Universitatea “Valahia” din Târgovişte

Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Ştiinţele Educaţiei

Specializarea: Teologie Pastorală
Disciplina: Catehetică ortodoxă

Bunurile și patrimoniul bisericesc

Coordonator:
Pr. Lect. Dr. Santi Cosmin

Susținător:
Manea Albert – Georgian
ANUL III, GRUPA II

Tărgoviște
2023

1
 PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: Necesitatea Bisericii de a avea un patrimoniu

CAPITOLUL II: Bunurile. Patrimoniul. Clasificarea bunurilor bisericești

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2
 INTRODUCERE

Noţiunea de „patrimoniu bisericesc”, din punct de vedere tecnico-juridic, derivă din

noţiunea juridică civilă de „patrimoniu”1, fiind întotdeauna văzută şi analizată prin prisma
bunurilor care formează obiectul patrimoniului. Această situaţie este tributară jurisprudenţei
romane (clasice şi bizantine), de unde Biserica a moştenit organizarea sa administrativă, precum
şi principalele noţiuni şi principii juridice, dezvoltate mai târziu în două sisteme de drept proprii:
dreptul canonic latin şi dreptul canonic oriental. În ambele sisteme, patrimoniul bisericesc a fost
văzut ca ceva ce reflectă dimensiunea umană a Bisericii.
Cât priveşte conceptul ca atare de „patrimoniu bisericesc”, n-a lipsit în plan doctrinar o
adevărată polemică din parte celor care au susţinut că se poate vorbi de patrimoniu bisericesc în
sens extins şi în sens restrâns.
În sens extins, patrimoniul bisericesc este văzut ca o totalitate de bunuri, incluzând aici şi
bunurile persoanelor private, persoanelor juridice, precum şi anumite bunuri ale persoanelor
fizice, pe care Biserica le foloseşte pentru atingerea scopurilor sale.
În sens restrâns, patrimoniul bisericesc este compus din totalitatea bunurilor bisericeşti,
aparţinătoare persoanelor juridice bisericeşti. O seamă de canonişti au ajuns la concluzia că acest
ultim sens exprimă realitatea juridică a patrimoniului bisericesc, în timp ce, pentru primul sens,
se poate vorbi mai degrabă de un mozaic patrimonial, decât de patrimoniu bisericesc în sensul
propriu al cuvântului.
Prin urmare, luând în considerare ultimul sens al patrimoniului, putem defini patrimoniul
bisericesc ca fiind totalitatea bunurilor mobile şi imobile, a drepturilor şi raporturilor active şi
pasive a unei persoane juridice bisericeşti.

1
Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Humanitas, București, 2004, p. 42.

3
 CAPITOLUL I: Necesitatea Bisericii de a avea un patrimoniu

Biserica este definită ca fiind instituţia divino-umană fondată, în mod nevăzut, de

Mântuitorul Iisus Hristos pe cruce şi vizibilă la Rusalii prin pogorârea Duhului Sfânt. Cele două
realităţi – temporală şi spaţială – sunt opera aceleaşi voinţe divine a Domnului şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, care a creat Biserica sa aici pe pământ ca o comunitate de credincioşi, uniţi
între ei prin credinţă, legea divină, ierarhie şi taine.
Mântuitorul nu a limitat Biserica doar la credinţă, ci a vruto ca o comunitate, societate
vizibilă şi temporală, organizată în spaţiu şi timp. Sub acest profil, Biserica este un organism
social ce se aseamănă din punct de vedere juridic cu alte societăţi civile, având toate elementele
definitorii ale acestora: un număr de membri, un scop bine delimitat, mijloace pentru atingerea
scopurilor stabilite şi o autoritate care să conducă pe membrii ei spre scopul ales 2. Evident,
această asemănare este una structurală, deoarece, prin originea sa, scopurile, mijloacele şi
caracterul autorităţii care o guvernează Biserica se deosebeşte de toate celelalte societăţi civile.
Mântuitorul Iisus Hristos a acordat Bisericii dreptul de a exista, de a trăi şi de a opera
conform scopurilor ei, adică toate acele elemente care constituie statutul juridic al unei societăţi 3.
Nu trebuie să uităm faptul că instituind tainele, Mântuitorul le-a conferit şi o parte materială
specifică naturii umane. Această realitate nu a diminuat cu nimic caracterul supranatural al
Bisericii, văzută ca o dimensiune divino-umană, ci, dimpotrivă, a pus în lumină dimensiunea sa
umană, adică Biserica văzută ca societate care operează în istorie şi care pentru a-şi îndeplini
misiunea sa are nevoie şi de mijloace materiale.
Ca organism social, încă din primele timpuri, Biserica a avut nevoie şi de bunuri
materiale necesare pentru dimensiunea sa terestră, temporală, care implica nu numai celebrarea
cultului, ci şi ajutorarea celor săraci şi a tuturor celor care se găseau în suferinţă. „Mila şi
compătimirea faţă de suferinţele celui lipsit – afirma Iorgu Ivan – străine sufletelor şi
instituţiilor de până atunci, ajung într-adevăr motivul cel mai puternic, care va pune în mişcare
generozitatea credincioşilor, despărţindu-se de averile lor şi încredinţându-le Bisericii, pentru a
fi împărţite după socotinţa ei celor lipsiţi”4.
2
Iorgu D. Ivan, Bunurile bisericeşti în primele 6 secole. Situaţia lor juridică şi canonică, Bucureşti, 1937, pp. 1-2.
3
Louis J. Demeuran, L’Eglise: constitution, droit public, Edition Beauchesne, Paris, 1914, p. 27.
4
I. D. Ivan, op. cit., p. 3.

