Universitatea “Valahia” din Târgovişte

Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Ştiinţele Educaţiei

Specializarea: Teologie Pastorală
Disciplina: Catehetică ortodoxă

Spovedania în actualitate

Coordonator:
Pr. Lect. Dr. Savelovici Anton

Susținător:
Pătrașcu Florin – Adrian
ANUL III, GRUPA II

Tărgoviște
 2022

Planul lucrării

Introducere

Capitolul I: Sfânta Taină a Pocăinţei

Capitolul II: Spovedania în actualitate

Concluzii

Bibliografie

2
 Introducere

„Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi” ( Ioan XX,21), se

adresează Mântuitorul Hristos, Apostolilor Săi, când Li se arată în ziua Sfintei Învieri. Le
indică misiunea lor, care va fi a succesorilor Săi, la dă puterea de a-i învăţa pe oameni, de a-
i sfinţi prin Botez şi prin celelalte Sfinte Taine, la dă misiunea de a-i călăuzi pe credincioşi
„a-i conduce în viaţă către ţelurile creştine”1.
Cunoaşterea profundă a Sfintei Scripturi, asimilarea cunoştinţelor din diferitele
discipline teologice sunt toate de o esenţială importanţă pentru profilul spiritual al preotului,
al celui care se pregăteşte să primească darul preoţiei, să fie slujitor al lui Hristos şi iconom al
Tainelor Lui. Dar, dincolo de toate acestea, pentru a îndeplini cu vrednicie deplină şi sub toate
aspectele sfânta misiune încredinţată este necesară o condiţie esenţială, definitorie pentru
îndeplinirea celorlalte: să existe chemare lăuntrică, vocaţia cu adevărat de primirea harului.
Vocaţia face din preot „un vas ales”, slujitor exemplar al sfântului altar şi al
enoriaşilor. Dovedeşte vocaţie autentică, preotul care are arta şi ştiinţa de a cerceta sufletele.
În ceasul în care înalta ierarhie canonică a Bisericii îl învredniceşte cu însemnele, Sfinţii
Preoţi, înveşmântându-l cu sfinţenie şi rostind: „ Vrednic este!”, tânărul teolog trebuie să fie
pe deplin pregătit pentru primirea Sfintei Taine: „ Ceea ce este foarte important pentru
candidatul la preoţie, este ca înainte de toate să se examineze el însuşi, cu o privire
scrutătoare până în adâncul sufletului”2.
Hotărârea iniţială, imperativul categoric al conştiinţei celui care îşi declară dorinţa de a
primi preoţia, trebuie să fie o hotărâre necondiţionată, jertfitoare, iar la acestea se va adăuga
simţul măsurii şi onestitatea, cumpătatea, demnitatea caracterului său. Acel imperativ al
conştiinţei îi va dicta întreaga comportare faţă de păstoriţii săi: „Neuitând nicio clipă că nu
parohienii sunt în slujirea preotului, ci el este neîncetat în slujba lor”3. Pilda măsurării iubirii
pentru sufletele credincioşilor, îi este oferită preotului de Însuşi Domnul Hristos, care S-a dat
pe Sine jertfă pentru noi. (Galateni II,20)

1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii, Ed. I.B.M.
al B.O.R., Bucureşti, 1978, p. 52.
2
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în ” Studii Teologice”, nr. 9-10, noiembrie-
decembrie, 1949, p.748.
3
Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Preoţia, taină şi slujire în viaţa Bisericii, în ”Ortodoxia”, nr. 4, 1982, p. 318.

