Universitatea “ Valahia”

Facultatea de Teologie Ortodoxă și Stiințele Educației

Specializarea: Teologie Pastorală
Disciplina: Studiul Vechiului Testament

Credința despre înviere la poporul evreu

Coordonator:
Pr. Asist. Dr. Vîrlan Florin
Susținător:
Manea Albert

Târgoviște
2021
Planul lucrării

1
INTRODUCERE

CAPITOLUL I: Mesia, mesianismul și era mesianică – definiți și considerații

generale

CAPITOLUL II: Concepţia mesianică în iudaism

CAPITOLUL III: Credința despre înviere la poporul evreu

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

2
 Speranţa evreilor în venirea lui Mesia, cu trecerea timpului, era tot mai intensă, astfel
încât, ei credeau cu ardoare în venirea aceluia care va aduce în lume dreptatea şi pacea 1. Şi Ioan
Botezătorul credea în ceea ce evreii numeau Mesia. Misiunea sa de propovăduitor se concentra
pe două cărţi: a lui Isaia şi a lui Enoh. El nu era un separatist sau un exclusivist, ci dimpotrivă:
predica tuturor evreilor apropierea zilei judecăţii. Sărăcia lui era aceea de a da ascultare poruncii
lui Isaia: „În pustiu găsiţi calea Domnului” (Isaia 40, 3), şi să proclame apropierea sfârşitului
zilelor şi a naşterii lui Mesia, care va fi Fiul Omului, aşa cum l-a descris Enoh2.
În decursul istoriei însă, doctrina mesianică, cu originile sale complexe şi chiar
contradictorii, a dat naştere la confuzii destul de mari în minţile evreilor. Dar majoritatea dintre
ei par să fi înţeles că Mesia va fi un lider politico-militar, iar venirea lui va pune temeliile unui
stat concret, pământean3. De aceea s-a ajuns ca în cele din urmă omul medieval să considere
lumea ca şi o realitate şi un fapt religios. Unii evrei, după ideile lor religioase, au ajuns să creadă
că nu trebuia decât să se mântuiască pe ei înşişi; astfel au ajuns să desconsidere lumea. Erau însă
şi dintre cei care credeau că nu se pot mântui doar pe ei înşişi decât împreună cu lumea întreagă4.
Astfel, încet, încet, anumite diaspore au căutat să vadă în diferiţi oameni care căutau salvarea
evreilor din diferite persecuţii, pe Mesia pe care ei îl aşteptau, însă marea le-a fost uimirea când
şi-au dat seama că aceştia nu erau altceva decât nişte uzurpatori5.
Aşteptarea mesianică este una dintre ideile-forţă ale spiritualităţii ebraice, dar extrema
libertate a gândirii religioase a lui Israel, lipsit de dogme, în decursul istoriei a imprimat în
mesianism un iter6 lung şi complex, fapt pentru care nu există o unică idee mesianică7.
Cu alte cuvinte, putem spune că mesianismul respectă ideea ebraică de a stabili pacea,
dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu în toată creaţia: „Şi de aceea noi sperăm, Doamne Dumnezeu
nostru, să vedem realizarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, şi sperăm în reînnoirea lumii
care să fie asemenea împărăţiei lui Dumnezeu. În acea zi, când lumea va fi reînnoită, mântuită,
toţi oamenii îşi vor da seama că ţie, unicul Domn, trebuie să se închine, să se prosterne, şi astfel,
1
Pr. Prof. Dr. E. Cornitescu, Persoana lui Mesia şi lucrarea să în lumina profetiilor vechi testamentare, în „Studii
Teologice”, nr.9-10/1985, p.42.
2
P. Johnson, O istorie a evreilor, Editura Hasefer, Bucureşti, 2003, p. 106.
3
Ibidem.
4
Pr. Prof. Univ. Dr. E. Cornițescu, Mesia-Domn al Păcii şi al Dreptății, „Studii Teologice”. nr. 2/1990, p. 8.
5
Ibidem.
6
iter = „drum”, „călătorie”, „cale”, G. Guţu, Dicţionar Latin – Român, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, pp.
727-728.
7
Pr. Prof. Univ. Dr. E. Cornițescu, Persoana lui Mesia…, p. 51.