4
 CAPITOLUL II: Bunurile. Patrimoniul. Clasificarea
bunurilor bisericești

Dreptul de existenţă presupune pentru orice persoană dreptul natural de a avea bunuri.
“Bun”, în înţeles juridic, este orice lucru din natura înconjurătoare, care poate fi folositor omului
şi care poate deveni obiect de drepturi şi de obligaţii, care poate avea deci o valoare bănească.
Bunurile necesare pentru întreţinerea vieţii, ce aparţin unei persoane, constituie patrimoniul
acelei persoane. Orice persoană are în mod necesar un patrimoniu. Patrimoniul este format din
toate bunurile care aparţin unei persoane, adică din toate drepturile care au o valoare pecuniară şi
din toate obligaţiunile apreciabile în bani cu care el este legat faţă de alţii. Drepturile constituie
activul, iar datoriile pasivul patrimoniului.
Drepturile patrimoniale reprezintă totalitatea raporturilor de drept apreciabile în bani,
care au drept subiect activ şi pasiv una şi aceeaşi persoană. Rămân în afara patrimoniului,
drepturile care nu au caracter pecuniar: drepturile de familie, puterea părintească, drepturile
înnăscute individului sau drepturile publice. Patrimoniul este o universalitate juridică
independentă de elementele care-l compun5.
O clasificare generală împarte bunurile în: corporale şi necorporale; o altă clasificare
generală le împarte în: mişcătoare sau mobile şi nemişcătoare sau imobile. Această clasificare
este adoptată şi de Regulamentul de administraţie al averilor bisericeşti.
Bunurile corporale sunt cele care au o existenţă materială şi cad sub simţurile noastre:
pământ, construcţii, animale. Bunurile necorporale sunt cele care nu au decât o existenţă
abstractă (drepturile de creanţă, de uz, etc.).
Bunuri mişcătoare sau mobile sunt cele care nu au o aşezare fixă şi care pot fi mutate
dintr-un loc în altul oricând (mobilier, îmbrăcăminte, marfă, animale, bani).
Bunuri nemişcătoare sau imobile sunt cele care au o aşezare fixă încât nu pot fi mutate
din loc în loc (pământ, casă, şcoală). Bunurile sunt mişcătoare prin natura lor, prin determinarea

5
Gheorghe Cronț, Influența creștinismului asupra dreptului scris, extras din „Revista Cursurilor și Conferințelor”, II,
1937, nr. 2-4, p. 6-9.

