Universitatea “Valahia” din Târgovişte

Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Ştiinţele Educaţiei

Specializarea: Teologie Pastorală
Disciplina: Teologie Dogmatică Ortodoxă și Fundamentală

ÎNVĂȚĂTURA DESPRE CHIP ȘI

ASEMĂNARE

Coordonator:
Pr. Lect. Dr. Savelovici Anton

Susținător:
Manea Albert – Georgian
ANUL III, GRUPA I

Tărgoviște
2023

1
 PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: Chipul lui Dumnezeu, ca înrudire a omului cu Dumnezeu

CAPITOLUL II: Localizarea chipului lui Dumnezeu din om

CAPITOLUL III: Omul: de la chip la asemănare

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2
 INTRODUCERE

Dintotdeauna omul şi-a pus întrebarea cauzelor existenţei, a avut imboldul de a explica şi
de a înţelege ceea ce este necunoscut sau dificil de înţeles. Orice folclor abundă în date şi
informaţii despre originea şi istoria lumii. Cel mai adesea, existenţa lumii a fost considerată ca
un fapt de la sine înţeles, întrucât lumea ar exista ca atare dintotdeauna. Despre originea omului
au apărut nenumărate legende. Religii şi filozofii, din antichitate şi până astăzi, au adoptat
diferite răspunsuri la întrebările legate de cauză şi existenţa lumii.1
Originea lumii l-a preocupat întotdeauna pe om şi, în timp, acestei probleme i s-au dat
diferite răspunsuri, care ilustrează permanenţa şi universalitatea întrebărilor privind originile.
Astfel, unii filozofi au spus că lumea se confundă cu Dumnezeu (panteismul) sau că este o
emanaţie din Dumnezeu. După alţii, lumea este cauzată de două principii eterne: Dumnezeu şi
materia (dualismul). În fine, alte răspunsuri exclud originea transcendentă a lumii, aceasta
nefiind altceva decât produsul unor legi inerente materiei, care este necreată, deci eternă
(materialismul)2.
Revelaţia divină supranaturală ne arată că lumea este opera lui Dumnezeu, creată nu
dintr-o materie coeterna cu El, ci din nimic. Creaţia nu este expresia unei necesităţi interne sau
externe. Dumnezeu creează în mod liber şi din iubire, motiv pentru care, în integralitatea sa,
creaţia este destinată îndumnezeirii.
Ca activitate externă a lui Dumnezeu, crearea lumii şi a omului este atribuită în mod
special Tatălui, dar conform principiului aproprierii, la actul creării participă în egală măsură
Fiul şi Duhul Sfânt: "Totuşi, pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate şi
noi întru El; şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate şi noi prin El" (I Cor. 8, 6).
"Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut" (Ioan 1, 3). "Pentru că în
Acesta au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute ...
Toate s-au făcut prin El şi pentru El" (Colos. 1, 16).
În ceea ce priveşte lucrarea creatoare a Duhului Sfânt, Sfânta Scriptură consemnează:
"Duhul lui Dumnezeu este Cel ce m-a făcut şi suflarea Celui Atotputernic este dătătoarea vieţii
mele" (Iov. 33, 4). "Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată

1
Dr. Ioan Sîrbu, Evoluţionism, Sibiu, 2009, p. 4.
2
Pr. Prof. Sterea Tache, Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. I, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2003, p. 148.

3
puterea lor" (Ps. 32, 6). De asemenea, în referatul biblic privind creaţia se spune: "... Duhul lui
Dumnezeu Se purtă pe deasupra apelor" (Facere 1, 2).
Potrivit credinţei creştine, Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv şi cu un scop. Părinţii
au scos în evidenţă bunătatea lui Dumnezeu ca motiv al creaţiei, pentru a o opune ideii că
Dumnezeu a creat lumea dintr-o necesitate internă, care duce la panteism3.
Că dogmă a credinţei (ex nihilo), creaţia pentru prima dată este exprimată în Biblie, în
Cartea a doua a Macabeilor (7, 28), unde o mamă, îndrumându-şi fiul spre martiriu, îi spune:
„Priveşte cerul şi pământul şi, văzând toate cele ce sunt într-însele, vei înţelege că din nimic le-a
făcut Dumnezeu”.
Dumnezeu Cel nemărginit în bogăţie, nu crează cu zgârcenie. Creaţia este adusă la
existenţă pentru a-L revela şi pentru a participa la bogăţia fiinţei Lui, avându-şi solidaritatea în
această participare4.
Este o taină modul creării lumii, după cum ascuns este şi sfârşitul ei. Este o taină tot ceea
ce se întâmplă în ea, începând cu procesele naturale, fizice, biologice şi culminând în caracterul
elaborat al vieţii spirituale. Totul în lume este o taină abisală, cunoscută numai de Creatorul ei.
Creaţia însăşi, spune Părintele Stăniloae, este un abis, un adânc fără fund pentru cunoaşterea
noastră, prin raţiunile şi energiile tuturor componentelor ei, până la micimi la care nu putea
ajunge; şi prin combinarea într-un fel identică, în alt fel mereu nou a lor, datorită şi
intervenţiilor umane sau folosirii lor mereu noi de oameni. Cine poate şti câte energii se mai
ascund în cosmos ale cărui margini şi a cărui complexitate nu le putem cunoaşte şi nu le
cunoaşte omul niciodată. Numai Dumnezeu le ştie mărginirea, pentru că numai el le cunoaşte în
întregime. Omul nu poate cunoaşte niciodată marginile mici şi mari ale cosmosului, pentru că