3
în acea zi Domnul va fi regele întregului pământ, va fi Unicul, iar Numele să de asemenea
Unic”8.
Dar după cum am putut observa deja, la început prevala în ebraism, ideea unui Mesia
personal: pentru unii regele - Mesia, unsul, care se identifica cu conceptul regal de dreptate: „În
viitor, se va înălţa regele Mesia, care va restabili împărăţia lui Dumnezeu în gloria sa, va
reconstrui templul şi va reuni pe cei împrăştiaţi ai lui Israel. În acea zi toate legile lor încep să
fie aplicate din nou, ca şi în vechime”9.
Într-o altă perioadă a istoriei poporului evreu, mai exact în jurul anului 500 î.Hr., în afara
conceptului de Mesia, prevalează cel de eră mesianică, când „[…]lupul va locui împreună cu
mielul, şi leopardul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu, şi vitele îngrăşate, vor fi
împreună, şi le va mâna un copil” (Isaia 11, 6).
Învăţaţii acestor timpuri, ca şi profeţii de alt fel, nu au aspirat cu atât ardoare la timpurile
mesianice pentru a domina lumea, pentru a se afirma înaintea naţiunilor, pentru a putea obţine
iubirea din partea celorlalte popoare, pentru a mânca, a bea sau a se distra, dar pentru a se putea
deda, fără oprelişti, studierii Torei, înainte de a intra în viaţa veşnică.
În acel timp nu va fi nici foame, nici război, nici invidie, nici rivalitate, dar bunurile materiale
vor fi din belşug, iar lucrurile scumpe vor fi ca praful pământului. Umanitatea deci, se va
preocupa doar de cunoaşterea lui Dumnezeu. Iar fii lui Israel vor fi toţi mari înţelepţi,
cunoscători ai misterelor ascunse şi realizatori ai ştiinţei Creatorului lor, în limitele umanităţii
lor10.
Era mesianică, cu sau fără Mesia, începând de pe pământul lui Israel se va răspândi la
toate naţiunile. Forţa extraordinară a credinţei şi speranţei ebraice se explică prin această
aşteptare de milenii şi care a ţinut în viaţă poporul lui Dumnezeu. Evreii speră ca Mesia să vină
în noaptea de Pesach, de aceea, în acea seară lasă uşa întredeschisă şi un loc liber la masa
pascală11.
Capitolul I: Mesia, mesianismul și era mesianică – definiți și
considerații generale

8
Ibidem.
9
M. Maimonide, Trattato sui re, cap. XI, apud Pr. Prof. Univ. Dr. E. Cornițescu, Pr. Asist. Univ. Drd. Nicolae
Popescu, Vechiul Testament – Aspecte religios-morale, culturale și sociale, Editura Europolis, Constanța, 2008, p.
36.
10
D. Abrudan, Profeţii şi rolul lor în istoria mântuirii, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 3-4 (1983), pp. 139-140.
11
N. Neaga, Împărăţia lui Dumnezeu Împărăţia păcii, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 78/1983, p. 402.

4
 Mesianismul (conceptul mesianic) poate fi definit ca speranţa sau aşteptarea cu privire la
venirea unui Mântuitor sau Salvator personal, cunoscut sub numele de Mesia (Meşiah) şi a unei
ere mesianice care va fi instaurată de către Salvatorul Mesianic. Era mesianică, instituită de
Mesia, va fi caracterizată prin domnia lui Dumnezeu asupra întregului univers terestru şi prin
pace, prosperitate şi bunăstare pentru Israel. De remarcat este faptul că o dată cu dezvoltarea
gândirii mesianice, proces desfăşurat în cadrul mai multor etape, s-a ajuns la atribuirea unui
caracter universal mesianismului. Astfel se consideră că efectele acestei epoci vor fi resimţite
într-un mod pozitiv și de către celelalte naţiuni12.
În gândirea iudaică prin termenul Maşiah – „Unsul” (în limba ebraică ‫ ) מָׁשִי ַח‬este denumit
Salvatorul şi Mântuitorul de la sfârşitul zilelor 13. Întâlnit în Levitic 4, 3-5 în expresia „preotul
uns” „preotul care şi-a primit ungerea”, termenul a fost folosit la început pentru a descrie pe
orice persoană care ar fi avut de îndeplinit o misiune divină – de la preoţi, profeţi şi până la
regi14. Prima dată când cuvântul acesta primeşte conotaţii mesianice, este în I Regi 2, 10, când se
foloseşte sintagma „Unsul Domnului”.
De asemenea se poate observa că în cartea profetului Isaia, împăratului neevreu Cirus îi
este atribuit numele de Unsul, Maşiah (Isaia 45, 1), deoarece el era un executant al voinţei
divine15. De cele mai multe ori acest termen are rezonanţe eshatologic-mesianice. În conformitate
cu promisiunea făcută lui David (II Regi 7, 12-13), dinastia davidică a fost privită ca fiind în
mod special aleasă16 (II Regi 22, 51; Psalmul 72; Psalmul 110, 1-4; Isaia 11, 1-2; etc.), iar mai
târziu profeţi ca Isaia şi Ieremia au profeţit despre apariţia unui rege din casa lui David, a cărui
domnie va fi glorioasă şi care va fi desemnat de către Dumnezeu şi va domni în numele Său17.
Prin eră mesianică, în conformitate cu gândirea Vechiului Testament, se înţelege o epocă,
instaurată de către Mesia, în care suveranitatea şi domnia lui Dumnezeu se va manifesta în mod
deplin asupra întregii umanităţi şi inclusiv asupra Universului deplin. Sunt două elemente care
caracterizează această eră mesianică sau Împărăţie a lui Mesia. În primul rând aspectul

