Învățături despre aspectele exterioare ale rugăciunii în scrierile lui Origen

Un articol de: Pr. Dr. Ștefan Zară - 24 Feb, 2022

Origen a fost, prin excelență, un om al Scripturii, Cuvântul lui Dumnezeu fiind, în scrierile acestui
autor alexandrin, o continuă ruminatio. Pentru Origen, Sfânta Scriptură este autoritatea absolută
a Adevărului, negăsind vreo cugetare a lui care să nu se fundamenteze pe cuvântul scripturistic.

Spiritualismul scripturistic profund, care caracterizează gândirea lui Origen, nu a făcut ca acesta
să se ocupe doar de aspectele duhovnicești în scrierile lui, ci s-a preocupat și de aspectele
exterioare ale acesteia: rolul trupului în lucrarea rugăciunii, locul și timpul săvâr-șirii ei etc., în
care acesta vede, totuși, de cele mai multe ori, realități spirituale, pe care încearcă să le
înțeleagă și să ni le facă cunoscute: „Dacă credem că «Legea este duhovnicească» (Romani 7,
14) și dacă înțelegem duhovnicește cuprinsul ei, atunci din acest text se degajă o mare dobândă
pentru suflet. Textul acesta mă învață că, dacă depășesc neputința copilăriei și voi încerca să am
cugetul unui copil și dacă «devenit bărbat am lepădat cele ale copilului» (1 Corinteni 13, 11), aș
zice că am devenit un «om nou»” (Origen, Omilii la Numeri, I, 1, în: Scrieri alese. Partea I: Din
lucrările exegetice la Vechiul Testament, traducere de pr. prof. T. Bodogae, pr. prof. Nicolae
Neaga și Zorica Lațcu, studiu introductiv și note de pr. prof. Teodor Bodogae, col. PSB, vol. 6,
Ed. IBMBOR, București, 1981, p. 140).

În acest sens, în tratatul său Despre rugăciune, pe parcursul a două capitole (XXXI și XXXII),
Origen tratează aspectele formale ale rugăciunii: despre locul rugăciunii, despre timpul potrivit
rugăciunii, ținuta fizică din timpul rugăciunii, precum și direcția în care trebuie să privim.
Ascultând de cuvintele Sfintei Scripturi, Origen recomandă ce atitudine a corpului corespunde cel
mai bine stării spirituale necesare persoanei care se roagă, poziția „cea cu întinderea mâinilor și
cu ochii ridicați” (Origen, Despre rugăciune, XXXI, 2, p. 284), indicând ideea că astfel trupul este
pregătit pentru a reflecta mai îndeaproape caracteristicile specifice sufletului, în momentul
rugăciunii, devenind ca icoana acestuia. Astfel, precum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel,
„descriind dispoziția, că trebuie să ne rugăm fără mânie și fără ceartă, iar pentru ținută, să
ridicăm mâini cuviincioase (1 Timotei 2, 8) [...], iar cu privire la orientarea privirii, se spune în
cartea Înțelepciunii lui Solomon: «Să se înțeleagă că trebuie să mânecăm și să-Ți mulțumim mai
înainte de răsăritul soarelui și să privim spre înălțarea Soarelui luminii» (Înțelepciunea lui
Solomon 16, 28)”  (Origen, Despre rugăciune, XXXI, 1, pp. 283-284).

Locul rugăciunii

Origen, pornind de la cuvântul Mântuitorului Hristos: „Că oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte,
şi celui ce bate i se va deschide” (Luca 11, 10) și de la sfatul Sfântului Apostol Pavel din Epistola
I către Timotei (1 Timotei 2, 8), spune că trebuie să ne rugăm în orice loc, însă pentru a nu fi
tulburați de nimeni și de nimic este mai bine a ne ruga în propria casă, alegând în aceasta un loc
potrivit: „Cât despre loc, trebuie știut că orice loc este potrivit pentru rugăciune, pentru cine se
roagă cum se cuvine. Pentru ca fiecare să-și săvârșească rugăciunea în liniște și fără să fie
tulburat, fiecare poate avea un loc anumit și ales în propria lui casă, dacă este posibil, locul cel
mai de frunte, ca să zicem așa, și acolo să ne rugăm, făcând pe lângă o cercetare generală și o
apreciere dacă la locul rânduit pentru rugăciune nu s-a săvârșit vreo nelegiuire și nu s-a făcut
ceva împotriva judecății sănătoase” (Origen, Despre rugăciune, XXXI, 4, p. 285). Cardinalul Jean
Daniélou vede aici o mărturie pentru existența oratoriilor în casele particulare încă din secolul al
III-lea (Jean Daniélou, Origène, Éditions de la Table Ronde, Paris, 1948, p. 45). În acest context,
Origen pune problema moralității săvârșirii rugăciunii în locul în care are loc unirea trupească
dintre soți, pretinzând doar ca în locul în care se săvârșește rugăciunea să nu se fi făcut vreo
nelegiuire, „căci, dacă a făcut aceasta, el s-a adus, oarecum, nu numai pe sine, ci și locul
rugăciunii sale într-o astfel de stare, încât privirea lui Dumnezeu se întoarce de acolo” (Origen,
Despre rugăciune, XXXI, 4, pp. 285-286). Origen nu este adeptul unei asceze severe și
nesăbuite, ci creștinul căsătorit trebuie să împlinească cu rânduială cele ale căsătoriei, urmând
întru totul învățăturii Sfântului Apostol Pavel: „Iată şi o altă îndrumare despre felul în care trebuie
să ne rugăm: «Bărbaţi şi femei, să nu vă lipsiţi unul de altul, decât numai cu bună învoială şi până
la un timp, ca să vă îndeletniciţi cu rugăciunea, iar după aceea să fiţi iarăşi împreună, ca să nu vă
ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre» (1 Corinteni 7, 5). Reiese, aşadar, din cele de
mai sus că rugăciunea nu-i pe drum bun dacă lucrarea tainelor negrăite ale căsniciei nu e
respectată cum se cuvine şi fără patimă; căci buna înţelegere dintre soţi înlătură dezordinea
patimilor, potoleşte poftele şi împiedică bucuria păgubitoare a satanei” (Origen, Despre
rugăciune, II, 2, p. 202).