ştiinţa lui mereu mărginită nu va ajunge niciodată la sfârşit.5

Din caracterul de taină al creaţiei derivă şi atitudinea faţă de ea. Atât în încercarea de
cunoaştere a lumii, cât şi în atitudinea duhovnicească faţă de ea, demersului raţional, cunoaşterii
ştiinţifice, discursive, trebuie să i se asocieze efortul duhovnicesc, ascetic, de descoperire a
adâncilor ei înţelesuri, a scopului ei în plan spiritual. Chiar şi despre raţiunile dumnezeieşti ale

3
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1996, p.
231.
4
Ibidem, p. 285.
5
Ibidem.

4
lucrurilor, omul nu are niciodată o cunoaştere totală şi aceasta face din lume o taină şi mai
adâncă. Descoperirea acestor raţiuni ascunse ale lumii presupune un îndelungat şi intens proces
ascetic, este efectul unei intense lucrări de curăţire de înţelesurile pătimaşe ale celor materiale, o
atitudine de discernământ, de folosire a lor potrivit acestor raţiuni înalte ale lor şi în comuniune
cu Dumnezeu - Creatorul lor şi cu semenii. Însăşi raţionalitatea aceasta a lumii este tainică.6
Raţiunile lucrurilor sunt manifestări ale voinţei divine creatoare, iubitoare. Dumnezeu a
vrut ca prin crearea lumii să împărtăşească iubirea Sa treimică şi de aceea a sădit în fiecare lucru
o raţiune. Această raţiune este un dar, o manifestare iubitoare a lui Dumnezeu. Raţiunile
lucrurilor sunt ideile lui Dumnezeu cu privire la lucrul respective, modele virtuale sau paradigme
ale lucrurilor.7
Calea de descoperire a caracterului tainic al lumii nu este explorarea şi exploatarea
potenţelor şi virtualităţilor aflate în lumea materială, ci adâncimea lor duhovnicească.

6
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Valoarea vieţii umane şi apărarea ei, în rev. S.T., nr. 7-8, 1983, p. 478.
7
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Dinamica creaţiei în Biserică, în rev. Ortodoxia, nr. 3-4, 1973, p. 283.

5
 CAPITOLUL I: Chipul lui Dumnezeu, ca înrudire a omului cu
Dumnezeu

Ştim cu toţii că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, dat în Fiul, astfel că omul
este chip al Chipului manifestat în persoana Fiului, adică a lui Hristos. Dar este mai puţin
cunoscut faptul că taina omului nu se află în el însuşi, în mod autonom, din punct de vedere
ortodox, ci în Arhetipul, în Modelul divin. Aşa cum adevărul icoanei se află în persoana
zugrăvită pe ea, tot aşa şi adevărul omului se află în Modelul lui. Aceasta tocmai fiindcă Modelul
este cel care organizează şi configurează materia şi, în acelaşi timp, o atrage. Modelul, adică
Arhetipul, reprezintă conţinutul ontologic al chipului (icoanei). Departe ca adevărul ontologic al
omului să se afle în sinele lui, înţeles în mod autonom, cum susţin teoriile materialiste, în suflet
sau în partea superioară a sufletului, în minte sau intelect, cum credeau mulţi filosofi antici, sau
exclusiv în persoana omului, cum admit sistemele filosofice antropocentrice contemporane,
acesta se află în Arhetipul lui. De vreme ce omul este o icoană, existenţa lui reală nu e
determinată de elementul creat din care este făcută icoană, ci de Arhetipul ei necreat. Omul este
înţeles de Părinţi în mod ontologic numai ca fiinţă teologică, fiindcă "ontologia lui este iconică".
Creat după chipul lui Dumnezeu, omul tinde, prin natura lui însuşi, prin însuşi faptul că este om,
spre Cel ce este Chipul său Dumnezeiesc8.
Omul a fost menit de Dumnezeu, prin constituţia sa psiho-somatica, să fie inel de legătură
între cer şi pământ şi să se înalţe cu întreaga creaţie spre Dumnezeu, ca să se împărtăşească de
nemurirea lui. Opunându-se însă voii lui Dumnezeu, Adam n-a mai dat curs aspiraţiei către
Arhetipul divin, ci s-a prăbuşit în materialitatea acestei lumi, alterând grav chipul lui Dumnezeu
pe care îl purta în fiinţa sa şi, odată cu aceasta, şi fiinţa proprie.
Antropologia răsăriteană face deosebire esenţială între fiinţa lui Adam înainte de păcat şi
cea după căderea în păcat9.
Din moment ce s-a schimbat punctul de referinţă sau atracţie al omului, puterile sufletului
nu mai folosesc lucrările simţurilor, ci sunt folosite de acestea în loc ca sufletul să se concentreze
în el şi în Dumnezeu, şi să unească astfel toate cele divizate de natura lor, el se lasă atras de cele

8
Prof. N. Chiţescu, Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. II, Manual pentru Facultăţile Teologice, ed. a II-a, Ed.
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 24.
9
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 2006, p. 123.

