Sfânta Emilia, mama Sfântului Vasile cel Mare – model și mângâiere pentru mamele îndurerate

Nu există om sau familie care să nu treacă prin durere și încercări. Suferința este moștenirea
noastră comună. Și drepții vor întâmpina necazuri și amărăciuni multe în viața lor, ca și evlavioasa
Emilia, care a suferit mult. Multe valuri au izbit corabia vieții ei de familie. Să urmărim câteva dintre
acestea.
Prima suferință a constat în faptul că a rămas orfană de tânără, înainte de căsătorie a trăit
experiența amară a vieții fără părinți, așa cum mărturisește propriul ei fiu: „A rămas orfană de ambii
părinți”. Era a cincea fată din familie, neocrotită de nimeni. Dar această stare amară a înfruntat-o cu
credința în Dumnezeu, în Părintele ceresc. Emilia a crezut că se găsește sub ocrotirea Domnului și pe
credința aceasta și-a zidit nădejdea că vor veni zile mai bune, așa cum le dorea inima ei tânără.
După aceea, ca mamă, a fost mult încercată prin îmbolnăvirea fiului ei, Vasile. Acesta s-a
îmbolnăvit grav de la o vârstă mică și era gata să moară. Și Emilia s-a rugat cu credință lui Dumnezeu ca
să-i dăruiască sănătate. Rugăciunile acesteia și ale soțului ei au fost ascultate și minunea s-a întâmplat.
Fiul lor Grigorie povestește minunea aceasta și spune că în timp ce fratele lor Vasile era bolnav de
moarte, tatăl lor l-a văzut în vis pe Domnul, Care S-a apropiat și i-a adresat aceleași cuvinte ca și
dregătorului de la curtea împărătească a lui Irod: „Mergi, fiul tău trăiește” (Ioan 4, 50). Tatăl, având
credință asemănătoare cu cea a dregătorului „a primit același rod al credinței lui, a primit salvarea
copilului său, pe care i-a oferit-o iubirea de oameni a lui Dumnezeu”.
Mama îndurerată s-a bucurat mult de vindecarea minunată a lui Vasile, și L-a preaslăvit pe
Dumnezeu, dar acesta însă a rămas sensibil. Însuși fiul ei, Vasile cel iubit, scrie despre desele și diferitele
lui boli. Episcopilor de pe malurile Pontului le scria că „boala trupului meu, despre care cu siguranță nu
știți că mă însoțește din anii copilăriei până la vârsta bătrâneților mele, m-a împiedicat să vin aproape de
voi”. Dar a suferit și de alte boli care l-au condus la îmbătrânire timpurie și la moarte în jurul vârstei de
49 ani. Vasile a fost chinuit de mic și compătimit de mama sa iubitoare. Într-adevăr, cât de mult suferă și
se chinuiește o mamă când are copilul bolnav vreme îndelungată, și mai ales când copilul ei are o mulțime
de harisme.
Moartea a venit însă și l-a luat devreme și pe unul dintre cei 10 copii. Băiețelul a fugit din brațele
ei, îngerașul a plecat la ceruri. Emilia și-a liniștit durerea inimii doar prin credința și nădejdea că într-o zi
îl va întâlni acolo.
Corabia familiei a fost zdruncinată cumplit de un alt talaz, mai puternic, la care nu se așteptau așa
de repede. Este vorba despre moartea iubitului ei soț în jurul anilor 348-349 d.Hr., după ce s-a născut al
cincilea băiat și cel de-al zecelea copil al familiei, Petru. „Acesta a fost ultimul vlăstar al părinților, care a
fost numit fiu și orfan totodată, pentru că atunci când a văzut lumina zilei, tatăl a murit”. Ocrotitorul
familiei a trecut în cealaltă viață și credincioasa Emilia a plâns ca om pe soțul ei, dar L-a preaslăvit și pe
Dumnezeu, și Acestuia, ca Unui Părinte ceresc s-a încredințat pe sine și familia ei numeroasă. Ca mamă
1
văduvă a luat hotărârea să se lupte cu ajutorul lui Dumnezeu, să-i crească, să-i dea la studii și să-i
căpătuiască pe cei nouă copii orfani, pe care fericitul soț îi lăsase aproape pe toți la vârste mici.
În toate aceste furtuni ale necazurilor, ca și în multe alte strâmtorări, Emilia s-a arătat o femeie
vitează, o eroină adevărată. Toate mamele îndurerate ar trebui s-o urmeze, ca să nu deznădăjduiască în
necazurile lor. Întotdeauna să se lupte cu ajutorul lui Dumnezeu, și vor birui durerea. Astfel vor da
neapărat mărturie că mama este „cea mai mare eroină a istoriei”.