3
 „Din adevărata iubire evanghelică, din convingere şi credinţă porneşte adevărata
râvnă pastorală, zelul preotului, o autentică şi adâncă iubire creştină activă. Iubirea faţă de
Dumnezeu şi faţă de semeni, însufleţeşte zelul şi devotamentul păstorului de suflete” 4.
Zelul pastoral al preotului să se dovedească prin preocuparea deosebită pentru pietatea
celor păstoriţi, dar şi pentru comportarea lor civică şi în viaţa de familie, folosind atât
cunoştinţele sale teologice cât şi cele de cultură generală; şi unele şi altele îi vor fi de mare
folos şi ajutor; dragostea, devotamentul, zelul, trebuie să fie înrădăcinate adânc în inima sa de
slujitor în Biserica Domnului şi să dea necontenit roadele cele mai frumoase.
Zelul în slujirea pastorală este şi elan, avânt şi însufleţire, dinamism creator; zelul său
creştin îl va determina pe preot să tindă permanent spre înaltă moralitate şi perfecţiune
spirituală pentru sine şi pentru enoriaşii săi; se va sârgui fără contenire ca el însuşi să se
dovedească nu numai ascultător al Cuvântului ci şi împlinitor al Lui.
Pornind pe calea slujirii ce i-a fost încredinţată, tânărul preot trebuie să fie pregătit
moral, pentru că nu va găsi numai poteci netede şi poieni înflorite; Sfântul Ioan Gură de Aur
previne chiar că este firesc lucrul ca: „sufletul preotului să fie bătut de mai multe furtuni
decât cele ridicate de vânturi pe mare”5.
Prin vocaţia sa autentică şi prin zelul său pastoral, preotul va găsi permanent puterea
de a nu se lăsa descurajat şi dezorientat în momentele de criză şi de încercare sufletească. Prin
vocaţie şi prin zelul său în slujirea pastorală, preotul trebuie să fie preocupat nu numai să
înveţe pe credincioşi normele de vieţuire creştină, ci trebuie să întrupeze în propria sa viaţă
principiile morale înalte şi virtuţile. Zelul său sincer se arată în devotamentul faţă de ţară, în
respectarea legilor, îndemnând pe credincioşii săi spre aceeaşi atitudine de respectare a
legalităţii şi a normelor de convieţuire socială.
Aşadar, primirea demnităţii sacerdotale înseamnă şi cea mai înaltă răspundere moral-
spirituală, de care trebuie să fie pe deplin conştient fiecare slujitor al sfântului altar: „Nu fi
nepăsător faţă de harul care este în tine, care ţi s-a dat prin proorocire, cu punerea mâinilor
preoţiei”( I Timotei: IV, 15).

4
Ibidem, p. 320.
5
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, în Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz,
Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, p. 84.

4
 Capitolul I: Sfânta Taină a Pocăinţei

Sfintele Canoane au fost aşezate pentru a tocmi întreaga viaţă bisericească, în cele mai
importante probleme şi acte ale organismului bisericesc. Între acestea se numără, ca un sector
deosebit de important, acela al duhovniciei, sau al lucrării duhovniceşti a mântuirii care se
concentrează în jurul marelui act al administrării Sfintei Taine a Pocăinţei. Astfel, Taina
Pocăinţei, implică actul mărturisirii, apoi al dezlegării şi al epitimiei. Ea este administrată de
către episcop sau preot, îndrepţăţiţi la aceasta prin hirotonia lor în treapta respectivă. Într-
adevăr este cutremurătoare chemarea preotului duhovnic. Sfântul Ioan Gură de Aur, constată
că deşi preoţii îşi îndeplinesc între oameni, pe pământ, slujba lor, ei sunt puşi însă să se
îngrijească de bogăţiile cerului, căci, „ceea ce fac preoţii pe pământ aprobă Dumnezeu sus în
ceruri. Stăpânul întăreşte judecata slugilor. Preoţii au ajuns la aşa o mare demnitate ca şi
cum ar fi mutaţi deja în ceruri”6.
Pe lângă moralitate şi sfinţenie, preotul duhovnic mai trebuie să aibă şi ştiinţa
necesară. Ştiinţa preotului îi slujeşte mai întâi pentru expirarea sufletului omenesc în cele mai
intime cute ale sale, iar după ce i-a analizat sufletul se cere ca, cu socotinţă şi destoinicie să-l
uşureze pe acela cu învăţătură. Ştiinţa preotului duhovnic, numai îngemănată cu o experienţă
bogată câştigată în ani grei şi lungi îmbracă pe preot cu suma aptitudinilor necesare pentru
duhovnicie. În ceea ce priveşte deosebirea între preotul duhovnic, de mir şi călugărul
duhovnic, Sfintele canoane şi Dumnezeieştile Pravile îi privesc cu egală importanţă şi de o
egală valoare, dând chiar anatemei pe aceia care ar ocoli să se lase cuminecaţi de un preot
căsătorit, preferând pe altcineva.
Preotul duhovnic este deci, cel dintâi chemat a se spovedi cât mai des, căci nu poate
orb pe orb să se călăuzească. Teognost, scriitor bisericesc din secolul al IX -lea, din
Constantinopol, sfătuieşte pe un preot zicând: „Sârguieşte-te să rămâi nepătat în treapta în
care ai fost chemat, prin toată virtutea şi curăţia”7.
Nu numai preotul trebuie să se mărturisească des şi să fie cu sufletul mereu curat, ci el
trebuie să cheme pe păstoriţii săi cât mai des la spovedanie, căci pocăinţa trebuie să se facă pe
parcursul întregii vieţi. Prin urmare, mărturisirea păcatelor de către creştini trebuie făcută
înaintea preotului duhovnic, fiindcă mai prin dezlegarea acestuia primeşte cel ce se pocăieşte