12
Mircea Eliade, Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase, vol. 2, Editura Universitas, Chişinău, 1992, p. 68.
13
Dagobert D. Runes, Dicţionar de iudaism, Editura Hasefer, Bucureşti, 1997, pp.203-204.
14
Ed. Geoffrey Wigoder, The Enciclopedia of Judaism, The Jerusamem Publishing House, Ierusalim, 1989, p.481.
15
Yuri Stoyanov, Tradiţia Ascunsă a Europei – Istoria Secretă a Ereziei Creştine în Evul Mediu, Editura Polirom,
Iaşi, 1997, pp.37-38.
16
Vasile Talpoş, Studiu Introductiv in Legea, Istoria şi Poezia Vechiului Testament, Editura Didactică şi
Pedagogică, București, 1999, pp.224-225
17
Mircea Eliade, op. cit., p. 246.

5
universalităţii ca element primordial ce stă la temelia noii orânduiri. Apoi, un al doilea aspect
este cel al neprihănirii şi al dreptăţii sociale (Isaia 11, 6-9; 42, 1-7), pacea şi buna înţelegere
caracterizând relaţiile interumane din această perioadă de graţie (Isaia 11, 6-9). În contextul
gândirii creştine, perioada denumită generic eră mesianică, are în primul rând conotaţii spirituale,
referindu-se la epoca, de eliberare spirituală cu caracter prezent şi viitor, instituită de Mântuitorul
Iisus Hristos.

Capitolul II: Concepţia mesianică în iudaism

În prezentarea concepţiei iudaice despre mesianism, vom urmări câteva etape care să ne
ajute să înţelegerea şi să aprofundăm acest concept. Vom vedea mai întâi modul în care îl
definesc evreii pe „Mesia”, după care ne vom îndrepta privirea asupra concepţiei samaritene, ca
mai apoi să vorbim despre persoana şi natura lui. În cele din urmă, ne vom opri asupra viziunii
prezentate de Talmud şi asupra formei actuale a concepţiei iudaice cu privire la mesianism.
Definirea termenului de Mesia în concepţia iudaică. Pentru a vedea concepţia
mesianică în iudaism, trebuie mai întâi să vedem cum îl definesc aceştia pe Mesia: „Mesia este
salvatorul şi mântuitorul care se va ivi la sfârşitul veacurilor, apariţie asociată cu învierea
morţilor şi Judecata de Apoi. Iudaismul l-a conceput, în general, ca o fiinţă umană ideală,
descendent al lui David, care va aduce eliberarea evreilor, reunirea lor în Ereţ Israel,
recunoaşterea lui Dumnezeu de către toate neamurile, instaurarea păcii şi armoniei universale.
Potrivit tradiţiei, acest moment va fi precedat de apariţia unui descendent din casa lui Iosif,
Mesia ben Iosif, care va fi înfrânt în lupta cu forţele răului, pregătind venirea lui Mesia ben
David”18.
După cum am putut observa, iudaismul a raportat conceptul de „Mesia” la o acţiune de
natură publică, ce avea ca obiectiv primar eliberarea poporului israelit de duşmanii săi. Dovadă
în acest sens sunt cuvintele celor doi ucenici ce mergeau spre Emaus prin care aceştia încercau
să-şi justifice ideile greşite despre „Mesia”: „Noi speram că el va fi eliberatorul lui Israel” (Luca
24, 21).

