam toti au cazut, si de aceea toti au nevoie de lacrimi, asa cum toti au
nevoie de cainta si intoarcere. A recunoaste acest fapt este un semn de smerenie
sincera.
2. Rugaciunea lui Iisus
Obiceiul de a face regulat rugaciuni sub forma unor invocatii foarte scurte,
este atestat inca de la inceputurile monahismului in Egipt. Foarte devreme insa, el
a fost cunoscut si in afara Egiptului, asa cum atesta Augustin. “Se spune ca fratii
din Egipt ar avea anumite rugaciuni des repetate, care insa sunt extreme de scurte
si repede aruncate ca niste sulite, pentru ca atentia veghetoare necesara in cel
mai inalt grad rugatorului sa nu dispara si sa nu slabeasca printr-o prea lunga
tandaleala.”

8
 Rugaciunile scurte se indreapta de la bun inceput si aproape fara execptie
catre Hristos, chiar daca Acesta nu este intotdeauna explicit amintit, intrucat in
marea majoritate a cazurilor este vorba de aceste rugaciuni alcatuite din versete de
psalmi. In invocarea “Domnului” este de la sine inteles, doar marturisirea lui
Hristos ca si Dumnezeu este cel mai vechi crez crestin.
Asadar formula devenita uzuala ulterior “ Doamne Iisuse Hristoase,
miluieste-ma”, spune mai explicit ceea ce spunea implicit inca de la inceput, si
anume ca nu este alt nume in care trebuie sa ne mantuim noi, decat numele lui
Iisus Hristos. Pe buna dreptate deci, au pus Parintii un deosebit accent pe aceasta
marturisire mantuitoare fata de Iisus Hristos, pana la o adevarata mistica a numelui
lui Iisus Hristos. Fiindca prin a sa rugaminte fierbinte, rugatorul se aseaza
constient in randul acelora care, orbi, paralitici-il chemau spre ajutor pe Iisus in
vremea vietii lor.
Rugaciunea lui Iisus, ajunge in centrul spiritualitatii bizantine. Numele
Cuvantului Intrupat se leaga de functiile esentiale ale fiintei:El este present in
inima, El este legat de respiratie. Trebuie sa observam totusi ca marii Parinti
rasariteni ai rugaciunii neintrerupte sunt unanimi in a atrage atentia asupra
confuziei intre “aducerea aminte a lui Iisus” si efectele pe care le-ar produce in
inima crestinului simpla imaginatie. Niciodata aceasta “aducere aminte” nu devine
o meditatie asupra unuia sau altuia din momentele vietii lui Iisus; niciodata un
novice nu este pus sa-si inchipuie o imagine exterioara lui: prezenta lui Iisus
inlauntrul fiintei sale, trebuie constientizata.

9
 III Gesturile Rugaciunii

Sfintii Parinti, invata ca crestinul sa se roage atat cu trupul cat si cu sufletul

ca unul ce este alcatuit in mod dihotomic din trup si suflet. Ca si actiunile
sacramentale, si modurile si gesturile rugaciunii trebuie sa fie pline de sens, adica
trupul sa faca vizibil, ca printr-o icoana, ceea ce se petrece in suflet.
1.Starea in picioare la rugaciune
Hristos cere ca ceva de la sine inteles ucenicilor sai:”Sculati-va si va
rugati”, ceea ce se intelege a se sta in picioare la rugaciune.
Biserica primara a preluat fara rupture traditia biblica si apostolica. “Dupa
masa trebuie sa ne putem ridica la rugaciune” se spune in “Traditia Apostolica” a
lui Ipolit al Romei. Starea in picioare la rugaciune este o practica generala.
Obiceiul general de a ne scula in picioare la rugaciune, nu inseamna insa, ca
nu ne putem ruga decat stand in picioare. “Caci in anumite imprejurari, este
cuvenit san e rugam si sezand, ca de pilda din cauza unei boli de picioare, care nu
poate fi trecuta cu vederea, sau sezand din cauza unei febre sau a altor slabiciuni
de acest fel. Alteori din cauza imprejurarilor, ca atunci, cand navigam sau
imprejurarile nu ingaduie sa ne retragem si sa facem cuvenita rugaciune, atunci ne
putem ruga fara sa dam de inteles acest lucru.” ne spune Evagrie Ponticul.
Aceste exceptii de la sine intelese, confirma insa numai regula generala.
Dupa intelegerea biblica starea in picioare la rugaciune este expresia
trupeasca pentru profundul respect al creaturii fata de maretia sublime a
Creatorului ei, inaintea caruia chiar si ingerii stau in picioare. (Luca 1,19)
2. Ridicarea ochilor si a mainilor in rugaciune
Atitudinea fundamentala a rugatorului biblic este, asa cum am vazut starea
inaintea lui Dumnezeu. Insa Parintii nu stateau pur si simplu, ei isi ridicau si
mainile si ochii spre cer. Primii crestini trebuie sa fi simtit acest gest de rugaciune