6
sensibile şi în cele din urmă este înrobit prin intermediul simţurilor de acestea. Dar pe lângă
faptul că omul crează mai degrabă diviziunea celor ce erau unite, simţurile înseşi ale omului şi
puterile corespunzătoare ale sufletului îmbracă, din moment ce se supun lor, forma celor
sensibile, şi-şi fac un chip analog lor. Sufletul, mişcat împotriva firii către materie, îmbracă, prin
intermediul trupului, chip pământesc. Sau, cum spune Sfântul Grigore de Nyssa, omul se înjugă
cu aspectul exterior al unei fiinţe iraţionale. 10 Din om duhovnicesc devine om pământesc, după
cuvântul Apostolului, îmbrăcând astfel hainele de piele, despre care vorbeşte Scriptura după
căderea omului în păcat (Facerea 3, 21)11.
Înainte de a fi îmbrăcat în hainele de piele, omul purta un veşmânt "ţesut de Dumnezeu",
haina lui psiho-somatica era ţesută din liarul, lumina şi slava lui Dumnezeu, aşa cum va fi trupul
lui Hristos înviat din morţi. Cei dintâi oameni creaţi erau îmbrăcaţi în slavă de sus, care îi
acoperă mai bine decât orice haină. E vorba de veşmântul chipului lui Dumnezeu în om, de
natura umană dinainte de cădere, alcătuită cu suflarea lui Dumnezeu şi construită deiform. În
acel veşmânt strălucea asemănarea cu Dumnezeu, fără să fie deplină, pe care o constituia nu o
figură exterioară sau o culoare, ci nepătimirea, fericirea, nestricăciunea, caracteristici în care se
contempla frumuseţea dumnezeiască. Hainele primilor oameni erau haine de lumină, nu haine de
piele12.
Dar cum Dumnezeu întoarce răul săvârşit de om spre binele acestuia, tot astfel şi hainele
de piele, care constituie o degradare a stării originare a omului, îi permit să supravieţuiască în
condiţiile unei existenţe afectate de păcat. Dumnezeu n-a îngăduit să dispară sau să se corupă
integral însuşirile chipului lui Dumnezeu în om. Intervenind în procesul coruperii, le-a
transformat în haine de piele şi astfel a făcut ca ele să fie cele care oferă omului supravieţuirea.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu nu l-a lipsit pe om de întreaga putere pe care
acesta o avea asupra lumii, ci i-a mai lăsat puţină. I-a lăsat puterea asupra vietăţilor, care sunt
indispensabile pentru conservarea lui, iar omul poate exercita o putere şi asupra celorlalte, ca şi
în general asupra pământului, cu tehnicile pe care le dezvoltă graţie raţiunii pe care i-a dat-o la
origini Dumnezeu şi de care nu l-a privat integral după cădere. Cu tehnicile care se dezvoltă
progresiv de-a lungul timpului după cădere se gospodăreşte constituţia lumii13.
Dar, mai mult decât atât, hainele de piele nu sunt doar mijloace spre supravieţuire, ci şi
10
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, în PSB, nr. 30, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 114.
11
Ibidem, p. 126,
12
Lors Fhunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 153.

7
mijloace pe calea lui nouă către Dumnezeu. Prin faptul că nu-şi găsesc împlinirea în lume (cu cât
ai mai mult, cu atât mai mult doreşti), poftă şi căutarea satisfacţiilor îl călăuzesc iarăşi pe omul
înţelept spre căutarea singurului lucru bun. Mai mult decât orice, spune Sfântul Grigore
Teologul, acest lucru l-a urzit Cuvântul meşteşugar şi înţelepciunea mai presus de orice minte ca
să fim înfrânţi de cele ce se fac şi se prefac, de cele care aleargă, alunecă şi fug, să vedem
naşterea şi neorânduiala lor şi să mergem spre cele viitoare. Însăşi căutarea păcătoasă a
plăcerilor, care orientează omul către valorile materiale în locul celor spirituale şi care este
manifestarea răsturnată a dorinţii omului către Dumnezeu, urmată de durere, continuă să conţină
elementul pozitiv originar şi depinde de om să întoarcă mişcarea ei iarăşi spre binele real.14
Astfel, hainele de piele au o dublă semnificaţie în gândirea antropologică răsăriteană: pe
de o parte, hainele de piele sunt rezultatul natural al păcatului, reprezintă o întunecare a chipului
lui Dumnezeu în om, o cădere din starea conform naturii, constituind în acelaşi timp o osândă, o
ofensă şi o rană; pe de altă parte, ele reprezintă un leac şi o binecuvântare, constituie o
posibilitate nouă pe care o dă Dumnezeu omului ca să poată supravieţui în moarte, din moment
ce a pierdut viaţa, şi, mai ales, ca să supravieţuiască corect, să ajungă în punctul de a regăsi mai
deplin viaţa şi formă mai frumoasă a vieţii lui Hristos15.