18
D. D. Runes, „Mesia”, în Dicţionar de iudaism, Editura Hasefer, Bucureşti, 1997, p. 203-204.

6
 Mesianismul samaritean. În ultimele secole veterotestamentare, ideea de Mesia ia şi
mai multă amploare şi se dezvoltă în mod continuu şi pe diferite aspecte în conştiinţa poporului
israelit. În acest sens, samaritenii, care s-au despărţit de poporul israelit 19, aşteptau un „Mesia”
căruia i-au dat numele de Taheb, adică „cel care va veni” sau „cel care se va întoarce”.
De aceea, vestea adusă în comunitatea samaritenilor de femeia venită să ia apă de la
fântâna lui Iacov a stârnit un interes imens, ca, de altfel, şi aprobarea membrilor comunităţii, care
şi ei, în felul lor, îl aşteptau pe „Mesia” (Ioan 4, 7-30). Samaritenii trăiau cu speranţa într-un
„Mesia”, bazându-se pe textele biblice din Deuteronom 18, 5.18 şi Numeri 24, 17. Utopia lor
mesianică se explică prin faptul că, în situaţia de prigoană la care era supusă în continuu
comunitatea lor din partea evreilor, au reuşit să zidească un templu pe muntele Garizim 20. Iisus se
va pronunţa împotriva cultului pe care ei îl aduceau lui Dumnezeu pe acest munte spunând: „Dar
vine ceasul, şi acum este, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr;
fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl” (Ioan 4, 23).
Persoana şi natura lui Mesia. Titlul care îl desemnează ca cel care a primit ungerea
regală, „Mesia” este mai mult folosit în literatura noastră decât în Sfânta Scriptură (Daniel 9, 25;
poate şi Psalmul 2, 2). El este numit de cele mai multe ori „fiul lui David” (Matei 9, 27; 12, 23;
15, 22 etc.), sau în mod simplu „David”, pentru că cei doi termeni fac referinţă în acelaşi mod la
descendenţa sa şi la demnitatea sa regală. Pentru a imprima această idee, i se spune şi: Regele,
Regele lui Israel, Regele Mesia21.
Totodată, un spaţiu destul de amplu este acordat persoanei lui „Mesia” în psalmii
cunoscuţi sub numele de „Psalmii lui Solomon”22. Se ştie că aceşti psalmi, alături de alte texte
similare din perioada inter-testamentară, constituie ceea ce numim cu termenul cuprinzător de
literatură apocrifă.

19
Se ştie că samaritenii sau despărţit de poporul israelit imediat după moartea regelui Solomon, sub regele Ieroboam
(I Regi 11, 26-40). Mai târziu ruptura s-a realizat şi pe plan religios, aşa încât Iisus avea să constate cu durere:
„Crede-mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta [este vorba de muntele Garizim,
munte considerat de samariteni sfânt], nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce
cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei” (Ioan 4,21-22).
20
Ibidem, 23-25.
21
Pr. Prof. Athanase Negoiţă, Teologia Biblică a Vechiului Testament, Editura Sophia, București, 2004, p. 173
22
Este vorba de o carte apocrifă care conţine un număr de 18 psalmi, păstraţi în limba greacă, deşi textul original a
fost redactat în limba ebraică. Timp îndelungat au fost consideraţi canonici de unele Biserici creştine. La origine,
compunerea acestor psalmi s-a datorat intervenţiilor romanilor în disputele iudaice din jurul anului 63 d.Hr. Părerea
tuturor exegeţilor de astăzi este că autorul acestor psalmi a fost un fariseu şi că titlul de „ Psalmii lui Solomon” este
un pseudo-epigraf..