10
cu mainile intinse, atat de caracteristic pentru ei, incat l-au lasat sa fie si
reprezentat , in iconografia crestina primara.
Gestul ridicarii mainilor la rugaciune este, un obicei al omului biblic si, in
mod corespunzator si Hristos si Apostolii s-au rugat la fel. Astfel Pavel ii
indeamna si el pe credinciosi ca la rugaciune “in orice loc sa ridice maini sfinte
fara sovaiala” (I Timotei 2,8).
Ca si inaltarea ochilor, intinderea mainilor este expresia unei atitudini
intime si cu totul personale a creaturii fata de Creatorul ei.Dincolo de acest aspect,
gestul da rugaciunii in acelasi timp o directie. Fiindca rugatorul isi inalta ochii, si
isi ridica mainile spre cer, ca spre locul simbolic al lui Dumnezeu.
Origen spunea :” Nu trebuie san e indoim ca din nenumarate pozitii ale
trupului nostrum la rugaciune, cea cu intinderea mainilor si ridicarea ochilor este
de preferat inainte de toate, caci trupul poarta astfel icoana insusirilor care se
potrivesc cel mai mult sufletului la rugaciune”. Si Clement Alexandrinul spunea:
“De aceea, cand ne rugam intindem mainile, ridicam capul si ne sculam in
picioare, la rostirea ultimelor cuvinte ale rugaciunii”.
Exista si momente in viata fiecarui om cand el devine brusc si dureros
constient ce fel de privilegiu inseamna de fapt ridicarea mainilor si a ochilor spre
Dumnezeu, si anume atunci cand “fata sa este acoperita de ocara” (Psalmi 68,1),
iar el si-a pierdut indrazneala printr-un pacat sau o actiune impotriva lui
Dumnezeu. Atunci el nu mai cuteaza sa se aseze inaintea lui Dumnezeu si sa-si
intinda mainile spre El. Mai degraba el cade in genunchi si se loveste in piept in
semn de cainta, ca acel vames “care nici macar nu indraznea sa ridice ochii sai
spre cer”(Matei 15,19)
Ridicarea ochilor si a mainilor, ar fi in acest caz nu un semn de familiaritate
cu Dumnezeu ci expresia unei cutezante impertinente obraznice. Astfel maestrul
rugaciunii Evagrie, ne sfatuieste sa tinem privirea pogorata la rugaciune si luand
seama mai mult la calitate decat la cantitate, sa nu ne rugam ca fariseul ci ca
vamesul.