6
Ibidem, p. 113.
7
Dragoş Mihai Olteanu, Despre preoţie la Teognost, art. în ziarul Lumina, accesat la data de 11.11.2022, ora
16:30.

5
dezlegarea sau iertarea păcatelor sale şi de la Dumnezeu. De aici rezultă fără îndoială
importanţa cu totul excepţională ce se atribuie duhovnicului în scaunul mărturisirii. Asupra
felului în care are a se desfăşura actul mărturisirii, Pravilele ne învaţă că penitentul va sta în
picioare, cu mâinile lăsata în jos, căutând spre pământ, având atitudinea şi înfăţişarea unui
acuzat care a greşit mult, însă care are atâta putere morală să-şi recunoască păcatul cu părere
de rău.
Duhovnicul prin priceperea şi îndemânarea sa să fie asemenea medicului către care se
îndreaptă bolnavul cu toată încrederea, că îi va identifica boala şi îi va prescrie leacul
corespunzător. Un duhovnic bun este căutat ca şi un medic bun. Despre această pricepere şi
îndemânare a duhovnicului în tratarea penitentului, vorbesc Sfinţii părinţi, ai Sinodului VI
Ecumenic, în Canonul 102, când zic: „Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a dezlega
şi a lega, trebuie să ţină seama de calitate păcatului şi de aplicarea spre întoarcere a celui ce
a păcătuit şi astfel să dea bolii tratamentul potrivit. Drept aceea, cel ce dovedeşte pricepere
medicală în privinţa sufletului trebuie să cerceteze dispoziţia celui ce a păcătuit, să
supravegheze în ce chip se îngrijeşte el între timp de întoarcerea sa, de nu se împotriveşte
medicului şi de nu creşte rana sufletului prin întrebuinţarea doftoriilor puse asupra ei”8.
Oprirea de la Sfânta Împărtăşanie nu poate fi o pedeapsă deoarece însuşi canonul nu
are rost de pedeapsă ci unul de vindecare. Ceea ce înseamnă că oprirea de la împărtăşanie este
un mijloc corecţional care pregăteşte mai lesne dispoziţia de căinţă şi înaintarea în virtute a
penitentului. Din punct de vedere al tactului pastoral, e bine ca duhovnicul să nu abuzeze de
oprirea de la Sfânta Împărtăşanie ci, mai de grabă, să ţină seama de nivelul râvnei
duhovniceşti a epocii, spre a nu îndepărta pe credincioşi de la spovedanie. Trebuie să se facă
distincţie între dezlegare şi canon. Dezlegarea este sfârşitul actului spovedaniei, iar canonul
este reţeta şi învăţătura ce se dă după dezlegare9.
Ca încheiere, mai amintim una dintre cele mai de seamă îndatoriri ale duhovnicului,
care priveşte atitudinea sa după spovedanie. Este vorba de secretul mărturisirii, care a făcut
parte integrantă totdeauna din Taina Spovedaniei. Astăzi, violarea secretului mărturisirii
atrage după sine depunerea, din partea legilor bisericeşti în vigoare. Un asemenea preot
compromite întreaga acţiune de zidire a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi a mântuirii
oamenilor încredinţaţi lui10.