7
 Privitor la natura lui Mesia în concepţia iudaică, se naşte o întrebare: iudeii l-au
considerat pe Mesia o persoană divină?
Numeroase texte ale Vechiului Testament indică foarte clar faptul că Mesia ar fi aparţinut
sferei divine. Isaia (Isaia 7,14) îl numeşte „Dumnezeu puternic”, „Tatăl Veşnic” (Isaia 9, 5); nici
un rege al Israelului nu ar fi putut spune despre sine: „Iahve mi-a spus: Tu eşti fiul meu eu astăzi
te-am născut” (Psalmul 2,7). Psalmul 110 ia în considerare şi o demnitate divină: „Domnul a zis
Domnului meu: «Şezi la dreapta mea, până voi pune pe vrăjmaşii tăi sub picioarele
tale»„ (Psalmul 110,1); SEPTUAGINTA l-a tradus astfel: „[…] din sânul aurorei eu te-am
generat”; şi Isus, punând o întrebare cu privire la acest psalm (Marcu 12, 35-37), pe care iudeii îl
interpretau într-un sens mesianic, obliga la a reflecta asupra importanţei acestor cuvinte. În mod
similar, Psalmul 72 şi viziunea pe care o are Daniel cu privire la Fiul Omului care şede în
împărăţia cerurilor (Daniel 7, 13/14/27.), ne obligă să vedem în „Mesia” mai mult decât un om,
mai mult decât un fiu al omului. Această viziune, însă, nu se continuă decât în cărţile apocrife,
rabinii având grijă ca să-l priveze pe „Mesia” de vreo aureolă divină23.
Viziunea mesianică în Talmud. Scrierile rabinice, în totalitatea lor, dar în mod cu totul
special Talmudul, vorbesc despre Mesia, amplificând la maximum discursul despre acest concept
şi identificându-l uneori cu fiul patriarhului Iosif, alteori cu cel al lui Efraim. În acelaşi context,
trebuie reţinută şi credinţa comunităţii din Qumran care aşteaptă un Mesia cu un rol dublu: un
Mesia-preot, a cărei activitate se va desfăşura numai pe plan spiritual, şi un Mesia-rege, care va
acţiona exclusiv pe plan politic.
Diferitele opinii cu privire la „Mesia” în Talmud 24 au fost adunate de A. Cohen în
volumul „Talmud”25. Amintim câteva dintre aceste opinii: „Era o părere generală ca trimiterea
lui Mesia să facă parte din planul Creatorului încă de la originile Universului: Şapte lucruri au
fost create înainte ca Universul să fi fost: Toràh, penitenţa, paradisul, Ghehinnòm, Tronul
Gloriei, Sanctuarul şi Numele lui Mesia. Regele Mesia s-a născut încă de la începutul creaţiei
lumii, pentru că intră în mintea (lui Dumnezeu) înainte ca lumea să fi fost creată”26.

23
Pr. Prof. Nicolaie. C. Buzescu, Logosul în „Protrepticul” lui Clement Alexandrinul, în „Studii teologice”, nr. 1-
2/1976, p. 59.
24
Talmudul este operă fundamentală a iudaismului, culegere de comentarii ale legii mozaice (Tora), scrise între
secolele V î.Hr. şi V d.Hr. Cuprinde două părţi: Mişna (Repetarea legii), explicaţie e Torei, şi Ghemara
(Completarea legii), interpretare a Mişnei. L. Chihaia, „Talmudul”, în Dicţionar enciclopedic ilustrat, (coord) N.
Guțanu, Editura Cartier, Bucureşti 1999, p. 1726.
25
A. Cohen, Talmudul, traducere de C. Litman, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 458.
26
Ibidem.