11
 3.Starea in genunchi la rugaciune
Daca starea in picioare este oarecum atitudinea fundamentala a rugatorului
biblic, ea nu este nicidecum unica atitudine. Astfel omul biblic ingenuncheaza
atunci cand vrea sa-L roage ceva pe Dumnezeu “in chip deosebit de insistent” (I
Regi 8,54). Petru a ingenunchiat atunci cand s-a rugat pentru invierea Dorcai. In
genunchi se roaga si Hristos in gradina Ghetsimani si exemplele biblice ar putea
continua fiind numeroase.
Daca starea in picioare la rugaciune exprima respect si atentie concentrata,
asa cum se cuvine creaturii in fata Creatorului ei, aceasta atitudine nu este nici ea
lipsita de demnitate. Exista momente in care omul si-a pierdut aceasta demnitate,
si atunci starea in picioare inaintea lui Dumnezeu, ca si ridicarea ochilor ar
insemna mai degraba obraznicie decat respect. Cu totul spontan omul
ingenuncheaza inaintea lui Dumnezeu pe pamant, atunci cand vrea sa-L roage
pentru iertarea pacatelor lui.
“Atunci cand vrem sa ne invinovatim de propriile pacate inaintea lui
Dumnezeu, trebuie sa plecam genunchii si sa ne rugam pentru a ne izbavi de ele, si
pentru iertarea lor. Aceasta atitudine e simbolul omului care se smereste. Plecarea
duhovniceasca a genunchilor este numita asa pentru ca toate se pleaca inaintea lui
Dumnezeu, in numele lui Iisus.” ne spune Origen.
Obiceiul de a nu ingenunchia Duminica si in intreaga perioada pascala pana
la Cincizecime,este una din predaniile nescrise ale Apostolilor. Aceasta o facem
pentru ca avem nevoie sa ne aducem aminte totdeauna de amandoua lucrurile, atat
de caderea noastra in pacat, cat si harul Hristosului nostrum prin care ne-am ridicat
din cadere.
4. Metaniile in rugaciune
Starea in picioare inaintea lui Dumnezeu la rugaciune este expresia acelui
profound respect pe care il arata creatura in fata Creatorului ei. Aceeasi atitudine
interioara o exprima omul biblic printr-un alt gest: inchinarea in sens de adoratie.

12
Fiindca in fata maretiei Domnului, orice creatura trebuie sa se plece, ingerii,
imparatii ba chiar intreg pamantul.
Foarte adeseori in vechea literature monahala se vorbeste ca un monah se
inchina in fata altuia, face adica o metanie. Insa acest gest de cea mai adanca
smerenie are un sens cu totul precis.El subliniaza cererea de iertare. De aceea si
denumirea de metanie- cainta, pocainta, intoarcere pe care acest gest il poarta. Un
monah authentic este numai cel care este gata la aceasta smerire de sine chiar si
inaintea celui ce il nedreptateste.
Ca gest de rugaciune, metania inca din epoca biblica face parte din viata
duhovniceasca a Rasaritului bizantin. In Paterice avem nenumarate exemple
despre rolul metaniilor. Astfel “Un frate l-a intrebat pe un batran: E bines a fac
multe metanii? Batranul a zis: Vedem ca Dumnezeu s-a aratat lui Iosua, fiul lui
Nun, atunci cand acesta statea cu fata la pamant”
In Rasaritul bizantin, intalnim doua atitudini de prosternare: metania mare,
in care genunchii mainile si fruntea ating solul si respective metania mica, in care
numai mana dreapta atinge solul. Nu exista aproape nici o rugaciune, fie ea
comunitara sau private care sa nu fie insotita de numeroase metanii. Fireste si
pentru metanii este valabil ceea ce s-a spus, mai devreme, despre ingenunchieri: in
ziua Domnului si in intreaga perioada a Cincizecimii metaniile sunt oprite, fiindca
ele sunt gesturide cainta.
Ioan Cassian explica ca gestul metaniei a fost prezent vreme de secole,
Rasaritului crestin. Nu numai monahii ci si credinciosii faceau prosternari in
timpul rugaciunilor lor private.
Ce fel de putere se afla insa in metanii, ne invata Isaac din Ninive. Este
vorba de acele perioade de paralizie interioara si de desavarsita obscuritate
launtrica prea bine cunoscute omului modern, cand nu mai suntem in stare nici
macar sa inaltam cea mai mica rugaciune. Atunci, ne sfatuieste Isaac, trebuie sa
cautam scaparea in metaniile dese, chiar daca nu simtim nimic si in interior, totul

13
pare sa fie rece. Fiindca nimic nu infricoseaza mai mult pe potrivnicul decat acest
gest de adanca smerenie.