8
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, art.cit., p. 750.
9
Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor, Ed. Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 2003, p. 39.
10
Pr. Spiridon Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri, ca mijloc de pastoraţie individuală, în ” Mitropolia Olteniei”,
anul VIII, nr. 6-7, Craiova, 1956, p. 321.

6
 Capitolul II: Spovedania în actualitate

Textele Noului Testament precum şi literatura bisericească, ne înfăţişează pe preot ca

pe o călăuză sau îndrumător al credincioşilor pe calea spre mântuire. În parohia sa această
misiune de îndrumare a credincioşilor, se îndeplineşte în mod obişnuit prin formele pastoraţiei
sociale sau colective, cum este catehizarea, predica de duminica. Acest procedeu se numeşte
de obicei pastoraţie sau conducere spirituală colectivă. De aceea, ţinta misiunii pastoraţiei
trebuie să fie ajungerea pe cât se poate la individ, la contactul cu el, la cunoaşterea lui şi la
aplicarea metodelor corespunzătoare situaţiilor sufleteşti specifice lui. Practica pastoraţiei
colective se poate încadra, prin natura ei, în oricare sistem, din cauza periodicităţii ocaziilor
de care este legată, ca: Predica de Duminică şi în toate zilele de sărbători, ori cu ocazia
săvârşirii tainelor şi ierurgiilor. Pastoraţia individuală are însă un caracter incidental, deoarece
ea foloseşte cazurile, ocaziile şi întâlnirile întâmplătoare cu fiecare din enoriaşi. Un singur
prilej are preotul pentru îndrumarea spirituală individuală a enoriaşilor săi, care este unică:
Spovedania.
Spovedania este în esenţa ei şi înainte de orice, o Taină a Bisericii. Este taina prin care
se împărtăşeşte harul iertării şi al împăcării cu Dumnezeu, adică a reintegrării în har a
creştinului pocăit11. Dar, spovedania, nu este numai o taină, ci în acelaşi timp este o instituţie
de pedagogie divină, prin care se poate cârmui sufletul prin resorturile sale cele mai adânci; în
legătură cu administrarea Tainei Spovedaniei, rolul de păstor sau îndrumător spiritual al
preotului vine la iveală într-o măsură covârşitoare. Ea este forma cea mai proprie şi cea mai
eficace de conducere pastorală. Este, prin urmare, firesc, ca în scaunul de spovedanie,
pastoraţia să se întemeieze şi să pornească de la cunoaşterea individualităţii religios-morale a
credinciosului12.
În scaunul de spovedanie, duhovnicul va ţine ca deschiderea inimii penitentului să se
încadreze în limitele unei pocăinţe şi dorinţe de îndreptare morală. Cunoaşterea poziţiei exacte
a fiecăruia sub raportul religios-moral, ne va indica dacă este nevoie şi în ce măsură sau în ce
puncte de credinţă trebuie să intervenim pe loc cu o cateheză sumară sau de circumstanţă
adecvată.

11
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Teologia dogmatică ortodoxă, volumul III, Ed. I.B.M. al B.O.R., București,
2010, p. 237.
12
Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Taina Mărturisirii, în ”Ortodoxia”, anul XXXI, nr.3-4, iulie-decembrie, 1979,
p. 488.

