1

Introducere

Problema subiectului dreptului de proprietate, în Biserică, a fost abordată, încă de la

începuturi, cu spectru foarte larg, între teologie şi dreptul civil. E uşor de dedus că oamenii Bisericii
au tratat problema preponderent teologic, iar juriştii au privit-o dintr-o perspectivă preponderent
legală. Aparent, cele două opinii ar fi incompatibile, totuşi istoria bisericească ne arată că, şi în
situaţiile cele mai tensionate, s-au găsit soluţii pline de înţelepciune. în privinţa confruntărilor,
Biserica are o experienţă foarte bogată, chiar dacă nu întotdeauna pozitivă, dar care a adus teologiei
mari progrese. De exemplu, din confruntarea învăţăturii revelate cu filosofía păgână, teologia a
cunoscut o evoluţie fascinantă, din care au câştigat ambele părţi.
La fel s-a întâmplat şi cu disputa dintre teologie şi dreptul de stat. De pildă, teologia pune
accent mai mult pe cuvânt şi pe credinţă, în timp ce dreptul stăruie preponderent pe actul scris şi
pe dovadă, dar, cu toate acestea, cele două situaţii nu sunt deloc ireconciliabile, ci ele se pot
completa reciproc, cu beneficii mutuale. Aşa s-a născut canonul, ca o realitate intermediară între
Legea cea Nouă dumnezeiască şi legea pozitivă omenească.
Astfel, canonul este actul scris, dar care se bazează pe Cuvântul viu, ţine cont de dovezi,
chiar cere dovezi, dar se fundamentează pe credinţă. Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a
întemeiat Biserica Sa, numind-o împărăţia Iui Dumnezeu pe pământ, n-a limitato numai la acest
înţeles al credinţei creştine, prin care avea să se realizeze în omenire solidaritatea distrusă de
înrăutăţirea peste măsură a oamenilor, ci i-a dat şi un alt înţeles, de comunitate formată din toţi cei
chemaţi de Dumnezeu la împărtăşirea cu Fiul Său şi care, prin ajutorul Sfintelor Taine, sunt aduşi
la mântuire de către urmaşi în sfera de putere a apostolilor. În această calitate de comunitate de
oameni pe pământ, Biserica se aseamănă cu celelalte societăţi omeneşti, posedând ca şi acestea
elementele caracteristice oricărei societăţi, adică: un număr de membri, un scop, către care să fie
conduşi membrii, o autoritate, care să asigure îndrumarea membrilor către adevăratul scop al
societăţii, şi anumite mijloace, cu ajutorul cărora să se poată ajunge la scopul pentru care societatea
a fost întemeiată.
Sub aspect de societate religioasă, Biserica se înfăţişează ca un corp comunitar organizat,
format din mai multe categorii de membri, constituiţi în unităţi organizatorice de mai multe feluri,
având organe speciale de conducere şi folosind numeroase mijloac e pentru ducerea la îndeplinire
 2

a lucrării sale religioase. Acest e mijloace sunt în primul rînd cele religioase, apoi cele morale şi
tocmai la urmă cele juridice. Lor li se mai adaugă apoi o sumă de organisme constituite după
rânduieli aparte, ca instituţii, aşezăminte, etc.
Pentru a înţelege mai bine felul cum ni se prezintă Biserica sub chipul ei văzut de
comunitate religioasă să vedem mai întîi ce se înţelegje în general prin societate, apoi ce se înţelege
prin comunitate religioasă, ce este credinţa religioasă care stă la baza ei şi care sînt elementele ce
intră în alcătuirea ei? Îndeobşte, prin societate se înţelege un grup de oameni legaţi printr-un interes
constant şi organizaţi în scopul asigurării respectivului interes. Acest fapt reclamă contribuţia
fiecărui membru al societăţii, o renunţare la o anumită parte din ceea ce are şi reprezintă fiecare
dintre membrii societăţii. La rândul ei comunitatea religioasă este tot un grup de oameni, legaţi
numai prin credinţa religioasă şi organizaţi în scopul asigurării liberului exerciţiu al acestei
credinţe; adică o comunitate închegată pe temeiuri de credinţă religioasă şi de interese ce rezultă
din aceasta.
Prin credinţă religioasă, în genere, se înţelege un ataşament lăuntric faţă de o realitate, la a
cărei cunoaştere pozitivă-ştiinţifică, nu se poate ajunge. Dar faptul în sine al credinţei constituie
nu numai un fenomen de conştiinţă, unul care s-ar produce şi ar rămâne în interiorul conştiinţei
oamenilor, ci el este unul care se şi manifestă în anumite forme şi se transformă în mijlocul de
legătură între credincioşi, şi în acest chip, el devine un factor de coeziune care determină gruparea
creştinilor într-o acţiune cu obiectiv e determinate de însăşi credinţa religioasă respectivă. Ea leagă
mai ales în mod afectiv atât de puternic pe credincioşi, încât coeziunea grupului întemeiat pe
credinţă este foarte strânsă. Biserica este definită ca «aşezămînt sfînt întemeiat de Domnul nostru
Iisus Hristos pentru mîntuirea credincioşilor».
Ea s-a întemeiat pe cruce de Mîntuitorul (Fapte 20, 28) şi s-a organizat în chip de
comunitate religioasă la Cincizecime sau Rusalii, cînd a luat fiinţă prima obşte de credincioşi
creştini, comunitatea creştină din Ierusalim {Fapte !, 8; 2, 49). Capul Bisericii este Hristos
Mântuitorul, Biserica este trupul Lui (Ef. 5, 25; Col. 1, 18-20), iar credincioşii sunt mădulare ale
Bisericii (Rom. 12, 5; I Cor. 12, 27). Sub chipul organizatoric Biserica se înfăţişează ca o instituţie
obştească creştină, formată din credincioşi şi organizată după rânduielile religioase şi morale
specifice credinţei creştine. In cadrul fiecărei instituţii religioase, deci şi în acela al Bisericii
creştine, apar diverse manifestări determinate de inevitabila exteriorizare a credinţei în forme
diferite. Aceste deosebiri formale dau naştere unor diferenţieri între membrii comunităţii religioase
 3

şi fac să se creeze încă o categorie de interese deosebite, chiar între membrii comunităţii religioase,
pe lîngă interesul general comun. Pe lângă interesele spirituale, izvorâte din credinţă şi legate direct
de ea, se mai nasc în cadrul fiecărei comunităţi religioase şi interese dependente de baza materială
sau de pârghiile materiale pe care le presupune credinţa, pe care se reazimă credinţa şi pe care ea
le reclamă în mod imperios.
Astfel, se definesc unele interese determinate de vieţuirea în comun a oamenilor, de
vieţuirea lor naturală într-un anumit fel care se îmbină cu respectarea anumitor precepte ale
credinţei, cu acceptarea obligatorie a unor acte rituale, apoi cu obligaţiile materiale care decurg
din respectarea prescripţiilor credinţei cu privire la alimentaţie, la ofrande, la acte de caritate, la
întreţinerea ceremonialului cultic, la asigurarea existenţei slujitorilor altarului, ş.a. Toate aceste
elemente, mai mult de natură materială, influenţează comunitatea religioasă, ele nu numai că sînt
determinate de interesele spirituale şi de elementul spiritual care îi leagă pe credincioşi, ci la rândul
lor ele însele determină anumite schimbări, influenţează relaţiile de natură spirituală şi în anumite
împrejurări pot să schimbe interesele de această natură.
Relaţiile religioase mai sunt apoi, în mod obişnuit şi inevitabil, dublate de cele economice
şi de cele general-sociale, relaţii care nu pot fi ignorate între credincioşii aceleaşi religii; aceasta
pentru că nu există act religios care să nu se producă în anumite condiţii materiale economice bine
definite, şi în anumite condiţii sociale. încît este limpede, că la fiecare pas interesele de natură
spirituală ale credinţei se împletesc şi se leagă atât de organic, în mod inevitabil, cu cele de natură
materială economică, socială şi de multe ori chiar politică, încît interdependenţa dintre ele ne
obligă să conchidem asupra interinfluenţei în care se găsesc în permanenţă. Astfel se ajunge ca
miezul spiritual al credinţei să-şi arate şi învelişul său material, fără de care nu poate exista, să se
constate şi să se evidenţieze nu numai legătura lor internă, ci şi raportul de interdependenţă în care
se găsesc şi să se explice astfel schimbările care survin într-unui sau într-altul dintre aceste două
elemente, pe calea interacţiunii dintre ele. Aşa se petrec lucrurile şi în Biserică.
De altfel, nici nu este de conceput în lumina învăţăturii creştine, ca Biserica să se fi
întemeiat numai în chip spiritual, nevăzut, de vreme ce ea a fost destinată oamenilor pentru
mîntuirea lor, adică, pentru mîntuirea unor făpturi înzestrate şi cu chip material. Căci, într-adevăr
fără de chip material Biserica nu ar fi fost accesibilă mijloacelor cu care sînt înzestraţi oamenii,
nici măcar pentru a lua act de existenţa ei.
 4

Cap. I. Bunurile bisericeşti, munca şi bogăţia în concepţia creştină

I.1. Atitudinea faţă de bunuri în morala creştină. Clasificarea bunurilor

De la începutul ei, ca existenţă istorică, Biserica - chemată să-L urmeze pe Domnul nostru
Iisus Hristos, Care, bogat fiind, pentru noi a sărăcit, ca noi oamenii cu sărăcia Lui să ne îmbogăţim
(2 Corinteni 8, 9) - şi-a justificat recursul la bunurile temporale doar în măsura în care acestea erau
absolut necesare vieţii de comuniune şi, în special, ajutorării celor săraci. Numită de Sf. Ap. Pavel
„Trup tainic al lui Mântuitorului Iisus Hristos" (Efeseni 5, 23), Biserica s-a organizat şi s-a
dezvoltat, în timp şi în spaţiu, sub forma unei comunităţi divino-umane, a cărei finalitate o
constituie mântuirea credincioşilor.
Biserica este „locaşul în care Hristos ne comunică pe Duhul Său Cel Sfânt, care aduce viaţa
Lui jertfită şi înviată în noi, înnoindu-ne pe noi, cei omorâţi prin păcat"1. Părintele Dumitru
Stăniloae accentuează aspectul de comuniune şi caracterul de comunitate ale Bisericii, afirmând
că din aceste două realităţi „provine dulceaţa extraordinară şi unică a creştinismului, din această
relaţie de tip eu-tu, între om şi Dumnezeul Său"2. Teologia comuniunii, fundamentată pe teologia
persoanei, constituie un aspect definitoriu în teologia ortodoxă. Comuniunea cu Hristos şi cu
semenii este condiţia sine qua non pentru mântuirea celor credincioşi, întrucât „pregătirea pentru
împărăţia lui Dumnezeu se face prin împărtăşirea continuă, a luturor, de Hristos"3.
În calitate de element definitoriu al Bisericii, aspectul de comuniune nu trebuie limitat doar
la coordonata divină a Bisericii, ci trebuie pus în legătură şi cu latura umană, socială. Din această
perspectivă, creştinismul, încă din primele veacuri, a înţeles faptul că o comuniune deplină între
suflete „nu poate lua fiinţă şi nu se poate menţine fără o comunitate de bunuri"4. Cartea Faptele
Apostolilor confirmă acest aspect: „Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte" (2,
44). Aşadar, viaţa activă de comunitate a Bisericii implică, fără îndoială, şi realitatea socială a

1
Pr. Dumitru Stăniloae, Realitatea tainică a Bisericii, în Ortodoxia, anul XXXVI (1984), nr. 3, p. 419.
2
Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu loan Pintea, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 78.
3
Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 419.
4
Idem, Comunitate prin iubire, în, Ortodoxia, anul XV (1963), nr. 1, p. 67
 5

existenţei şi a importanţei bunurilor. în literatura de specialitate, este des întrebuinţată denumirea

generică de „bunuri bisericeşti".
Între bunurile bisericeşti, o categorie aparte o formează bunurile de patrimoniu, atât cele
aparţinând patrimoniului cultural imobil (îndeosebi monumentele istorice), cât şi cele aparţinând
patrimoniului cultural mobil (ne referim, mai cu seamă, la colecţiile de obiecte prezente în muzeele
de specialitate). Biserica, probabil că fără de înfăţişarea materială ar fi putut să existe tot aşa de
bine, dar fără ca oamenii să ia act de existenţa ei, fără ca să aibă vre o importanţă pentru viaţa lor.
De altfel, însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a arătat în trup, în persoana lui Iisus Hristos, şi a creat
prima comunitate religioasă, prima Biserică văzută, primul grup de oameni legaţi prin credinţa în
El, dar deopotrivă şi prin interesele care decurgeau din această credinţă. Se ştie că, încă din epoca
apostolică, întreaga orânduire născută din învăţătura Lui, s-a prezentat, de la început, cu înfăţişare
socială, în chip de obşte religioasă. Din toate acestea, vo m spune, în concluzie, că Biserica, sub
aspectul ei de comunitate religioasă, se prezintă ca alcătuită din următoarele elemente: — un grup
de oameni; — o credinţă care îi uneşte ; — diverse interese spirituale şi materiale care îi leagă în
plus, pe lângă credinţa respectivă. Pentru asigurarea acestor interese se recurge, în primul rând, la
un cult religios sau la o sumă de acte rituale, forme şi ceremonii religioase, şi, în al doilea rând, la
o anumită organizare întemeiată pe norme de cuprins religios-moral şi apoi pe norme de cuprins
juridic, care toate — în cele din urmă — izvorăsc, pe de o parte din credinţă şi, pe de altă parte,
din realităţile materiale sau concrete ale vieţii5.
Se pune următoarea întrebare: ce se înţelege prin bunuri în general? Prin bunuri înţelegem
tot ceea ce este util, sau necesar, ba chiar indispensabil omului pentru a-i asigura în primul rînd
întreţinerea vieţii şi apoi progresul lui material şi spiritual. Noţiunea de bunuri implică deci şi
valorile spirituale. Atît de bunurile materiale cît şi de cele spirituale omul are nevoie pentru
întreţinerea şi dezvoltarea existenţei sale psiho-fizice. Bunurile materiale satisfac nevoile noastre
fizice, iar valorile spirituale necesităţile şi aspiraţiile noastre sufleteşti. La bunurile spirituale
moştenite de la familie : limbajul, gândirea, o seamă de valori culturale, etc., şcoala adaugă altele
noi ca : limbajul ştiinţific, emulaţia, o cultură mai vastă, etc6.

5
Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. 1,
Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 154.
6
Tudor Vianu, Filosofiii culturii, ed. II, Bucureşti, 1945, p. 195, apud Doctorand Pr. Dan Miron, Atitudinea faţă de
bunurile obşteşti după concepţia moralei creştine, în S.T., anul XXI, nr. 9-10, noiembrie-decembrie, 1969, p. 726.
 6

După învăţătura creştină, atât bunurile sau valorile materiale, cât şi bunurile sau valorile
spirituale, trebuie privite ca mijloace, nu ca scopuri în sine.
Bunurile particulare sînt garantate de statul nostru, deoarece aceste bunuri sînt dobîndite
prin munca proprie a fiecăruia, iar bunurile obşieşi după cum le arată şi numele, aparţin mai multor
persoane laolaltă şi în acest caz avem de a face cu o proprietate comună, asupra căreia toţi membrii
societăţii respective au aceleaşi drepturi. Deci, bunuri obşteşti sunt toate acele valori care aparţin
unei colectivităţi. Respectul faţă de bunurile obşteşti pe care le-a creat poporul sălăşluieşte şi-n
inima fiecărui credincios al Bisericii noastre. Credinciosul îl are ca exemplu pe însuşi Domnul
nostru Iisus Hristos, Care a preţuit şi respectat bunurile obşteşti ale poporului său7.
Independenţa, pe care i-o dă autoritatea întemeietorului ei, o pune în afară de orice amestec
din partea voinţei omeneşti, când este vorba de ales mijloacele necesare pentru realizarea misiunii
ce i s-a încredinţat, de a conduce sufletele la mântuirea veşnică. Dar, fără a-şi schimba cu ceva
caracterul acesta spiritual şi fără a influenţa asupra bazelor ei normale stabilite de Mântuitorul pe
principii inalterabile, fiindcă lucrează pe pământ, pentru oameni şi prin oameni, Biserica este
nevoită să vină în legătură şi cu lucruri materiale. Ca organism social, ea a simţit nevoia să dispună
şi de bunuri materiale, chiar de la începutul activităţii. Folosirea acestor bunuri materiale n-o poate
face totuşi să-şi piardă caracterul ei esenţial, caracterul supranatural.
Pentru ea, bunurile pământeşti şi fericirea temporară nu sunt un scop imediat, cum sunt
pentru societatea civilă, care prin aceasta îşi şi justifică raţiunea de a fi. Alături de mijloacele
supranaturale în ele însele - rugăciunea şi Sfintele Taine - Biserica foloseşte pentru ajungerea
scopului său şi mijloace materiale, care dobândesc însă un caracter supranatural prin aplicarea,
prin întrebuinţarea ce li se dă8.
Fără bunuri materiale, Biserica nu şi-ar fi putut îndeplini rolul de odihnitoare a celor
osteniţi şi însetaţi şi n-ar fi putut valorifica virtutea milei creştine. Căci, dacă la începutul activităţii
nu avea de făcut prea mari cheltuieli pentru trebuinţele cultului divin, reducându-l la cea mai mare
simplitate, şi tot astfel pentru întreţinerea slujitorilor ei, care căutau să tră- iască mai mult din lucrul
mâinilor, după exemplul Sfântului Apostol Pavel, în schimb avea nevoie de cât mai multe bunuri
pentru ajutorarea săracilor şi a tuturor celor care se găseau în suferinţă.

7
Pr . Prof. Dr. N. Mladin, Morala creştină şi patriotismul, în M.B., anul XIV (1964), nr. 7-8, p. 350.
8
Prof. dr. Iorgu Ivan, Bunurile bisericeşti în primele şase secole. Situaţia lor juridică şi canonică, Ed. Basilica,
Bucureeşti, 2014, p. 33.
 7

Dreptul la existenţă presupune pentru orice persoană dreptul natural de a avea bunuri.
«Bun», în înţeles juridic, este orice lucru din natura înconjurătoare, care poate fi folositor omului,
şi care poate deveni obiect de drepturi şi obligaţiuni, care poate avea deci o valoare bănească.
Bunurile necesare pentru întreţinerea vieţii, ce aparţin unei persoane, constituie patrimoniul acelei
persoane. Orice persoană are în mod necesar un patrimoniu.
Patrimoniul este format din toate bunurile care aparţin unei persoane, adică din toate
drepturile care au o valoare pecuniară şi din toate obligaţiunile apreciabile în bani cu care el este
legat faţă de alţii. Drepturile constituiesc activul, iar datoriile pasivul patrimoniului. Aşadar, sub
drepturi patrimoniale se desemnează totalitatea raporturilor de drept apreciabile în bani, care au
drept subiect activ şi pasiv una şi aceeaşi persoană. Rămân în afară de patrimoniu, drepturile care
nu au caracter pecuniar: drepturile de familie, puterea părintească, drepturile înnăscute individului
sau drepturile publice9.
Pentru înţelegerea exactă a noţiunii de patrimoniu, accentuăm că patrimoniul reprezintă o
universalitate juridică independentă de elementele care-l compun. Fluctuaţiile care măresc s-au
reduc activul sau pasivul nu-i alterează caracterul de universalitate şi nu-l împiedică să rămînă o
entitate distinctă. Patrimoniul nu încetează deci să existe, dacă la un moment dat pasivul — adică
obligaţiile — ar depăşi activul — adică drepturile, căci s-ar putea ca tocmai obligaţiile contractate,
care depăşesc drepturile să atragă după sine în curând, creşterea activului.
Avându-se în vedere anumite caracteristici sau însuşiri, bunurile au primit diferite
clasificări. Există clasificări generale, care se aplică tuturor bunurilor, şi clasificări parţiale, care
se aplică numai unora dintre ele. O clasificare generală împarte bunurile în : corporale şi
necorporale ; o altă clasificare generală le împarte în : mişcătoare sau mobile şi nemişcătoare sau
imobile. Această clasificare este adoptată şi de Regulamentul de administrare a averilor
bisericeşti10.
Bunurile corporale, sunt cele care au o existenţă materială şi cad sub simţurile noastre
(pămînt, construcţii, animale) iar bunurile necorporale, cele care nu au decît o existenţă abstractă
(drepturile de creanţă, de uz, de uzufruct). Această definiţie se găseşte la Gaius, în Instituţiile sale
(Institutiones II, 13-14: Res corporales haec sunt que tangí possunt, velut fundus, vestís, autum....;