8
 Speculaţia era îndreptată spre a determina cine este Mesia, iar textele scripturistice
luminează puţin imaginea acestuia. Într-un anumit punct studioşii erau de acord: în a recunoaşte
că Mesia va fi un om desemnată de Dumnezeu să înfăptuiască ceea ce i-a fost încredinţat. Astfel
Talmudul nu se referă, în scrierile sale, la Mesia ca la un eliberator suveran.
Opinia care prevalează este aceea care face din Mesia un descendent al lui David, fapt
pentru care, în literatura rabinică, Mesia este numit în mod obişnuit fiul lui David. Textele
biblice interpretate în sens mesianic prezintă o mare varietate de nume cu care era chemat.
Numai o singură dată se menţionează în Talmud despre figura misterioasă numită Mesia fiul lui
Iosif, pentru a indica descendenţa cu acest nume27.
Speranţa venirii lui Mesia devine tot mai arzătoare în timpurile cele mai triste ale vieţii
poporului. Când oprimarea cuceritorilor devine intolerabilă, evrei se îndreaptă spre profeţia
mesianică conţinută în Scripturi. Pentru a întări poporul în suferinţa sa şi pentru a-l încuraja să
înfrunte cu tărie cele mai mari adversităţi, predicatorii propuneau doctrina „durerii lui Mesia”,
după care venirea sa va fi precedată de mari suferinţe. Astfel, în concepţia lor, epoca venirii lui
„Mesia” va fi marcată de mişcări politice, culminând cu aspre războaie.
În Talmud se găsesc calcule pentru a determina epoca venirii lui, marea majoritate a
studioşilor fixând-o pentru jumătatea secolului al cincilea. Majoritatea cercetătorilor au reluat
tentativele de a fixa epoca „sfârşitului” cu ajutorul cărora îşi creau speranţe care în ultimă analiză
se dovedeau a fi lipsite de fundament. În cele din urmă se insistă asupra păcii durabile, a fericirii
şi bucuriei care vor domni în timpurile mesianice. Israel va fi binecuvântat de venirea lui
Mesia28.
Forma actuală a mesianismului iudaic. În zilele noastre, mişcarea ebraică angajată în
problema mesianismului este cea definită „habad” (de la iniţialele cuvintelor hokmàh
„inţelepciune”, binàh „inteligenţă” şi da'a t „cunoaştere”), care a fost fondată de rabinul Schneder
Zalman din Lyady (1785-1813)29.
Discipolii acestei mişcări mai sunt numiţi „chassidìm („pioşii”, „devotaţii”) Lubavich”
(de la Lubavich, oraş al Belarusiei care a devenit centrul activităţii lor de la începutul anului
1900). De aproape un secol centrul lor este New York, la Brooklyn, pentru că aici a stat mult
timp Menachen Mendel Schneerson (1902-1994), al şaptelea lider al mişcării şi descendentul
27
Pr. Asist. Dr. Grigore Mazilescu, Profeţiile mesianice cuprinse în cartea profetului Ieremia, reflectate în Noul
Testament, în „Studii teologice”, nr. 1-2/2001, p. 137.
28
Ibidem, 138.
29
V. Petercă, op. cit., 28.

9
direct al fondatorului. Anumiţi „chassidìm” l-au considerat Mesia. Pentru mulţi dintre ei
siguranţa sosirii iminente a lui Mesia este o dovadă a validităţii siguranţelor lor. Chassidìm-ii
insistă mult asupra pregătirii inimii şi sufletului pentru a-l primi pe Mesia şi, contrar cu grupurile
mesianice precedente, aplică în mod riguros şi cu entuziasm toate preceptele Torei.
Caracteristica lor este o mare eficienţă organizativă şi „misionară”, îndreptaţi fiind spre
actualitate şi nu spre un viitor mesianic30.

Capitolul III: Credința despre înviere la poporul evreu

În gândirea evreiască tradițională, învierea este atunci când Dumnezeu aduce morții
înapoi la viață. Învierea are loc de trei ori în Tora.
În I Regi 17, 17-24, profetul Ilie cere lui Dumnezeu să-l învie pe fiul decedat recent al
văduvei cu care se află. "[Ilie] ia spus:" Dă-mi fiul tău ". Apoi ... a chemat la Domnul și a zis:
„Doamne Dumnezeule, ai adus și nenorocire văduvei cu care locuiesc, dând fiului ei să moară?"
Apoi sa întins de trei ori pe copil și a chemat pe Domnul și a spus: "Doamne, Dumnezeul meu, te
rog, să se întoarcă viața acestui copil la el". Domnul a auzit glasul lui Ilie, iar viața copilului sa
întors la el și sa reînviat”.
30
Pr. Prof. Athanase Negoiţă, Teologia Biblică…, p. 174.

