Psalmii lui David – rolul lor în cadrul cultului liturgic

cateheză

Preot Pațanghel Ionel

1. Pregătirea aperceptivă:
Înalt Prea Sfintitul Bartolomeu Anania ne istorisește și ne aduce la cunoștința despre
psalmi. Și astăzi Biserica consideră Psalmii lui David ca fiind cele mai puternice rugăciuni, ele
împodobind minunat toate slujbele ortodoxe.

2. Anunțarea temei:
Astăzi, vom discuta despre Psalmii lui David și rolul lor în cadrul cultului liturgic.

3. Tratarea temei:
Omul, care este cântat cu atâta pasiune în psalmi, omul, pentru care Dumnezeu a făcut
atâtea lucruri minunate, omul, el este coroana întregii creaţii, iar acum este chemat să-L laude pe
Dumnezeu cu însăşi cuvintele lui. Formaţi în acest fel în etape succesive, psalmii au păstrat urma
adaptării lor la împrejurări. Psalmii, într-adevăr, nu pot fi înţeleşi decât împreună. Numai aşa
poate fi înţeleasă cristalizarea, supravieţuirea, fructul vieţii lui Israel, a cărui gândire au produs-o,
a cărui acţiune au alimentat-o şi ale cărui sentimente le-au susţinut. În felul acesta poartă ei
trecutul şi viitorul.
Aşa cum a ajuns până la noi, Psaltirea trebuia să fie o culegere de cântece liturgice mai
mult sau mai puţin oficială folosită la Ierusalim în epoca celui de al doilea Templu, în secolul al
IV-lea înainte de Hristos: se întrezăresc pelerinaje (Ps. 122), procesiuni (Ps. 132), rituri,
rugăminţi, rugăciuni de tot soiul. Din această epocă şi până în ziua de azi psalmii sunt o
componentă principală a cultelor iudaismului şi creştinismului.
Vechiul Testament este considerat preistoria creştinismului. Noul Testament este o
prelungire firească a lui. Cartea Psalmilor a fost cartea de cântări a evreilor. De fapt, sunt cinci
cărţi ale psalmilor, fiecare terminându-se cu o doxologie, iar acestea au o corespondență mai

1
mult accidentală cu cele cinci cărţi ale lui Moise. Psalmii 1-14, prima carte, reflectă cartea
Genezei, subiectul cheie fiind omul şi sfaturile lui Dumnezeu cu privire la el. Psalmii 42-72
constituie o a doua carte, al cărui subiect cheie este Israel. Această carte începe cu un strigăt de
izbăvire şi se termină cu împăratul lui Israel domnind peste naţiunea răscumpărată. Mulţi dintre
psalmii din această grupă reflectă învăţătura Exodului.
Psalmii 73-89, cea de-a treia carte, conţin sanctuarul pentru nota lor dominantă şi de
aceea sunt o paralelă a cărţii Levitic. Psalmii 90-106, corespund în mod evident cărţii Numeri,
cea de-a patra carte a lui Moise. Acest grup de psalmi începe cu unul scris de Moise şi se termină
cu unul care relatează răzvrătirile poporului Israel în pustie. Psalmii 107-150, cea de-a cincea
carte, sunt legaţi de Deuteronom, gândul predominant fiind Cuvântul lui Dumnezeu.
Caracterul religios al cuprinsului psalmilor ne arată că scopul scrierii, compunerii şi
adunării lor la un loc n-a fost, în primul rând dragostea de literatură poetică sau satisfacerea unui
imbold şi talent poetic, ci mai mult scopul practic, şi anume: practic religios.
Un criteriu al sacralităţii spaţiului cultic este pe lângă o anume consacrare rituală,
funcţiunea şi rolul său în viaţa omului. Modul cum este gândită şi afirmată relaţia cu Dumnezeu
în cadrul serviciului cultic, reală şi simbolică, are efecte şi asupra ideii de sacralitate a locaşului
de cult. Construcţia şi arhitectura locaşurilor de cult este condiţionată de ansamblul unor
concepţii şi realităţi, de evoluţia şi stagnarea lor, cu alte cuvinte de factorii interni, la care abia
ulterior se adaugă influenţa factorilor externi: stiluri arhitectonice, curente estetice, caracteristici
geografice etc.
În iudaism, la fel ca şi în alte religii, locașul de cult nu este tot atât de vechi precum
cultul, care îl precede. Referirile la locurile rezervate cultului sacrificial, ulterior la altarele
ridicate pe înălţimi sunt numeroase în Sfânta Scriptură.
Titlul general al Cărţii Psalmilor este Psaltirea profetului şi regelui David, ceea ce ar
însemna că întreaga operă are un singur autor; aşa credea vechea şcoală rabinică şi de aceeaşi
părere erau chiar câţiva dintre Părinţii şi scriitorii bisericeşti ai primelor patru secole.
Cu toate acestea, atât titlurile originale ale psalmilor cât şi critica textuală obiectivă au
ajuns la concluzia că nu toţi psalmii sunt ai lui David, dar nici nu pot fi stabilite certitudini
asupra paternităţii unuia sau altuia dintre cei puşi la îndoială. Câţiva îi sunt atribuiţi lui Asaf sau
urmaşilor lui, dar Cassiodor, unul dintre cei mai harnici comentatori, crede că e vorba numai de
un procedeu literar al lui David. Psalmul 89 este pus pe seama lui Moise (poate că prin acelaşi