CAPITOLUL II: Localizarea chipului lui Dumnezeu din om

13
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre pocăinţă, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 174.
14
Sfântul Grigore de Nazians, Cele cinci cuvântări teologice, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 83.
15
Arhim. Dr. Chesarie Georgescu, Îndrumător pastoral, Arhiepiscopia Bucureştilor, 1981, p. 264.

8
 Chipul este înfăţişarea, felul, forma, modul sub care se prezintă o fiinţă umană.16
Omul este o fiinţă unitară. în care chipul lui Dumnezeu nu se rezumă doar la suflet, ci
cuprinde şi trupul. Numele de om nu se aplică sufletului său trupului în mod separat, spune
Sfântul Grigorie Palama, ci la amândouă, căci împreună au fost create după chipul lui
Dumnezeu. Sufletul nu se confundă cu trupul, iar trupul nu constituie o realitate separată de
suflet, fiindcă trupul dispune de o raţionalitate plasticizată care rămâne ancorată în realitatea
spirituală şi unitară a chipului lui Dumnezeu în om. Constituţia omului are caracter dihotomic,
fiind alcătuit de Dumnezeu din trup şi suflet, dar această dihotomie îşi găseşte unitatea în chipul
lui Dumnezeu, care îmbrăţişează atât sufletul cât şi trupul.17 El rămâne pretutindeni acelaşi din
punct de vedere personal, atât prin actul creator al lui Dumnezeu, Care conferă oamenilor şi
popoarelor o identitate specifică, cât şi prin condiţiile naturale, atât de diferite, ale existenţei lor
geografice. Concepţia creştină despre originea neamului omenesc are caracter monogenist.18
Dumnezeu neavând trup, chipul Său în om nu se referă la trup, El fiind Duh, ci la
natura spirituală, intelectuală şi morală a omului: raţiune, voinţă, simţire. Uneori, „chipul lui
Dumnezeu în om” este atribuit libertăţii omului sau însuşirii lui de fiinţă raţională sau
stăpânitoare, alteori sufletului împreună cu trupul, alteori intelectului, alteori distincţiei între
natură şi persoană etc. Iar alteori omului întreg, în totalitatea lui. Asemănarea se referă la scopul
către care tinde omul, perfecţionarea lui morală, la starea de sfinţenie şi dreptate, obţinută prin
practicarea virtuţilor, cu ajutorul harului divin: suntem după chip prin creaţie, iar după
asemănare ajungem noi înşine prin voinţa noastră liberă,19 spune Sfântul Grigorie de Nyssa, iar
Sfântul Ioan Damaschin spune: cuvintele după chip indică raţiunea şi libertatea, iar cuvintele
după asemănare arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât este posibil,20 şi tot el: a
făcut pe om din pământ, iar suflet raţional şi gânditor îi dădu prin suflarea Sa proprie,21 iar
Sfântul Vasile cel Mare spune: chipul este asemănarea în potenţă, iar asemănarea este chipul în
actualitate.22

16
Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1995, p. 91.
17
Sfântul Grigorie Palama, Al aceluiaşi: cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie; al treilea dintre cele din urmă.
Despre sfânta lumină, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. VII, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 142.
18
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2005, p. 168.
19
Sfântul Grigorie de Nyssa, op. cit., p. 124.
20
Sfântul Ioan Damaschinul, op. cit., p. 42.
21
Ibidem.
22
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2004, p. 63.