7
 Momentul, însă, în care pastoraţia în scaunul de spovedanie este angajată din plin de
condiţiile caracteristice individualităţii, îl reprezintă dictarea sau stabilirea canoanelor sau
epitimiei, adică a acelui tratament curativ, care constă din exerciţii, în scopul regenerării
organismului moral, adică a conştiinţei şi voinţei penitentului. Se înţelege, deci, că la
prescrierea canonului, trebuie să se ia în seamă o serie de consideraţiuni în legătură cu
personalitatea individului şi cu viaţa lui în lume, spre a se şti dacă epitimia sau canonul
prescris vor fi împlinite întocmai de penitent. Pentru aceasta duhovnicul trebuie să aibă în
vedere următoarele:
a) însuşirile naturale ale temperamentului şi ale stării sufleteşti a penitentului, cu alte
cuvinte, individualitatea lui, mai ales în raport cu păcatul.
b) se va ţine seama de nivelul moral, adică de gradul de virtute şi de perfecţiune al
subiectului de spovedanie. Negreşit, canoanele recomandate acestor categorii de credincioşi
nu au, în general, un caracter corecţional sau de vindecare a unor metehne morale; ele sunt
menite să-i facă numai a spori sau a înainta şi mai mult în starea lor şi a se face mai vrednici
de unire cu Domnul. Canonul trebuie prescris apoi în raport cu : puterile penitentului;
posibilităţile de viaţă şi relaţiile personale ale penitentului; mentalitatea personală a
penitentului şi a timpului actual; felul, natura şi gravitatea păcatului; dispoziţia de îndreptare a
penitentului13.
Scopul urmărit în ultima linie prin spovedanie este de a dobândi pentru penitent
iertarea, deci împăcarea cu Dumnezeu: „Pregătirea şi realizarea acestui scop formează ţinta
finală a întregii asistenţe religios-morale, exercitată de preot prin pastoraţie individuală din
scaunul spovedaniei”14.
De asemenea, preotul în scaunul de spovedanie, când pe lângă, iertarea păcatelor, face
şi pastoraţie individuală, mai trebuie să ţină seama de alte elemente esenţiale în îndrumarea şi
catehizarea penitentului.
În primul rând, preotul duhovnic trebuie să ştie să asculte ceea ce are de spus cel care
vine la spovedanie, căci numai aşa penitentul îşi poate deschide sufletul sincer către preot,
care Îl reprezintă pe Dumnezeu. Chiar dacă ascultarea aceasta este lungă, preotul nu trebuie să
îl oprească pe cel care mărturiseşte, numai dacă are nevoie urgentă de vreun sfat.
Dacă însă duhovnicul ăşi dă seama că acea persoană nu a spus tot, el trebuie să ştie să
întrebe. Nu poate întreba oricum, ci cu tact şi bun simţ.

13
Î.P.S. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, Preotul în Biserică, în
lume, acasă, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, pp. 284-285.
14
Pr. Spiridon Cândea, art.cit., p. 325.

8
 Preotul duhovnic trebuie să aibă răbdare cu cel care vine la spovedanie. Să nu facă
nicio spovedanie grăbită, penru a putea clarifica şi lămuri toate problemele sufleteşti ale
penitentului, chiar dacă acesta nu le-a spus, dacă îşi dă seama din spovedanie că penitentul are
probleme sufleteşi.
Preotul care spovedeşte treuie să cunoască regulile bisericeşti, canoanele, pentru că
după cum am spus mai sus, după spovedanie, penitentului trebuie să i se dea un canon, sau
epitimie. Aceasta trebuie dată după nişte reguli, nici prea drastice, pentru a nu pierde pe cel
care se spovedeşte, dar nici blânde, acest lucru datorită faptului ca penitentul să nu creadă că
păcatele se iartă aşa uşor de către Dumnezeu15.
Nu în ultimul rând, preotul duhovnic trebuie să-şi facă din penitent un prieten, dar nu
orice fel de prieten. Un prieten în care penitentul trebuie să ştie şi să aibe încredinţarea că
duhovnicul îi vrea binele şi niciodată răul, căci el reprezintă pe Dumnezeu, care nu vrea
moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.
Preotul duhovnic, în scaunul de spovedanie, trebuie să dea cele mai bune sfaturi,
pentru ca penitentul să nu mai continue în acele păcate şi să se pocăiască în adevăratul sens al
cuvântului. Trebuie că duhovnicul să vorbească liber cu cel ce se spovedeşte şi dacă e nevoie
să îl mustre, nu spre pierzanie, ci spre îndreptare.
De aceea, penitentul trebuie să îşi mărturisească păcatele deschis şi cu umilinţă, iar
duhovnicul să îi dea cele mai bune sfaturi, spovedania devenind calea de pastoraţie
individuală a oricărei persoane din parohie. Din păcate, astăzi la spovedanie vin din ce în ce
mai puţine persoane, fie din lene, sau din mândrie, fie din frică sau pentru că nu au conţtiinţa
că orice om este supus greşelii.