10
 Exemple de înviere sunt de asemenea înregistrate în II Regi 4, 32-37 și 13, 21. În primul
caz, profetul Elisei îi cere lui Dumnezeu să revigoreze un băiețel. În al doilea caz, un om este
înviat când trupul său este aruncat în mormântul lui Elisei și atinge oasele profetului.
Există numeroase texte care înregistrează discuții rabinice despre înviere. De exemplu, în
Talmud, un rabin va fi întrebat unde provine doctrina învierii și va răspunde la întrebare citând
textele de susținere din Tora.
Sanhedrinul 90b și 91b oferă un exemplu cu această formulă.
Când a fost întrebat rabinul Gamliel cum știa că Dumnezeu îi va învia pe morți, el a
răspuns:
"Din Tora: fiindcă este scris:" Domnul a zis lui Moise: "Iată, veți dormi împreună cu
părinții voștri, și poporul acesta se va scula" [Deuteronom 31,16] De la profeți, după cum este
scris: Morții tăi vor trăi, împreună cu trupurile mele moarte se vor ridica, se vor trezi și vor
cânta, cei care locuiesc în țărână, pentru că roua ta este ca roua ierburilor și pământul își va
arunca morții. [Isaia 26:19], din Scrieri: după cum este scris: "Și acoperisul gurii tale, ca cel
mai bun vin al iubiților mei, ca cel mai bun vin, care coboară dulce, făcând buzele celor
adormiți să vorbești "[Cântarea Cântărilor 7, 9]." (Sanhedrin 90b)31.
Rabbi Meir a răspuns, de asemenea, la această întrebare în Sanhedrin 91b: „După cum se
spune: Atunci Moise și copiii lui Israel vor cânta această cântare Domnului” (Ieșirea 15,1) Nu
se spune" cântând ", ci" va cânta ", prin urmare, Învierea este deductibilă din Tora.
Pe lângă discutarea dovezilor pentru doctrina învierii, rabinii au dezbătut, de asemenea,
întrebarea despre cine va fi înviat la sfârșitul zilelor. Unii rabini au susținut că numai cei
neprihăniți vor fi înviați.
Învierea este pentru cei neprihăniți și nu pentru cei răi. Alții au învățat că toată lumea -
evrei și ne-evrei, drepți și răi - vor trăi din nou.
În plus față de aceste două opinii, a existat ideea că numai cei care au murit în Țara lui
Israel ar fi înviați. Acest concept sa dovedit a fi problematic deoarece evreii au emigrat în afara
Israelului, iar un număr din ce în ce mai mare dintre ei a murit în alte părți ale lumii. Asta
înseamnă că nici evrei drepți nu ar fi înviați dacă au murit în afara Israelului? Ca răspuns la
această întrebare, a devenit obișnuită îngroparea unei persoane în țara în care au murit, dar apoi
reburarea oaselor în Israel odată ce corpul s-a descompus.

31
Rafael Simcha, Viziunile evreiești despre viața ulterioară, Editura Inc: Northvale, 1996, p. 42.

11
 Un alt răspuns este ca Dumnezeu să transporte morții în Israel pentru ca ei să poată fi
inviați în Țara Sfântă.
"Dumnezeu va face pasaje subterane pentru cei neprihăniți care, mergând prin ele ... vor
ajunge în Țara lui Israel și când vor ajunge în Țara lui Israel, Dumnezeu le va reda
respirația"32, spune Pesikta Rabat 1, 6. Acest concept al celor morți drepți care se rostogolesc
subteran în Țara lui Israel este numit "gilgul neshamot", care înseamnă "ciclu de suflete" în
ebraică.

CONCLUZII

Din cele mai vechi timpuri, omul, în căutarea sa, a încercat să obţină ajutorul de la ceea
ce este superior lui. Acelaşi lucru putem spune şi despre omul evreu, care, în relaţia sa cu
divinitatea, deţinea un avantaj, comparativ cu omul păgân.
În relaţia omul evreu – divinitatea (divinitate, care se prezintă sub numele de Iahve), nu
atât omul este cel care caută divinitatea, cât şi Iahve (divinitatea) vine în întâmpinarea omului.
La păgânii timpurilor antice însă, ori exista mai multe divinităţi, ori doar o divinitate cu care
omul păgân putea intra foarte greu în relaţie, sau chiar deloc, dacă ţinem cont de mentalitatea
evreilor care îl considerau pe Iahve singurul Dumnezeu adevărat şi Unic.
Astfel, în decursul istoriei, poporul evreu, datorită greutăţilor prin care a trecut a cerut
ajutorul lui Iahve, care, într-un anumit moment al istoriei, a încheiat un legământ, mai întâi cu un
singur om, care a stat la originea poporului ales, iar mai apoi, cu întreg poporul, şi promite un
32
Alfred J. Kolatch, Cartea evreiască, Ed. Jonathan David: Middle Village, 1981, p. 24.