9
 Noțiunea de chip este dominantă în învățătura teologică, chiar și în puține dar esențiale
pericope din Vechiul Testament. Învățătura biblică și în deplin acord cu ea teologia, îi atribuie în
principiu chipul Cuvântului, celei de a două Persoane a Sfintei Treimi. Astfel, Hristos este numit
chipul (icoană) lui Dumnezeu ca principiu creator, și are în mod natural legătură ființială și
nemijlocită cu Persoana lui Dumnezeu Tatăl ca ”strălucire” a slavei lui și caracter al Ipostasului
Lui. În acest caz, Logosul sau Hristos (ca Logos Întrupat) este considerat chipul natural al
Tatălui, după dezvoltarea ulterioară a teologiei ortodoxe, drept care Hristos Însuși este preaslăvit
în ordinea dumnezeirii. Astfel, acest chip, după tradiție este considerat și numit natural, în
opoziție cu chipurile (icoanele) confecționate.
Teologia patristică în întregul ei admite că ”după chipul” este localizat în lucrarea
mintală și liberă a sufletului. Există anumite situații în care ”după chipul” este identificat cu
întreaga existență. Totuși, aceeași teologi care fac această identificare vorbesc de cele mai multe
ori despre ”după chipul” sufletului mintal. Într-un mod categoric, Sfântul Epifanie vorbește
despre ”după chipul” că se referă la întreaga existență a omului. Mult mai târziu, alți teologi,
vorbesc sau presupun unitatea psiho-somatică a omului. Această diferențiere înseamnă că
învățătura atât de clară ”după chipul” a fost negreșit de la sine înțeleasă și nu se făcea nicio
confuzie de câte ori, și copleșitor de cele mai multe ori, vorbeau despre lucrarea mintală a
sufletului. Unitate existențială a omului este un fapt pentru toți teologii. Mai mult însă, teologia
accentuează firea mintală a sufletului, de vreme ce aceasta este lucrarea sa superioară. Astfel, fie
se spune că ”după chipul” se referă la această lucrare mintală, fie este amintit rar ca icoană a
omului întreg, nu se poate observa nicio radicală diferențiere. Nimic nu poate fi înțeles în afara
unității existențiale a omului; (ca ceva din el) să rămână fără luminarea harului și a sfințirii23.
Pentru Sfântul Apostol Pavel, „chip al lui Dumnezeu este Hristos: „Care este Chip al
lui Dumnezeu Celui nevăzut, mai întâi născut decât toată zidirea, pentru că în El s-au zidit toate,
cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie
stăpânii, fie puteri; toate s-au zidit prin El şi pentru El; şi El este şi Capul Trupului care este
Biserica” (Col. 1, 15-18). În acest text se subliniază nu atât relaţia Cuvântului cu Tatăl - pe care
o dezvoltă în altă parte - cât semnificaţia lui Hristos pentru om. Pentru a fi întreg omul trebuie să
poarte chipul omului ceresc, adică cel al lui Hristos, să ajungă „la măsura vârstei plinătăţii Iui
Hristos” (Efes. 4,14), şi aceasta „ca el să nu mai fie prunc”. Pentru Pavel, majoratul omului
23
Nikolaos Matsoukas, Teologia Dogmatică și Simbolică, vol II, trad. Nicușor Deciu, Ed. Bizantină, București,
2006, p. 148.

10
coincide cu hristificarea lui.24
Omul este raţional/cuvântător pentru că a fost zidit după Chipul lui Hristos Care e
Raţiunea/Cuvântul ipostatic al Tatălui. Atanasie cel Mare formulează această temă cu claritate:
după Însuşi Chipul Său i-a făcut pe ei, dându-le şi puterea Cuvântului/Raţiunii Lui, ca având-o
în ei ca un fel de umbră a Cuvântului/Raţiunii şi iacându-se raţionali, să poată rămâne în
fericire.25
La fel putem înţelege că omul e creator pentru că e chipul Cuvântului/Raţiunii
creatoare: este stăpân, pentru că Hristos după al cărui Chip a fost zidit, este Domn şi împărat
atoateţiitor; este liber pentru că este chip al libertăţii absolute: este responsabil pentru creaţie ca
unul ce este recapitulare şi conştiinţă a întregii creaţii; este constituit din suflet şi din trup şi
uneşte în el materie şi spirit, pentru că Hristos, prin Care a fost zidit, este unirea neînţeleasă,
ipostatică, nedespărţită şi în acelaşi timp nearnestecată a dumnezeirii necreate şi a zidirii create;
este în acelaşi timp persoană şi natură sau, mai exact, persoană care face concretă şi revelează
natura, pentru că este chip al Fiului care reprezintă un ipostas personal distinct al fiinţei unice şi
indivizibile, comună Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh.26
Dar de ce este atât de greu drumul de la chip la asemănare? Aflăm tot din Sfânta
Scriptură: călcarea singurei porunci pe care Dumnezeu le-a dat-o primilor oameni.
Dumnezeu ne-a pregătit mai înainte moştenirea veşnică a împărăţiei, precum El Însuşi
spune, încă de la începutul lumii, înaintea noastră şi pentru noi a desfăşurat cerul peste toată
lumea văzută. Pentru noi şi înaintea noastră a făcut El luminătorii, a aşezat temeliile pământului,
a întins marea, a răspândit peste ea văzduhul.
Sfânta Scriptură ne istoriseşte pe larg crearea întregii lumi, de la nefiinţă la tot ce este
astăzi pe pământ. Dar Dumnezeu nu a început cu omul, ci abia după ce a încheiat lucrarea de
creaţie a materiei, vegetaţiei şi a animalelor necuvântătoare, l-a creat pe om. De ce nu înainte?
Deoarece pentru el au fost create toate, lucru care îl vedem din binecuvântarea dată de
Dumnezeu primilor oameni: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Fac. 1,
28).
Aşadar, Cel ce ne-a plăsmuit pe noi a rânduit întreaga lume pentru întreţinerea trupului
nostru, chiar înainte de făurirea noastră din nefiinţă. Ne-a dat tot ce ne era necesar pentru viaţa
24
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 61.
25
Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 67.
26
Panayotis Nellas, op. cit., pp. 63-64.