9
Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 447.
10
Ibidem.
 8

incorporales haec tangí non possunt qualia sunt ea quae in jure consitunt sicunt heredites,
usufructus, obligationes...»)11.
Bunuri mişcătoare sau mobile sunt cele care nu au o aşezare fixă şi care pot fi mutate dintr-
un loc în altul oricând (mobilier , îmbrăcăminte, animale, marfă, bani). Bunuri nemişcătoare sau
imobile sunt cele care au o aşezare fixă încât nu pot fi mutate din loc în loc (pământ, casă). Bunurile
sunt mişcătoare: prin natura lor, prin determinarea legii şi prin anticipaţie; iar nemişcătoare sunt:
prin natura lor, prin destinaţie şi prin obiectul la care se aplică.
Bunuri nemişcătoare prin natura lor sunt fondurile de pămînt, terenurile urbane sau rurale,
clădirile, recoltele care se ţin încă de rădăcini şi fructele neculese. Prin destinaţie sunt nemişcătoare
bunurile care prin natura lor sînt mişcătoare, dar legiuitorul le consideră ca imobile, pentru că sunt
destinate pentru exploatarea unui lucru nemişcător prin natura sa (inventarul agricol).
Nemişcătoare prin obiectul la care se aplică sunt bunurile care prin natura lor sînt mişcătoare, dar
se aplică unui bun nemişcător aşa de intim încât par să facă parte integrantă din bunul nemişcător
(ex. o statuetă aplicată ca ornamentaţie unei clădiri)12.
Clasificările parţiale care se aplică numai unor bunuri, împart bunurile în: fungibile şi
nefungibile, consumptibile şi neconsumptibile, apropriate şi neapropriate, publice şi private şi
bunuri fără stăpân. Fungibile sunt bunurile care se pot înlocui unele prin altele printr-o plată sau
în orice executare de obligaţiune, iar nefungibile, cele care nu se pot înlocui unele prin altele, nici
în caz de plată, nici în caz de executare de obligaţiuni. Bunuri consumptibile sunt cele care nu se
pot întrebuinţa şi folosi decât consumându-se (alimente, bani) iar neconsumptibile, cele care se pot
întrebuinţa vreme îndelungată fără să se distrugă nici materialiceşte nici juridiseşte (construcţii,
maşini, mobilă). Bunuri apropriate sunt lucrurile susceptibile de a fi însuşite, apropriate, iar
neapropriate sunt lucrurile nesusceptibile de apropriaţiune (aerul, lumina soarelui), a căror
folosinţă aparţine tuturor. Acestea sunt lucruri comune — res communes13.
Bunuri publice sunt bunurile care aparţin statului (judeţelor), sau altor organizaţii sau
instituţii publice, iar bunuri private sunt cele care aparţin particularilor sau unor colectivităţi
private. Unele bunuri apropriate pot face obiect de obligaţiuni, pot fi înstrăinate, urmărite de
creditori, adică sunt în comerţ — res in commercium — bunurile private. Altele deşi apropriabile

11
Ibidem, p. 448.
12
Ibidem.
13
Ibidem.
 9

şi apropriate nu sunt alienabile şi nici urmăribile, adică sunt în afară de comerţ — res extra
commercium — lucrările publice14.
Creştinismul nu este un sistem economie, ci religia desăvârşită descoperită de însuşi Fiul
lui Dumnezeu. Dar această religie nu ignorează realităţile economice pe care ea le pune în legătură
cu cele spirituale şi cu misiunea finală a omului. Realităţile economice şi întreaga natură materială
au fost puse la dispoziţia omului de Dumnezeu însuşi, care îi şi spune (lui şi soţiei sale), după
creaţiune: «Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi îl stăpâniţi şi domniţi peste peştii
mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi
peste tot pământul» (Fac. 1, 28). În aceste cuvinte ale Ziditorului se cuprinde obligaţia de
valorificare şi de utilizare a bunurilor economice aflătoare în natură.
Biserica binecuvintează şi sfinţeşte elementele firii: apa, aerul, pământul şi focul. Ea
sfinţeşte elementele productive ale naturii. Nefiind însă un sistem economic, creştinismul nu
impune soluţii în domeniul economic, ci preconizează o seamă de principii graţie cărora atitudinea
sa faţă de bunurile materiale poate pregăti intrarea în împărăţia cerurilor. Creştinismul apreciază,
aşa dar, bunurile economice care au constituit şi constitue pârghii hotărâtoare ale existenţii noastre,
atât ca întreţinătoare ale vieţii, cât şi ca producătoare de cultură şi civilizaţie15.
Obiecţia aspectului ascetic al vieţii creştine nu are temei, dacă ţinem seama de realităţi.
Porunca fundamentală a monahismului creştin în general a fost şi este: «Roagă-te şi munceşte!».
Munca ascetică a fost şi este o forţă economică şi religioasă impunătoare. Mănăstirile au populat
spaţiile împădurite şi mlăştinoase ale Europei; ele erau centre de energie spirituală şi economică.
Creştinismul, prieten şi susţinător al celor mici şi asupriţi, a dat lumii o orientare religioasa şi
morala progresistă asupra bunurilor economice. întemeietorul creştinismului nu a fost un
reformator economic. «El a deschis împărăţia cerurilor, acelora cărora lumea de aici le-o ţinea pe
a ei ferm închisă. Era în aceasta un evident accent social, dar de natură, religioasă, orientat spre
cetatea lui Dumnezeu, nu spre o altă lume pământească»16.
Cele trei parabole despre bogaţi12) condamnă nu bunurile economice în sine, ci pe
deţinătorii lor abuzivi şi lipsiţi de milă. Iisus Hristos nu proscrie sărăcia şi nu întocmeşte un
program pentru eliminarea ei generală, pentrueă misiunea Lui era pregătirea pentru intrarea în

14
Ibidem.
15
Pr. Ioan G. Coman, Creştinismul şi bunurile materiale după Sfinţii Părinţi, în S.T., nr. 3 -4, mai-iunie 1949, p. 155.
16
Ibidem, p. 156.
 10

împărăţia cerurilor. Casa, proprietatea, bunurile economice sub formă de bogăţie simt dela sine
înţelese. Parabola talanţilor şi a lucrătorilor viei. sunt semnificative.
Mântuitorul criţică pe bogaţi, arată perspective fericite săracilor, manifestă un puternic simţ
pentru colectiv şi o nesfârşită dragoste pentru mulţimi, fără ca aceste lucruri să fie roada unui
program politie sau a unei reforme economice. Ele sunt prolegomene ale iconomiei mântuirii.
Predica şi faptele lui Iisus aveau să zguduie însă adânc lumea contemporană. Mântuitorul n-avea
nici unde să-şi plece capul, apostolii Sai trăiau din munca lor trai modest. Şi El, şi ei predicau
renunţarea la cele lumeşti, osîndeau pe bogaţi şi fericeau pe să- raci. Ucenicii lor, în monahism, au
cultivat fuga de lume şi de bunurile ei materiale17.
Cea mai cunoscută judecată creştină despre bunurile materiale în raport cu viaţa omenească
e cea rostită de Mîntuitorul in plida săracului Lazăr : bogatul, care toată viaţa s-a veselit, luminat
şi a luat cele bune, merge-n iad ; Lazar, care a trăit lipsit de bunurile materiale, merge-n rai.
Cunoscută e şi cea despre bogatul care voia mîntuire şi desăvîrşire, dar părăsi întristat pe
Mîntuitorul, cînd îi ceru să-şi împartă săracilor averile, ca să aibă comoară-n cer. Mai uşor întră
funia prin urechile acului, decît bogatul în rai. Dacă ilegea creştină rezumă datoria noastră faţa de
oameni în poruncă: „Să-ţi iubeşti deaproapele ca pe tine", cel ce are mai mult decât aproapele său,
nu-l iubeşte ca pe sine, deci e vinovat legii Domnului.
Bogăţia e oricând păcat deci, câtă vreme există săraci. Iar că săraci vor fi totdeauna, o spune
şi Moise (5, 15, 1), şi Hristos (Mt. 26, 11, 10, 12, 8). O altă pildă sugestivă pentru atitudinea faţă
de bunuri este pilda talanţilor. Cei productivi, care au înmulţit talanţii fără sa le pese că nu numai
ei vor consuma rodul producţiei lor, sînt răsplătiţi, „ei să se îmbogăţească intru fapte bune ca să
fie lesne dătători, impărtăşitori cu inimă largă" (I Tim. 6, 17—18), ca primii creş- tini, din vremea
Apostolilor în Ierusalim ; cei ce aveau, îşi vindeau averile şi preţul „se împărţea fiecăruia, după
cum avea fiecare trebuinţă" (F. A. 4, 34-35). Creştinismul vrea deci, după, pilda talanţilor şi dupa
alte texte, sporirea bunurilor materiale dar nu pentru individ ci pentru omenire.
Genului omenesc întreg a dat Dumnezeu pamîntul şi tot ce produce el (Fac. I 28. Ps. 8, 8),
fie de la sine, fie prin munca omului (Fac. 2, 15), ca să se repartizeze frăţeşte între toţi oamenii, ca
între fiii aceluiaşi Tată ceresc. Singura cerere de bunuri materiale din rugăciunea domnească (Tatăl
nostru), a pâinii spre fiinţă, fiecare creştin o cere pentru toţi oamenii: „pâinea noastră", nu „pâinea

17
Şt. Lupşa, Învăţătura creştină despre bunurile materiale, în Îndrumător bisericesc, Tiparul Tipografiei
,,Reîntregirea'', Sibiu, 1957, p. 168.
 11

mea", ca în Prov. 30, 8 şi o cere numai pe o zi, grija zilei de mâine fiind condamnată de creştinism
ca nefericitoare, ca neîncredere în providenţă şi ca izvor al tendinţei de acumulare individuală de
bunuri materiale (Mat. 6, 34; Ex. 16, 20)18.
Morala creştină îndeamnă pe credincioşi să preţuiască valorile materiale şi spirituale ale
obştii, să contribuie la sporirea şi păstrarea lor şi să preţuiască pe Dumnezeu cel ce este izvorul
primordial al frumuseţii naturii şi al tuturor bunătăţilor19. În Biserica creştină, cel avut nu este —
şi nu trebuie să fie — un privilegiat, iar săracul un urgisit, nesocotit de cei de-o credinţă cu el.
Amândoi au acces la darurile duhovniceşti ale Bisericii şi amîndoi au îndatoriri creştineti de
îndeplinit. Săracul să se laude cu înălţimea chemării la care l-a chemat Cel ce îmbogăţeşte toate
sufletele convertite, iar bogatul să se lapede de îngâmfarea în care-l azvârle bogăţia sa pieritoare.
Adevărata şi netrecătoarea avuţie este smerenia.
Credinciosul — bogat sau sărac — nu poate pierde demnitatea pe care o conferă ea, dacă
stăruieşte în credinţă şi în urmarea Legii lui Dumnezeu. Bogăţiile vremelnice sunt ca floarea ierbii:
cea dintâi arşiţă le nimiceşte (conform epistolei Sfântului Iacov); de aceea, cel ce-şi pune nădejdea
în avuţii se amăgeşte. Din punct de vedere creştinesc, nimeni nu-i „bogat" în înţelesul curent al
cuvântului. Noi suntem numai ispravnicii vremelnici ai bunurilor materiale. Le deţinem de la
Dumnezeu, unicul lor posesor faptic şi legiuit. Important este să le valorificăm prin muncă cinstită
şi statornică, adică să le înmulţim — ca în Pilda talanţilor — şi să le folosim spre binele tuturor
oamenilor20.
Bunurile materiale satisfac în primul rînd nevoile noastre biologice, fiindcă viaţa omului
este condiţionată de acestea. Morala creştină apreciază bunurile materiale la justa lor valoare
întrucât ele sunt necesare trupului nostru. Mântuirea sufletului se dobîndeşte şi prin colaborarea
trupului, iar trupul ca să poată participa are nevoie de pâine, de îmbrăcăminte, de casă, pe care noi
le numim bunuri materiale. fi putut să vieţuiască. Bunurile trebuie folosite după nevoi. Ele satisfac
de asemenea nevoile şi aspiraţiile spirituale ale omenirii, fiind necesare şi pentru dezvoltarea vieţii
sufleteşti.
Ca să creeze valori culturale şi tehnice, omul se serveşte de toate bunurile care-i stau la
dispoziţie. Apoi, pentru împlinirea spirituală a vieţii şi luminarea minţii sale, se foloseşte de diferite

18
Ibidem, p. 169.
19
Pr . Prof. Dr. N. Mladin, op. cit., p. 350.
20
Pr Prof. Dr. Grigorie Marcu, Actualitatea Epistolei Sfântului Iacov, în M.A., anul II, nr. 1-2, ianuarie-februarie,
1957, pp. 33-34.
 12

bunuri culturale ca: expoziţii, concerte, operă, cărţi bune, televiziune, muzee etc. Dar bunurile
materiale şi spirituale sînt necesare şi în viaţa duhovnicească pentru dobîndirea mîntuirii. După
învăţătura creştină, credinciosul se mântuieşte prin săvârşirea faptelor de milostenie, iar ca să
săvîrşească aceste fapte, el are nevoie de bunuri materiale.
Creştinul are datoria să-şi cunoască credinţa sa, iar acest lucru nu-i cu putinţă dacă nu se
foloseşte de cărţile care cuprind învăţătura dé credinţă şi care sunt în acest caz bunuri spirituale
necesare dobândirii mântuirii21. Trupul este creatură a lui Dumnezeu şi locaş al Duhului Sfânt,
creat cu o menire deosebită şi anume ca să fie purtătorul unei vieţi spirituale. El a fost cinstit mai
ales prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, etc. De aceea credinciosul priveşte bunurile ca având
valoare pentru viata trupului, fiindcă fără de ele trupul nu poate să vieţuiască. Cuvintele din Facere
(1, 31): «Şi a privit Dumnezeu toate câte făcuse şi iată erau bune foarte», credinciosul le raportează
şi la trup, respectiv la bunurile materiale, nu numai la suflet22.
În sensul acesta, în Sfânta Scriptură se afirmă: «Temeiul vieţii omului este apa, pâinea,
hrana şi casa care-l acoperă» (Sirah 29, 24). Dumnezeu a creat la început cerul, soarele, luna, apele,
pământul, vieţuitoarele etc. şi numai la urmă pe om. Dacă ar fi fost făcut omul la început fără
aceste bunuri, n-ar fi putut să vieţuiască. După exemplul Mântuitorului lisus Hristos, prin răspunsul
dat tânărului care dorea să moştenească viaţa de veci, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi au avut
aceeaşi atitudine de respectare a libertăţii fiecărui creştin de a-şi folosi averea, spre uşurarea celor
nevoiaşi.
Povăţuind cu toată stăruinţa pe creştini să vină în ajutorul celor săraci, ei nu fac din acest
îndemn un ordin; arată însă că nesinceritatea este pedepsită destul de aspru. Creştinii ţineau ca şi
din acest punct de vedere să se deosebească de iudei, care numai constrânşi îşi plăteau zeciuiala la
care erau obligaţi, pe când ei - creştinii - dau în mod liber şi din toată inima mai mult decât este
nevoie. Bunurile pe care credincioşii le puneau la dispoziţia Bisericii, cu atâta dărnicie, erau
socotite ca patrimoniu al celor săraci, administrat numai de către episcop, cu ajutorul preoţilor şi
al diaconilor. Aşa rezultă din conţinutul canoanelor apostolice, care reprezintă disciplina Bisericii
formată în primele secole, pe baza normelor date de către Sfinţii Apostoli.

21
Doctorand Pr. Dan Miron, op. cit., p. 727.
22
Pr Prof. D. Belu, Temeiul vieţii omului este... pâinea, în M.A., anul II (1957), nr. 3, p. 280.
 13

Din aceleaşi canoane se vede însă că, prin grija aceasta deosebită cu care erau ocrotiţi
săracii, nu s-a înlăturat orice drept al clericilor de a se folosi şi ei din darurile credincioşilor23.
Sfinţii Apostoli organizează comunitatea dela Ierusalim, pe baza principiului colectivizării.
Faptele Apostolilor ne relatează cum această comunitate se folosea în obşte de bunurile naturale
aduse de credincioşi, şi de fondurile rezultate din vânzarea proprietăţilor pe cari le aveau unii
ereştini. Nu era obligatorie depunerea întregii averi. Cei ce depuneau totul aveau dreptul nu la cât
depuseseră, ci numai la cât aveau nevoie. Acest quasi-comunism cu bază strict religioasă, nu a
putut dura, fiindcă nu s-a putut generaliza şi nu s-a putut generaliza fiindcă el nu era o forţă politică,
cu o organizare şi cu un program de luptă asemenea comunismului zilelor noastre.
El era o asociaţie frăţească cu gândul îndreptat spre cer, iar sub raportul vieţii materiale se
baza pe ideea că fiecare are dreptul numai la necesar, restul aparţinând celor ce nu au. Credinţa
fierbinte în Iisus Hristos şi dragostea nesfârşită faţă de om, erau cei doi poli ai frăţietăţii sau vieţii
de obşte creştină dela Ierusalim. Această viaţă de obşte a Bisericii din Ierusalim, care nu s-a putut
practica în chip identic de nicio altă Biserică soră, va rămâne mereu modelul ideal pentru
generaţiile creştine următoare24.
In folosirea bunurilor materiale, Biserica nu-şi pierde caracterul ei supranatural, după cum
nici slujitorii ei, prin administrarea acestor bunuri, nu-şi pierd rolul lor sacerdotal. Ni se impune
acum întrebarea: de unde îşi agonisea Biserica primară bunurile şi cum erau ele administrate, cu
ce conştiinţă, pentru a putea trage anumite concluzii? Mijlocul cel mai de seamă prin care primele
comunităţi creştine îşi strângeau cele necesare cultului şi întreţinerii clerului şi ajutorării săracilor
l-a format daniile credincioşilor, sub formă de ofrande şi colecte. Mai era o formă de ajutorare prin
mijlocirea agapelor, dar acestea n-au dăinuit din pricina unor abuzuri care s-au ivit. Mai târziu,
apoi, prin v. III—IV, Biserica îşi sporeşte patrimoniul şi prin donaţii25.
Forma prin care Biserica a căutat să-şi îndeplinească obligaţia de a-i ajuta pe săraci n-a
adus nicio modificare dreptului de proprietate, nici atunci când, după îndemnul Sfinţilor Apostoli,
credincioşii îşi vindeau bunurile şi puneau în punga comună banii obţinuţi, nici când această
ajutorare se făcea prin instituţii speciale, înfiinţate în acest scop de către Biserică. încercarea

23
Prof. Iorgu Ivan, op. cit., p. 36.
24
Pr. Ioan G. Coman, Învăţătura creştină despre bunurile economice, în S.T., anul III, nr. 3-4, martie-aprilie, 1951, p.
225.
25
Prot. Nicodim Belea, Gânduri despre rolul conştiinţei în chivernisirea bunurilor Bisericii, în M.A., anul X, nr. 7-8,
iulie-august, 1965, p. 581.
 14

primelor comunităţi creştine de a trăi cu pungă comună nu-şi găseşte altă explicaţie decât dorinţa
de a urma cât mai aproape exemplul Mântuitorului care, în timpul vieţii Sale, împreună cu
Apostolii, avusese o astfel de pungă26. averea sa este ceva al său, ci totul era de obşte» (Fapte 4,
32). Textul din Fapte (4, 3-35) : «Căci nu era nici unul printre ei, care să ducă lipsă : toţi cei ce
aveau ogoare sau case, le vindeau, aduceau preţul lucrurilor vîndute şi-1 puneau la picioarele
Apostolilor ; apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie» arată că a existat o viaţă de obşte
creştină în adevăratul înţeles al cuvîntului.
Dar în această comunitate creştină nu era chiar totul de obşte întrucît unii dintre creştini
puteau să-şi păstreze pe mai departe casa de locuit, gospodăria auxiliară de pe lîngă casă, ţarina
etc. Soţii Anania şi Safira au fost pedepsiţi de Dumnezeu, prin Şfântul Apostol Petru, pentru
minciuna lor. Dacă nu minţeau sau dacă nu-şi vindeau ţarina, ea rămînea pe mai departe a lor şi nu
li se întîmpla nimic : «Dacă n-o vindeai, nu rămînea ea a ta ? Şi după ce ai vîndut-o, nu puteai să
faci ce vrei cu preţul ei?» (Fapte V, 4). În orice caz, folosirea bunurilor materiale în comun de către
comunitatea din Ierusalim a fost o încercare excepţională pentru vremea de atunci. Ea era ceva cu
totul nou chiar faţă de comunităţile profetice ale Vechiului Testament, fiindcă se urmărea o reunire
şi o existenţă comună a cercurilor din ce în ce mai largi de credincioşi. «Dacă comunitatea din
Ierusalim n-a reuşit să contopească în întregime proprietăţile particulare ale credincioşilor în
bunuri obşteşti din care aceştia să-şi ia toată întreţinerea lor naterială, în schimb, ea a izbutit să
formeze convingerea în inimile adepţilor că, deşi ei puteau rămâne proprietarii bunurilor lor, totuşi
ei le considerau ca aparţinând tuturor şi putînd fi tratate în consecinţă»27.
Biserica post-apostolică şi patristică îşi organizează, prin echipele de surori şi prin echipele
de diaconi, o viaţă materială în stare să întreţină pe săraci, pe bolnavi şi pe infirmi. Dar mijloacele
materiale se căpătau greu. În opinia părintelui Ioan G. Coman, «în Imperiul Roman, mai mult de
jumătate din populaţie era supusă regimului neuman al sclaviei, iar imensele latifundii, cu bunurile
de pe ele precum şi somptuoasele palate şi vile din oraşe aparţineau unui număr restrâns de
patricieni, senatori sau guvernatori, care exploatau pământul la suprafaţă şi în adâncime, precum
şi materialul uman de lucru, cu o cruzime extraordinară, relatată de operele literare ale timpului.
Întregul sol al provinciei Africa Proconsulară era secătuit numai de şase proprietari»28.