12
mântuitor care să-l elibereze de suferinţele acestei vieţi. Acest eliberator va purta numele Mesia,
nume sau titlu care de-a lungul timpului îşi va asuma diferite valenţe.
Izvorul mesianismului, ca de altfel şi culmea acestuia, se găseşte în Sfânta Scriptură care
nu este doar o carte în care se revelează Cuvântul lui Dumnezeu, dar şi o cronică a mesianismului
şi a istoriei mântuirii. Mesianismul, în Sfânta Scriptură, este ca un fir roşu care brăzdează
întreaga scriere, o speranţă care se va lăsa în cele din urmă împlinită. În jurul acestei speranţe se
clădeşte toată puterea şi încrederea poporului Israelului biblic. Crezul său de viaţă, mereu viu,
mereu înnoit îşi soarbe din această aşteptare prelungită toată puterea de a fi, atât în vreme de
încercare, cât şi la vreme de izbândă.
Acest fir roşu a însemnat pentru evreul bibic o aşteptare de mii de ani, o speranţă care a
devenit tot mai puternică odată cu scurgerea timpului şi care. Astfel putem observa o evoluţie
care ajută la cristalizarea termenului de Mesia, dar şi a erei mesianice, ca de altfel şi misiunea
acestuia. De aceea, poporul lui Iahve are ca şi ţintă realizarea acestui timp mesianic pe care încă
îl mai aşteaptă.

BIBLIOGRAFIE

1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2015.
2. Abrudan, Pr. Dumitru, Profeţii şi rolul lor în istoria mântuirii, în „Mitropolia Ardealului”,
nr. 3-4 (1983).
3. Buzescu, Pr. Prof. Nicolaie. C., Logosul în „Protrepticul” lui Clement Alexandrinul, în
„Studii teologice”, nr. 1-2/1976.
4. Chihaia, L., Dicţionar enciclopedic ilustrat, (coord) N. Guțanu, Editura Cartier, Bucureşti,
1999.
5. Cohen, A., Talmudul, traducere de C. Litman, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000.
6. Cornițescu, Pr. Prof. Univ. Dr. E., Popescu, Pr. Asist. Univ. Drd. Nicolae, Vechiul Testament
– Aspecte religios-morale, culturale și sociale, Editura Europolis, Constanța, 2008.

13
7. Idem, Mesia – Domn al Păcii şi al Dreptății, „Studii Teologice”. nr. 2/1990.
8. Idem, Persoana lui Mesia şi lucrarea să în lumina profețiilor vechi testamentare, în „Studii
Teologice”, nr.9-10/1985.
9. *** Dicţionar Enciclopedic De Iudaism, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001.
10. Eliade, Mircea, Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase, vol. 2, Editura Universitas,
Chişinău, 1992.
11. Guțu, G., Dicţionar Latin – Român, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.
12. Johnson, Paul, O istorie a Evreilor, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001.
13. Kolatch, Alfred J., Cartea evreiască, Ed. Jonathan David: Middle Village, 1981.
14. Mazilescu, Pr. Asist. Dr. Grigore, Profeţiile mesianice cuprinse în cartea profetului Ieremia,
reflectate în Noul Testament, în „Studii teologice”, nr. 1-2/2001.
15. Neaga, Nicolae, Împărăţia lui Dumnezeu Împărăţia păcii, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 7-
8/1983.
16. Negoiță, Pr. Prof. Athanase, Teologia Biblică a Vechiului Testament, Editura Sophia,
București, 2004.
17. Runes, Dagobert D., Dicţionar de iudaism, Editura Hasefer, Bucureşti, 1997.
18. Simcha, Rafael, Viziunile evreiești despre viața ulterioară, Editura Inc: Northvale, 1996.
19. Stoyanov, Yuri, Tradiţia Ascunsă a Europei – Istoria Secretă a Ereziei Creştine în Evul
Mediu, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
20. Talpoș, Vasile, Studiu Introductiv in Legea, Istoria şi Poezia Vechiului Testament, Editura
Didactică şi Pedagogică, București, 1999.

14