De la rugăciunea particulară, Origen trece la rugăciunea comunitară, spunând că acel loc de

rugăciune „e plăcut și folositor, în care se adună credincioșii, unde și puterile îngerești sunt de
față la adunările credincioșilor și unde e de față puterea Domnului și Mântuitorului nostru și pe
lângă aceasta și duhul sfinților, și cred că și al celor mai de demult adormiți, precum și, desigur, al
acelora care mai sunt încă în viață, deși nu este ușor de arătat în ce fel” (Origen, Despre
rugăciune, XXXI, 5, p. 286), concluzionând că „locul cel mai potrivit pentru rugăciune este acela
unde se adună sfinții, în biserică” (Origen, Despre rugăciune, XXXI, 7, p. 288).
Timpul pentru rugăciune

Urmând Sfântului Apostol Pavel, care recomandă creștinilor rugăciunea neîncetată  (1
Tesaloniceni 5, 17), Origen consideră că trebuie să ne rugăm continuu, „considerând întreaga
viață a creștinului ca o neîntreruptă și mare rugăciune, din care ceea ce numim noi în mod
obișnuit «rugăciune» nu-i decât o părticică”, înțelegând prin aceasta, sigur, nu rugăciunea cu
buzele, ci o stare duhovnicească a creștinului: „Întrucât săvârșirea binelui și împlinirea poruncilor
fac parte din rugăciune, trebuie să înțelegem că nu se poate să nu împreunăm rugăciunea cu
fapta bună și fapta bună cu rugăciunea” (Origen, Despre rugăciune, XII, 2, p. 224). Rugăciunea
obișnuită, cea cu buzele, trebuie săvârșită de credincioși „cel puţin de trei ori pe zi, după cum
reiese din istoria lui Daniel, care se ruga de trei ori pe zi în vremea când ştim că-l pândea un
pericol atât de mare (Daniel 6, 11-12). Şi rugăciunea lui Petru de la ora a şasea, când s-a urcat
pe acoperiş ca să se roage (Fapte 10, 9) şi a văzut acel vas pogorându-se din cer, care a fost
lăsat jos pe pământ de cele patru capete (Fapte 10, 11), marchează pe cea de a doua din cele
trei rugăciuni din zi despre care vorbește David: «Dimineața vei auzi glasul meu, dimineaţa voi
sta înaintea Ta şi mă vei vedea» (Psalmul 5, 3), pe când a treia, cea din urmă, se află exprimată
în cuvintele: «Ridicarea mâinilor mele este o jertfă de seară» (Psalmul 140, 2). Dar am fi fără de
cuviință dacă am trece timpul nopţii fără de rugăciune, întrucât David zice: «La miezul nopţii m-
am sculat ca să Te laud pe Tine, pentru judecăţile dreptăţii Tale» (Psalmul 118, 62), precum
Pavel, cum se mărturiseşte în Faptele Apostolilor (Fapte 16, 25), s-a rugat la Filipi deodată cu
Sila, la miezul nopţii, şi a lăudat pe Dumnezeu, încât şi cei din temniţă i-au auzit” (Origen, Despre
rugăciune, XII, 2, pp. 224-225). Astfel, unii cercetători ai scrierilor lui Origen au considerat că cele
trei rugăciuni din zi ar trebui înțelese astfel: prima la miezul nopții, a doua înainte de masă, a treia
seara; alții au propus ceasurile III, VI și IX (cf. P.G. 11, 1647). Sigur că Origen nu atribuie aceste
rugăciuni unor ore precise, însă ceea ce spune lămurit este că trebuie să avem rugăciune
neîncetată și să nu uităm de pravilă atât seara, cât și la ivirea zorilor: „ceea ce se pare să fie luat
din psalmi, unde este scris: «ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară». Şi tot aşa în legătură cu
locul: «Vreau ca bărbaţii să se roage în tot locul»” (Origen, Despre rugăciune, XXXI, 1, pp. 283-
284).

După exemplul Mântuitorului, Arhiereul Cel Veșnic și mijlocitor necontenit pentru noi înaintea
Tatălui, și noi trebuie să ne rugăm fără încetare: „El Se roagă cu cei care se roagă şi stăruie
pentru cei care stăruie. Însă El nu Se roagă ca pentru nişte casnici ai Săi, pentru aceia care nu se
roagă necontenit în numele Său, nici nu va reprezenta înaintea lui Dumnezeu pe cei care nu
urmează îndrumările Sale de a se ruga în tot timpul, fără să se ostenească”. (va urma)