5
legii şi prin anticipaţie; iar nemişcătoare sunt prin natura lor, prin destinaţie şi prin obiectul la
care se aplică.
Clasificările parţiale care se aplică numai unor bunuri, împart bunurile în: fungibile şi
nefungibile, consumptibile şi neconsumptibile, frugifere şi nefrugifere, divizibile şi indivizibile,
principale şi accesorii, corporale şi necorporale, publice şi private şi bunuri fără stăpân.
Este fungibil acel bun care, în executarea unei obligaţii poate fi înlocuit cu altul, fără să
afecteze valabilitatea plăţii. Este nefungibil acel bun care nu poate fi înlocuit cu altul, în
executarea unei obligaţii, astfel că debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat.
Este consumptibil acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuinţare să nu
implice consumarea substanţei ori înstrăinarea lui. Este neconsumptibil bunul care nu poate fi
folosit repetat, fără ca, prin aceasta, să fie necesară consumarea substanţei sau înstrăinarea lui.
Este frugifer acel bun care poate produce periodic, fără consumarea substanţei sale, alte
bunuri produse numite fructe. Este nefrugufer bunul care nu are însuşirea de a da naştere,
periodic, la produse fără consumarea substanţei sale.
Este divizibil acel bun care poate fi împărţit fără să-şi schimbe, prin aceasta, destinaţia sa
economică. Este indivizibil acel bun care nu poate fi împărţit fără a nu-şi schimba, prin aceasta,
destinaţia sa economică.
Este principal acel bun care poate fi folosit independent, fără a servi la întrebuinţarea
altui bun. Este accesoriu bunul care este destinat să servească la întrebuinţarea unui alt bun,
principal.
Este corporal acel bun care are o existenţă materială, fiind uşor perceptibil simţurilor
omului. Este incorporal valoarea economică ce are o existenţă ideală, abstractă, putând fi
percepută cu „ochii minţii”6.
Sunt publice bunurile care aparţin statului (judeţelor), sau altor organizaţii sau instituţii
publice, iar private sunt acele bunuri care aparţin particularilor sau unor colectivităţi private.
Sunt bunuri în circuitul civil acele bunuri care pot face obiectul actelor juridice; în alţi
termeni bunurile care pot fi dobândite ori înstrăinate prin act juridic fac parte din bunurile ce se
află în circuitul civil. Sunt scoase din circuitul civil acele bunuri care nu pot forma obiectul
actului juridic civil; se spune că asemenea bunuri inalienabile.

6
Dumitru G. Boroianu, Dreptul Bisericesc, vol. II, Iași, 1899, p. 342.

6
 Sunt individual determinate (res certa) acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinţei
exprimată în actul juridic se individualizează prin însuşiri proprii, specifice. Prin excelenţă sunt
individual determinate acele bunuri ce sunt unicate. Sunt determinate generic (res genera) acele
bunuri care se individualizează prin însuşirile speciei ori categoriei din care fac parte.
Individualizarea se face prin cântărire, măsurare, numerotare, etc.
Biserica respectă aceste împărţiri, adoptă legile statului cu privire la bunuri dar numai în
măsura în care nu-i sunt contrazise principiile şi normele ei speciale.
La împărţirea bunurilor bisericeşti a exercitat o mare influenţă împărţirea pe care o făceau
legile romane bunurilor. La romani bunurile erau împărţite în două: bunuri de drept divin şi
bunuri de drept uman. Cele de drept divin se împărţeau în res sacrae, res religiosae sanctae,
Biserica moşteneşte împărţirea făcută de romani, dar utilizează termenul de bunuri bisericeşti.
Aceste bunuri constituie patrimoniul Bisericii7.
Lucrurile bisericeşti au fost împărţite şi ele după diferite laturi de acţiune care corespund
cu scopul vieţii exterioare a Bisericii şi anume: săvârşirea serviciului divin după ritualul prescris,
răspândirea învăţăturii creştine şi păstrarea ordinii în organismul bisericesc. Potrivit acestei
meniri a Bisericii, lucrurile au fost împărţite în: sacre, sfinte şi sfinţite. Sacre sunt bunurile
utilizate exclusiv în cult şi sunt sfinţite de episcop sau preot (Sintagma Ateniană, IV, 450 şi
490)8.
În această categorie intră bisericile şi toate vasele şi obiectele care se întrebuinţează
pentru serviciul divin. Dar, deoarece nu toate lucrurile care sunt folosite la săvârşirea cultului,
dobândesc această folosire prin consacrarea episcopului sau preotului, ele au fost împărţite în
consacrate sau sfinţite. Di prima categorie fac parte biserica şi antimisul care sunt consacrate
printr-o lucrare specială şi prin ungere cu Sfântul Mir, iar din a doua categorie fac parte vasele şi
obiectele care există în altar şi în afara altarului. Acestea se numesc sfinţite fie pentru că iau
însuşirea de sfinţite de la Biserică, sau de la antimis care sunt sfinte, fie şi numai pentru că au
fost date în folosinţa Bisericii prin mâna episcopului sau preotului.
Nicodim Milaş împarte lucrurile sacre în consacrate şi sfinţite, după cum se
întrebuinţează direct la Sfânta Euharistie sau la slujbele bisericeşti 9. Valerian Sesan împarte
averea bisericească în: destinată direct şi exclusiv cultului divin: res sacrae: biserica, altarul,

7
Ibidem, p. 344.
8
Dimitri Obolensky, Un Commonwealth medieval: Bizanțul, Editura Corint, București, 2002, p. 67.
9
Liviu Marius Harosa, Drept canonic, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 145.