2
procedeu), dar psalmii anonimi (însemnaţi cu „Aliluia“ sau „cântările treptelor“) nu pot fi decât
ai autorului principal. E posibil însă ca psalmii 145-148, atribuiţi lui Agheu şi Zaharia, să dateze
din epoca postexilică, precum şi Psalmul 136, intrat în cult ca polieleu la utrenie.
Controversele de acest fel sunt neesenţiale. Important este faptul că psalmii, în întregul
lor, sunt străbătuţi de o tonalitate poetică una şi aceeaşi de la un capăt la altul: duhul davidic.
Psalmii au intrat foarte de timpuriu în cult, atât în cel mozaic cât şi în cel creştin. Citirea
sau cântarea de psalmi se practică în toate marile ramuri ale creştinismului, adică în Bisericile
ortodoxă, catolică, protestantă şi anglicană. în Occident ei sunt versificaţi anume şi au melodii
specifice. în cultul ortodox se regăsesc, integral sau numai versete, în toate Cele Şapte Laude ale
zilei liturgice, în Sfintele Taine, în ierurgii şi în colecţii de rugăciuni. în unele mânăstiri, mai
mari sau mai mici, Psaltirea este citită fără întrerupere, prin rotaţie, ziua şi noaptea, în biserică
sau în chilii, şi se constituie în ceea ce se cheamă „rugăciunea neadormită“.
Tradiţia liturgică a împărţit psalmii, în ordinea curgerii lor, în 20 de grupe numite
„catisme“ (de la grecescul káthisma = „acţiunea de a aşeza“, substantiv derivat din verbul kathÃ-
zo = „a se aşeza“; aceasta pentru că, în timpul citirii lor, călugării sau călugăriţele din mânăstiri îi
pot asculta şezând în străni). Cele douăzeci de catisme se află în cartea de cult numită Psaltire; la
sfârşitul fiecărei catisme se află şi o mică rânduială cu o rugăciune pentru creştinii care citesc
Psaltirea acasă.
Universul sufletesc al psalmilor. Se pare că, încă din fragedă tinereţe, păstorul David se
îndeletnicea cu făurirea unor instrumente muzicale. Aşa sună, cel puţin, mărturia sa din Psalmul
extra-numerar (al 151-lea în ordinea Septuagintei): Mâinile mele au făcut o harpă şi degetele
mele au alcătuit o psaltire. Faptul n'ar fi de mirare dacă ne gândim că cele mai multe din fluierele
şi cavalele ciobanilor noştri sunt făcute de ei înşişi.
Sigur este însă că tânărul devenise faimos prin talentul său de a cânta la harpă. Această
faimă l-a adus în casa regelui, pentru ca prin cântec să-i alunge acestuia stările neguroase
pricinuite de bântuiala unui duh rău (1 Reg 16, 14-23). Aceasta înseamnă că arta muzicală avea,
cel puţin în această împrejurare, o funcţie exorcizantă. Pe de altă parte, nu poate fi exclusă
presupunerea că talentul lui David nu se limita doar la strunele harpei.
Dacă este adevărat că, şi în cazul său, poeta nascitur, atunci trebuie să-i vedem muzica
împletită cu rostirea poetică, aşa cum o va face de-a lungul unei vieţi prin opera ce-şi va
împrumuta numele tocmai de la instrumentul muzical care o acompania. De asemenea, e de

3
crezut că nu a renunţat niciodată la lucrarea exorcizantă a artei sale; cei patruzeci de ani de
domnie i-au fost bântuiţi de duhurile rele ale numeroşilor săi duşmani, din afară şi din lăuntru, de
care îşi apăra sufletul printr'o armă mai puternică decât sabia şi care era numai a lui: poezia.