11
noastră pe pământ, căci de aceea omul a fost creat ultimul, pentru a avea tot ce-i trebuie.
Fiind plăsmuit după chipul lui Dumnezeu Cel infinit, omul este chemat de către propria
lui natură să depăşească limitele mărginite ale creaţiei şi să se facă infinit. Din moment ce
reprezintă un chip al atotînţelepciunii Creatorului, înţelepciunea omului are putinţa şi datoria de a
se ridica şi ea la atotînţelepciune. Sfântul Atanasie cel Mare scrie: dar pentru că ele nu numai să
existe, ci să existe bine, a binevoit Dumnezeu ca înţelepciunea Lui să se pogoare la creaturi, ca
să se aşeze o întipărire oarecare şi o pecete a Chipului Lui în toate, pentru că cele tăcute să se
arate înţelepte şi vrednice de Dumnezeu. Fiindcă, aşa cum cuvântul nostru este chip al
Cuvântului Care este Fiul lui Dumnezeu, aşa şi înţelepciunea creată în noi este însăşi chipul
Celui ce este înţelepciunea Lui; în care (înţelepciunea creată) având putinţa de a cunoaşte şi de
a cugeta, ne facem primitori ai înţelepciunii creatoare.27
Taina omului este taina persoanei, care îşi are temeiul ultim în lumea mai presus de fire
a Sfintei Treimi, fiindcă a fost creat după chipul lui Dumnezeu.28

CAPITOLUL III: Omul: de la chip la asemănare

Creat pentru o menire înaltă şi excepţională, omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu toate
puterile fizice şi spirituale necesare ajungerii destinaţiei sale. Starea de distincţie a omului se

27
Sfântul Atanasie cel Mare, op. cit., p. 73.
28
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op.cit., p. 171.

12
indică mai ales prin aceea că el a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ca să
stăpânească tot pământul şi toate ale pământului (Fac. 1, 26). „Dumnezeu a zidit pe om spre
nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei Sale." (Intel. Sol. 2, 23). Demnitatea omului se
fundamentează pe aceea că el este chipul şi mărirea lui Dumnezeu (I Cor. 11, 7). Prin urmare,
prerogativele stării primordiale ale omului se întemeiază pe chipul şi asemănarea lui Dumnezeu
în el.
Omul, ca ,,chip al lui Dumnezeu", este în acelaşi timp persoană şi natură sau, mai exact,
"persoana care face concretă şi revelează natură"29 pentru că este Chip al Fiului care reprezintă
un ipostas personal distinct, al fiinţei unice şi indivizibile, comună Tatălui, Fiului şi Duhului
Sfânt.
Astfel, „omul este caracterizat în mod fundamental de misterul iubirii care împinge din
interior persoanele spre o comuniune naturală; existenţa personală conştientă în tim: unitate
psihosomatică indisociabilă, cu profunzime psihică incomensurabilă; liber, stăpân creator,
raţional, ştiutor, etc. sunt atributele ce revelează în mod realist constituţia adevărată a omului."30
Textul menţionat este de o relevanţă importantă în privinţa cuprinderii omului întreg în
calitate de "chip", subliniind printr-o gândire teologică remarcabilă faptul că omul prin
întruparea Fiului lui Dumnezeu îşi probează spre deosebire de îngeri calitatea de chip al lui
Dumnezeu.
În definirea omului ca "chip" eforturile raţiunii naturale, se împletesc cu acelea ale
credinţei şi harului. Omul hrisostomic este o sinteză de natură supranaturală. Sfântul Ioan Gură
de Aur subliniază uneori cu elogii rezultatele filosofiei naturale: mulţumirea cu necesarul,
stăpânirea de sine, răbdare, linişte sufletească, rezolvarea tuturor situaţiilor pe calea raţiunii; dar
el critică pe filosofii naturali sau păgâni pentru patima slavei deşarte şi pentru lipsa generală de
acord între teoriile şi viaţa lor. Filosoful creştin care îmbină în el înţelepciunea naturii cu aceea a
credinţei şi a harului, urmăreşte atingerea stării de puritate îngerească, de redobândire integrală a
chipului lui Dumnezeu.
Redobândirea integrală a chipului înseamnă de fapt, parcurgerea drumului de la chip la
asemănare.
Plecând de la chip omul trebuie printr-o alegere personală să ajungă la asemănare. La

29
Pr. Dr. Marin D. Ciulei, Antropologie patristică, Ed. Sirona, Alexandria, 1999, p. 227.
30
Panayotis Nellas, op. cit., p. 10.