26
Prof. Iorgu Ivan, op. cit., p. 41.
27
E. Jacquier, Les Actes des Apôtres, deuxième édition, Paris. V, Lecofire, J. Gabalda, 1926, p. 157-158, apud
Doctorand Pr. Dan Miron, op. cit., p. 728.
28
Pr. Ioan G. Coman, Creştinismul şi bunurile materiale după Sfinţii Părinţi, p. 155.
 15

Atâta vreme cât autoritatea romană n-a luat nicio măsură de restricţie împotriva creştinilor,
pe care-i considera o simplă sectă a iudeilor, Biserica a fost complet liberă în alegerea mijloacelor
şi condiţiilor după care avea să-şi strângă şi să-şi administreze bunurile sale. Dar, după ce, prin
intriga iudeilor, creştinii încep să fie persecutaţi şi religia lor interzisă, atunci se văd nevoiţi să-şi
ascundă nu numai credinţele lor individuale, dar şi existenţa lor corporativă. începând de la
împăratul Nero, în tot timpul persecuţiilor, creştinismul a fost considerat odium generis humani,
motiv pentru care nu putea fi îngăduit în imperiu, fiind considerat primejdios pentru instituţiile
romane şi securitatea imperiului. Condiţia juridică a creştinilor a rămas aceeaşi până la
recunoaşterea legală a Bisericii. Ei erau în afară de lege: christiam non sint29.
În Biserica primară, bunurile erau administrate de episcop şi de cler. Sfinţii Părinţi au avut
prin v. III—IV, Biserica îşi sporeşte patrimoniul şi prin donaţii. Toate daniile se făceau de
bunăvoie, respectîndu-se întru totul libertatea credincioşilor de a dispune de ceea ce au, potrivit
răspunsului pe care l-a dat Mîntuitorul tânărului bogat. Aceste daruri erau socotite ca „patrimoniu
al sărăciilor", administrat numai de episcop, mai pe urmă avînd şi ajutorul preoţilor şi al diaconilor
din cetatea sa de reşedinţă. Patrimoniul acesta era administrat, la început, „fără prea multe reguli
contabile, ci numai cu multă cinste".
Potrivit Constituţiunilor apostolice şi a canonului 38 apostolic, episcopul avea puterea de
control asupra averii Bisericii, căci dacă Mîntuitorul i-a dat lui să stăpî- nească sufletele, tot lui i
se cade a stăpîni şi veghea şi asupra bunurilor Bisericii, cum accentuiază şi canonul 41 apostolic.
Episcopul administrează patrimoniul Bisericii având atenţie mereu aţintită spre săraci, ajutînd de
multe ori chiar şi pe păgini. Mai târziu, la începutul secolului IV, după ce iau fiinţă parohiile,
acestea se organizează separat de episcopie, având fiecare proprietatea sa, de sine stătătoare30.
Episcopul exercita acum „control preventiv", observând ca preotul să administreze bunurile
parohiale potrivit normelor sfintelor canoane, care, printre altele, nu îngăduie a se confunda bunul
tău cu bunul parohiei.
Sfântul Ioan Gură de Aur a sprijinit mult sistemul controlului, pentru a feri pe episcopi şi
pe clerici de orice bănuială. Cu toată cinstea celor mulţi, existau totuşi abuzuri, fapt care i-a
determinat pe ărinţii din Cartagina să ia în canonul 32 hotărâri de disciplină financiară31. Deosebit

29
H. Leclerq, Juridiction, col. 438, apud Prof. Iorgu Ivan, op. cit., pp. 48-49.
30
Prot. Nicodim Belea, op. cit., p. 581.
31
Ibidem, pp. 581-582.
 16

de interesante sunt şi opiniile Sfinţilor Părinţi privind valoarea şi administrarea bunurilor. Astfel,
în Didahie sau Învăţătura celor 12 Apostoli, citim: «Tu vei pune la un loc toate cu aproapele tău
şi nu vei zice că posezi ceva propriu, căci dacă sînteţi de obşte în cele nepieritoare, cu atît mai mult
în cele pieritoare»32.
Îndemnul acesta îl întâlnim şi în Epistola lui Barnaba, iar în Apologia I, Sfântul Justin
Martirul observă că, înainte de convertire, păgânii ţineau la oani şi la proprietăţi, dar după
convertire, ei puneau totul de obşte şi-l împarte au cu cel lipsit. Oamenii, care mai înainte se urau,
se întreucideau şi nu făceau cămin comun cu cel de alt neam, după convertire, stau la aceeaşi masă,
ducând viaţă comună. Bunurile materiale erau comune şi de ele se bucurau toţi creştinii in egală
măsură după cum se poate deduce şi din cele mărturisite de Tertulian: «Cei care suntem uniţi în
suflet şi simţire, suntem pentru comunitatea bunurilor. La noi toate sunt de obşte, afară de soţii»33.
Începând din secolul al III-lea, «marii Părinţi ai Bisericii elaborează o interesantă teorie a
vieţii de obşte, pe care adesea o însoţesc de propuneri sau proiecte, unele cu totul îndrăzneţe pentru
vremea lor»34. Sfântul Ambrozie care reproduce în mare parte pe Sfântul Vasile cel Mare afirmă
că natura a creai dreptul comun, iar uzurparea pe cel particular. Pământul a fost creat pentru toţi,
de obşte»35.
Referindu-se la bunurile particulare ale celor bogaţi, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că
acestea sunt un rapt, pentru că Dumnezeu şi natura ne oferă toate de obşte «Dacă toate (bunurile)
sînt ale Domnului de obşte, este evident că ele sunt şi ale acelora ce slujesc împreună cu noi, căci
toate ale Domnului sunt comune... oraşele, pieţele, porticile sunt comune tuturor. Toţi participăm
în mod egal la ele. Priveşte la iconomia lui Dumnezeu: El a făcut ca unele lucruri să fie comune,
pentru ca neamul omenesc să se ruşineze de acestea, cum sunt: aerul, soarele, apa, pământul, cerul,
marea, lumina, stelele, pe care ni le împarte pe toate ca unor fraţi. în mod egal. Ne-a făcut tuturor
aceiaşi ochi, acelaşi trup, acelaşi suflet, o constituţie asemănătoare în loate; le-a făcut pe toate din
pământ, pe toţi dintr-un singur om, pe toţi în aceeaşi casă. Dar nimic din acestea nu ne fac să ne
ruşinăm. Priveşte cum în cele de obşte nu e luptă, ci toate sunt paşnice. Dacă cineva ar încerca să
tragă ceva la el şi să şi-l însuşească, atunci se naşte neînţelegere, ca şi cum natura însăşi s-ar indigna

32
Didahie, IV, 8, ed. F. X. Funk, 1901, vol. I, p 12, apud Doctorand Pr. Dan Miron, op. cit., p. 729.
33
Apologeticum, 29, 10-11, apud Ibidem.
34
Pr. Prof. loan G. Coman, Temeiuri biblice şi patristice pentru folosirea în comun de către oameni a mijloacelor de
trai, în S.T., anul V (1953), nr. 9-10, p. 595.
35
SF. Ambrozie, De officiis ministrorum, I, 28, 132, P.L. XVI. 67 B; apud Ibidem, p. 599.
 17

că, în timp ce Dumnezeu ne adună de pretutindeni si ne naşte, noi căutăm să ne divizăm, să ne

însuşim cele ce nu ne aparţin şi să zicem -al meu» şi «al tău», acest cuvânt rece, atunci e luptă şi
duşmănie, ni s-a dat în comun mai mult viata de obşte decit proprietatea; aceasta e conform naturii.
De ce oamenii nu se judecă pentru o piaţă? Cele necesare ne stau la indemînS în chip obştesc. Noi
însă nu păstrăm comuniune nici în cele mai mici. Dumnezeu ne-a dat pe cele de obşte, ca noi să
né învăţăm să le avem şi pe acestea de obşte36.
În secolul al V-lea, Biserica însăşi a căutat să primească donaţii după formalităţile legilor
politice, pentru ca să i se recunoască proprietatea asupra lor şi din punct de vedere civil şi astfel
proprietatea ei să se bucure de aceeaşi protecţie din partea autorităţii publice, ca orice altă
proprietate private. Experienţa pe care Biserica o făcuse în timpul persecuţiilor, când în diferite
rânduri averile imobile îi fuseseră confiscate, tocmai pentru că nu le stăpânea cu titlu recunoscut
şi de legile Statului, a determinat-o să accepte, imediat ce Statul a luat atitudine binevoitoare, să-
şi pună la adăpostul legilor Statului toate actele, pe care le-ar îndeplini, în legătură cu dobândirea
şi folosirea bunurilor.
Toate aceste acte, ea le îndeplinea în virtutea personalităţii juridice pe care împăraţii i-o
recunoscuseră. Un text precis de lege, care să recunoască personalitatea juridică a Bisericii, nu se
găseşte în Codul Teodosian. Această recunoaştere rezultă, însă, în mod cu totul neîndoielnic din
diferite legi ale împăraţilor romani. Astfel, Constantin cel Mare acordând, în anul 321, dreptul ca
oricine doreşte să poată lăsa liberalităţi Bisericii, se înţelege că a recunoscut în acelaşi timp şi
acesteia capacitatea juridică să le poată accepta. Această capacitate juridică rezultă şi mai clar din
legea împăraţilor Leon şi Antimius, din 470, prin care, după ce opresc înstrăinarea bunurilor
bisericeşti, ei adaugă că, dimpotrivă, dacă cineva şi-ar fi manifestat dorinţa, sub orice formă legală:
testament, codicil, act de vânzare, donaţie etc. ca patrimoniul său întreg sau numai o parte să
aparţină bisericii, proprietatea acestor bunuri să rămână bisericii, la adăpost de orice tulburare37.
Pe măsură ce au sporit patrimoniile Bisericii, episcopii şi-au luat loruşi aşa numiţii
„economi" pentru adminstrarea averii centrale, care dădeau socoteală atât episcopului cit şi
funcţionarului Statului încredinţat cu aceasta. Preoţii şi-au ales aşanumite organe parohiale,
persoane morale bine verificate, care lucrează sub directa supraveghere a preotului. Atât episcopii
cât şi preoţii erau conduşi de cea mai înaltă concepţie morală, socotind orice neregulă ca „un furt

36
Sf. Ioan Gură de Aur, La scrisoarea I către Timotei, P.G., LXII , 562 – 563 - 564, apud Ibidem, pp. 599-600.
37
Prof. Dr. Iorgu Ivan, op. cit., p. 174.
 18

din averea săracilor". Faptul că „economii" trebuiau să dea socoteală de felul cum se chivernisesc
veniturile averii bisericeşti pe de-o parte episcopului, iar pe de altă parte funcţionarului Statului
însărcinat în chip special cu această atribuţie, a căpătat caracter canonic prin acceptarea în colecţia
generală de canoane a dispoziţiunilor acestora.
În cursul vremurilor, apoi, pe măsur ă ce s-au închegat, bisericile şi-au întocmit îndreptare,
statute, în care au cuprins — în baza canoanelor — felul de gospodărire a bunurilor lor. Astfel a
procedat, fireşte, şi Biserica noastră. Apreciind cele de până aici, desprindem următoarele
concluzii: biserica, pentru ajungerea scopului ei îndoit, a avut şi are bunuri materiale strict
necesare; bunurile Bisericii au constituit şi constituie obiect de preocupare a sfintelor canoane şi a
legiuirilor bisericeşti; aceste bunuri, prin originea lor ca şi prin destinaţia lor, sunt sfinte; clerul
veacurilor primare şi post-primare a avut totdeauna o conştiinţă superioară în administrarea
bunurilor Bisericii38.

I.2. Atitudinea faţă de bogăţie

Sfinţii Apostoli organizează comunitatea din Ierusalim pe principiul iubirii şi egalităţii

frăţeşti. Primi creştini luptau din răsputeri contra egoismului, ştiind bine că fiecare nu are dreptul
deoît la ceea ce ii este necesar şi că surplusul aparţine celor lipsiţi. Este cunoscut faptul că în lumea
greco-romană anterioară şi contemporană creş- tinismului primar, domina orânduirea sclavagistă.
Mai mult de jumătate din populaţia imperiului roman era formată din sclavi care nu puteau dispune
de nimic, ba, mai mult, erau trataţi ca animalele, iar ceilalţi locuitori duceau o viaţă de huzur,
exploatând şi maltratând pe cei dintâi. Clasa celor nobili dispunea de imense latifundii, iar ceilalţi
erau lipsiţi şi de strictul necesar. În felul acesta, marii proprietari, din această vreme, nu urmăreau
decât interesele lor39.
În Sfânta Scriptură, în epistola Sfântului Iacov (cap. 2) găsim câteva sfaturi interesante
adresate bogaţilor. Sf. Iacov pretinde cititorilor să dovedească adevărată iubire faţă de aproapele.
In manifestarea acestei iubiri, creştinul trebuie să fie imparţial, să nu caute la faţa omului. Această
sensibilitate a autorului epistolei faţă de păcatul social al nesocotirii săracului şi al slugărniciei faţă

38
Prot. Nicodim Belea, op. cit., p. 582.
39
Arhim. Epifanie Norocel, Egalitatea oamenilor in concepţia Sfintului Vasile cel Mare, în M.M.S., anul XLVIII
(1972), nr. 1-2, p. 355.
 19

de cei bogaţi, este explicabilă la un combatant al creştinismului practic, de talia lui. „Privirea la
faţa omului", desconsiderarea unora şi favorizarea prin nimic justificată a altora — detestabilă în
toate vremurile — era un defect esenţial al acelei epoci, în care existau atâtea inegalităţi şi
inechităţi în societatea civilă şi în care Biserica îşi recruta credincioşii nu numai „din toate
neamurile", ci şi din toate păturile sociale, sclavii inclusiv40.
Intervenţia energică a Sf. Iacov în favoarea săracilor — pe seama cărora pretinde din partea
tuturor creştinilor un tratament cu adevărat frăţesc — este justificată prin egalitatea lor cu bogaţii
în faţa lui Dumnezeu. Bogaţii sunt sever — şi pe drept — apostrofaţi pentru nedreptăţile pe care
le fac săracilor lipsiţi de apărare, ca şi pentru defăimarea „numelui celui bun" pe care îl poartă
creştinii. Sf. Iacov le impută celor bogaţi, acte de silnicie comise împotriva săracilor, târârea
acestora în faţa instanţelor judecătoreşti ale vremii, cari părtineau de fiecare dată pe cei înstăriţi,
asuprindu-i pe ceilalţi. Săracii au fost incomparabil mai receptivi la chemările Evangheliei
mântuirii decât îmbuibaţii antichităţii. Cititorii epistolei în general — şi în special cei învestiţi cu
funcţiuni de răspundere, cu rol conducător în Biserică — au greşit greu faţă de cei săraci, nedându-
le cuvenita cinstire şi menajând slugarnic susceptibilităţile celor bogaţi (2, 6)41.
Greşala aceasta trebuie îndreptată prompt şi complect, iar repetarea ei trebuie evitată. Cîtă
însemnătate acordă Sf. Iacov păcatului nesocotirii să- racului se vede din faptu că el consideră
acest păcat ca fiind de natură să primejduiască mîntuirea celor ce îl săvîrşesc. Într-adevăr — spune
el — dacă cineva păzeşte prescripţiile legii dumnezeieşti, dar greşeşte împotriva uneia din
prevederile acesteia, el s-a făcut vinovat faţă de toată legea. Legea e un tot unitar. Respectarea ei
fragmentară, după gust şi dispoziţie personală, este de neconceput în ordinea de viaţă creştinească.
Dumnezeu e autorul legii morale.
Nesocotirea unei porunci a legii însemnează vătămarea întregului din care face parte ea.
Iar cititorii epstolei — sau, cel puţin, conducătorii bisericilor iudeo-creştine din diaspora — au
nesocotit porunca dumnezeiască de a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi. Printr-un ultim şi drastic
avertisment, li se face cunoscut că judecata este necruţătoare pentru cei ce nu fac milă. Mila
agoniseşte iertarea păcatelor (v. 13). La acest loc, a face milă însemnează a face dreptate celui
sărac. Înţelesul este acesta: creştinul trebuie să dea fiecăruia ce-i al său măcar din motive de ordin

40
Pr Prof. Dr. Grigorie Marcu, op. cit., p. 35.
41
Ibidem.
 20

duhovnicesc. Să nu-l lase inima — cum se spune în popor — să facă nedreptate cuiva, şi cu atât
mai puţin celui neajutorat42.
Părinţii şi scriitorii bisericeşti sunt uneori consternaţi să constate că după 3-4 secole de
creştinism, bunurile economice nu-şi schimbaseră — în mediul creştin — decât foarte puţin
destinaţia pe care o aveau în păgânism: îngrăşarea şi desfătarea exploatatorilor. Urmând
Mântuitorului, Sfinţii Părinţi susţin că bunurile economice nu sunt un rău, dar bogaţii fac din ele
temei de exploatare a săracilor, adică a muncitorilor. Luxul bogaţilor era o sfidare şi un act
revoltător faţă de mizeria cumplită a celor mulţi. El «era rodul sau plus-valoarea muncii neplătite
sau rău plătite a milioanelor de muncitori-sclavi, care nu erau consideraţi nici măcar oameni, ci
lucruri.
Într-una din paginile sale cele mai inspirate, Sf. loan Gură de Aur apostrofează pe bogaţi,
comparându-i cu lupii: ,,Nu vă săturaţi exploatând pe săraci; nici eu nu mă satur osândindu-vă şi
blamându-vă... Nu pe voi vă urmăresc, ci pe lup Dacă nu sunteţi lupi, eu nu vă urmăresc. Dacă
v'aţi făcut lupi, vă acuzaţi pe voi înşivă, reacţionând împotriva mea’’43.
În general toţi Sfinţii Părinţi, nu s-a ridicat împotriva bogăţiei, ci împotriva bogaţilor care
nu-şi înţeleg datoria. Bogăţia, după concepţia sa nu este un rău în sine, după cum nici sărăcia
materială nu este o virtute şi una şi cealaltă fiind doar funcţiuni sau moduri prin care se poate
obţine mântuirea. Bogăţia este privită ca un dar al lui Dumnezeu, încredinţat oamenilor spre
administrare ca un depozit din care administratorii sunt moralmente obligaţi să facă parte şi
săracilor. Ei n-au dreptul să păstreze bogăţiile numai pentru dânşii. Dacă bogăţia externă e, pentru
unii scriitori patristici, ca Origen, un lucru indiferent, adică nici bun, nici rău, pentru alţii, ea are o
valoare precisă, economică. Nu trebuie, zice Clement Alexandrinul, să risipim din averea ce
posedăm, partea care se cuvine aproapelui nostru «căci posesiunile sunt spre a fi posedate, iar
averle sunt spre a fi folosite; ele sunt pregătite de Dumnezeu, spre folosul oamenilor»44.
Bunurile sunt permise, zice Sf. loan Gură de Aur, dar ele să nu fie produsul lăcomiei, al
răpirii sau al violenţii. „Căci se cuvine ca cei ce judecă cu înţelepciune — zice Sfântul Vasile —
să se gândească la o întrebuinţare chibzuită a bogăţiei, iar nu la una care să-i producă numai lui

42
Ibidem, p. 36.
43
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie la Cuvintele lui David, apud Pr. Ioan G. Coman, Învăţătura creştină despre bunurile
economice, p. 227.
44
Clement Alexandrinul, Ce bogat se mântueşte, 14, apud Pr. Prof. loan G. Coman, Bogăţia piedică în calea mântuirii,
în S.T., anul IV, nr. 9-10, noiembrie-decembrie, 1952, p. 501.
 21

plăcere; şi când dăruiesc (pentru cei săraci) să se bucure ca unii care se lipsesc de nişte lucruri
străine, iar nicidecum să se întristeze ca şi cînd ar pierde bunuri proprii"45.
Bogatul este dator să se gîndească la Cel ce i-a dat bogăţiile şi să le administreze cu
credincioşie, pentru că va trebui să dea socoteală. Sfântul Vasile accentuează cu tărie faptul că
bogatul este numai un administrator al bunurilor care i s-au dat. „Gândeşte-te, omule, la Cel care
ţi-a dat, zice el. Adu-ţi aminte de tine însuţi: cine eşti, ce mînuieşti; de la cine ai luat, de ce ai fost
tu preferat din cei mulţi. Ai devenit servul bunului Dumnezeu, iconomul celor împreună cu tine
robi. Nu socoti că toate sunt pregătite pentru pintecele tău. Ca pe nişte (bunuri) străine socoteşte
cele din mâna ta. Ele te bucură doar puţin timp şi apoi curg şi se duc, dar tu vei da socoteală pentru
ele cu scumpătate"46.
Bogatul are datoria ca din bunurile ce i s-au încredinţat să facă parte şi celor în lipsă. El
trebuie să dea bunurilor sale o întrebuinţare socială, făcându-le să circule, iar nu să le depoziteze
numai pentru sine. „Astfel, stând reţinută şi acumulată, ce devine bogăţia? — se întreabă pe drept
cuvînt Sfântul Vasile. Ea rupe zăgazurile care o închid, mai ales că e ţinută cu forţa, doboară
jitniţele bogatului, îi aruncă hambarele la pământ, ca un duşman care a dat năvală. Dar va zidi
altele mai mari? Nu se ştie dacă nu le va lăsa stricate celui care va veni după el, căci mai iute va
pleca el smuls de aici, decât să apuce să le mai ridice după planul lui cel lacom. Dar acesta are
parte de un sfârşit potrivit cu gândurile lui rele. Voi însă — continuă Sfântul Vasile, adresându-se
celor bogaţi — dacă mă ascultaţi, deschideţi toate uşile hambarelor şi faceţi ieşiri cât mai largi
bogăţiei. Aşa cum unui rîu mare i se dă drumul prin nenumărate canale în pământul roditor, aşa
faceţi şi voi ca bogăţia să se împartă pe diferite drumuri în casele săracilor. Fântânile sleite dau
apă mai multă, dar dacă sunt lăsate în părăsire, se strică. Tot aşa şi bogăţia, când stă locului nu este
de nici un folos, dar când se mişcă şi se transmite este folositoare pentru obşte şi rodnică"47.
Bunurile materiale au o destinaţie comună: ele sunt puse la dispoziţia tuturor oamenilor,
fără deosebire. Dacă obştea bunur lor primare a dispărut, dacă în locul acestei folosiri în comun a
tuturor bunurilor au apărut bogaţii şi săracii, este din cauza invidiei, a neînţelegerii şi a lăcomiei
după aceste bunuri. Inegal tatea distribuţiei bunurilor este opera păcatului, susţine Sf. Grigorie de

45
Sfântul Vasile cel Mare, Omilia contra celor bogaţi, Migne, P.G. XXXI, 288 B, apud Diacon prof. Teodor Damşa,
Bogăţia şi sărăcia în lumina omiliilor Sf. Vasile cel Mare, în M.B., anul XXIX, nr. 4-6, 1979, p. 301.
46
Omlilia despre lăcomie, Migne, P.G. XXXI, 264 C - 265 A, apud Ibidem, p. 302.
47
Omilia despre lăcomie, Migne, P.G. XXXI,, col. 272 A, B, apud Ibidem.
 22

