MITROPOLIA MOLDOVEI ȘI BUCOVINEI

Arhiepiscopia Iașilor Protopopiatul Pașcani

Cercul Pastoral nr. 6 „Sf. M. Mc. Ecaterina”

Rugăciunea în Sfânta Scriptură

Conferențiar,
pr. Nicolae Porfir (parohia Stroești)
 Rugăciunea, în viziunea Bisericii, este legătura omului cu Dumnezeu (dacă-ar
fi să adoptăm cea mai simplă definiție). Prin rugăciune, omul își expune întreg
ansamblu de trăiri religioase, fie ele de laudă, de recunoștință, de căință sau de cerere.
Lucrarea de față încearcă să contureze forma rugăciunii cultice, dar și pe a
aceleia personale, axându-se cu precădere pe învățătura Mântuitorului din Predica de
pe Munte, cât și cea a Sfinților Părinți care au abordat acest subiect.
Predica de pe Munte reprezintă un moment esențial în istoria mântuirii, iar
simplitatea rugăciunii Mântuitorului a revoluționat modul în care era privită
rugăciunea până atunci. Rugăciunea constituie un subiect destul de delicat, iar
pretenția unei definiri, sau măcar conturări complete a ei și a efectelor pe care le poate
avea este puțin exagerată. De aceea, paginile următoare nu au drept scop decât o
prezentare schematică a subiectului, în așa fel încât să se înțeleagă contextul religios
și cultic în care rugăciunea, dar și cea a Apostolilor se încadrează.
În istoria omenirii, rugăciunea are un rol, fără îndoială, deosebit de important,
hotărâtor chiar. Această practică au cunoscut-o toate popoarele de-a lungul vremii,
deoarece s-a păstrat în conștiința oamenilor, din vremurile paradisiace, tendința spre
neîncetata legătură cu Dumnezeu.
Creștini socotindu-ne, credem în faptul că Dumnezeu a creat omul cu
potențialitatea de a deveni asemeni Lui (Facere 1, 35). Deși căderea a deschis drumul
unui întreg șir de parțializări a revelației primordiale în diverse religii, care au
valorizat în mod cu totul eronat elemente ale naturii în dauna celor divine, ideea de
comuniune cu Creatorul prin intermediul rugăciunii a fost păstrată aproape unanim
în toate religiile și manifestările cu caracter religios din întreaga lume.
În calitate de chip al lui Dumnezeu, așa cum ne învață Sfânta Scriptură în
Referatul biblic al Creației, omul întreg tinde spre modelul său, spre Dumnezeu , spune
părintele Dumitru Stăniloae. Și tot părintele dogmatist român îl citează pe teologul
rus Vîșevslavțev, care spune: „Fără legătura cu Dumnezeu, omul nu poate fi cugetat.
Raportarea la absolute ține de ființa lui. Omul e înrădăcinat și ancorat în absolut”.
Observăm, așadar, cât de necesară este aflarea și întreținerea unei legături
autentice a omului cu Dumnezeu, legătură care se concretizează prin rugăciune.
Sfântul Ioan Scărarul dă cea mai concisă și mai clară definiție a rugăciunii, numind-

1
o împreunarea și unirea omului cu Dumnezeu. Prin urmare, prin rugăciune se
păstrează și s-a păstrat acea zestre primordială prin care omul n-a pierdut cu totul
contactul cu Creatorul său, ci a continuat să comunice cu El, cerându-i ajutorul în
multele probleme pe care viața i le punea înainte, şi recunoscând prin laudele aduse
Celui Preaînalt atotputernicia Sa.
Un amănunt substanțial al învățăturii despre rugăciune îl evidențiază Cuviosul
Evagrie Ponticul în cuvântul său cuprins în Filocalia, volumul I: „Rugăciunea este
vorbirea minții cu Dumnezeu”. Rugăciunea nu cuprinde, așadar, o simplă cerere către
Creator, ci trebuie să implice toate puterile sufletești, și, mai cu seamă, rațiunea și
simțirea, deoarece prin actul voinței se realizează însăși rugăciunea propriu-zisă.
Mântuitorul s-a adresat, deopotrivă, minții și inimii celor ce-L ascultau. Hristos
înfierează îndeosebi rugăciunea care nu este făcută cu inima, adică prin implicarea
tuturor puterilor sufletești. O rugăciune făcută fără luare-aminte, este lipsită de darul
lui Dumnezeu, așa cum spune Sfântul Ignatie Briancianinov, citându-l pe Sfântul
Simeon Noul Teolog: „Sufletul rugăciunii este luarea-aminte. Trupul fără suflet e mort,
iar rugăciunea fără luare-aminte e, așijderea, moartă. Fără luarea-aminte, rugăciunea
rostită se preface în vorbire deșartă, iar cel ce se roagă astfel se numără cu cei ce iau
numele lui Dumnezeu în deșert”. Această implicare totală a puterilor sufletești nu este
fără folos, deoarece rugăciunea este cheia Împărăției Cerurilor. Cel ce o are pe aceasta
cum trebuie, vede bunătățile rânduite pe seama prietenilor ei. Dar cel ce nu are
îndrăznire în aceea nu vede decât cele de aici.
Rugăciunea are o valoare de netăgăduit pentru creștini, ea fiind darul cel mai
înalt și neprețuit făcut de Creator omului, care prin ea poate vorbi cu Cel ce l-a creat,
așa cum vorbește un fiu cu părintele său, poate să reverse înaintea Lui simțămintele
sale de admirație, de laudă și recunoștință.
Despre rolul binefăcător și bineplăcut Domnului al rugăciunii vorbesc
majoritatea Sfinților Părinți, deoarece ea este pricinuitoare sau izvorâtoare a tuturor
darurilor lui Dumnezeu, iar săvârșirea ei cât mai deasă este recomandată de toți
duhovnicii creștini. Părinții pustiei, care cunoșteau foarte bine cât de folositoare este
această virtute, nu întârziau să spună că: Nimic decât rugăciunea întru lucrare nu