13
aceasta cei mai mulţi Sfinţi Părinţi spun că se poate ajunge prin calea virtuţii căci după cum
„după chipul" înseamnă, aşadar mintea şi liberul arbitru, iar „după asemănarea” asemănarea în
virtute pe cât e cu putinţă. Această dorinţă se face pornind de la chip deoarece „tendinţa după
chipul lui e aceea de a se actualiza în asemănare cu Dumnezeu ca virtute”.31
Sfântul Ioan Gură de Aur defineşte noţiunea de "asemănare" în următoarele cuvinte:
după cum cuvântul "chip" înseamnă stăpânire, tot aşa cuvântul "asemănare" înseamnă că noi să
ajungem, atât cât ne stă în puterea noastră omenească asemenea lui Dumnezeu; să ne
asemănăm lui Dumnezeu în ceea ce private, bunătatea, blândeţea, virtutea, precum zice şi
Hristos: "Fiţi asemenea Tatălui vostru Celui din ceruri" (Mt. 5, 45). După cum pe acest pământ
larg şi încăpător sunt unele animale blânde, iar altele sălbatice, tot astfel şi pe laţul sufletului
nostru sunt gânduri nesocotite şi dobitoceşti şi pline de cruzime. Pe acestea dar trebuie să le
ţinem în frâu, să le supunem şi să le dăm în stăpânirea raţiunii.32
Dobândirea asemănării se realizează prin curăţirea de patimi, prin puterea raţiunii. Lucrul
acesta este posibil pentru că l-au împlinit sfinţii, oameni ca şi noi, dar care au păşit la asemănarea
cu Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur, îndeamnă: fiecare dintre voi, deci să se
sârguiască, rogu-vă, măcar de acum înainte dacă n-a făcut-o până acum să taie din suflet,
folosind, ca un cuţit duhovnicesc, gândul cel binecredincios, să taie păcatul care-l supără mai
mult decât celelalte, ca să scape de patimă. Ne-a dat Dumnezeu destulă minte, în stare, dacă
vrem să deschidem puţin ochii, să ne facă biruitori asupra patimilor ce se nasc din noi. De asta
harul Duhului ne-a lăsat în scris în dumnezeieştile Scripturi viaţa şi traiul tuturor sfinţilor, ca să
vedem că ei, de aceeaşi fire cu noi, au săvârşit toate virtuţile şi ca să nu ne mai trândăvim în
împlinirea lor.33 În gândirea aceluiaşi Sfânt Părinte, asemănarea este aproape sinonimă cu
desăvârşirea.
În raportul dintre chip şi asemănare, omul, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este
expresia celei mai înalte valori care există în lume. Valoarea omului se manifestă prin forţa
considerabilă a minţii sale, prin suveranitatea necontestată pe care liberul sau arbitru i-o acordă
asupra lumii întregi, prin efortul virtuţilor sale, îndeosebi al dragostei de a ajunge la asemănarea
cu Dumnezeu. Omul este cea mai minunată podoabă a lumii şi nimeni nu-i poate lua locul pe

31
Pr. Magistrand Ioan Turciu, Conceptul de chip şi implicaţiile lui soteriologice, în rev. Ortodoxia, nr. 3, 1958, p.
142.
32
Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 100.
33
Ibidem, p. 110.

14
care i 1-a asigurat Creatorul. Concepţia aceasta despre om este de perfect acord - în linii mari şi
în concluzii - înaintat umanism al zilelor noastre.
Deosebirea dintre chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om se pot exprima astfel: chipul
se referă la natura spirituală, intelectuală şi morală a omului, raţiune şi libertate şi înclinaţia spre
Dumnezeu; iar asemănarea, la scopul către care tinde omul, dezvoltarea şi perfecţionarea lui
morală. Punctul de plecare spre asemănare este chipul, acesta conţinând înclinarea spre
asemănare, spre culme, adică spre Dumnezeu, spre bine, adevăr şi frumos. Asemănarea este
astfel starea de sfinţenie şi dreptate, câştigată prin practica virtuţii şi ajutorului haric. Deosebirea
dintre chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om se bazează pe Sfânta Scriptură. Înainte de a-1
crea pe om, Dumnezeu zice: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră" (Fac. 1, 26); iar
după aceea, scriptura spune: “Şi a făcut Dumnezeu om după chipul Său” (Fac. 1, 26-27), fără să
se adauge “şi după asemănare”. Explicaţia este că, la creare, asemănarea era doar în potenţă.