Nazianz. Lactanţiu relevă că împărţirea bunurilor s-a făcut în chip imoral între câţiva care au
îngrămădit bogăţii în casele lor şi au făcut pe ceilalţi sclavi, spre a le servi48.
La Sfinţii Părinţi înlâlnim ideea că omul ar fi numai un uzufructuar şi administrator al
bunurilor şi că Dumnezeu este stăpânul absolut al lor. Sfinţii Părinţi caută să lămurească pe cei
bogaţi că bunurile sînt ale tuturor oamenilor şi nu sunt lăsate de Dumnezeu numai pentru ei. Ei nu
recunosc ca stăpâni ai bunurilor pe cei bogaţi: «Dumnezeu a dat şi dă posesiunile pe care le avem
pe pămînt», zice Păstorul lui Herma49.
Referindu-se la cei bogaţi, Sfântul Ioan Gură de Aur zice că Dumnezeu a dat tuturor acelaşi
pământ pentru a-l stăpâni, iar în altă parte arată că oamenii nu sunt altceva decât uzufructuari şi
administratori: avem toţi folosinţa bunurilor acestei lumi, dar nici unul nu suntem proprietarul lor.
Nici o urmă la noi de proprietate când emigrăm către o altă viaţă. Sfântul Ioan Gură de Aur arată
că toate le avem de la Hristos: «Existenţa însăşi, viaţa, respiraţia, lumina, aerul şi pământul... Dacă
El ne ia ceva din acestea, noi pierim şi murim... Dacă zici că a ta este casa, e vorbă lipsită de
conţinut. Aerul, pământul materia, tu însuţi care o lucrezi şi toate celelalte sunt ale Creatorului.
Numai folosinţa e a ta şi nici aceasta nu e sigură»50.
De aceeaşi părere e şi Fericitul Augustin, iar marele ierarh al Cezareei Capadociei, Sfântul
Vasile cel Mare, după ce arată că numai Dumnezeu este adevăratul stăpân efectiv şi permanent al
bunurilor materiale, compară pe bogatul care deţine numai el aceste bunuri cu acela care, intrând
în teatru, împiedică pe ceilalţi să pătrundă, dorind să profite numai el de o plăcere care e a tuturor.
Asterie al Amasiei, care într-una din omiliile sale, adresându-se bogaţilor, arată că aceştia nu au
nimic. «Ceea ce este al lor e în primul rând al lui Dumnezeu»; «Mă mir de cei care zic: ţarina mea
şi casa mea, căci aceştia, printr-o părere greşită, îşi fac ale lor cele ce de fapt nu le aparţin»51.
Creştinismul a îmbrăţişat cu căldură cauza săracilor, pentrucă această cauză a săracilor,
adică a sclavilor, a muncitorilor de tot felul şi a ţăranilor, era cauza celei mai mari părţi a umanităţii
de atunci şi de astăzi. Muncitorii şi ţăranii indurau suferinţe fără nume şi fără număr, ca victime
ale unei exploatări de o rară cruzime. Iaită cum descrie această exploatare Sf. Ioan Gură de Aur:

48
Pr. Prof. loan G. Coman, Bogăţia piedică în calea mântuirii, p. 501.
49
Asemănarea, I. 8, apud Doctorand Pr. Dan Miron, p. 730.
50
Sf. Ioan Gură de Aur, La scrisoarea I către Corinteni, Omilia X. 3. P.G., LXI, 85, apud Pr . Prof. Ioan G. Coman,
Temeiuri biblice..., p. 600.
51
Asterie al Amasiei, Noi nu suntem stăpânii averilor noastre, ci administratorul lor, (Pagini alese din Sf. Părin(i),
nr. 18, Institutul Biblic şi de Misiune ortodoxă, Bucureşti, 1943, p. 8, trad. Pr . D. Fecioru, apud Doctorand Pr. Dan
Miron, op. cit., p. 731.
 23

«Ei muncesc toată viaţa fără încetare, copleşiţi de datorii intolerabile, condamnaţi la o muncă
strivitoare, ca asinii sau catârii. Ce spun? Nu li se menajează trupurile, aşa cum nu se menajează
pietrele. Nu sunt lăsaţi să răsufle şi fie că ogoarele au rodit sau nu, ei sunt strâmtarăţi. Nu se poate
concepe o mizerie egală cu a lor, când, la sfârşitul iernii pe care au trecut-o în cele mai grele munci,
epuizaţi de frig, de ploaie şi de veghi, sunt văzuţi reîntorcându-se acasă cu mâinile goale, ba încă
şi datori; ei tremură de teama pedepselor, a exacţiunilor şi a tâlhăriilor intendenţilor»52.
Rar se poate închipui un tablou mai sinistru al situaţiei exploataţilor din secolul IV. Sfântul
Vasile îndeamnă pe cel bogat la o cugetare serioasă asupra naturii bogăţiei, asupra scopurilor ei,
asupra vieţii de dincolo. „Aş voi să te opreşti puţin de la faptele nedreptăţii — zice el — şi să dai
cugetării răgaz să reflecteze spre ce fel de scop tinde năzuinţa activităţii tale"53.
„La ce servesc bogatului toate acele întinderi mari de terenuri, plantaţii, păşuni, rîuri, cînd
sfîrşitul tuturor acestora va fi trei coţi de pămînt! Un mormînt din cîteva pietre va fi suficient pentru
a-i păstra cadavrul. Pentru ce deci, atîtea oboseli şi griji, de ce atîtea nedreptăţi? Numai pentru a
culege roadele netrebniciei, focul cel veşnic? Dacă bogatul s-ar gîndi o clipă la judecata din urmă!
Ce va putea răspunde el în faţa tribunalului Fiului lui Dumnezeu, cînd din toate părţile, victimele
lui îl vor denunţa Dreptului Judecător? Ce avocaţi va plăti? Ce mărturii va aduce? Cum va seduce
un judecător incoruptibil? Aici nu va fi nici retor, nici cuvinte insinuante care să abată pe judecător
de la adevăr, nici linguşitori, nici demnităţi. Aici bogatul va fi singur, cu nedreptăţile lui. în orice
parte îşi va arunca privirea, nu va găsi decît imaginile crimelor lui: ici lacrimile orfanului, dincolo
gemetele văduvei, apoi săracii batjocoriţi de dânsul, sclavii pe care i-a maltratat, vecinii pe care i-
a supărat. Toţi aceştia vor depune împotriva lui. Căci, după cum umbra urmează corpului, tot astfel
păcatele urmează sufletelor, conturând în chip clar faptele’’54.
Biserica din epoca patristică înregistrează existenţa claselor sociale: clasa săracilor, în care
intrau cerşetorii, bolnavii, infirmii, bătrânii, dezertorii şi muncitorii neliberi — sclavii în primul
rând —, apoi o clasă de mijloc, de compoziţie foarte variată şi bucurându-se de oarecare
independenţă, în fine clasa bogaţilor. E de reţinut că din aceste clase, cea mai numeroasă era aceea
a săracilor, în care, pe lângă cei menţionaţi intrau, deasemenea, muncitorii liberi şi ţăranii.

52
Sf. Ioan Gură de Aur, La Matei, 56, 61; apud Pr. Ioan G. Coman, Învăţătura creştină despre bunurile economice,
p. 227.
53
Omilia contra celor bogaţi, Migne, P. G. XXXI, 296 A, apud Diacon prof. Teodor Damşa, op. cit., p. 303.
54
Omilia contra celor bogaţi, Migne, P. G. XXXI, col. 296 C, apud Ibidem.
 24

Sf. Ioan Gură de Aur vorbeşte când de două clase, când de trei clase. In primul caz, el
împarte lumea, creştină în două jumătăţi: una a bogaţilor şi alta a săracilor. In al doilea caz, el o
împarte în: o clasă medie reprezentând 80% şi trăind modest dar fără lipsuri, clasa bogaţilor
reprezentând 10%, şi clasa săracilor, reprezentând 10%. Contradicţia nu e decât aparentă, pentru
că în cazul împărţirii în trei clase, clasa săracilor cuprindea numai pe cei absolut improprii pentru
muncă, pe când în cazul împărţirii în două clase, sub denumirea de săraci erau cuprinşi şi
muncitorii şi ţăranii55.
Biserica se pronunţă în favoarea clasei săracilor, adică a celor cu adevărat săraci, a
muncitorilor şi a ţăranilor. Ea face din muncă pivotul însuşi al existenţei omeneştii. Apostrofând
pe latifundarii contemporani cu el, păstorul sufletesc al Capadociei, prezintă psihologia
bolnăvicioasă a unui bogat înebunit după aur, adresându-i-se în felul următor : «Toate le vezi în
aur, toate le preţuieşti în aur ; aceasta o visezi în somn şi o doreşti pe trezvie. După cum nebunii
nu văd lucrurile reale, ci pe cele închipuite de fierbinţeala bolii lor, tot aşa şi sufletul tău obsedat
de dragostea de bani, vede- totul aur, totul argint. Tu priveşti mai cu plăcere aurul decît soarele»56.
«Ce urzire nu pui tu în mişcare cu aurul? Grâul ţi se face aur, vinul ţi se schimbă în aur, lina se
preface în aur. Orice comerţ, orice născocire ţi-aduc aur. Aurul se naşte pe sine însuşi înmulţindu-
se prin dobânzi. Nu există săturare şi nici sfârşit al dorinţei după aur. Copiilor lacomi le permitem
adesea să mănânce mult din lucrurile care le plac, pentru ca printr-o săturare peste măsură să le
provocăm dezgust. Cu omul lacom de aur, lucrul nu se petrece tot aşa. Cu cât se umple de mai
mult, cu atât doreşte mai mult»57.
Sfântul Vasile cel Mare, cum s-a mai arătat, nu condamnă bunurile materiale în sine, ci
înfierează întrebuinţarea rea a acestor bunuri, pentffu că cei bogaţi făceau din ele un mijloc de
exploatare. Luxul in care trăiau latifundarii, în vremea aceea, nu era altceva decât nedreptatea
făcută celor ce munceau şi neplata ostenelilor depuse de sclavi, care erau folosiţi ca nişte obiecte
de lucru.
Aşadar, bunurile materiale trebuie puse la dispoziţia tuturor oamenilor, pentru că însuşi
Dumnezeu a pus spre folosinţă tuturor oamenilor şi celorlalte fiinţe cele mai frumoase şi mai

55
Pr. Ioan G. Coman, Învăţătura creştină despre bunurile economice, p. 228.
56
Sf. Vasile cel Mare, Omilie la cuvântul Evangheliei după Luca: «Voi dărâma jitniţele mele şi mai mari le voi zidi»
şi Despre lăcomie, 1, Migne , P.G. , XXXI, col. 269 B, apud Epifanie Norocel Tomitanul, Episcop-vicar, Învăţătura
Sfântului Vasile cel Mare, pentru folosirea bunurilor materiale, în G.B., anul XXXVIII, nr. 5-6, mai-iunie, 1979, 471.
57
Despre lăcomie, 1, Migne , P.G. , XXXI, col. 269 C, apud Ibidem.
 25

folositoare lucruri: aerul, soarele, luna, focul, apa, pământul cu roadele lui, ploaia, casa,
îmbrăcămintea, sănătatea, succesiunea zilelor şi a nopţilor. Unele din aceste bunuri sînt spre
folosinţă comună integrală, altele spre folosinţă comun parţială58.
În cee ace priveşte atitudinea faţă de bunuri şi bogăţie, morala creştină prezintă o abordare
destul de echilibrată. Credinciosul nu poate avea o atitudine de neglijenţă, de nepăsare faţă de
bunurile materiale, pentru că: bunurile materiale fac parte, prin substanţa lor, din natură. Despre
natură însă, Sf. Scriptură spune : ,,Şi a privit Dumnezeu toate cîte făcuse şi iată erau bune foarte"
(Gen. 1, 31). Faţă de ceea ce este foarte bun sau bun, credinciosul nu poate fi cu nepăsare. b)
Bunurile materiale sunt produsul1 muncii proprii şi a semenilor. Pentru credincios munca
înseamnă încordare, osteneală, sudoare, acceptate toate acestea din datoria de a se supune poruncii:
„În sudoarea feţii tale..." (Gen. 3, 19), şi din datoria de a-şi întreţine viaţa dăruită lui de Dumnezeu.
O atitudine de nepăsare faţă de bunurile materiale ar însemna, deci, nepăsare faţă de porunca lui
Dumnezeu, faţă de munca proprie şi faţă de viaţa proprie59.
Bunurile materiale sunt rezultatul muncii noastre, dar şi al binecuvântării şi ajutorului
dumnezeiesc. Creştinul dă osteneala, Dumnezeu — bunecuvântarea şi ajutorul Său. El da aşa
zicând materia primă a bunurilor, şi dă vremea potrivită; El face să răsară şi să crească cele
trebuitoare omului. "El imbracă cerul cu nori; El trimite pămîntului ploaie; El face să răsară iarba
în munţi, şi verdeaţa pentru trebuinţa oamenilor" (Ps. 146, 8-9; Ps. 103, 14-15). Nepăsarea faţă de
bunurile materiale ar însemna deci o nepăsare faţă de ajutorul dumnezeiesc. Credinciosul nu poate
avea însă nici o atitudine de totală alipire de bunurile materiale.
Alipirea totală de bunurile materiale duce la negrija faţă de celelalte trebuinţe ale fiinţei
noastre, anume la negrija faţă de cerinţele noastre duhovniceşti. Credinciosul este trup, dar este şi
suflet şi principala lui grijă merge spre cele sufleteşti, dând astfel ascultare cuvintelor
Mântuitorului care zice: „Ce va folosi omului dacă va cîştiga lumea întreagă iar sufletul' său îl va
pierde ? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?" (Mt. 16, 26). Alipirea totală de bunurile
şi bogăţiile materiale duce la lăcomie şi prin aceasta la nedreptăţirea şi exploatarea semenilor.
Mântuitorul ne avertizează asupra lăcomiei zicând : „Luaţi aminte şi vă feriţi de orice poftă
de avere (adică de lăcomie), căci viaţa cuiva nu stă în prisosul ce-1 are din avuţiile sale" (Lc. 12,
15). „Cei lacomi nu vor moşteni împărăţia cerurilor", zice Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 6, 10); adică:

58
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Bogăţia piedică în calea mântuirii, p. 501.
59
D. B., Atitudinea credinciosului faţă de bunurile materiale, în M.A., anul II, nr. 3-4, martie-aprilie, 1957, p. 278.
 26

nu pot fi împreună cu Mântuitorul: nu-ii pot asculta poruncite; nu pot lucra şi nici participa la o
viaţă întemeiată pe dreptate şi iubire reciprocă dezinteresată60.
Atitudinea credinciosului faţă de bunurile materiale este o atitudine ascetic-pozitiva. Este
atitudine ascetică în înţelesul că orice credincios este obligat să dobândească şi să păstreze
libertatea interioară faţă de bunurile materiale. Ca unul care a cunoscut adevărul şi a primit Duhul
lui Hristos (Ioan 8, 32; II Cor. 3, 17), credinciosul este liber, e creatură nouă (II Cor. 5, 17) şi, ca
atare e dator să nu mai accepte a se alipi, în chipul robului, de bunurile acestei lumi. El ştie că toate
îi sunt permise dar nu toate îi sunt de folos; toate îi sunt iertate, dar el nu vrea să se lase biruit de
nimic (I Cor. 6, 12). Este atitudine pozitivă în sensul că muncind pentru dobândirea lor, le
preţuieşte şi, respectând drepturile celorlalţi, le foloseşte pentru dezvoltarea fiinţei salte trupeşti şi
sufleteşti.
Atitudinea ascetic-pozitivă a credinciosului faţă de bunurile materiale e poruncită de Sf.
Apostol Pavel prin cuvintele : ,,Să fie cei ce cumpără ca şi ctlm n-ar stăpâni ; şi cei ce se folosesc
de lumea aceasta ca şi cum nu s-ar folosi de ea. Căci faţa acestei lumii se trece" (1 Cor. 7, 30-31).
Creat ca parte constitutivă a fiinţei omeneşti trupul nu e menit să se năruie repede în moarte, ci ca
să trăiască şi să-şi dea partea de contribuţie la împlinirea misiunii încredinţate omului; de a fi
stăpânul lumii şi colaborator al lui Dumnezeu la desăvârşirea ei. O dovadă între altele: Dumnezeu
a zidit dintru început la temelia vieţii instinctul de conservare în puterea căruia fiecare om aleargă
după cele necesare întreţinerii vieţii trupeşti fără de care nu se poate dezvolta nici o altă formă de
viaţă. De aceea zice Sf. Scriptură: ,,Temeiul vieţii omului este apa, pâinea, hrana şi casa care-l
acoperă" (Iisus Sirah 29, 28; Cf. şi Efes. 5, 29).
Bunurile materiale sunt necesare şi pentru dezvoltarea vieţii sufleteşti.Dacă prin viaţa
trupească credinciosul face parte din natură, prin viaţa sufletească el este superior naturii. Această
superioritate a sa asupra naturii credinciosul şi-o manifestă dîndu-şi contribuţia: la creaţia unei
culturi înalte; la promovarea unei tehnici cât mai avansate; la îmbogăţirea continuă a civilizaţiei61.
Bunurile materiale sînt necesare, direct sau indirect, pentru viaţa noastră trupească, sufletească şi
duhovnicească.
Dăruindu-ne viaţa Dumnezeu ne-a dat totodată porunca de a purta grijă de această viaţă,
muncind şi producând bunuri şi folosindu-le pentru dezvoltarea şi îmbunătăţirea vieţii noastre.

60
Ibidem, p. 279.
61
Idem, ,,Temeiul viefii omului este... pâinea’’ în M.A., anul II, nr. 3-4, martie-aprilie, 1957, p. 278.
 27

Rezemându-se pe trup, viaţa sufletească, pentru a se dezvolta, are şi ea nevoie de bunuri materiale.
Bunurile materiale sunt necesare şi pentru viaţa duhovnicească, pentru dobândirea mântuirii.
Credinciosul ştie că în centrul învăţăturii şi misiunii Domnului este realizarea mântuirii celor
păcătoşi (Lc. 19, 10 ; Mt. 18, 11). Dar el mai ştie că mântuirea adusă de Domnul nu este mântuirea
numai a unei părţi din om, ci este mîntuirea omului întreg: a sufletului şi a trupului.
Mântuirea creştină nu este o mântuire de trup, ci o mîntuire în trup şi împreună cu trupul.
Despre o mântuire în şi împreună cu trupul însă, nu poate fi vorba decît dacă credinciosul există
trupeşte. Şi, trupeşte, credinciosul nu există decât dacă se foloseşte de bunurile materiale. Pentru
realizarea mântuirii e necesar nu numai harul, dar şi credinţa şi faptele. Credinţa şi faptele însă,
presupun existenţa în carne şi oase a credinciosului, iar existenţa credinciosului presupune bunurile
materiale, care trebuie folosite cu chibzuinţă şi mai ales în sprijinul săracilor.

I.3. Munca şi valoare ei în religia creştină

Potrivit învăţăturii Bisericii creştine, Dumnezeu Însuşi a muncit în timpul celor şase zile
cât a durat crearea lumii, iar în ziua a şaptea ,,S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le
făcuse’’(Fac. 2, 2). După căderea în păcat, munca a devenit pentru primul om o poruncă; el, ca să
poată trăi, trebuie să muncească, deoarece sentinţa dumnezeiească a fost: ,,Întru sudoarea feţei tale
îţi vei mânca pâinea, până când te vei întoarce în pământul din care eşti luat...’’(Fac. 3, 19).
Omul având firea stricată de păcat, nu mai avea acum acea putere dinainte de păcat, harul
divin nu mai însoţea strădania lui, căci prin păcat acesta fusese pierdut, iar natura însăşi, căzută
sub blestem, nu mai da roadă suficientă. Mântuitorul prin întrega Sa viaţă şi învăţătură a manifestat
grijă faţă de muncă. E adevărat că pe primul plan El pune munca şi lucrarea pentru dobândirea
mântuirii sufletului, dar niciodată n-a manifestat vreo rezervă faţă de munca manuală. Prin faptul
că El Însuşi lucrează după exemplul Tatălui: ,,Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez’’(In. 5,
17) şi spune ucenicilor: ,,Lucrurile Celui Ce M-a trimis trebuie ca Eu să le fac până este ziuă; că
vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze’’(In. 9, 4), Mântuitorul arată datoria de a lucra
fiecare lucrul său, deci datoria tuturor de a munci.
De altfel, Sfânta Tradiţie ne spune că Însuşi Mântuitorul S-a îndeletnicit cu munca manuală,
dând ajutor teslarului Iosif din Nazaret, tatăl Său după Lege. De asemenea, din Sfintele Evanghelii
putem vedea că a petrecut mereu în mijlocul celor ce munceau, şi-a ales Apostolii dintre pescarii
 28

din jurul Mării Galileii, iar prin minunatele Sale parabole şi învăţături a ridicat munca în ochii
tuturor.
Sfântul Apostol Pavel, urmând atât tradiţiilor sănătoase ale familiilor rabinice în care se
preţuia munca manuală, cât şi exemplul Mântuitorului, deşi era ocupat peste măsură cu vestirea
Evangheliei şi deşi era convins că are dreptul de a trăi după slujba de apostol din contribuţiile
credincioşilor, totuşi a practicat întrega sa viaţă meşteşugul împletirii de rogojini, trăind după
munca mâinilor sale. De aceea, în numeroase ocazii, când duşmanii lui îl acuzau că urmăreşte
scopuri egoiste şi foloase personale din vestirea Evangheliei, el ia mărturia comunităţilor creştine
în mijlocul cărora a propovăduit, că n-a luat în folosul său personal de la nimeni nimic, cu toate că
ar fi fost în drept la aceasta, ci s-a întreţinut din munca mâinilor sale, din meseria de împletitor de
rogojini (F.A. 18, 3; I Tes. 2, 9).
În decursul celor aproape douăzeci de secole de la apariţia creştinismului, munca a cunoscut
nu numai vremuri de înălţare, ci dimpotrivă şi de umilinţă, cu toate că în general popoarele creştine
au preţuit munca. Dar în vremurile mai noi - începând cu secolul al XIX-lea - s-au lepădat vechile
prejudecăţi asupra muncii şi aceasta a fost considerată, ca la început, o datorie a fiecărui om; iar
astăzi munca este singurul titlu în baza căruia omul - oricare ar fi acesta – poate pretinde dreptul
la o viaţă mai bună. Este o potrivire minunată de altfel între cerinţele vremurilor noastre şi ceea ce
scrisese Apostolul neamurilor tesalonicenilor: ,,Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu
mănânce’’(II Tes. 3, 10).