4. Asocierea
„Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau
împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii. Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot
poporul”.
Deşi continuau să se întâlnească în Templu, se adunau de asemenea şi în case, pentru a
“frânge pâinea” – adică, pentru a sărbători Noul Legământ al lui Iisus Hristos în Taina
Euharistiei. Cina Domnului, sau Euharistia, este punctul culminant şi continuarea sistemului
sacrificial al Vechiul Testament. În Faptele Apostolilor 2, 42, Apostolul Luca descrie
comuniunea primilor creştini: „Şi stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătură frăţească, în
frângerea pâinii şi în rugăciuni”.
În originalul grecesc, cuvântul “rugăciuni” este articulat cu articolul hotărât şi constituie
un indiciu al faptului că primii creştini, la început, nu foloseau rugăciuni spontane, ci utilizau
rugăciunile liturgice ale comunităţii iudaice. Acest lucru este întărit şi de faptul că Apostolii
continuau să ia parte la viaţa liturgică a Templului. În Fapte 3, 1, citim despre Petru şi Ioan, care
se îndreptau înspre Templu, pentru rugăciunea de după-amiază.
Cu adevărat elocvent este şi exemplul Apostolului Pavel. Pavel, care a militat pentru
Evanghelia harului şi a luptat împotriva tendinţelor iudaizante din Biserica primară, pare să nu
aibă nici o problemă în a lua parte la anumite ritualuri iudaice. În capitolul 21 din cartea Faptele
Apostolilor, citim faptul că Iacov şi presbiterii bisericii din Ierusalim, îi oferă lui Pavel următorul
sfat: „Ia cu tine pe aceşti oameni, participă împreună cu ei la ritualurile de purificare şi
cheltuieşte pentru ei ca să-şi radă capul” (Fapte 21, 24).
Fragmentul mai sus citat respinge întru-un mod strălucit ideea că ritualul şi cultul liturgic
ar fi ceva incompatibil cu creştinismul adevărat. Ruda Domnului, Iacov, în calitate de întâi-
stătător al Bisericii din Ierusalim, îl îndeamnă pe Pavel să ia parte la ritualurile de purificare ale
acelor bărbaţi şi să plătească pentru ei toate cheltuielile necesare! Nu există nici un indiciu că
Pavel ar fi obiectat.

4
 În ultima carte din Biblie, în Apocalipsa, Apostolul Ioan descrie experienţa răpirii sale
până la cer, acolo unde a văzut închinarea cerească a îngerilor şi a sfinţilor. Tot acolo, el
sesizează un Templu, având o Sfântă a Sfintelor, un altar şi tămâieri (Apocalipsa 8, 3-4; 15, 5-8).
Modul ceresc de închinare, aşa cum îl descrie Sfântul Ioan în Apocalipsa, aduce foarte mult cu
Cortul Mărturiei din Vechiul Testament şi cu viziunea Profetului Isaia (Isaia 6).
Surprinzător sau nu, Noul Testament – de la început până la ultimul paragraf – nu
exclude închinarea liturgică. Noul Testament admite cult liturgic prezent în Vechiul Testament,
accentuând totodată faptul că Iisus Hristos este împlinirea profeţiilor şi prefigurărilor din Vechiul
Testament. Nicăieri Biblia nu îndeamnă la un mod de închinare lipsit de ritualuri, la un cult non-
liturgic. Prin urmare, creştinii evanghelici care doresc să onoreze învăţătura Bibliei, ar trebui şi ei
să folosească un mod de închinare “în conformitate cu modelul” arătat de Dumnezeu – adică un
cult liturgic.

5. Recapitularea
1. Care este caracterul religios al cuprinsului psalmilor?
2. Cum este afirmată relaţia cu Dumnezeu în cadrul serviciului cultic?
3. Cum a împărțit tradiţia liturgică psalmii?
4. Ce este Psaltirea?
5. Care este rolul lui David în scrierea psalmilor?

6. Generalizarea
De ce un mod de închinare liturgic?
Modul de închinare biblic este unul liturgic deoarece cultul divin din ceruri este unul
liturgic (Evrei 8, 5). Acest adevăr a fost văzut de profeţii care au fost răpiţi până la cer (Isaia 6,
Daniel 7, Apocalipsa 5).
Lucrurile acestea nu au fost facute dupa modelul celor omenesti, cum ar fi săli de
spectacol, teatre, săli de concerte sau de adunări populare. Închinarea către Dumnezeu trebuia
făcută într-un cadru modelat după realitățile cerești, așa cum ea avea loc și înaintea tronului lui
Dumnezeu. Închinarea de pe pamânt oglindea și participa în mod spiritual la închinarea din cer.
Scopul închinării aici, pe pământ, nu era de a fi înțeleasă de participanți sau de a folosi un limbaj

5
contemporan, ci de a participa la închinarea din cer, unde Hristos este Marele Preot. Era o
participare în jertfa Lui care s-a facut odată pentru totdeauna.