CONCLUZII

Originea lumii, aşa cum este prezentată în referatul biblic al creaţiei se explică în şi prin
Dumnezeu. Lumea este creată în timp şi din nimic, oglindindu-se în ea frumuseţea şi strălucirea
Creatorului. Este o operă a iubirii şi bunăvoinţei divine pentru că „Dumnezeu este iubire”( I Ioan

15
4,8 ). Dumnezeu este Treime de persoane, societate, familie divină şi model suprem al familiei
create – lumea încadrată încă de la început în planul Lui Dumnezeu în Biserică.
Dumnezeu se arată în lume ca manifestare voită şi în deplin acord cu libertatea Să.
Existenţa Sa fiind liberă de orice necesitate internă sau externă pentru că el ,,este cel ce este”,
pentru că este: „Treimea în Unime şi Unimea în Treime”, fiind comuniune şi iubire personală
desăvârşită. Existenţa Lui nu depinde de nimic nici măcar de Fiinţa sau Natura Sa, căci nu fiinţa
sau natura Să face obligatorie existenţa Sa. Voinţa şi libertatea Lui absolută se realizează că
iubire şi comuniune treimică. Astfel sensul real al Existenţei divine este de „a fi iubire”, iar
iubirea în adevăratul ei sens se cere a fi împărtăşită şi presupune subiecte raţionale, conştiente şi
libere apte să primească şi să răspundă la chemarea iubirii.
Pe de altă parte, manifestarea iubirii fără de margini a lui Dumnezeu s-a concretizat în
apariţia întregului univers în centrul căruia se află omul, însă acesta n-a fost creat la voia
întâmplării, ci, la fel ca întreaga creaţie, după sfat dumnezeiesc. Astfel, după ce a creat întregul
dar pentru el, Dumnezeu l-a creat şi pe om cu putere Să, după chipul Său. Pentru a-i împlini
scopul său, omul trebuie să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, adică să se ferească de rău şi să
respecte învăţăturile lui Dumnezeu.
Fiind înzestrat cu voinţă liberă, omul trebuie să ajungă asemenea Lui, adică să urmeze
numai binele, să se lepede de păcat şi să tindă spre desăvârşire, în drumul de la chip la
asemănare, omul nu se foloseşte doar de propriul efort, ci este ajutat de Dumnezeu, Creatorul şi
Proniatorul lui. Acest ajutor îl primeşte în Biserică, prin Evanghelie şi Taine, cu dragostea
dumnezeiască ce trebuie să primeze şi să-l transforme pe el.
Prin urmare, suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, cu menirea de a ajunge la
asemănarea eu El, însă acest „chip” nu se referă doar la suflet, el implică şi trupul, prin care
sufletul se manifestă.
Şi omul poate să realizeze aceasta asemănare, deoarece, deşi prin cădere a pierdut harul
lui Dumnezeu devenind muritor, i-a rămas totuşi o "sinteză", ce atrage raţiunea spre lumina
credinţei şi spre bucuriile duhovniceşti eterne, în opoziţie cu concepţiile lui Barth şi Brunner,
antropologia ortodoxă vede în om pe purtătorul chipului lui Dumnezeu, care are menirea să
realizeze asemănarea cu Dumnezeu printr-o activitate înnoitoare continua, transformând lumea
în care trăieşte într-o împărăţie a iubirii, a frumuseţii, a binelui şi a sfinţeniei.

16
 BIBLIOGRAFIE

1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea

17
 Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2015.
2. Chițescu, Prof. N., Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. II, Manual pentru Facultăţile
Teologice, ed. a II-a, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004.
3. Ciulei, Pr. Dr. Marin D., Antropologie patristică, Ed. Sirona, Alexandria, 1999.
4. Fhunberg, Lors, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, Ed. Sofia,
Bucureşti, 2005.
5. Georgescu, Arhim. Dr. Chesarie, Îndrumător pastoral, Arhiepiscopia Bucureştilor, 1981.
6. Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995.
7. Matsoukas, Nikolaos, Teologia Dogmatică și Simbolică, vol II, trad. Nicușor Deciu, Ed.
Bizantină, București, 2006.
8. Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicţionar al Noului Testament, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti,
1995.
9. Nellas, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Ed. Deisis, Sibiu, 2002.
10. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti,
2005.
11. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Valoarea vieţii umane şi apărarea ei, în rev. S.T., nr. 7-8,
1983.
12. Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1987.
13. Sfântul Grigore de Nazians, Cele cinci cuvântări teologice, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1996.
14. Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, în PSB, nr. 30, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1998.
15. Sfântul Grigorie Palama, Al aceluiaşi: cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie; al treilea
dintre cele din urmă. Despre sfânta lumină, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii,
vol. VII, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993.
16. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre pocăinţă, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1998.
17. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 2006.
18. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2004.
19. Sîrbu, Dr. Ioan, Evoluţionism, Sibiu, 2009.

18
20. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Dinamica creaţiei în Biserică, în rev. Ortodoxia, nr. 3-4,
1973.
21. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1996.
22. Tache, Pr. Prof. Sterea, Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. I, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 2003.
23. Turciu, Pr. Magistrand Ioan, Conceptul de chip şi implicaţiile lui soteriologice, în rev.
Ortodoxia, nr. 3, 1958.

19