I.4. Necesitatea muncii după învăţătura Sfinţilor Părinţi

Creştinismul, după caracterizarea făcută de Sfântul Ioan Gură de Aur, este ,,filosofia
faptei’’. El nu este o doctrină care, unind pe credincios cu Dumnezeu, îl dezlipeşte de lume, ci
creştinul trebuie să devină un factor activ de răspândire a iubirii. Deci iubirea creştină nu-l izolează
pe creştin de lume, ci-l angajează să participe la idealurile măreţe ale oamenilor de bine şi să se
identifice cu ele. După învăţătura Mântuitorului, fiecare creştin este obligat să-şi înmulţească
talantul primit de la Dumnezeu. În faţa acestui imperativ nu există scuză.
Din textul de la Matei cap. 25, 26-31,- rezultă că cel ce nu fructifică darurile sale naturale
este condamnat pentru vecie. ,,Pe leneşi - citim în Constituţiile Apostolice – îi urăşte şi Domnul
 29

Dumnezeul nostru. Leneş deci nu trebuie să fie nici unul din cei ce se alipesc de Dumnezeu’’ 62.
Morala creştină consideră munca drept o datorie faţă de sine, din mai multe motive: pe de o parte
fiindcă, dacă omul nu munceşte, este pus în situaţia să fure sau să trăiească din munca altora. Or,
îndemnul paulin este clar: ,,Cel ce fură să nu mai fure, ci mai degrabă să se ostenească lucrând
binele cu mâinele sale, ca să aibă să dea celui ce are nevoie’’(Efes. 6, 28).
Pe de altă parte, lenea este considerată de morala creştină ca izvor al multor păcate, cauzând
un dezechilibru moral. Trupul sau sufletul nefiind dirijat într-o direcţie creatoare şi pozitivă, este
înclinat, datorită instinctelor ce-l inundă, să cadă mai târziu sau mai curând în păcat. Această idee
este exprimată deosebit de plastic de Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Cel ce trândăveşte, multe vorbe
deşarte grăieşte, multe lucruri zadarnice săvârşeşte; nemuncind nimic toată ziua, este copleşit de
mare horopeală. Dar cel care este în muncă, nu pune nimic de prisos, în grabă, nici în lucrările
sale, nici în cuvinte, nici în cugetări, fiincă întregul suflet este legat fără încetare de osteneala vieţii.
Aşadar, să nu dispreţuim pe cei ce se hrănesc din munca braţelor lor, dimpotrivă, pentru acesta să-
i fericim pe ei’’63.
Însăşi mântuirea este o muncă, un efort susţinut de conformare permanentă cu binele.
Spălarea păcatului strămoşesc în apa Sfântului Botez nu înseamnă dispariţia concupiscenţei.
Creştinul se află într-un efort continuu de a urma harului şi de a refuza să-şi orienteze viaţa după
instinctele păcătoase. Cu alte cuvinte, actualizarea chipului lui Dumnezeu în creştin presupune o
luptă hotărâtă de a elimina orice rău din fiinţa sa, dublată de o activitate susţinută de direcţia
binelui, prin colaborare permanentă şi vie cu harul divin. Muncind cu conştiinciozitate, creştinul
nu numai că răspunde unei datorii faţă de sine, ci şi faţă de semeni. După învăţătura creştină,
credinciosul se iubeşte pe sine iubind pe aproapele său (Mt. 22, 38).
Acest principiu îşi găseşte realizare muncind alături de aproapele şi împărţind bunurile
câştigate împreună. Sfântul Ioan Gură de Aur, comparând albina cu păianjenul, îndeamnă pe
creştin a urma exemplul albinei, care nu lucrează ca păianjenul numai pentru sine: ,,de la furnică
să înveţi dragostea pentru muncă, iar de la albină frumuseţea, hărnicia şi dragostea de aproapele.
Căci albina nu lucrează numai pentru sine ci şi pentru noi şi în acest scop trudeşte în fiecare zi.
După cum, deci, albina colindă în zbor toate livezile ca să pregătească altuia dulceaţa, tot aşa fă şi

62
Constituţiile apostolice, II, 63, apud Magistrand Sorin Cosma, Munca în comun şi morala creştină, în S.T., anul
XV, nr. 3-4, martie-aprilie, 1963, p. 174.
63
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la ,,Salutaţi pe Priscila şi Acvila’’ apud Magist. Sorin Cosma, op. cit., pp. 175-
176.
 30

tu omule: de strângi bani, cheltuieşte-i pentru ajutorarea semenilor, de ai bogăţia învăţăturii, nu o

îngropa, ci pune-o înaintea celor ce au nevoie de ea şi tot astfel dacă ai vreun lucru deosebit, fii
folositor acelora care au nevoie de roada ostenelilor tale’’.64
Creştinul nu trăieşte numai pentru sine, ci şi pentru Dumnezeu şi pentru semenul său.
Muncind alături de semenii săi, creştinul devine ,,împreună lucrător cu Dumnezeu’’(I Cor. 3, 9),
care pe toţi oamenii i-a făcut fraţi întreolaltă ca provenind din aceeaşi pereche de oameni. Dar în
acelaşi timp munca în comun răspunde şi cerinţelor individuale. Sfântul Ioan Gură de Aur spune
că ,,nici un muncitor nu poate câştiga ceva pentru sine, fără a fi muncit în acelaşi timp în folosul
altora’’.
Foloasele muncii individuale nu-şi pot atinge scopul lor, dacă munca nu este pusă în folosul
semenului. Munca în comun răspunde pe deplin acestei cerinţe, fiindcă, integrând pe individ în
colectivitate, se produce o reprocitate a muncii: individul foloseşte munca altora, în timp ce şi el
pune munca sa în folosul altuia. Prin acestă întrajutorare reciprocă, rodul muncii creşte atât sub
raport cantitativ, cât şi sub rapot calitativ.
În concepţia antică, munca manuală era rezervată sclavilor. Ei erau de la natură consideraţi
ca incapabili de a exercita munca intelectuală. De aceea, ei erau dispreţuiţi şi împreună cu ei munca
manuală. În creştinism această distincţie dispare. ,,Nu mai este nici iudeu, nici elin, nu mai este
nici rob nici liber, nu mai este parte bărbătească nici parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi
în Hristos Iisus’’(Gal. 3, 28). Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte categoric, afirmând că în lumina
învăţăturii Mântuitorului, munca are valoare egală, indiferent dacă munca este manuală sau
intelectuală: ,,Să nu zici, (cu dispreţ) de cineva că este cizmar, nici că este vopsitor, sau arămar,
înţelege că este credincios şi-i fratele tău. Noi suntem ucenici ai pescarilor, ai vameşilor, ai
făcătorilor de corturi, ai Aceluia, care s-a hrănit în casa teslarului...Deci, când vezi pe tăietorul de
lemne, pe cel care bate cu ciocanul, pe cel înnegrit de cărbune, pentru aceasta să nu-l dispreţuieşti,
ci mai mult să-l admiri’’65.
Munca are caracter comunitar, deci trebuie prestată în folosul comunităţii. Caracterul sociabil
al omului este dat - după învăţătura creştină, prin actul creaţiei: ,,Nu este bine ca omul să fie
singur’’(Fac. 2, 18), de aceea Dumnezeu i-a creat lui Adam o femeie, în care toţi descendenţii să

64
Omilia a 12-a ,,Despre statui’’, apud. Magist. Sorin Comsa, op. cit., p. 176.
65
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a 20-a la Epistola I-a către Corinteni, apud Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia
bisericescă în epoca apostolică, Craiova, 1955, pp. 78-79.
 31

trăiască ca fraţii. Acest caracter al omului a fost sesizat şi de Aristotel, când defineşte omul ca
,,animal sociabil’’. Sfântul Vasile cel Mare întreabă: ,,Cine nu ştie că omul este o fiinţă blândă şi
sociabilă, nu singuratică şi sălbatică?’’. Tot Sfântul Vasile răspunde: ,,Nimic nu e aşa de propriu
fiinţei noastre, ca a fi în comuniune unii cu alţii, a avea nevoie unii de alţii şi a ne iubi unii pe
alţii’’66.
Alte exemple, în tărâmul practic al muncii şi milosteniei au fost monahii. Din viaţa
Cuviosului Părintelui nostru Antonie, scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare, aflăm cum era viaţa
acestui minunat părinte şi foarte multe lucruri pe care le făcea. Sfântului Antonie cel Mare îi cereau
sfaturi şi împăraţii, fraţii monahi, oameni de diferite categorii sociale, cărora nu pregeta să le dea,
plin de smerenie, cuvinte de învăţătură, uneori săvârşind şi minuni, arătând că tămăduirea nu vine
nici de la el şi în general nu de la oameni, ci numai de la Dumnezeu, Care o dă când voieşte şi
celor ce ce voiesc. Din ceea ce câştiga, Sfântul Antonie făcea milostenie, ajutând pe săraci: ,,lucra
cu mâinile, ţinând seama de cuvântul <<Iar cel ce nu munceşte, nici să nu mănânce>> (II Tes. 3,
10); o parte din pâinea câştigată o folosea pentru el, alta o da celor ce aveau nevoie’’67.
În comunitatea monahală condusă de Sfântul Pahomie cel Mare, vedem că munca ocupa şi
ea un loc important în treburile şi ascultările monahilor. Munca era bine distribuită şi iscusit
rânduită. Toţi dintr-o casă practicau o anumită îndeletnicire sub directa îndrumare a
supraveghetorului casei, care era şi specializat în acea meserie şi care săptămânal dădea situaţia
realizărilor. Toţi vieţuitorii trebuiau să lucreze fără îndărătnicie şi să nu-l contrazică pe
supraveghetor. La muncile agricole mergeau toate casele, în grupuri bine organizate.
Din truda palmelor lor, o parte din venituri o opreau pentru modestele lor nevoi ale obştei,
iar ,,restul o împărţeau săracilor din lume’’. Redând rolul muncilor agricole făcute de călugării
egipteni pe întinsele terenuri ale avuţilor, călugări de obârşie pahomieni, istoricul Rufin (m. 411)
ne relatează că aproape toţi călugării din Egipt mergeau la recoltatul holdelor de grâu ale
proprietarilor laici şi lucrau în parte (dijmă), câştigând astfel mari cantităţi de grâu. O parte o
reţineau pentru nevoile obştii, altă parte o împărţeau la săracii din împrejurimi, trimiteau chiar

66
Sfântul Vasile cel Mare, Regulile tratate pe scurt, răspuns 7, apud Pr. prof. Corneliu Sârbu, Solidaritatea umană,
în M.M.S., anul XXXVI, nr. 9-12, 1960, p. 621.
67
Sfântul Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, apud Pr. Nicolae Stoleru, Spirtualitatea
ortodoxă şi slujirea creştină. Teză de doctorat, partea I, în Ortodoxia, anul XLI, nr. 2, aprilie-iunie, 1990, p. 50.
 32

corăbii la Alexandria, pentru hrana prozonierilor, a săracilor şi nevoiaşilor. Nu erau atâţia lipsiţi în
acele ţinuturi ca să consume rodul îmbelşugat al dragostei acestor călugări68.
În Biserica creştină primară, exista ceea ce numim: ,,Comunitarism al dragostei creştine’’,
după cum citim în Faptele Apostolilor: ,,Şi toţi cei ce au crezut erau laolaltă şi aveau toate de obşte.
Şi pământul şi averile şi le vindeau şi le împărţeau tuturor, după cum aveau fiecare nevoie’’(F.A.
2, 44-46). Agapele sunt şi ele mărturii ale vieţii comune pe care o duceau primii creştini (I Cor.
XI). Cu timpul, aceste forme au dispărut. Ele au rămas însă în inima adevăraţilor trăitori de mai
târziu.
Iată un text din care rezultă admiraţia şi simpatia cu care Sfântului Vasile cel Mare vorbeşte
despre această viaţă comună de iubire pe care o duceau primii creştini: ,,Să imităm comunitatea
primilor creştini, care aveau toate în comun: viaţa, sufletul, înfrăţirea, masa obştească, iubirea
nefăţarnică, făcând din multe trupuri unul singur şi contopindu-şi sufletele într-o singură
înţelegere’’69.
Sfântul Ioan Gură de Aur cerea cu multă stăruniţă creştinilor din capitala Imperiului Bizantin
să alcătuiască o comunitate similară celei din Ierusalim. El nu a reuşit să realizeze acest lucru.
Clasele dominante, care, din nefericire, se considerau creştine, nu acceptau să-şi împartă avutul lor
cu cei săraci şi să formeze o comunitate de iubire. O scrisoare alcătuită în primele decenii ale
secolului al III-lea şi atribuită lui Clement Romanul, adresată locuitorilor din Ierusalim, arată că
în secolele III şi IV episcopii împărtăşeau tuturor credincioşilor din bunurile comune ale fiecărei
comunităţi70.
Cu alte cuvinte, în Biserica primară, credincioşii erau foarte uniţi iar multe din câştigurile
realizate de pe urma muncii lor erau destinate ajutorării altor persoane: săraci, comunitatea proprie,
bolnavi, comunităţi sărace, etc. În secolul al IV-lea, Părinţii Bisercii au argumentat în predicile lor
necesitatea muncii ca demnitate şi ca ajutor sau milostenie pentru cei săraci şi nevoiaşi, combătând
totodată abuzurile celor bogaţi şi nedreptăţile făcute de aceştia celor săraci.
Sfântul Ioan Gură de Aur era admirator al aceluia dintre Apostoli care a arătat în chip
deosebit şi definitv, tuturor, nobleţea muncii manuale. ,,Predicând nu şi-a părăsit meseria, ci cosea

68
Arhim. Ioasaf Popa, Sfaturile evanghelice în Biserica Ortodoxă după Sfinţii Părinţi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti,
2007, pp. 134-135.
69
Sfântul Vasile cel Mare, Omilie cu prilejul foametei şi secetei, apud Magistr. Sorin Cosma, op. cit., pp.180-181
70
Ibidem, p. 181.
 33

piei şi trăia într-un atelier şi totuşi a ştiut să transforme lumea mai bine decât înţelepţii Greciei’’71.
Dar Sfântul Ioan nu dă exemplul numai pe Pavel ţi pe ceilalţi Apostoli, ci într-o zi prezintă pe
preoţii săi din împrejurimile Antiohiei în faţa locuitorilor oraşului, zicând: ,,Eu consider ziua
aceasta ca o foarte mare sărbătoare, datorită prezenţei fraţilor noştri. I-aţi vedea pe fiecare dintre
fraţii de aici, când înjugând boii la plug, când urcându-se în sacrul amvon şi cultivând sufletele ce
le sunt supuse; i-aţi vedea când cu secera în mână, tăind spinii pământului, când curăţind prin
cuvânt, sufletele de păcatele lor. Ei nu roşesc pentru că muncesc, cum roşesc locuitorii oraşului
nostru’’72.
Într-o altă predică, Sfântul Ioan Gură de Aur, arată că Dumnezeu nu a dat ca o pedeapsă
munca pentru om după călcarea poruncii în Rai, ci această muncă este în folosul omului.
,,Pedepsind pe om după călcarea legii, zice: <<În sudoarea feţei tale vei mânca pâinea>>, dar
pentru ca această sudoare şi această pedeapsă să nu fie intolerabile, ca să putem suporta această
pedeapsă, a uşurat sarcina apăsătoare a ostenelii prin abundenţa animalelor iraţionale care impart
pedepsele şi suferinţele noastre. Dumnezeu, după ce a pedepsit pe cel păcătos, caută prin orice
mijloc să facă acestă pedeapsă cât mai uşoară, deoarece fiind condamnaţi la sudori şi pedepse, ne-
a pus la îndemână animalele pentru a împărţi cu ele oboseala noastră’’73.
Sfinţii Părinţi din secolul al IV-lea ralatează totodată şi despre abuzurile care le făceau
bogaţii. Pe lângă faptul că bogaţii nu ajutau pe cei săraci, ei foloseau munca săracilor în folosul
propriu. Interesantă ni se pare concepţia Sfinţilor Părinţi despre bogăţie şi bunurile materiale. În
opinia lor, bogăţia nu cuprinde în sine un principiu rău, deoarece răul nu poate sta decât în voinţa
omului. Sfinţii Părinţi condamnă numai câştigarea pe căi nedrepte a bunurilor materiale; ei au
expresii de adevărată revoltă împotriva cămătarilor şi a tuturor celor care nu-şi câştigă bogăţia prin
muncă cinstită şi exploatează nevoile celor săraci74.
Bogăţia nedreaptă în operele Sfinţilor Părinţi era aspru criticată. Sfântul Ambrozie, pornind
de la adevărul că natura pe toţi oamenii îi naşte egali, conchide că , după dreptate, pământul
aparţine tututor: ,,De ce voi bogaţilor, vă atribuiţi dreptul de proprietate al pământului ca fiind al
vostru? Natura nu cunoaşte bogaţi, căci îi naşte pe toţi săraci. Nici măcar cu veşmintele nu ne

71
Omilie către poporul antiohian, apud Pr. magistr. Ilie Negoiţă, Demnitatea muncii la Sfântul Ioan Gură de Aur, în
S.T., anul XV, nr. 3-4, martie-aprilie, 1963, p. 214.
72
Către poporul antiohian, apud Ibidem., pp. 214-215.
73
Omilii la Facere, apud Ibidem, p. 216.
74
Arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean, Morala creştină. Manual pentru seminariile teologice, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca,
2006, p. 269.
 34

naştem şi nu suntem născuţi nici cu aur nici cu argint. Goi îi scoate pământul la lumină, lipsiţi de
hrană, de îmbrăcăminte, de băutură, goi îi primeşte pe cei ce i-a născut’’75.
Fericitul Augustin arată că poprietatea particulară este întemeiată pe dreptul omenesc al
împăraţilor, nu pe dreptul divin: ,,numai după dreptul omenesc, zice (cel ce posedă): moşia aceasta
este a mea, casa aceasta este a mea, sclavul acesta este al meu. Aşadar, după dreptul omenesc, după
dreptul împăraţilor’’76.
Sfântul Vasile cel Mare pentru a-i convinge pe bogaţi să facă milostenie, arată pedepsele pe
care îi aşteaptă dacă nu fac acest lucru: ,,Nu ai avut milă; nimeni nu va avea milă de tine. Nu ţi-ai
deschis casa, vei fi îndepărtat din împărăţie. Nu ai dat pâine celui flămând, nu vei câştiga viaţa
veşnică’’77.
Pentru a fi mai pe înţeles el compară bogăţia cu o fântână, care chiar dacă are apă, dar este
închisă, apa nu este bună de băut. La fel şi bogăţia când este folosită spre folosul altora devine un
bun comun şi ziditoare.
Sfântul Grigorie de Nazianz consideră inegalitatea distribuirii bunurilor drept opera
păcatului, mustrându-i şi sfătuiindu-i pe bogaţi să nu mai dispreţuiască faptul că sunt botazaţi
împreună cu săracii, nobilii cu oamenii de rând, stăpânii odată cu sclavii. ,,Tu nu te vei smeri
niciodată atât cât S-a smerit Hristos cu care te botezi astăzi şi care a luat chip de sclav ca tine’’.78
Nici un Sfânt Părinte n-a certat cu atâta vehemenţă pe bogaţi ca Sfântul Ioan Gură de Aur.
Într-una din Omiliile la Romani, apostrofa pe bogaţi astfel: ,,Voi meritaţi pedeapsă deosebită când,
pentru a împodobi pietrele şi solul casei voastre sau animale fără raţiune, precipitaţi într-o prăpastie
de mizerii pe fratele vostru, care a luat parte cu voi la bunurile inefabile şi pe care Domnul vostru
l-a cinstit într-o asemenea măsură. Voi îngrijiţi grozav pe câinele vostru, dar acest om, sau mai
bine-zis Hristos, este devorat de foame din cauza câinelui vostru…’’79.
Sfântul Ioan demonstrează că bogaţii nu pot trăi fără muncitori care-s mai de preţ decât
bogaţii, că cetatea bogaţilor nu poate trăi fără muncitori. El preconizează schimbarea societăţii prin
schimbarea inimii semenilor.