2
este mai puternic; și către buna plăcere a lui Dumnezeu, nimic nu este decât dânsa
mai folositor.
Sfântul Simeon Metafrast numește rugăciunea cap a toată buna sârguire,
descoperind în ea o cunună a virtuților, un ideal posibil de atins prin efort propriu și
sârguință, care se constituie ca o urcare pe podium al atletului lui Hristos, căci ea este
„vârf al îndreptărilor, [...] prin care și întru câștigarea celorlalte bunătăți ne facem,
chemându-Se Dumnezeu, și întinzându-ne mână împreună lucrătoare”, și adăugând
că este împărtășire a lucrării cei prea tainice, și împreunare a dragostei cei către
Dumnezeu, și a singurei minții Sfințeniei, prin dragostea cea negrăită către Domnul,
(care) să face prin rugăciunea celor ce să învrednicesc.
Cuvintele acestea sunt întărite de un alt Sfânt Părinte, care, admirând suita de
virtuți ce izvorăsc din practica rugăciunii și implicațiile duhovnicești unice pe care le
cuprinde, dă mărturie și el despre faptul că Rugăciunea este cea mai bună lucrare
pentru suflet, căci prin rugăciune se ajunge la Dumnezeu; prin rugăciune dobândim
smerenia, răbdarea și tot lucrul bun.
Putem înțelege de aici că rugăciunea este ca o pavăză a sufletului, ce-l ferește
de războiul cel nevăzut al omului, conferindu-i o anumită imunitate cu privire la
căderea în păcat. Desigur, această imunitate nu este absolută, ci, într-o mai mică
măsură, este chiar relativă, deoarece asaltul ispitelor nu încetează niciodată, şi tocmai
de aceea nici practica rugăciunii nu trebuie părăsită vreodată. Cu privire la aceasta,
și Cuviosul Paisie Aghioritul spune: „Rugăciunea, prin lipsa somnului, hrănește
sufletul, dăruindu-i și trezvia duhovnicească, și-l păzește pe suflet precum este ocrotit
copilul în brațele mamei.
În ceea ce privește mesajul divin revelat în Sfânta Scriptură, trebuie să știm că
rugăciunea stăruitoare nu se poate să rămână fără răspuns, ci Dumnezeu ascultă
cererea omului, și-l ajută cum are el nevoie mai mult pentru suflet, chiar dacă cererea
omului este diferită față de rezultat. Ce trebuie reținut însă este că rugăciunea nu
rămâne fără efect, așa cum aflăm din cartea Faptele Apostolilor, în care se prezintă
rezultatul rugăciunii sutașului Corneliu, care era cucernic și temător de Dumnezeu cu
toată casa lui și care făcea multe milostenii poporului și se ruga lui Dumnezeu
totdeauna (Fapte 10, 2). Acest sutaș a primit următorul răspuns, după cuvintele