15
Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Ed. Ortodoxă Română, Alba Iulia, 1995, p. 232.

9
 Concluzii

În iconomia Bisericii, Taina Mărturisirii cuprinde esenţial aceste elemente

constitutive: căinţa, mărturisirea păcatelor înaintea duhovnicului, dezlegarea dată de preotul
duhovnic, cu canonul rânduit. Aceste trei componente trebuie văzute în întrepătrundere, în
unitate, ca un întreg şi numai împreaună fac fiinţa Tainei şi o fac mai eficientă.
Rolul mărturisirii păcatelor în faţa duhovnicului este acela de a mărturisi, de a
recunoşte, dar recunoaşterea aceasta este în faţa lui Dumnezeu, preotul fiind numai
instrumentul prin care Dumnezeu lucrează. Cel care se mărturiseşte, îşi verifică şi îşi afirmă
criteriile morale după care îşi conduce viaţa. Ştie că va da socoteală în faţa lui Dumnezeu. Pe
preot îl poate păcăli, dar pe Dumnezeu nu îl poate minţi, căci Dumnezeu ştie şi cunoaşte
gândurile oricărui om în parte.
Cel care vine la spovedanie, trebuie ca înainte să se cerceteze şi să se pregătească.
Această pregătire nu se face ocazional, întâmplător şi formal, ci trebuie ca ea să fie una
specială şi cu totul deosebită.
Astfel, prin spovedanie, preotul poate face pastoraţie individuală oricărei persoane
care vine să-şi mărturisească păcatele. Este cea mai potrivită cale de a învăţa personal pe
enoriaşii pe care Hristos i-a dat spre păstorire.

10
 Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte

Patriarh Daniel, Patriarhul Biserici Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed.
I.B.M. al BOR., Bucureşti, 2013.
2. Cândea, Pr. Spiridon, Taina Sfintei Mărturisiri, ca mijloc de pastoraţie individuală,
în ” Mitropolia Olteniei”, anul VIII, nr. 6-7, Craiova, 1956.
3. Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în ”Studii
Teologice”, nr. 9-10, noiembrie-decembrie, 1949.
4. Galeriu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Preoţia, taină şi slujire în viaţa Bisericii, în
”Ortodoxia”, nr. 4, 1982.
5. Idem, Taina Mărturisirii, în ”Ortodoxia”, anul XXXI, nr.3-4, iulie-decembrie, 1979.
6. Olteanu, Dragoş Mihai, Despre preoţie la Teognost, art. în ziarul Lumina.
7. Plămădeală, Î.P.S. Dr. Antonie, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului,
Preotul în Biserică, în lume, acasă, Ed. Deisis, Sibiu, 1996.
8.Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema
intercomuniunii, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1978.
9. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, în Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul
Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed.
Sophia, Bucureşti, 2004.
10.Stăniloaie, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, volumul III, Ed.
I.B.M. al B.O.R., București, 2010.
11. Vintilescu, Pr. Prof. Dr. Petre, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor,
Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2003.
12. Idem, Spovedania şi duhovnicia, Ed. Ortodoxă Română, Alba Iulia, 1995.

11