Sfânta Nona – o mamă de sfinți ai lui Dumnezeu

Într-o vreme în care toată forța și toată energia părinților se concentrează pe educația copiilor și
viitorul lor, prea puțini dintre noi ne mai gândim și la creșterea spirituală a odraslelor noastre. Cu gânduri
de bine, îi vedem peste ani „oameni la casa lor”. Este normal să fie așa. Dar, câți dintre noi, părinții de
astăzi, ne mai dorim ca măcar unul dintre copiii noștri să fie cinstiți ca sfinți?
Istoria Bisericii ne demonstrează că întrebarea de mai sus nu este o utopie. Au existat și credem că
încă mai există exemple de părinți care și-au dorit și au purtat copiii pe cărarea sfințeniei. Elogiul
mamelor creștine, sintetizat în spusele retorului și profesorului păgân Libarius – „Ce femei admirabile
sunt la creștini!” – a fost confirmat de mame de sfinți și femei creștine. Cele două Macrine, bunica și sora
Sfântului Vasile cel Mare, Emilia, mama Sfântului Vasile, Nona, mama Sfântului Grigorie Teologul,
Monica, mama Fericitului Augustin, acestea sunt doar câteva exemple.
Sinaxarul zilei de 5 august prezintă tocmai o astfel de mamă a trei sfinți, cinstiți cu toții în cultul
liturgic al Bisericii Ortodoxe. Născută și crescută în Capadocia, în Asia Mică, Nona s-a căsătorit cu
Grigorie, magistrat din orașul Nazianz. Așa cum confirmă scrierile de mai târziu ale Sfântului Grigorie de
Nazianz, soțul ei făcea parte dintr-o sectă ce nu îmbrățișa învățătura cea dreaptă ortodoxă. Prin răbdare și
rugăciune, Nona a reușit să-l aducă pe bărbatul ei la credința ortodoxă. O credință care l-a făcut pe
avocatul Grigorie să intre în clerul Sfintei Biserici, devenind episcop al orașului – slujire pe care a
îndeplinit-o timp de 45 de ani.
În spatele episcopului de la Nazians a stat smerită soția sa, Nona. Creșterea și educația celor trei
copii a fost altarul ei – o jertfă pe care a închinat-o Bisericii. Un dar făcut creștinătății întregi de către o
femeie simplă, o mamă ce a dat Împărăției lui Dumnezeu, dar și calendarului creștin, trei sfinți: Sfânta
Gorgonia, prăznuită la 23 februarie, Sfântul Cezarie, prăznuit la 9 martie și Sfântul Grigorie Teologul,
prăznuit la 25 ianuarie singur, iar la 30 ianuarie – dimpreună cu Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de
Aur.
Despre mama sa, Sfântul Grigorie Teologul a vorbit adeseori în scrierile sale: „Într-un trup de
femeie, ea avea un suflet mai bărbătesc decât al celor mai bravi bărbați. Nu se ocupa de cele lumești
și materialicești, decât în măsura în care acestea puteau să fie spre înălțarea sufletului.
Dezinteresându-se de farduri și toaletele femeiești, ea nu avea decât o singură grijă: să facă mai
2
strălucitor chipul lui Dumnezeu în sufletul său; și nu socotea niciun fel de noblețe lumească, decât
numai aceea că, prin credință lucrătoare, prin fapte, omul cunoaște că vine de la Dumnezeu și la
Dumnezeu merge”.
După moartea soțului ei, în anul 374, Sfânta Nona s-a îmbolnăvit, dar a suferit această ultimă
încercare spre slava lui Dumnezeu. Și-a dat sufletul ei în mâinile Domnului, în timpul slujirii
dumnezeieștii Liturghii, rămânând peste veacuri drept mama care a dat Cerului și Bisericii trei sfinți.
Avem, deci, un exemplu de mamă care și-a dorit ca pruncii ei să fie moștenitori ai Împărăției lui
Dumnezeu!

Sfânta Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur – model pentru soțiile văduve