De ce este cultul Bisericii ortodoxe atât de provocator?

Răspunsul la această întrebare este următorul: deoarece este un lucru real, viu. Nu este
ceva superficial sau elaborat ad-hoc. Modul de închinare al Bisericii ortodoxe este destinat acelor
persoane care vor să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima lor, din tot sufletul lor, din tot
cugetul lor şi din toate puterile lor. Lupta noastră de a-L slăvi pe Dumnezeu dezvăluie modul în
care omenirea a decăzut de la slava lui Dumnezeu (Romani 3, 23). Dorinţa noastră de a-L slăvi
pe Dumnezeu descoperă dorinţa profundă a omenirii de a se reuni cu el, a stea înaintea lui şi faţă
în faţă cu El, în închinare (Apocalipsa 22, 3).
În concluzie, am încercat să arătăm că modul liturgic de închinare al Bisericii Ortodoxe
este întru totul biblic. Avem speranţa că acele persoane care participă întâia oară la o Liturghie
ortodoxă vor reveni şi vor încerca să înveţe şi să înţeleagă ce se întâmplă acolo cu adevărat.
Cultul ortodox vizează atât mintea, cât şi inima. Credinţa Bisericii Ortodoxe este cel mai bine
înţeleasă în context liturgic. Liturghia duminicală este, din multe puncte de vedere, intrarea în
Biserică şi chiar în Împărăţia Cerurilor. Şi scopul ultim al Sfintei Liturghii este de a ne conduce
pe toţi la închinarea veşnică pe care o vom aduce Sfintei Treimi: Tatălui, Fiului şi Duhul Sfânt.

7. Aplicarea
Psaltirea proorocului şi împăratului David este, dintre cărţile canonice ale Vechiului
Testament, poate cea mai citită carte în rândul credincioşilor noştri.
Psalmii sunt rugăciuni de laudă a lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, rugăciuni de pocăinţă.
Ei exprimă frământările din sufletul omului, poate mai bine decât oricare alte texte sfinte şi, în
aceeaşi măsură, recunosc în faţa lui Dumnezeu păcătoşenia oamenilor, dar şi părerea lor de rău,
şi dorinţa de îndreptare. Psaltirea este o carte dramatică. E cartea fiecărui suflet „necăjit şi
dosădit” cum se spune în limbaj vechi românesc. Fiecare se regăseşte în ea. E de ajuns să începi
lectura, ca să n-o mai lepezi din mână. Simţi că e cartea ta, cartea credinţei tale, a căderilor tale.
Simţi însă că e şi cartea speranţelor tale. E cartea împăcării cu Dumnezeu.
Izbăvirea de vrăjmaşi este una dintre cererile dese ale Psaltirii. În popor există o vorbă:
„Te pun la Psaltire!”, adică voi citi Psaltirea, cu speranţa că Dumnezeu va lămuri lucrurile. Căci

6
ea se citeşte cu umilinţă şi speranţă şi, după lectura ei, vine lămurirea şi se înfăptuieşte dreptatea
lui Dumnezeu. Psaltirea se citeşte mult de către credincioşii ortodocşi. Psalmii sunt mângâietori.
Îndeamnă la pocăinţă, ne fac mai buni, mai credincioşi, mai atenţi faţă de Dumnezeu şi faţă de
aproapele nostru. Prin psalmi se cere iertarea păcatelor, se recunoaşte slăbiciunea firii omeneşti
şi se cere întărire în lupta cu ispitele şi cu diavolul.
Psalmii se citesc în orice zi a anului, dar mai ales la vreme de necaz şi de supărări şi,
întotdeauna, credinciosul simte ajutorul lui Dumnezeu după citirea lor. Toţi psalmii sunt atât de
potriviţi sufletului omenesc, încât par a fi rugăciunea inimii fiecăruia din cei care citesc. Citirea
Psaltirii este un act de pocăinţă, fiind prescrisă de duhovnici ca mijloc de curăţire şi iertare, prin
forţa pe care o au psalmii, de a întoarce spre fapta bună, spre căinţă. Există mănăstiri în care
Psaltirea se citeşte încontinuu în biserică, lectura ei fiind socotită act de trezvie şi pocăinţă pentru
obşte.