3
Scripturii, care zice: Și a văzut în vedenie, lămurit, cam pe la ceasul al nouălea din zi,
un înger al lui Dumnezeu, intrând la el şi zicându-i: „Corneliu!” Iar Corneliu, căutând
spre el și înfricoșându-se, a zis: „Ce este, Doamne?” Și îngerul i-a zis: „Rugăciunile tale
și milosteniile tale s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu (Fapte 10, 3-4).
Poate cel mai cunoscut text scripturistic despre felul în care trebuie să fie
rugăciunea este cel din Evanghelia după Luca, în capitolul al 18-lea, în care este
descrisă Pilda vameșului și a fariseului, rostită de Mântuitorul Hristos, care spune: Doi
oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu și celălalt vameș. Fariseul,
stând, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni,
răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână,
dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-
și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!
Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine
se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța (Luca 18, 10-
14).
Din acest text înțelegem cu ușurință că nu întotdeauna rugăciunea este bine
primită de Dumnezeu, ci trebuie să se țină cont de anumite condiții. Dintre acestea,
smerenia este cea mai importantă cale spre deschiderea inimii către Dumnezeu, lăsând
la o parte toate vanitățile deșarte ale lumii. Despre aceste lucruri vorbește și Calist
Patriarhul, atunci când sfătuiește: De voiești să afli cum trebuie să te rogi, privește la
sfârșitul luării-aminte și al rugăciunii și nu vei rătăci. Căci acest sfârșit este, iubitule,
străpungerea continuă, zdrobirea inimii, iubirea față de aproapele. Iar contrariul este,
în chip vădit, gândul poftei, șoapta bârfelii, hula față de aproapele și toate cele
asemenea acestora1.
De aceea, practicarea rugăciunii este un lucru absolut necesar pentru obținerea
mântuirii, cununa vieții, iar cunoașterea sensurilor pe care le are această virtute se
impune nemijlocit pentru fiecare om ce-L caută pe Dumnezeu.
Rostită sau nu, rugăciunea își trage seva de viață din cuvintele Mântuitorului
rostite în Predica de pe munte, cuvinte care vor fi explicate succint în cele ce urmează.

1
Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, în Filocalia, vol. VIII, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
ed. cit., p. 220;

4
Evanghelia de la Matei este structurată în așa fel, încât să scoată mai mult în evidență
faptul că Mântuitorul Iisus Hristos a adus în lume Legea cea Nouă, care a împlinit
Legea Vechiului Testament, și faptul că Hristos este Dumnezeu adevărat și Om
adevărat.
La începutul misiunii Sale publice, Mântuitorul Iisus Hristos își desfășoară
activitatea Sa învățătorească în „Galileea neamurilor”. În această perioadă, Iisus
Hristos evită să intre în Ierusalim, predicând în primul rând poporului său galileean,
unde este cunoscut ca și fiul lui Iosif din Nazaret (Ioan 1,45). După această activitate
a sa pe pământ natal, Mântuitorul Iisus Hristos se îndreaptă către Capernaum, pe
malul lacului Genizaret, numit și Marea Tiberiadei, unde începe să propovăduiască
mesajul central al Evangheliei – convertirea2.
Toată învățătura Mântuitorului se axează pe porunca iubirii, a relației de
deplină comuniune cu Dumnezeu și cu semenii, a încrederii reciproce și a credinței că
Dumnezeul adevărat este un Dumnezeu al iubirii și al purtării de grijă pentru făpturile
create de El. De aceea, El spune un lucru deosebit pentru cei ce-L ascultau, obișnuiți
fiind cu morala destul de drastică a Legii lui Moise: Ați auzit că s-a zis: Să iubești pe
aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău. Iar Eu vă zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii
voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă
pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc (Matei 5, 43-44).
Tâlcuind aceste cuvinte, Sfântul Teofilact al Bulgariei adaugă o explicație
menită să-i încurajeze pe cei care ascultă cuvintele Domnului. Astfel, el spune: „Nu
zice voi să arătați fapta cea bună, căci aceasta nu este lucru cuvenit, ci aceea singură
să lumineze, ca și vrăjmașii voștri să se minuneze și să nu vă slăvească pe voi, ci pe
Tatăl vostru. De aceea, de facem vreo faptă bună, spre slava Domnului Dumnezeu se
cuvine să o săvârșim, iar nu pentru slava noastră”3.
Un comentariu deosebit de interesant al acestui verset îl face Cuviosul Teodor
al Edesei, care zice: „Precum mirul de mult preț, chiar închis în vas, răspândește în
aer buna sa mireasmă, și umple de ea nu numai pe cei ce stau aproape, ci și pe cei

2
Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Iisus Hristos, edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1992, p.40;
3
Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, trad. de R. P. Sineanu şi L.P.
Desartovici, Edit. Sophia, Bucureşti, 2002, p. 192-193;