Bucuria și fericirea permanentă și neschimbătoare există doar în ceruri. Aici pe pământ toate sunt
în permanentă schimbare. De multe ori bucuria este doborâtă de tristețe, așa cum s-a întâmplat în familia
binecuvântată și fericită a dregătorului din Antiohia, Secundus, și a soției sale, Antuza. Din bucurie
familia a căzut în durere, în tristețe, a trecut de la starea de fericire la starea de doliu. Tatăl familiei a
murit pe neașteptate, la puțină vreme după nașterea lui Ioan. Comandantul Secundus a murit! Și Antuza a
primit fulgerător o grea lovitură. A ars-o flacăra durerii! Și a plâns mult și amar în fața soțului ei mort, a
bunului ei tovarăș, în casa lor împodobită de marmură. (...)
Antuza a suferit și a pătimit mult prin moartea soțului ei, dar n-a deznădăjduit. N-a lăsat ca
văduvia apărută în floarea tinereții să-i tulbure sufletul și să-i întunece mintea. Ca mamă văduvă a luat
aminte la cuvintele Apostolului care îndeamnă: „să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte”
(Evrei 12, 1). Antuza a purtat cu răbdare lupta pe care o avea în față, a răbdat împotriva valurilor acestei
mari încercări.
Și cine a ajutat-o să rabde și să rămână liniștită în marea ei durere? Întâi de toate supunerea din tot
sufletul față de voia lui Dumnezeu. Antuza n-a vrut să cerceteze voile lui Dumnezeu și a crezut că ceea ce
El a îngăduit a fost spre folosul ei veșnic, și că nu i-a dat crucea iubirii Lui părintești mai grea decât putea
s-o poarte. Așadar, a ridicat în fiecare zi crucea ei grea fără să cârtească și astfel și-a arătat iubirea față de
Dumnezeu. Căci „aceasta înseamnă a-l iubi pe Dumnezeu: a răbda și a nu cârti”.
În al doilea rând, i-a dat curaj și a ajutat-o să rabde și să accepte adevărul că soțul ei trăia în ceruri,
în împărăția lui Dumnezeu. Antuza nu s-a tulburat „ca cei care nu au nădejde” (1 Tesaloniceni 4, 13), care
se tânguiesc pentru cei morți și se tulbură, care nu nădăjduiesc în învierea morților. Antuza a crezut
nezdruncinat că soțul ei n-a dispărut, că nu s-a risipit în neant, ci viețuiește și dincolo de mormânt în
împărăția Domnului nostru lisus Hristos Cel Atotputernic. Secundus a fost un creștin bun și virtuos, și
moartea lui a fost o mutare la Domnul. (...) Această cugetare și convingere, că-l va întâlni în ceruri pe
soțul ei iubit, acolo unde toți sfinții lui Dumnezeu se odihnesc și se veselesc cu slavă și bucurie
preaslăvită, a făcut-o pe tânăra văduvă, pe mama Antuza, să rabde neîncetat.
3
 Femeile văduve se cuvine să-i urmeze acestei văduve răbdătoare, ca să se mângâie în marea lor
durere. Să ridice și ele crucea grea a văduviei, să nu plângă nemăsurat și să nu se întristeze până la
moarte, să nu lase tulburarea exagerată să le întunece mintea, încât să nu poată să vadă cele cuvenite. Să
nu se îmbete din pricina durerii, iar cuvintele lor să nu fie cuvinte nesăbuite, și glasurile lor pline de
puțină credință să nu tulbure și pe alții, pe casnici și rudenii, ci prin răbdarea lor să-I mulțumească lui
Dumnezeu.
Prin urmare, să nu arate tânguiri de deznădejde și țipete, lamentări și cârtiri, bocete și strigăte
străine, însingurare și îndepărtare de biserică, încălcarea îndatoririi de a merge regulat la locașul sfânt.
Toate acestea nu folosesc, nu înseamnă cinstirea celui adormit. Tu, cea văduvă, vrei să-l cinstești pe soțul
tău plecat de lângă tine? În alt mod să-l cinstești: prin psalmodii înălțate către Dumnezeu și prin viața ta
virtuoasă! Dar și să faci milostenii, binefaceri, Sfinte Liturghii pentru odihna sufletului lui. (...)
Pe fundamentul acestei credințe, că Dumnezeu Părintele este iubire, a început să mediteze tot mai
des asupra cuvântului dumnezeiesc. Astfel, a citit paginile inspirate ale Sfintei Scripturi, care sunt
„cuvinte de îndemn” (Evrei 13, 22) de mângâiere și de întărire în încercări. Cuvintele inspirate de
Dumnezeu ale psalmistului: „Domnul păzește pe cei străini; pe orfani și pe văduvă va sprijini și calea
păcătoșilor o va pierde” (Psalmul 145, 9) o încredințau că Domnul o va întări și o va mângâia. De aceea
repeta aceste cuvinte în fiecare zi, ca să primească curaj și putere. Sufletul îndurerat al Antuzei și-a pus
toată nădejdea în Domnul Cel Atotțiitor și Atotbun, Care Se îngrijește chiar și de florile câmpului și de
păsările cerului. De aceea, ca văduvă și mamă creștină care nădăjduia în Dumnezeu, a alergat în orice
necaz al ei la Părintele ceresc. În El și-a sprijinit orice nădejde, și Lui s-a rugat. Pe credință și-a sprijinit și
nădejdea, și se lupta rugându-se. De aceea a și biruit! „Neamul femeiesc are o oarecare înclinație către
starea emoțională. Când însă se adaugă și tinerețea, și văduvia timpurie și lipsa experienței vieții, și
mulțime de griji, și viețuirea de dinainte în petrecere bună, în bucurie și bogăție, atunci viața devine foarte
grea. Și dacă cea care a primit lovitura nu se bucură de ajutor din ceruri, primul gând ar putea s-o
doboare”. Pe Antuza însă, care a primit ajutorul lui Dumnezeu nimic n-a reușit s-o facă să cadă, s-o
zdrobească, și acest lucru a fost prima și marea dovadă a grijii sporite a lui Dumnezeu fată de ea, față de
mama văduvă, luptătoare, care credea și nădăjduia în Dumnezeu, ocrotitorul și ajutătorul văduvelor și al
orfanilor. Ea însăși din propria experiență mărturisea că s-a aflat întotdeauna „sub înrâurirea ajutorului de
sus” și faptul că: „Cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit să rezist!”