7
antimisul, icoanele; destinate indirect cultului: res benedictae – sfinţite: veşmintele, cărţile,
praporii, cimitirul, ograda bisericii, etc; şi destinate întreţinerii persoanelor şi lucrurilor: res
ecclesticae – ca fondurile religioase, casa parohială, pământuri, bani, fabrica de lumânări, etc10.
Biserica Romano-Catolică împarte bunurile în: spirituale sau sacre (sacra); temporale sau
bona ecclesiastica (bunuri bisericeşti) şi mixte sau pretiosa.
O împărţire asemănătoare a adoptat şi Biserica Ortodoxă Română prin Regulamentul
pentru administrarea averilor bisericeşti. În art. 2 averea bisericească, din punct de vedere al
destinaţiei, este împărţită în bunuri sacre şi bunuri comune. Sunt bunuri sacre cele care prin
sfinţire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, cum sunt: locaşurile de cult (catedrale,
biserici, paraclise, capele, etc.), odoarele şi veşmintele bisericeşti, cărţile de ritual, cimitirele, etc.
Sunt asimilate cu bunurile sacre şi se bucură de acelaşi regim juridic şi bunurile
religioase, adică acelea care au o valoare artistică, fie istorică, fie prin materialul din care sunt
confecţionate, cum sunt: picturile sculpturile, ţesăturile artistice, miniaturile, cărţile rare,
documentele, etc. Sunt bunuri comune cele afectate întreţinerii Bisericii, a slujitorilor ei, operelor
culturale, cum sunt: casele parohiale, reşedinţele ierarhilor, chiliile mănăstirilor, edificiile
şcolilor teologice, muzeele religioase, aşezămintele şi instituţiile cultural-filantropice, terenurile,
pivniţele, livezile, drepturile patrimoniale, fondurile, hârtiile de valoare, averea în numerar, etc.

CONCLUZII

Dreptul Bisericii de a poseda un patrimoniu se fondează pe dreptul natural şi pe dreptul

divin (Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie). Existenţa Bisericii ca persoană juridică, într-un loc bine

10
Ibidem, p. 158.

8
determinat, implică dreptul de avea un patrimoniu cu care să-şi asigure atingerea scopului stabilit
de Întemeietorul ei.
În principiu, aşa cum o persoană, prin simplul fapt al existenţei sale, are dreptul natural de
a avea un patrimoniu şi raporturi de drept patrimonial (ca o consecinţă a dreptului natural al
existenţei persoanei), în acelaşi mod, recunoscându-se Bisericii dreptul la existenţă, în mod
evident trebuia să i se recunoască şi dreptul de a dobândi, de a poseda, de a administra şi de a
dispune; acte juridice fără de care o persoană juridică nu poate să-şi desfăşoare viaţa sa
temporală.
Întemeiată aici, pe pământ, Biserica a fost încă de la început o comunitate, societate
vizibilă, care, pentru a trăi şi opera, a avut, şi are în continuare, nevoie de bunuri materiale. Acest
fapt a fost evidenţiat încă din perioada apostolică, când se pun bazele patrimoniului bisericesc,
care să permită susţinerea activităţii Bisericii, orientată atunci în două direcţii: filantropică şi
cultuală.
În perioada imediat următoare, post-apostolică, odată cu înmulţirea comunităţilor
creştine, bunurile Bisericii încep să crească. Totuşi, perioadele de persecuţie vor face destul de
dificilă sarcina Bisericii de a-şi completa şi administra propriile bunuri. Edictul de la Milano, va
inaugura o nouă epocă în viaţa Bisericii, permiţându-i să iasă de sub vălul fictiv al asociaţiilor
funerare şi să-şi consolideze un patrimoniu stabil, contribuţia împăratului Constantin cel Mare, în
acest sens, fiind una decisivă, în anii următori, bunurile bisericeşti fiind ocrotite şi sporite prin
legi speciale.

BIBLIOGRAFIE

1. Boroianu, Dumitru G., Dreptul Bisericesc, vol. II, Iași, 1899.

9
2. Cronț, Gheorghe, Influența creștinismului asupra dreptului scris, extras din „Revista
Cursurilor și Conferințelor”, II, 1937, nr. 2-4.
3. Demeuran, Louis J., L’Eglise: constitution, droit public, Edition Beauchesne, Paris, 1914.
4. Harosa, Liviu Marius, Drept canonic, Editura Universul Juridic, București, 2013.
5. Ivan, Iorgu D., Bunurile bisericeşti în primele 6 secole. Situaţia lor juridică şi canonică,
Bucureşti, 1937.
6. Obolensky, Dimitri, Un Commonwealth medieval: Bizanțul, Editura Corint, București, 2002.
7. Stoica, Valeriu, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Humanitas, București, 2004.

10