5
dimprejur, așa și buna mireasmă a sufletului virtuos și iubitor de Dumnezeu,
răspândindu-se prin toate simțurile trupului, arată privitorilor virtutea așezată
înăuntru. Căci, cine, văzând limbă care nu grăiește nimic fără de rânduială și
nepotrivit, ci tot ce-i bun și folositor ascultătorilor, ochi înfrânați, ureche ce nu
primește nimic din cântările și cuvintele necuvenite, picioare care umblă cuviincios și
față care nu se strâmbă de râs, ci mai degrabă e gata de lacrimi și de plâns, nu va
cunoaște că înăuntru se află și multă bună mireasmă a virtuților?”4.
Rugăciunea făcută cu inimă curată nu rămâne fără răspuns, așa cum însăși
Domnul ne îndeamnă și, implicit, ne făgăduiește, zicând: Cereți și vi se va da; căutați
și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, și celui
ce bate i se va deschide. Sau cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său
pâine, oare el îi va da piatră? Sau de-i va cere pește, oare el îi va da șarpe? Deci, dacă
voi, răi fiind, știți să dați daruri bune fiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel
din ceruri va da cele bune celor care cer de la El? (Matei 7, 7-11). Prin aceste cuvinte,
Mântuitorul certifică statutul de fii ai Celui Preaînalt pe care-l primesc cei care
urmează Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6).
Dincolo de acestea, un deosebit de important element al rugăciunii este
credința. Ea este absolut necesară actului de dialog cu Dumnezeu, deși, poate, vor fi
existând și unele cazuri cu totul excepționale. Îi cerem lui Dumnezeu un lucru, crezând
că Acesta ne poate oferi ajutorul, lucru, de altfel, firesc, așa cum spune și Evanghelia
după Matei: Și toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți primi (Matei 21, 22).
Tot Mântuitorul, de această dată în Evanghelia după Marcu, își întărește spusele,
zicând: De aceea vă zic vouă: Toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați primit
și le veți avea (Marcu 11, 24). Învățătura aceasta a fost primită mai cu seamă de Sfinții
Apostoli, așa cum vedem în Epistola Sfântului Iacov, care îndeamnă pe cei ce caută
înțelepciune să o ceară de la Dumnezeu cu inimă neclintită: Și de este cineva din voi
lipsit de înțelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire și
fără înfruntare; și I se va da. Să ceară însă cu credință, fără să aibă nici o îndoială,

4
Cuviosul Teodor al Edesei, Filocalia românească, vol. IV, O sută de capete foarte folositoare, edit.
Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 223;

6
pentru că cine se îndoiește este asemenea valului mării, mișcat de vânt și aruncat
încoace și încolo (Iacov 1, 6).
O altă caracteristică absolut necesară rugăciunii, revelată în Epistola întâi a
Sfântului Evanghelist Ioan, este nădejdea. El spune despre nădejdea omului în ajutorul
lui Dumnezeu: Și aceasta este încrederea pe care o avem către El, că, dacă cerem ceva
după voința Lui, El ne ascultă (I Ioan 5, 14) . Ultimul aspect al versetului amintit aici
este, așa cum vom vedea în cele ce urmează, tâlcuind cuvintele Rugăciunii Domnești,
hotărâtor: cererea trebuie să fie după voința lui Dumnezeu, adică să corespundă voii
Sale.
Deși s-ar mai cere discutate și alte elemente definitorii pentru ceea ce înseamnă
„dialogul omului cu Dumnezeu” în Evanghelii, ne vom opri aici, concentrându-ne cu
precădere, în decursul acestui capitol, asupra a ceea ce înseamnă rugăciunea lăsată
nouă drept model de Mântuitorul, pe care o numim „Rugăciunea Tatăl nostru”, care
nu se distanțează cu nimic de acest ceea ce am afirmat până acum, ci, din contră, se
încadrează în cel mai potrivit mod, deoarece induce ideea de răsplată pentru dragoste
și de pronie divină, determinată de o dragoste infinită a lui Dumnezeu pentru creație,
precum și de dreptate absolută.
Firește, Sfinții Apostoli au pășit și în ce privește rugăciunea pe drumul arătat
de Învățătorul lor. „Felul Său de a se ruga – spune părintele O. Bucevschi - le-a servit
de model și în Duhul Lui s-au rugat ei. Între ei Sfântul Apostol Pavel se vădește
maestru atât în ce privește doctrina despre rugăciune, cât și în practicarea ei, căci,
după cum se desprinde din scrierile sale, el a fost un foarte fervent și experimentat
închinător. Era tipul și modelul dascălului experimentat în ce privește rugăciunea. Ne
imaginăm doar că cei convertiți de el la creștinism i se vor fi adresat cu rugămintea
de odinioară a ucenicilor către Mântuitorul: învață-ne să ne rugăm, și au primit din
partea Sfântului Apostol Pavel îndemnul: Fiți următori mie, precum și eu sunt lui
Hristos (I Corinteni 11, 1) și cele ce ați învățat și ați luat și ați auzit și ați văzut la mie,
acestea să le faceți (Filipeni 4, 9). Creștinii cei noi îl vedeau rugându-se pe părintele
lor duhovnicesc și învățau de la el a se ruga5.

5
Diac. Prof. Orest Bucevschi, Rugăciunea la Sfântul Apostol Pavel , rev. Mitropolia Olteniei, anul XII,
nr. 3-4, martie-aprilie, Craiova, 1960, pp. 140-141;