75
Sfântul Ambrozie, De nabuthe Izraelita, apud Pr. prof. Liviu Stan, Iubeşte pe fratele tău, în M.O., anul XI, nr. 9-
12, 1959, p. 555.
76
Ibidem.
77
Sfântul Vasile cel Mare, Omilie contra bogaţilor, apud Pr. Ioan Vicovan, Daţi-le voi să mănânce. Filantropia
creştină – Istorie şi spiritualitate, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002, p. 53.
78
Omilie la Sfântul Botez, apud Lect. Dr. Cezar Vasiliu, Atitudinea Sfinţilor Trei Ierarhi faţă de societatea vremii lor,
în S.T., anul XXXII, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1980, p. 64.
79
Omilia a 11-a asupra Scrisorii către Romani, apud Lect. Dr. Cezar Vasiliu, op. cit., p. 64.
 35

Munca are un rol deosebit în societatea umană. Pentru creştin munca este un mijloc de
asigurare a existenţei personale ca şi unul pentru realizarea binelui în lume. Prin munca omului de
astăzi, legată de cea a generaţiilor anterioare, se realizează progresul şi se păşeşte mai departe pe
treptele care conduc la desăvârşire. Oricare ar fi domeniul muncii, ea ridică demnitatea omului, iar
cel ce-şi face din muncă nu numai o îndeletnicire zilnică ci şi un crez e vrednic de toată lauda.
Concepţia creştină despre muncă este mereu actuală şi de o prospeţime ca şi la vremea când
a fost pronunţată. Nicicând nu poate fi anulat din învăţătura Bisericii adevărul că munca este mijloc
de perfecţiune morală. Munca este o poruncă divină, dată omului şi legată de firea lui de la
începutul existenţei lui.80
Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mai ales cei din secolul al IV-lea au arătat în predicile şi omiliile
lor valoarea şi însemnătatea muncii, combătând lenea şi inactivitatea. Totodată munca trebuie
prestată în aşa fel ca şi alţii să beneficieze de roadele ei. Milostenia, ca una din rezultatele muncii
trebuie făcută celor care sunt nevoiaşi, deoarece munca capătă o foarte mare valoare atunci când
este alături de milostenie. Îndemnurile Sfinţilor Părinţi sunt actuale deoarece societatea noastră în
care trăim cunoaşte un puternic sentiment de întâietate şi de egoism în posesia lucrurilor, iar ideile
despre muncă trebuie să aibă la bază concepţia creştină.

Stravofora Nazaria Niţă, Rugăciunea şi munca, în Îndrumător bisericesc misionar şi patrotic, 4, Editura Mitropoliei
80

Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1988, p. 99.

 36

Cap.II. Dreptul de proprietate a bunurilor bisericeşti în Biserica Ortodoxă

Română. Abordare juridică şi canonică

II.1. Problema dreptului de proprietate în Biserică

Biserica este un aşezământ de origine divină întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos,
al cărui scop supranatural este mîntuirea credincioşilor. Scopul acesta îl atinge Biserica prin
mijloacele sale de ordiin divin: Sf. Treime şi propovăduirea Evangheliei. Intrucât Biserica este un
organism viu în înţelesul cuvintelor Mântuitorului ,,Eu sunt viţa, voi mlădiţele" (Ioan 15, 5) şi
întrucât mlădiţele sînt toţi oamenii care cred şi vor să se mîntuiască, Mântuitorul nostru Iisus
Hristos a dat Bisericii şi un alt înţeles, acela de comunitate alcătuită din toţi credincioşii care se
hră- nesc duhovniceşte din darurile Bisericii asemenea viţelor care-şi iau seva din bucium.
În calitatea aceasta de comunitate de oameni pe pământ, Biserica se aseamănă cu celelalte
societăţi omeneşti, posedînd ca şi acestea elementele caracteristice oricărei societăţi, adică: un
număr de membri, un scop către care să fie conduşi membrii, o autoritate care să asigure
îndrumarea membrilor către adevăratul scop al societăţii, şi aromit e mijloace, cu ajutorul cărora
să se poată ajunge scopul pentru care societatea a fost întemeiată. Prin urmare, chiar dintru început,
slujitorii Bisericii au fost puşi în situaţia să se ocupe şi de latura materială pe care le-o impunea
însăşi slujba lor de păstori ai unei comunităţi creştineşti.
Fără bunuri materiale, Biserica nu şi-ar fi putut îndeplini rolul de odihnitoare a celor
osteniţi şi însetaţi şi n-ar fi putut valorifica virtutea milei creştine. Căci, dacă la începutul activităţii
nu avea de făcut prea mari cheltuieli pentru trebuinţele cultului divin, reducându-l la cea mai mare
simplitate, şi tot astfel pentru întreţinerea slujitorilor ei, care căutau să tră- iască mai mult din lucrul
mâinilor, după exemplul Sfântului Apostol Pavel, în schimb avea nevoie de cât mai multe bunuri
pentru ajutorarea săracilor şi a tuturor celor care se găseau în suferinţă81.

81
Prof. Iorgu Ivan, op. cit., p. 34.
 37

Problema subiectului dreptului de proprietate, în Biserică, a fost abordată, încă de la

începuturi, cu spectru foarte larg, între teologie şi dreptul civil. E uşor de dedus că oamenii Bisericii
au tratat problema preponderent teologic, iar juriştii au privit-o dintr-o perspectivă preponderent
legală. Aparent, cele două opinii ar fi incompatibile, totuşi istoria bisericească ne arată că, şi în
situaţiile cele mai tensionate, s-au găsit soluţii pline de înţelepciune. În privinţa confruntărilor,
Biserica are o experienţă foarte bogată, chiar dacă nu întotdeauna pozitivă, dar care a adus teologiei
mari progrese. De exemplu, din confruntarea învăţăturii revelate cu filosofía păgână, teologia a
cunoscut o evoluţie fascinantă, din care au câştigat ambele părţi82.
La fel s-a întâmplat şi cu disputa dintre teologie şi dreptul de stat. De pildă, teologia pune
accent mai mult pe cuvânt şi pe credinţă, în timp ce dreptul stăruie preponderent pe actul scris şi
pe dovadă, dar, cu toate acestea, cele două situaţii nu sunt deloc ireconciliabile, ci ele se pot
completa reciproc, cu beneficii mutuale. Aşa s-a născut canonul, ca o realitate intermediară între
Legea cea Nouă dumnezeiască şi legea pozitivă omenească. Astfel, canonul este actul scris, dar
care se bazează pe Cuvântul viu, ţine cont de dovezi, chiar cere dovezi, dar se fundamentează pe
credinţă83.
În prezent, păstrarea şi conservarea bunurilor bisericeşti, în mod deosebit cele de
patrimoniu, constituie o preocupare faţă de care Biserica Ortodoxă Română alocă o atenţie
deosebită, se cere o analiză temeinică a reglementărilor statutare şi hotărârilor pe care Biserica
Ortodoxă Română le-a adoptat în ultimii ani, cu privire la acest domeniu. Pentru început, trebuie
menţionat că sintagma „bunuri de patrimoniu", de care ne-am folosit mai sus, pentru a ne referi la
o categorie distinctă de bunuri pe care Biserica Ortodoxă Română le administrează, necesită unele
clarificări de ordin terminologic.
Denumirea generică de „bunuri de patrimoniu" include atât grupul bunurilor imobile, între
care monumentele istorice sunt cele mai cunoscute, cât şi pe cel al bunurilor mobile, identificate
printr-o varietate de obiecte, articole de artă, vestimentare, cărţi etc., cu valoare istorică importantă,
prezente, în majoritatea cazurilor, în colecţiile muzeistice. În prezent, atât bunurile de patrimoniu
imobile, cât şi cele mobile sunt reglementate de acte normative distincte.

82
Pr. conf. univ. dr. Irimie Marga, Problema subiectului dreptului de proprietate în Biserică, în vol. Bunurile Bisericii,
ieri şi azi, coordonator Lector. univ. dr. Georgică Grigoriţă, Ed. Basilica, Bucureşti, 2016, p. 155.
83
Ibidem.
 38

În România, din punct de vedere legislativ, reglementarea separată a acestor două categorii
de bunuri, care împreună formează bunurile de patrimoniu, cele imobile şi cele mobile, s-a
materializat printr-un efort recent al legiuitorului. De altfel, însăşi reglementarea statutului
bunurilor de patrimoniu, în ţara noastră, nu are o istorie prea îndelungată. Primele norme juridice,
privind situaţia bunurilor de patrimoniu din România, au fost aduse de Legea nr. 63 din 30
octombrie 1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural naţional al Republicii Socialiste Româ-
nia84, document care, printre altele, reglementa în art. 1 faptul că patrimoniul cultural naţional al
Republicii Socialiste România se compunea din: „bunurile cu valoare deosebită, istorică, artistică
sau documentară, care reprezintă mărturii importante privind dezvoltarea istorică a poporului
român şi a omenirii, în general, sau evoluţia mediului natural, inclusiv cele din aceste categorii,
alcătuite din metale preţioase sau conţinând metale preţioase şi pietre preţioase"85.
Actul normativ amintit nu conţine nicio precizare cu privire la împărţirea bunurilor de
patrimoniu în imobile şi mobile. Singura împărţire pe care acest document o conţine este cuprinsă
în art. 2, unde sunt amintite trei clase de bunuri, care alcătuiesc patrimoniul cultural naţional: ,,a)
bunuri cu valoare artistică deosebită: obiectele sau monumentele de arhitectură şi artă plastică,
decorativă şi aplicată, străvechi, antice, medievale sau moderne, care sunt opere reprezentative ale
unor mari personalităţi creatoare consacrate, române sau străine, sau care, fiind creaţie anonimă,
prin nivelul lor artistic, prin trăsăturile caracteristice şi prin raritatea lor sânt, în cel mai înalt grad,
reprezentative pentru cultura şi arta naţională şi universală, inclusiv pentru creaţia populară 86; b)
bunuri cu valoare istorică şi documentară deosebită: monumente istorice sau arheologice, obiecte
şi documente cu caracter de izvor probatoriu sau memorial pentru istoria dezvoltării societăţii,
manuscrise, cărţi bibliofile sau alte bunuri cu caracter de unicat sau de mare raritate, reprezentative
pentru anumite epoci, instituţii, evenimente sau personalităţi istorice importante, naţionale şi
universale; mărturii valoroase ale istoriei ştiinţei şi tehnicii, mijloace de schimb monetare sau
premonetare, rare sau cu mare valoare artistică, rarităţi filatelice87; c) bunuri cu valoare ştiinţifică
de document al naturii de importanţă deosebită: piese din natură dispărute sau foarte rare - care nu

84
Legea nr. 63 din 30 octombrie 1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural naţional al Republicii Socialiste
România a fost publicată în Buletinul Oficial, nr. 137 din 2 noiembrie 1974. Prin Decretul nr. 90 din 5 februarie 1990
privind înfiinţarea şi organizarea Comisiei muzeelor şi colecţiilor, Legea nr. 63/1974 a fost abrogată.
85
Apud Preasfinţitul Părinte Ieronim Sinaitul, Bunurile de patrimoniu ale Bisericii Ortodoxe Române. Legislaţia în
vigoare în România şi prevederi statutare, în vol. Bunurile Bisericii, ieri şi azi, coordonator Lector. univ. dr. Georgică
Grigoriţă, Ed. Basilica, Bucureşti, 2016, p. 75.
86
Apud Ibidem.
87
Apud Ibidem.
 39

se mai păstrează decât în colecţiile de specialitate - monumente ale naturii, fosile şi trofee rare,
endemisme şi tipuri conservate sau naturalizate"88.
Deşi conţine reglementări sumare cu privire la patrimoniul cultural naţional, fapt care a
condus la numeroase abuzuri şi care a fost contestat, în timp, de societatea românească, Legea nr.
63/1974 rămâne importantă, nu doar pentru faptul că prin ea s-a materializat, în sens legislativ,
pentru prima dată în ţară noastră, intenţia de ocrotire a bunurilor de patrimoniu, cât mai ales prin
faptul că acest act normativ afirmă şi recunoaşte valoarea şi „importanţa deosebită a acestor bunuri
pentru istoria şi cultura naţională şi universală", precum şi „necesitatea ocrotirii, dezvoltării şi
valorificării ştiinţifice şi cultural-educative a acestora" (art. 4). în ceea ce priveşte cultele
recunoscute în România, Legea nr. 63/1974 recunoaşte dreptul de proprietate al acestora asupra
unor bunuri culturale şi reglementează obligaţia cultelor de a declara aceste bunuri în scopul
înscrierii lor în evidenţa centralizată de stat (art. 7)89.
Problema subiectului dreptului de proprietate bisericească, a fost tratată fie din perspectivă
teologică, fie din perspectivă juridică, fie din ambele perspective, în ansamblu abordările neavând
un caracter unitar. Din acest motiv problema în cauză a rămas mereu actuală, până astăzi. Cel care
a abordat această problemă, pentru prima dată în Biserica noastră, a fost profesorul universitar
Iorgu D. Ivan, în renumita sa teză de doctorat în Teologie, cu titlul Bunurile bisericeşti în primele
şase secole. Situaţia lor juridică şi canonică.
Prestigiosul profesor a şi afirmat că subiectul proprietăţii bisericeşti „a format chiar una
din cele mai delicate chestiuni, în legătură cu proprietatea bisericească"90. Dreptul firesc al
Bisericii de a poseda bunuri materiale, rezultă atât din Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului
Testament (Num. 8, 8, 25; 25, 1; I Cor, 9, 3, 17), cât şi din operele Sfinţilor Părinţi, care —
comentând textele Vechiului şi Noului Testament — pe de o parte afirmă acest drept, iar pe de altă
parte laudă generozitatea credincioşilor faţă de Biserică. Ca societate religioasă, Biserica a trebuit
să-şi găsească singură mijloacel e necesare.
Aceste mijloace n-au fost arătate de la început în mod amănunţit şi definitiv, după cum nici
în ce priveşte organizarea, nu găsim stabilite principii definitive, în afară de acelea stabilite ca
principii fundamentale, de însuşi întemeietorul ei. Textel e sfintelor canoane, prin care sfinţii

88
Apud Ibidem, p. 76.
89
Ibidem.
90
Prof. Iorgu Ivan, op. cit., p. 141.
 40

Părinţi au stabilit treptat aceste principii, prezintă deosebită importanţă şi când este vorba de
dreptul de proprietate al Bisericii. Răspândirea creştinismului nefăcându-se totdeauna în aceleaşi
condiţii, Biserica a trebuit să ţină seama de condiţiile şi organizarea socială a popoarelor , pe care
le convertea la noua religie91.
În cee ace priveşte prevederile statutare ale bznurilor bisericeşti, există diferenţe majore
între textile legislative din 1974 şi cele de după 1990. Actul normativ din 1974, recunoaşte dreptul
cultelor de a avea reprezentanţi în Comisia Centrală de Stat a Patrimoniului Cultural Naţional 92,
aminteşte dreptul Statului de a controla şi a verifica periodic bunurile de patrimoniu rămase în
păstrarea şi folosinţa cultelor religioase [art. 13 lit. b)], enumeră mai multe obligaţii pe care le au
cultele, în calitate de deţinători al bunurilor de patrimoniu7. în cazul neîndeplinirii obligaţiilor
cerute de lege, cultele religioase riscau confiscarea bunurilor de patrimoniu pe care le aveau în
proprietate, acestea urmând să (reacă în proprietatea Statului (art. 16 şi art. 25)93.
După evenimentul din decembrie 1989, când regimul totalitar a fost îndepărtat, şi după
abrogarea, în anul 1990, a Legii nr. 63/1974, timp de 2 ani, cadrul legal privind bunurile de
patrimoniu nu a mai cunoscut vreo reglementare. în anul 1992, prin Ordonanţa de Guvern nr. 27,
legiuitorul a reluat problema protejării, conservării şi punerii în valoare a bunurilor de patrimoniu.
Ordonanţa de Guvern nr. 27/1992 privind unele măsuri pentru protecţia patrimoniului
cultural naţional8 a readus în prim-planul legislativ românesc problema patrimoniului cultural
naţional. Deşi cu un text redus ca întindere (cuprinzând doar 16 articole), actul normativ amintit
s-a impus în domeniul protecţiei bunurilor de patrimoniu prin trei aspecte importante. Primul
aspect se regăseşte în art. 1 al documentului legislativ şi face referire la necesitatea unor
reglementări speciale, în ceea ce priveşte protejarea patrimoniului cultural naţional: „Până la
adoptarea prin lege a unor reglementări speciale, privind protejarea patrimoniului cultural naţional,
persoanele fizice sau juridice deţinătoare, cu orice titlu, a unor bunuri culturale mobile sau imobile
au obligaţia de a le păstra şi conserva"94.
Trebuie subliniat faptul că dreptul de proprietate este un drept recunoscut de Biserică, fiind
drept natural absolut, influenţat, în creştinism, de legătura credinţei şi a dragostei dintre membrii

91
Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 452.
92
Conform art. 9 din Legea nr. 63/1974, Comisia Centrală de Stat a Patrimoniului Cultural Naţional avea atribuţii în
sensul „asigurării unitare a evidenţei, ocrotirii, conservării, cercetării şi valorificării ştiinţifice şi culturaleducative a
patrimoniului cultural naţional", apud Preasfinţitul Părinte Ieronim Sinaitul, op. cit., nota 6, p. 76.
93
Ibidem, pp. 76-77.
94
Ibidem, pp. 77-78.
 41

comunităţilor creştine. Deci, proprietatea individuală a fost recunoscută de Biserică fiind folosită
în scopul înfrăţirii dintre diferitele categorii sociale, abundenţa liberalităţilor dintre creştini, din
primele secole, întărind scopul ajungerii la armonia socială prin ajutorarea celor săraci. Poziţia
Bisericii, despre dreptul de proprietate şi de posesie, nu se confundă cu teoria comunistă despre
aceste drepturi şi nici nu afectează în vreun fel ordinea socială95.
Dreptul de proprietate şi dreptul de posesie se fundamentează atât pe dreptul natural, cât şi
pe cel divin, acestea neputând fi puse la îndoială de vreo autoritate dinafara Bisericii câtă vreme
Bisericii i se recunoaşte existenţa legală (personalitatea juridică) şi, chiar mai mult, necesitatea
existenţei. Deşi are o natură şi un scop diferite de alte societăţi sau instituţii umane, Biserica este
organizată şi funcţionează pe bază de lege, având membri care sunt cetăţeni ai Bisericii prin Botez,
dar şi cetăţeni ai Statului.
Prin urmare, Biserica funcţionează în cadrul Statului, deşi este independentă sau autonomă
faţă de Stat. Câtă vreme Biserica a fost întemeiată de însuşi Hristos, El fiind Capul Bisericii, Trupul
său tainic, nu se poate susţine teoria recunoaşterii de către Stat a prezenţei Bisericii în lume sau a
existenţei ei96, însă, având în vedere organizarea legală a Bisericii locale, în cadrul unui stat
suveran, acesta din urmă este competent să recunoască personalitatea juridică a cultelor religioase,
pe baza unor criterii legale, de această recunoaştere ţinând însuşi dreptul de proprietate şi de
posesie. Nu Statul dă drept de existenţă Bisericii Mântuitorului, ci Mântuitorul îi acordă dreptul
de existenţă pentru împlinirea scopului ei, adică acele elemente care asigură Bisericii starea
juridică a unei comunităţi organizate prin asocierea membrilor ei97.

II.2. Abordarea juridică a dreptului de proprietate

Prima menţiune referitoare la activitatea cultelor, în ceea ce priveşte domeniul protejării

patrimoniului cultural naţional mobil, este făcută în cuprinsul art. 2 al Legii nr. 182/2000. Începând
cu anul 2000, prin adoptarea Legii nr. 182 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil,

95
Lect. univ. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu, Personalitatea juridică şi capacitatea civilă a Bisericii, privind
dreptul de administrare a patrimoniului, în vol. Bunurile Bisericii, ieri şi azi, coordonator Lector. univ. dr. Georgică
Grigoriţă, Ed. Basilica, Bucureşti, 2016, p. 211.
96
Canonistul Iorgu Ivan susţine că „existenţa şi tăria Bisericii îşi găsesc izvorul numai în voinţa Mântuitorului Hristos,
Care a întemeiat-o, iar nu în textul vreunei legi omeneşti", în vol. Bunurile bisericeşti..., p. 42.
97
Lect. univ. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu, op. cit., pp. 211-212.
 42

se poate vorbi despre reglementări speciale în ceea ce priveşte bunurile care alcătuiesc patrimoniul
cultural naţional.
Dacă documentul amintit (Legea nr. 182/2000) a creat cadrul legal în ceea ce priveşte
situaţia juridică a bunurilor care aparţineau patrimoniului cultural naţional mobil, un an mai târziu
a fost adoptată Legea nr. 422/2001, care a adus reglementări speciale în ceea ce priveşte protejarea,
conservarea şi promovarea bunurilor care formează patrimoniul cultural naţional imobil98. Prin
adoptarea acestor două acte normative, de o deosebită importanţă în domeniul protejării bunurilor
de patrimoniu, s-a accentuat importanţa ocrotirii şi punerii în valoare a patrimoniului cultural
naţional.
Inevitabil, în desfăşurarea activităţii de ocrotire a bunurilor de patrimoniu, Biserica
Ortodoxă Română nu a făcut şi nu face abstracţie de aceste două acte normative de căpătâi în acest
domeniu. Referindu-ne la reglementările pe care fiecare dintre cele două documente legislative le
cuprinde în textul lor, trebuie precizat faptul că, în ceea ce priveşte Legea nr. 182/2000, sunt
edificatoare următoarele aspecte: 1) Cele 99 de articole, care compun textul actului normativ,
conţin reglementări în ceea ce priveşte cercetarea, inventarierea, clasarea, păstrarea, depozitarea,
asigurarea securităţii, conservarea şi restaurarea bunurilor culturale mobile clasate.
De asemenea, actul normativ mai conţine reglementări cu privire la circulaţia bunurilor
culturale mobile, recuperarea şi restituirea acestor bunuri, în cazurile în care au părăsit ilegal
teritoriul Româ- niei, procedura prin care se acordă finanţare în scopul susţinerii activităţilor
specifice de protejare a bunurilor, aparţinând patrimoniului cultural naţional mobil, prezentarea
instituţiilor şi a organizaţiilor specializate, precum şi a atribuţiilor pe care acestea le au în domeniul
protejării patrimoniului cultural naţional mobil, şi, nu în cele din urmă, stabileşte măsurile care
trebuie luate în cazul contravenţiilor sau infracţiunilor constatate în domeniu, de către instituţiile
de resort99; în prima parte a actului normativ, sunt oferite mai multe clarificări, atât în ceea ce
priveşte regimul juridic al bunurilor care formează patrimoniul cultural naţional mobil, cât şi în
ceea ce priveşte definirea sintagmei „patrimoniu cultural naţional".
Astfel, în art. 1, după ce este amintit faptul că bunurile care alcă- tuiesc patrimoniul cultural
naţional mobil fac parte din patrimoniul cultural naţional [alin. (1)], se reglementează că
„patrimoniul cultural naţional cuprinde ansamblul bunurilor identificate ca atare, indiferent de