14
 Indicatii practice

1.Alegerea locului potrivit si amenajarea lui

Pentru a putea avea o “convorbire” cu totul personala cu Tatal in ascuns,
coltul de rugaciune ar trebui sa fie tot atat de izolat si linistit ca aceea camara din
spatele usilor inchise de care vorbea Hristos.
Ca ea trebuie sa fie orientate spre rasarit, se intelege de la sine.
Evident de aici nu trebuie sa lipseasca lumina, fie sub forma unei candele,
fie sub forma unor lumanari sau amandurora impreuna. Aprinderea acestei lumini
inaintea zorilor sau la revarsarea noptii este parte integranta a acestei slujbe
intelegatoare, pe care rugatorul o inalta acolo in ascuns inaintea lui Dumnezeu.
Directionarea coltului de rugaciune spre rasarit se insemneaza cel mai bine,
asa cum se obisnuia din vechime, cu o cruce. La alegerea acestei cruci trebuie sa
luam aminte, ca aceasta face sensibila nu numai suferinta si moartea Fiului
Omului, ci si biruinta Sa asupra mortii.
De-a dreapta si de-a stanga acestui semn al Domnului, sau chiar sub el,
putem atarna icoane ale lui Hristos, la dreapta si ale maicii Domnului (la stanga),
ca si ale Sfintilor preferati.Ele ni-L fac prezent pe Mantuitorul nostrum impreuna
cu cei in care “Dumnezeu s-a aratat a fi minunat”(Psalmi 67,36), si il
constientizeaza pe ce ce se roaga in singuratate de faptul ca el se roaga statornic in
comuniunea sfintilor.
Pe un pupitru special trebuie sa stea instrumentele rugaciunii zilnice: Sfanta
Scriptura,Psaltirea, respective cartile de rugaciune de care se serveste cel ce se
roaga, un sirag de matanii etc.

15
 2.Timpurile Rugaciunii
Scurgerea zilei omului antic, cu marile divizuni in sectiuni de cate trei
ceasuri, urma un ritm de departe mai linistit decat cel al omului modern, care sta
sub dictatura ceasului de precizie.
Ca si omul biblic, primii Parinti ai monahismului timpuriu preferau cele
doua pravile principale ale lor de dupa apusul soarelui si de dinainte de rasaritul
soarelui. Acestea sunt momentele, care pot fi libere cel mai frecvent si pentru omul
modern.Cine ofera astfel lui Dumnezeu ca o ‘parga”, inceputul zilei, respective al
noptii, acela poate spera ca si restul zilei respective al noptii sa fie sfintite. Ii va fi
de asemenea mult mai usor ca in toate activitatile sale sa tina vie in inima sa
“aducerea aminte de Dumnezeu”
3.Durata rugaciunii
Cine doreste sa intre pe urmele Sfintilor Parinti, la locul rugaciunii si
nazuieste dupa starea rugaciunii, ar fi bine sa-si alcatuiasca o pravila care sa
corespunda puterilor sale si care sa trezeasca si sa tina treaz in el duhul rugaciunii.
Fiindca scopul este acela de a tine mintea toata ziua la rugaciune. Pentru
rugaciunea personala cea mai potrivita inainte de toate este Psaltirea.
Oricat de cuprinzatoare sau oricat de scurta ar fi rugaciunea zilnica,
importanta este mai cu seama regularitatea ei, “staruirea in rugaciune”.
In orice caz, trebuie sa luam aminte ca “mica pravila” sa nu degenereze
niciodata intr-o simpla formalitate, caruia sa i ne supunem cu constiinta datoriei,
fara insa participare launtrica.
Rugaciunea Inimii nu este in sine legata de un anumit timp de rugaciune,
intrucat ea este “respiratia sufletului”. Experienta ne invata insa, ca este util sa ii
dedicam constant un anumit timp al rugaciunii de dimineata si de seara, fiindca
astfel ea va trece mai usor in carne si in sange.
4.Gesturile Rugaciunii
Indeosebi trebuie sa luam aminte sa ne rugam in acord cu anul bisericesc, si
aceasta nu numai in privinta anumitor imne, citiri etc. ci si in ceea ce priveste

16
gesturile rugaciunii. Adica trebuie sa ne straduim in mod serios sa exprimam
vazut, caracterul acelor zile si timpuri, care conteaza in mod traditional ca zile de
abstinenta si de post (miercurea, vinerea, posturile), prin ingenunchieri si metanii,
precum si caracterul sarbatoresc si de veselie al celebrarii zilei Domnului si a
perioadei pascale.

17