98
Preasfinţitul Părinte Ieronim Sinaitul, op. cit., p. 82.
99
Ibidem, p. 83.
 43

regimul de proprietate asupra acestora, care reprezintă o mărturie şi o expresie a valorilor,

credinţelor, cunoştinţelor şi tradiţiilor aflate în continuă evoluţie; cuprinde toate elementele
rezultate din interacţiunea, de-a lungul timpului, între factorii umani şi cei naturali" [alin. (2)]100.
Deosebit de important pentru studiul juridic al bunurilor bisericeşti, este analiza Noului
Cod din 2011. Codul civil de la 1964 era parcimonios în reglementarea mecanismelor de apărare
a proprietăţii, iar această împrejurare a determinat numeroase dificultăţi în practică, în stabilirea
mecanismelor şi regimului juridic al acestora. Intrarea în vigoare a Noului Cod, în 2011, a presupus
o schimbare de optică, în sensul alocării unei secţiuni afectată apărării proprietăţii private în cadrul
Cărţii privitoare la Bunuri101.
Mijloacele de apărare specifice a proprietăţii puse la dispoziţie de Codul civil sunt acţiunea
în revendicare şi acţiunea negatorie, reglementate de art. 563 ş.u. din Codul Civil. Acestea
formează dreptul comun pentru toate situaţiile în care bunul nu aparţine domeniului public şi, prin
urmare, nu beneficiază de protecţia specifică, ceea ce face aplicabil acest regim juridic şi bunurilor
aparţinând Bisericii, fie că sunt mobile, fie că sunt imobile. Acţiunea negatorie este o acţiune
petitorie2, la dispoziţia titularului dreptului de proprietate, prin care se contestă existenţa unui drept
real principal sau accesoriu asupra bunului pe care îl are în proprietate. „Art. 564 - (1) Proprietarul
poate intenta acţiunea negatorie contra oricărei persoane care pretinde că este titularul vreunui
drept real, altul decât cel de proprietate, asupra bunului său"102.
Conform Noului Cod, acţiunea în revendicare este o acţiune cu probabilitate de incidenţă
practică mai mare în materia bunurilor mobile, regimul acţiunii fiind acelaşi, potrivit Codului
Civil, indiferent de natura mobilă ori imobilă a bunului: „Art. 563 - (1) Proprietarul unui bun are
dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de
asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul"103.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate104, acţiunea în revendicare este
imprescriptibilă sub aspect extinctiv, ca rezultat direct al caracterului perpetuu al dreptului pe care
îl ocroteşte, aspect reglementat în art. 563 din Codul civil, o noutate faţă de Codul vechi: „(2)

100
Ibidem, pp. 83-84.
101
Conf. univ. dr. Adriana Almăşan, Apărarea juridică a bunurilor mobile ale Bisericii, în vol. Bunurile Bisericii, ieri
şi azi, coordonator Lector. univ. dr. Georgică Grigoriţă, Ed. Basilica, Bucureşti, 2016, p. 335.
102
Apud Ibidem, p. 336.
103
Ibidem, p. 337.
104
Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale în reglementarea Noului Cod civil, Hamangiu, 2013, p. 49.
 44

Dreptul la acţiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepţia cazurilor în care prin lege se
dispune altfel"105.
În literature de specialitate se vorbeşte despre personalitatea juridică şi capacitatea civilă,
în cee ace priveşte dreptul de proprietate şi administrare a bunurilor bisericeşti. Dacă avem în
vedere forma dreptului de proprietate, care este sursa formării patrimoniului, distingem între
persoanele juridice de stat, cele private, cooperatiste sau mixte. Prin urmare, cultele religioase sunt
persoane juridice care nu sunt supuse înregistrării, însă sunt recunoscute de către stat pe baza
statutelor proprii, în virtutea Legii Cultelor nr. 489/2006, făcând parte din categoria persoanelor
juridice private sau particulare, însă cu statut legal aparte, avându-se în vedere natura şi scopul lor,
spre deosebire de societăţile comerciale, de diferite asociaţii sau fundaţii şi în virtutea libertăţii
religioase, deci a autonomiei faţă de stat şi de alte instituţii externe. Deşi sunt de drept privat,
cultelor religioase li se recunoaşte legal statutul de utilitate publică [art. 8, alin. (1), Legea Cultelor
489/2006]106.
Capacitatea juridică sau de drept se referă la aptitudinea generală de a dobândi drepturi şi
de a asuma obligaţii, mai precis de a fi titular de drepturi şi obligaţii. Capacitatea civilă a persoanei
juridice vizează aptitudinea de a dobândi drepturi subiective civile şi de a asuma obligaţii civile4.
Elementele structurale ale capacităţii civile sunt: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu. în cazul persoanelor juridice, capacitatea de folosinţă este aptitudinea subiectului
colectiv de a avea drepturi şi obligaţii civile, dobândindu-se de la data înregistrării, respectiv a
recunoaşterii sale prin lege (cazul cultelor religioase).
Al doilea element al capacităţii civile se referă la capacitatea de exerciţiu care constă în
aptitudinea persoanelor juridice de a exercita drepturi civile şi de a îndeplini obligaţii civile, prin
actele juridice de drept civil încheiate prin organismele competente, statutare107. Există mai multe
categorii de persoane juridice, în dreptul român, cum ar fi însuşi Statul, organele puterii legislative,
organele puterii executive, organele puterii judecătoreşti, Curtea Constituţională, unităţile
administrativ-teritoriale, partidele politice, patronatele şi sindicatele, cooperativele şi uniunile
acestora, societăţile comerciale, o categorie aparte fiind constituită din asociaţii şi fundaţii. însă,
cultele religioase constituie o categorie distinctă de persoane juridice, menţionată de jurişti ca

105
Ibidem.
106
Lect. univ. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu, op. cit., p. 199.
107
Ibidem, p. 200.
 45

atare108, fiind supuse noii Legi nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al
cultelor. Şi ele au o organizare de sine stătătoare, autonomă faţă de stat, cu organe statutare de
conducere, recunoscute de către stat, au un patrimoniu, dar şi un scop determinat în acord cu
interesul general, obştesc al membrilor lor, anume mântuirea lor.
În contextul definirii şi clarificării activităţii de protejare a bunurilor care formează
patrimoniul cultural naţional mobil, actul normativ reglementează că, alături de autorităţile
administraţiei publice, de unele Instituţii specializate, cultele religioase şi instituţiile ecleziastice
participă activ la ocrotirea patrimoniului cultural naţional mobil |alin. (5)]. În acest context, prin
textul art. 60 lit. d, legiuitorul înţelege, prin denumirea de „bun cultural", şi acele bunuri care fac
parte „din patrimoniul şi inventarele cultelor religioase şi ale Instituţiilor ecleziastice din România
sau din unul dintre statele membre ale Uniunii Europene"109.
Un rol foarte important, în textul actului normativ, îl are art. 3, care prezintă sistematic şi
cu titlu general bunurile ce formează patrimoniul cultural naţional mobil. Între acestea, în categoria
bunurilor arheologice şi istorico-documentare, se numără şi: însemnele funerare, cărţile vechi,
mărturiile materiale şi documentare privind istoria religioasă. De asemenea, în categoria bunurilor
cu semnificaţie artistică, care alcătuiesc patrimoniul cultural naţional mobil, sunt amintite şi
obiectele de cult: icoane, broderii, orfevrărie, mobilier etc.
Obiectele de cult sunt amintite şi în categoria bunurilor cu semnificaţie etnografică.
Enumerarea pe care textul art. 3 o conţine, cu privire la bunurile care compun patrimoniul cultural
naţional mobil, are o importanţă deosebită pentru Biserica Ortodoxă Română, deoarece, în cursul
celor aproape două milenii de creştinism românesc, numărul obiectelor şi al mărturiilor cu valoare
religioasă, care alcătuiesc patrimoniul cultural naţional mobil, este unul foarte numeros110.
Prezenţa unui patrimoniu bisericesc nu a îndepărtat Biserica de la scopul ei şi nici nu i-a
afectat în vreun fel natura sau caracterul său supranatural. însăşi constituţia dihotomică a omului
justifică şi nevoile sale materiale, în acest sens Biserica neputând să ignore natura proprie a celor
ce sunt membrii ei. Este important de subliniat faptul că dreptul Bisericii de a poseda bunuri şi de
a le administra prin organisme proprii competente canonic şi statutar, fie colegiale, fie individuale,

108
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Universul Juridic, Bucureşti,
2007, p. 444.
109
Preasfinţitul Părinte Ieronim Sinaitul, op. cit., p. 85.
110
Ibidem, p. 86.
 46

se fundamentează atât pe dreptul natural, cât şi pe izvoarele Revelaţiei (Numerii 8, 8; 1 Corinteni

9, 3 şi 17), acest drept neputând fi pus la îndoială câtă vreme Bisericii i se recunoaşte existenţa.
Recunoaşterea personalităţii juridice înseamnă recunoaşterea subiectului de drept, cu
drepturi şi obligaţii civile, respectiv capacitatea civilă a Bisericii privind încheierea actelor juridice
civile, posesia şi administrarea patrimoniului. Deci, existenţa Bisericii implică inevitabil dreptul
de dobândire a mijloacelor conforme caracterului său pentru atingerea scopului existenţial,
mântuirea.
Cele mai valoroase şi mai importante dintre bunurile aparţinând Bisericii aparţin,
deopotrivă, patrimoniului naţional cultural, aşa cum este reglementat prin Ordonanţa nr. 68/1994
privind protejarea patrimoniului cultural naţional. Reglementarea specifică a bunurilor mobile din
această categorie este realizată în Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului naţional
cultural, lege care reglementează inclusiv sistemul de clasare al bunurilor în Inventarul
patrimoniului cultural naţional mobil, şi anume tezaur, respectiv fond (potrivit art. 15 din Legea
nr. 182/2000)111.

II.3. Regimul juridic al locaşurilor de cult. Protejarea patrimoniului cultural-religios

Legea nr. 182/2000 vine după o perioadă în care patrimoniul naţional cultural a avut un
regim nu foarte bine definit şi nu a beneficiat de o protecţie adecvată. Între bunurile speciale care,
potrivit acestui act normativ, au regim special intră şi bunurile aparţinând cultelor religioase şi
instituţiilor ecleziastice, în această categorie intrând şi bunurile aparţinând Bisericii. Din
formularea art. 2 rezultă că se face, în mod indirect, calificarea bunurilor aparţinând patrimoniului
naţional cultural după titularul dreptului de proprietate.
Neîndoielnic, textul face vorbire despre aceste entităţi ca instrumente de aplicare a
normelor exorbitante prevăzute în lege, dar, având în vedere că tocmi acestea fac clasarea şi
calificare ca atare, rezultă că simpla funcţie ori destinaţie bisericească este criteriul cel mai adecvat
de apreciere. „Art. 2 - (5) Protejarea patrimoniului cultural naţional mobil este realizată prin
intermediul autorităţilor administraţiei publice, al unor instituţii specializate, cum sunt muzeele,
colecţiile publice, casele memoriale, arhivele şi bibliotecile, al cultelor religioase şi instituţiilor

111
Conf. univ. dr. Adriana Almăşan, op. cit., pp. 350-351.
 47

ecleziastice, precum şi al organizaţiilor neguvernamentale cu activitate în domeniu"112. Trebuie

precizat faptul că, în pofida criteriilor de clasificare furnizate de actele normative, bunul aparţinând
patrimoniului naţional cultural trebuie să urmeze o procedură de clasare, în cazul bunurilor
aparţinând Bisericii, procedura fiind declanşată din oficiu. „Art. 11 - Declanşarea procedurii de
clasare a bunurilor culturale mobile se face: 1. din oficiu, în următoarele situaţii: [...] b) pentru
bunurile culturale mobile aflate în proprietatea cultelor religioase"113.
Dincolo de obligaţiile de păstrare, depozitare şi asigurarea securităţii bunurilor culturale
mobile, reglementate de art. 23 ş.u., din Legea nr. 182/2000, precum şi cele de conservare şi
restaurare reglementate de art. 28 ş.u., din aceeaşi Lege, care imprimă un regim juridic special de
protecţie, inclusiv prin obligaţii propter rem instituite în sarcina titularilor dreptului de
proprietate11, Legea privind protejarea patrimoniului naţional cultural instituie un regim special
de circulaţie a bunurilor114.
Art. 35 din Lege instituie reguli speciale privind vânzarea publică, în măsură să asigure
corectitudinea operaţiunii juridice, garanţie conferită de autorizaţiile de operare necesare. Această
regulă se aplică tuturor bunurilor aflate în proprietate privată în fond, clasă mai puţin importantă
în privinţa regimului instituit asupra bunurilor aparţinând patrimoniului naţional cultural, inclusiv
celor aflate în proprietatea Bisericii. „Art. 35 - (1) Vânzarea publică a bunurilor culturale mobile
aflate în proprietate privată sau intermedierea vânzării se efectuează numai prin operatori
economici autorizaţi, cu respectarea prevederilor prezentei legi"115.
În condiţiile descrise de art. 35 din Legea nr. 182/2000 sunt excluse operaţiunile de
vânzare, altele decât cele schimb precum şi donaţia, care are regim special. Dimpotrivă, bunurile
aflate în clasa tezaur care fac obiect al proprietăţii private sunt supuse dreptului de preemţiune al
statului la vânzarea lor. Dreptul de preemţiune se exercită prin ministerul de resort şi are regimul
specific acelor cazuri n care beneficiarul dreptul ui este statul, fiind ocrotit pe această cale un
interes public: sancţiunea nerespectării este nulitatea absolută (iar nu relativă, cum operează în
dreptul comun) pentru fiecare operaţiune de vânzare în parte.
Aceeaşi precizare în privinţa exclusivităţii modalităţii de înstrăinare se impune a fi făcute
şi în privinţa bunurilor clasate în tezaur. „Art. 36 - (1) Bunurile culturale mobile, proprietate a

112
Ibidem, p. 351.
113
Ibidem, p. 352.
114
Ibidem.
115
Ibidem, p. 353.
 48

persoanelor fizice sau juridice de drept privat, clasate în tezaur, pot face obiectul unei vânzări
publice numai în condiţiile exercitării dreptului de preempţiune de către statul român, prin
Ministerul Culturii, şi cu respectarea dispoziţiilor art. 35 alin. (7)"116.
Totodată, este specificată, circulaţia unui bun de tezaur doar în măsura destinaţiei muzeale
la un nivel egal sau superior. „Art. 38 - (2) Bunurile culturale mobile clasate în tezaur, aflate în
proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, pot fi exportate numai temporar. Art.
39 - (1) Bunurile culturale mobile clasate în fond, aflate în proprietatea persoanelor fizice sau
juridice de drept privat, pot fi exportate definitiv, numai în cadrul unui schimb de bunuri culturale,
cu valoare şi semnificaţie comparabile, care pot constitui unicate sau rarităţi pentru patrimoniul
muzeal din România"117.
Drept măsură suplimentară de protecţie, circulaţia bunurilor clasate cultural face obiectul
unei evidenţe ţinute de ministerul de resort, toate operaţiunile de înstrăinare, indiferent de titlu,
făcând obiectul notificării către Ministerul Culturii, în termen de 15 zile de la efectuarea
transferului. Pe cale de interpretare se trage însă concluzia că această obligaţie există inclusiv
pentru bunurile care sunt obiect al dreptului de preemţiune al statului, în măsura în care dreptul de
preemţiune nu a fost însă exercitat.
Controlul astfel exercitat merge chiar mai departe, inclusiv pentru bunuri care au ieşit din
stăpânirea proprietarului său involuntar, pentru acesta existând obligaţia de comunicare către
organele poliţieneşti a furtului sau pierderii bunului, întrun termen scurt, de 24 de ore de la
constatare118. În dreptul juridic privind bunurile bisericeşti, există anumie categorii de opera
protejate. Potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, constituie obiect
al dreptului de autor următoarele categorii de opere originale de creaţie intelectuală din domeniul
literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi
independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt: a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele,
predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru
calculator; b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile
universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice; c) compoziţiile muzicale
cu sau fără text; d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantonimele; e)

116
Ibidem, p. 354.
117
Ibidem, p. 355.
118
Ibidem.
 49

operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale; f) operele fotografice, precum şi
orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei; g) operele de artă grafică sau
plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, gravură, litografie, artă monumentală,
scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului, desene, design, precum şi alte opere
de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice; h) operele de arhitectură, inclusiv
planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură; i) lucrările plastice,
hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei în general119.
Din enumerarea cuprinsă în art. 7 din Legea nr. 8/1996, citată mai sus, rezultă că oricare
dintre operele menţionate poate face obiect al proprietăţii Bisericii - deşi, din perspectiva
frecvenţei creaţiei, cele mai întâlnite sunt, probabil, scrierile literare, predicile, studiile şi cursurile
universitare, compoziţiile muzicale, operele de artă plastică - pictură etc. O menţiune generală se
impune a fi făcută: protecţia, prin sistemul legii, privind dreptul de autor, este asigurată indiferent
de valoarea (la un moment dat) a operei în cauză.
În condiţiile abordării dreptului de proprietate, este reglementat şi statutul juridic al
locaşurilor de cult. În prezent, în România există o singură lucrare dedicată acestui subiect, o teză
de doctorat intitulată Regimul juridic al edificiilor de cult, scrisă de judecătorul Ioan Daniel Chiş,
de la Curtea de Apel Cluj, susţinută în 2013 la Universitatea Babeş Bolyai. Termenul ales de
legiuitorul român („lăcaş"/„locaş") este unul neutru, acesta acoperind planşa tuturor cultelor din
Româ- nia, evitându-se astfel alţi termeni cu încărcătură confesională, precum biserică, moschee,
sinagogă etc.
Noţiunea de „regim juridic" al locaşurilor de cult evocă totalitatea regulilor de drept
aplicabile locaşurilor de cult, drepturile şi obligaţiile care revin deţinătorilor raportat la acestea,
din perspectivă statală, precum şi raporturilor stabilite între aceştia şi terţe persoane. Despre
locaşurile de cult, ca element esenţial al libertăţii de religie, nu vorbesc, în general, explicit
documentele internaţionale, doar Declaraţia ONU privind eliminarea tuturor formelor de
intoleranţă şi discriminare bazate pe religie sau credinţă, adoptată în 1981, enunţă, în articolul 6,
între manifestările libertăţii de religie, şi pe aceea de a practica cultul şi a ţine întruniri legate de
religie sau convingere şi de a întreţine locuri de cult în acest scop120.

119
Lect. univ. dr. Doru Trăilă, Dreptul de autor, ca bun al Bisericii, în vol. Bunurile Bisericii, ieri şi azi, coordonator
Lector. univ. dr. Georgică Grigoriţă, Ed. Basilica, Bucureşti, 2016, pp. 381-382.
120
Pr. Ionuţ-Gabriel Corduneanu, Regimul juridic al locaşurilor de cult, în vol. Bunurile Bisericii, ieri şi azi,
coordonator Lector. univ. dr. Georgică Grigoriţă, Ed. Basilica, Bucureşti, 2016, p. 311.
 50

În paragraful 4 al Observaţiilor generale nr. 22, adoptate de Comitetul drepturilor omului

al Naţiunilor Unite, în sesiunea 48, din 12-30 iulie 1993, se precizează: libertatea de a manifesta
religia sau convingerea prin cult, îndeplinirea riturilor, practici şi învăţământ cuprinde acte foarte
variate. Conceptul de rit cuprinde acte rituale şi ceremonii care exprimă direct o convingere,
precum şi diferite practici proprii acestor acte, inclusiv construcţia de locaşuri de cult121.
Fiind strâns legată de libertatea de a manifesta o religie sau o credinţă, edificarea şi
administrarea locaşurilor de cult este, de regulă, reglementată pe plan naţional şi poate fi supusă
unor limitări care ţin de siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a
drepturilor şi a libertăţilor altora.
Locaşurile de cult sunt, într-o definiţie simplă, spaţii de reuniune publică având caracter
religios, dar specificul lor religios face imposibilă tratarea lor ca simple săli, în toate statele, chiar
i în cele care cunosc regimuri de separaţie strictă între stat şi culte (de ignorare a fenomenului
religios de către autorităţile de stat), legislaţia menţionând anumite particularităţi în legătură cu
acestea. în România nu există o referire constituţională explicită la locaşurile de cult, după cum,
de altfel, nu ştiu să existe în vreo constituţie europeană.
Articolul 29 din Constituţia României, intitulat Libertatea de conştiinţă, face referire la
autonomia şi libertatea cultelor, la sprijinul statului şi la organizarea cultelor conform statutelor
proprii, fără referire la locaşurile de cult. O astfel de prevedere ar fi putut să genereze o legislaţie
distinctă privitoare la locaşurile de cult ceea ce, de principiu, nu este uzual şi necesar, dacă
specificul activităţii de cult este avut în vedere şi respectat în restul legislaţiei.
Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor (Legea
cultelor), în Capitolul II, secţiunea a 4-a, reglementează aspecte generale ale patrimoniului cultelor
şi face referire la specificul derogatoriu de la regulile generale privind proprietatea, în ceea ce
priveşte bunurile sacre: „Bunurile sacre, respectiv cele afectate direct şi exclusiv cultului, stabilite
conform statutelor proprii, în conformitate cu tradiţia şi practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu,
sunt insesizabile şi imprescriptibile şi pot fi înstrăinate doar în condiţiile statutare specifice fiecărui
cult" [art. 27 alin. (2)]122.
Legea cultelor doar semnalează că există o categorie de bunuri ale cultelor, care beneficiază
de un regim derogatoriu în unele aspecte. Aceasta nu înseamnă o indiferenţă a Statului faţă de

121
Ibidem.
122
Apud Ibidem, p. 313.
 51

problematica locaşurilor de cult, însă acest interes vizează, în principal, domeniul construcţiei şi
reparării acestora, aşa cum rezultă şi din Hotărârea de Guvern nr. 1273 din 18 octombrie 2005
pentru aprobarea Programului naţional "Lăcaşurile de cult - centre spirituale ale comunităţii"123.
O enumerare legală, fără pretenţii de exhaustivitate, a denumirilor locaşurilor de cult
existente în România face Hotărârea de Guvern nr. 1.470/2002 privind aprobarea Normelor
metodologice pentru aplicarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 82/2001 privind stabilirea
unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute
din România, republicată în 2013, care, în art. 2 lit. a], precizează că, „prin locaş de cult se înţelege
imobilul în care se oficiază servicii religioase sau care deserveşte acestui scop, respectiv: biserica,
casa de rugăciune, templu, moschee, geamie, sinagoga, casa de adunare, capela, ansamblul
monahal, clopotniţa, arhondaric, trapeza, paraclis, chilie şi alte clădiri şi dependinţe asimilate
acestora"124.
În art. 27 alin. (1), din Legea cultelor, se menţionează, la modul general: „Cultele
recunoscute şi unităţile lor de cult pot avea şi dobândi, în proprietate sau în administrare, bunuri
mobile şi imobile, asupra cărora pot dispune în conformitate cu statutele proprii", între aceste
bunuri aflându-se, aşa cum am arătat, şi bunurile sacre, între care se află şi locaşurile de cult.
Regula, în România, este aceea că locaşurile de cult sunt proprietatea cultelor şi a unităţilor lor de
cult. Sunt rare situaţiile în care anumite locaşuri de cult aparţin statului şi unităţilor lor
administrativ teritoriale sau unor persoane fizice, sau juridice de drept privat. Conform evidenţelor
de la Cancelaria Sfântului Sinod, la 31 decembrie 2013 Biserica deţinea în proprietate 15.433
locaşuri de cult (catedrale, biserici parohiale, de filie, de cimitir, mănăstireşti, paraclise, biserici
izolate)125.
Biserica Ortodoxă Română defineşte, în propriul Statut, patrimoniul bisericesc, ca fiind
alcătuit din totalitatea bunurilor aparţinând unităţilor de cult, dar şi din bunurile aflate în folosinţă,
care se administrează potrivit actelor de dobândire şi Statutului BOR. în articolul 170 din Statut se
menţionează însă că, în cazul bunurilor sacre, între care sunt incluse explicit locaşurile de cult
(catedrale, biserici, paraclise, capele etc.), proprietatea poate fi exclusiv bisericească126.

123
Ibidem, p. 314.
124
Ibidem.
125
Ibidem, p. 315.
126
Ibidem, p. 315-316.
 52

Statutul este un act normativ care se aplică doar propriilor credincioşi, deci nu produce
efecte directe în domeniul proprietăţii faţă de terţi. Totuşi, este foarte importantă menţiunea
respectivă, întrucât chiar dacă există biserici edificate în ultimii douăzeci şi cinci de ani, care nu
se află în proprietatea Bisericii, prevederea în cauză subliniază faptul că autonomia religioasă se
manifestă mai deplin când este fundamentată şi pe dreptul de proprietate.
Dacă regimul juridic al bunurilor culturale mobile a fost reglementat printr-un act normativ
special, se impunea ca şi situaţia juridică a bunurilor culturale imobile să fie clarificată, de
asemenea, tot prin nişte măsuri legislative speciale. în acest sens, aşa cum am amintit mai sus, în
anul 2001 a fost adoptată Legea nr. 422 privind protejarea monumentelor istorice, act normativ de
o deosebită importanţă şi rezonanţă în ceea ce priveşte situaţia juridică a monumentelor istorice
din ţara noastră.
Trebuie menţionat că, asemenea actului normativ prezentat mai sus, şi Legea nr. 422/2001
conţine importante reglementări cu privire la activitatea pe care cultele o desfăşoară în domeniul
ocrotirii conservării bunurilor de patrimoniu, de această dată a monumentelor istorice127.
Bunurile culturale, atât cele mobile, cât şi cele imobile, constituie o realitate în viaţa
Bisericii şi a poporului român şi, prin urmare, desfăşurarea unor activităţi de protejare, conservare
şi punere în valoare a acestei categorii de bunuri constituie o coordonată importantă a misiunii pe
care Biserica o desfăşoară în societatea contemporană. Ocrotind şi promovând bunurile de
patrimoniu, Biserica dă pildă de preţuire şi devotament faţă de istoria ei, faţă de înaintaşii şi trecutul
poporului nostru.
Ceea ce este important de accentuat este faptul că activitatea desfăşurată de Biserica
Ortodoxă Română, în domeniul ocrotirii şi promovării valorii bunurilor care fac obiectul
patrimoniului cultural naţional, este atât de prezentă în viaţa şi misiunea bisericească, încât această
coordonată a fost cuprinsă şi reglementată în Statul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii
Ortodoxe Române, precum şi în câteva din Regulamentele aplicabile în Biserica Ortodoxă
Română. În ceea ce priveşte textul Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe
Române, problema bunurilor culturale mobile şi imobile este reglementată în mai multe articole şi
alineate.
Conform art. 38 alin. (1), în cadrul Administraţiei Patriarhale, organism central
administrativ în Biserica Ortodoxă Română, funcţionează Sectorul cultură şi patrimoniu religios

127
Preasfinţitul Părinte Ieronim Sinaitul, op. cit., p. 89.
 53

(în care se află şi Centrul de pregătire pentru patrimoniu) şi Sectorul monumente şi construcţii
bisericeşti, ambele sectoare având atribuţii în activitatea desfăşurată cu privire la patrimoniul
cultural naţional. De asemenea, conform art. 108 din Statut, aceste sectoare să regă- sesc şi la nivel
de eparhie, în administraţia eparhială128.
În legătură cu bunurile mobile şi Imobile care fac obiectul patrimoniului cultural naţional,
reiterăm importanţa evidentă pe care Biserica Ortodoxă Română o acordă protejării şi punerii în
valoare a acestei categorii de Imnuri. Într-o societate a schimbărilor, a individualismului, în care
valorile culturale şi cele istorice nu mai suscită, la fel de mult, ca altădată, interesul generaţiilor
actuale, misiunea desfăşurată de Biserică nu trebuie să ocolească acest domeniu.

128
Ibidem, p. 94.
 54

Cap. III. Administrarea bunurilor bisericeşti

III.1. Administrarea bunurilor bisericeşti în perioada patristică şi legislaţia bizantină

Deşi la prima vedere Biserica poate fi asemănată cu alte societăţi omeneşti, sub aspectul ei
de comunitate de oameni care cred în Hristos, legaţi prin legătura credinţei şi a dragostei, dar şi
prin lucrarea harică a Sfintelor Taine, în scopul dobândirii mântuirii, totuşi, în profunzime, Biserica
este, prin natura ei, prin scopul, organizarea şi funcţionarea ei, mai presus de orice formă de
organizare comunitară sau asociativă.
Deşi scopul Bisericii este mântuirea celor ce au aderat, prin Botez, la comuniunea de viaţă
cu Hristos şi în Hristos, totuşi ea nu se poate dispensa de folosirea bunurilor materiale, folosind
condiţiile materiale ale lumii în care s-a organizat şi funcţionat încă de la începutul său. Este
important de subliniat faptul că dreptul Bisericii de a poseda bunuri şi de a le administra prin
organisme proprii competente canonic şi statutar, fie colegiale, fie individuale, se fundamentează
atât pe dreptul natural, cât şi pe izvoarele Revelaţiei (Numerii 8, 8; 1 Corinteni 9, 3 şi 17), acest
drept neputând fi pus la îndoială câtă vreme Bisericii i se recunoaşte existenţa. Recunoaşterea
personalităţii juridice înseamnă recunoaşterea subiectului de drept, cu drepturi şi obligaţii civile,
respectiv capacitatea civilă a Bisericii privind încheierea actelor juridice civile, posesia şi
administrarea patrimoniului.
Deci, existenţa Bisericii implică inevitabil dreptul de dobândire a mijloacelor conforme
caracterului său pentru atingerea scopului existenţial, mântuirea. Mîntuitorul Iisus Hristos a
întemeiat Biserica Sa, în lumea noastră, în scopul mîntuirii noastre, cu rostul ridicării fiilor ei la o
viaţă cît mai plină de bunătate, de moralitate, de întrajutorare, de frăţietate, de sfinţenie. El ne
grăieşte: „Am venit ca viaţă să aveţi şi încă mai multă — mai din belşug — să aveţi" (Ioan 10, 10).
Biserica este deci un aşezămînt real; ea ne stă în ajutor să fructificăm, să actualizăm potenţialul
uman, moral din fiinţa noastră, în aşa chip încât să putem nădăjdui câştigarea „pămîntului cel
veşnic", împărăţia lui Dumnezeu.
 55

Aşadar, câştigarea celei de-a doua împărăţii — cea veşnică — este atîrnătoare de chipul
cum înţelegem a o trăi, prin fapte concrete, pe cea dintîi, aceea de pe pămînt, în raporturile noastre
cu semenii, cu realităţile între care ne desfăşurăm munca şi cu gradul de responsabilitate pe care
sîntem în stare să-l exteriorizăm zi de zi faţă de aceste realităţi. în parabola cu împărţirea talanţilor,
Mântuitorul Hristos ne arată limpede că suntem ţinuţi răspunzători nu numai de felul cum
chivernisim darurile cu care Dumnezeu ne-a înzestrat pe fiecare deodată cu trimiterea noastră in
lume, dar că avem o egală răspundere, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, pentru tot ceea ce ni
se dă în grijă, spre chivernisire, de către Biserică şi de către societatea din care facem parte. Iar în
parabola cu lucrătorii viei ni se conturează expresiv răsplata la care ne putem aştepta pe urma
împlinirii din conştiinţă a muncii la care suntem chemaţi.
De-a lungul istoriei, modalitatea de exercitare a dreptului de .idministrare a bunurilor
Bisericii a evoluat în funcţie de dezvoltarea comunităţilor creştine şi de regimul juridic pe care
acestea îl puteau obţine în statele în care se organizau şi funcţionau. Pentru o înţelegere corectă a
dreptului de administrare a bunurilor Hisericii şi a modalităţii lui de aplicare, este nevoie de o
succintă prezentare istorică a evoluţiei acestuia, urmată de o analiză a prevederilor canonice
referitoare la acestea. în primele trei secole, dreptul de administrare a bunurilor Bisericii a fluctuat
în raport cu modul de raportare al autorităţii imperiale la noile comunităţi creştine. Atât timp cât
autoritatea romană nu a impus nicio restricţie împotriva creştinilor, Biserica a avut posibilitatea de
a alege modul de administrare a bunurilor sale129.
După începerea persecuţiilor, Biserica a fost nevoită să-şi ascundă existenţa sa corporativă
şi nu a mai avut posibilitatea de a-şi administra legal bunurile. în aceste perioade de persecuţie din
partea autorităţii romane, Biserica nu putea să-şi exercite dreptul de proprietate asupra bunurilor
sale şi, implicit, nici dreptul de administrare a acestora, deoarece creştinismul era declarat religio
illicita în imperiu, iar comunităţile de creştini erau, în consecinţă, considerate ca fiind collegia
illicita130.
Vorbind despre necesitatea Bisericii de a poseda bunuri, precum şi administrarea lor,
profesorul Valerian Şesan spune că „dreptul de proprietate îl are Biserica, nu pentru existenţa ei,

129
M. Roberti, „Le associazioni funerarie cristiane e la proprietâ ecclesiastica nei primi tre secoli", în: Studi dedicaţi
alia memoria di Pier Paolo Zanzucchi, Milano, 1927, pp. 89-113, apud Lect. univ. dr. Georgică Grigoriţă, Prevederi
canonice privind dreptul de administrare a bunurilor Bisericii, în vol. Bunurile Bisericii, ieri şi azi, coordonator
Lector. univ. dr. Georgică Grigoriţă, Ed. Basilica, Bucureşti, 2016, p. 169.
130
G. Bovini, La proprieta ecclesiastica e la condizionegiuridica della Chiesa in etă precostantiniana, Milano, 1949,
apud Ibidem.
 56

ca instituţie divină, căci aceasta este asigurată prin cuvântul şi prezenţa lui Dumnezeu şi prin
lucrarea Duhului Sfânt, ci pentru întreţinerea cultului, a clericilor, pentru asistenţa socială, adică
ajutorarea orfanilor, văduvelor, săracilor etc.; toate acestea în vederea mântuirii sufleteşti"131. În
primul secol creştin – când persecuţiile Statului roman asupra Bisericii au fost foarte crâncene,
bunurile bisericeşti aveau un ,,statut minor’’.
Din punctul de vedere al Statului roman, Biserica nu intră încă sub incidenţa legalităţii.
Privită ca o sectă iudaică, organizată după principiile unei familii, bunurile pe care le are în
administrare sunt minore. „începând de la împăratul Nero, în tot timpul persecuţiilor, creştinismul
a fost considerat odium generis humani, motiv pentru care nu putea fi îngăduit în Imperiu, fiind
considerat primejdios pentru instituţiile romane şi securitatea imperiului. Condiţia juridică a
creştinilor a rămas aceeaşi până la recunoaşterea legală a Bisericii. Ei erau consideraţi în afară de
lege: christiam non sint"132. Administrarea bunurilor în Biserica primară se rezuma la împărţirea
tuturor bunurilor primite de la credincioşi. Prin urmare, nu putem vorbi de o contabilitate în
înţelesul termenului de astăzi, averea Bisericii constând din darurile creştinilor aduse la altar, în
timpul serviciului divin sau pentru ajutorul celor nevoiaşi. Administrarea acestor bunuri era sarcina
exclusivă a episcopului, căruia îi revenea, în totalitate, responsabilitatea (dreptul) de a păstra şi
administra averea bisericească, mai ales pentru faptul că, la început, nu exista o separare clară între
bunurile Bisericii şi bunurile destinate celor săraci133.
Acest lucru este consfinţit şi de Tradiţia canonică. Astfel, Canonul 38 Apostolic precizează:
„Episcopul să poarte grija tuturor bunurilor (lucrurilor) bisericeşti şi să le rânduiască
(chivernisească, administreze) pe ele ca şi când Dumnezeu i-ar sta de veghe; dar să nu-i fie îngăduit
lui să-şi însuşească ceva din acestea, sau să dăruiască rudelor proprii cele ale lui Dumnezeu; iar
dacă ar fi sărace, să le facă parte (să le hărăzească) ca săracilor, dar să nu vândă, din pricina acestora
(sub pretextul ajutorării acestora), cele ce sunt ale Bisericii’’134.
Chiar dacă din textul canoanelor 38 şi 40 apostolic şi al canoanelor 24 şi 25 Antiohia, ce
hotărăsc ca episcopul să păstreze, cu toată grija, cele ale bisericii pentru biserică, n-ar reieşi destul

131
Valerian Şesan, Curs de Drept Bisericesc Universal, 1936-193 , p. 443.
132
Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, vol. II, partea I, trad. de Uşor Kovincici şi
Nicolae Popovici, Tipografia Diecezană, Arad, 1934, p. 139.
133
Asist. univ. dr. Emilian-Iustinian Roman, Reflectarea normelor canonice în legislaţia actuală a Bisericii, în
privinţa patrimoniului bisericesc, în vol. Bunurile Bisericii, ieri şi azi, coordonator Lector. univ. dr. Georgică
Grigoriţă, Ed. Basilica, Bucureşti, 2016, p. 231.
134
Arhid. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sophia, Bucureşti, 2005, p. 31.
 57

de limpede că biserica locală este considerată independentă şi persoană juridică completă, în

raporturile cu celelalte biserici şi cu un al treilea, prezentându-se cu toate drepturile unui posesor,
concluzia că nu Biserica centrală sau Episcopia este subiect al proprietăţii bisericilor locale se
poate scoate din textul canoanelor 26/34 şi 33/41 Cartagina, unde se opreşte să se treacă avere de
la o biserică la alta. Această oprire nu este înlăturată nici chiar atunci când bisericile se găsesc în
una şi aceeaşi eparhie; nici atunci nu se pot lua bunuri de la una, ca să fie trecute la alta. Dacă
Biserica centrală ar fi socotită proprietară a tuturor bunurilor bisericeşti, ea singură putând fi
subiect al dreptului de proprietate, nu şi-ar avea nicio raţiune oprirea canoanelor amintite135.
Canonul 39 Apostolic nu face altceva decât să sublinieze faptul că, atât preoţii, cât şi
diaconii, pe lângă responsabilităţile sacerdotale săvârşite sub ascultarea episcopului, şi
administrarea bunurilor bisericeşti trebuie să se facă tot sub autoritatea episcopului136. 0 altă situaţe
defacto, transformată de Canonul 40 Apostolic în de iure, viza separarea bunurior bisericeşti de
bunurile personale ale episcopului. Unii episcopi erau căsătoriţi, astfel că puteau deţine şi bunuri
proprii. în acest sens, Canonul 40 Apostolic prevede o evidenţă separată a bunurilor, evitând,
totodată, atât neînţelegerile care se pot ivi, după trecerea episcopului la Domnul, între Biserică şi
urmaşii acestuia (soţie, copii, rude sau casnici), cât şi defăimarea episcopului, după moarte, din
cauza necunoaşterii bunurilor acestuia137.
Pentru a se evita abuzurile, prin Canonul 41 Apostolic, Biserica decide că episcopul are
stăpânire asupra bunurilor Bisericii, reglementând destinaţia bunurilor bisericeşti, precum şi
persoanele ce îl pot ajuta în administrarea acestor bunuri (presbiteri şi diaconi) 138. Totodată,
Canonul 24 Antiohia stabileşte faptul ca administrarea bunurilor bisericeşti să fie făcută cu multă
conştiinciozitate. „Bine este ca cele ale Bisericii să se păstreze pentru Biserică, cu toată grija şi cu
buna conştiinţă şi cu credinţă către Atotvăzătorul şi Judecătorul Dumnezeu. Acestea se cuvin a se
chivernisi cu judecata şi stăpânirea episcopului căruia îi este încredinţat poporul întreg şi sufletele
celor ce se adună la biserică. Şi cunoscute să fie cele ce aparţin Bisericii, cu ştirea presbiterilor şi
diaconilor dimprejurul lui, ca aceştia să ştie şi să nu le fie necunoscut care sunt cele proprii ale
Bisericii, încât nimic să nu le fie ascuns; ca, de se întâmplă episcopului să moară, cunoscute fiind

135
Prof. Iorgu Ivan, op. cit., p. 152.
136
Canonul 39 Apostolic: „Presbiterii şi diaconii să nu săvârşească nimic fără încuviinţarea episcopului, căci acesta
este cel căruia i s-a încredinţat poporul Domnului şi acela de la care se va cere socoteală pentru sufletele lor", în:
Arhid. I. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 32.
137
Asist. univ. dr. Emilian-Iustinian Roman, op. cit., p. 232.
138
Ibidem.
 58

lucrurile cele ce aparţin Bisericii, nici acestea să nu lipsească si să nu se piardă, nici cele proprii
ale episcopului să nu se surpe sub pretextul lucurilor bisericeşti. Căci, drept şi plăcut este atât
înaintea lui Dumnezeu, cât şi a oamenilor ca cele proprii ale episcopului sa le lase oricărora ar voi
el, iar cele ale Bisericii pentru dânsa a se păstra şi nici Biserica să nu sufere vreo pagubă, nici
episcopul să nu fie lipsit de bunurile sale în favorul obştesc sub pretextul Bisericii, sau cei ce-i
aparţin să cadă în proces şi pe lângă aceasta, dânsul după moarte să se acopere de ocări"139. În
secolul al IV-lea a avut loc o mare schimbare în cadrul Bisericii, mai ales după Edictul de la Milan
din anul 313.
La începutul secolului al IV-lea, prin Edictul de Ia Sardica, din anul 311, împăratul Galeriu
(305-311) restituia creştinilor din imperiu bunurile comune confiscate în perioada persecuţiei lui
Diocleţian (284-305). După Edictul de la Mediolan, din anul 313, prin care împăratul Constantin
cel Mare (306-337) recunoştea creştinismul ca religio licita în Imperiul Roman, Biserica se
confruntă cu o nouă realitate în care autoritatea imperială este foarte generoasă în raport cu creştinii
şi le recunoaşte acestora dreptul legal de a poseda bunuri şi de a le administra legal. Începând cu
această perioadă, se înmulţesc formele de dobândire ale bunurilor bisericeşti şi modalităţile de
administrare a acestora, în majoritate preluate din dreptul roman în vigoare în epocă140.
În cadrul Edictului de la Milan erau specificate nu numai libertatea religioasă, ci şi
restituirea bisericilor şi bunurile sale, măruri luate de Statul roman în timpul persecuţiilor. Acordul
imperial din 313 în vederea impunerii unei politici comune religioase, cuprinde următoarele
aspecte esenţiale: „1. S-a acordat deplina libertate religioasă (cultică] atât pentru creştini, cât şi
pentru adepţii oricărei alte religii; 2. Se face referinţă expresă la credinţa într-un Dumnezeu suprem
(«in un Dio, Supremo»), sub auspiciile căruia Statul va avea de beneficiat pentru concesiile făcute
în materie de religie; 3. Se prevedea restituirea bisericilor şi a altor locaţii confiscate creştinilor în
timpul persecuţiilor, şi s-a dispus luarea de măsuri concrete pentru a îndemniza pe proprietarii
acestor bunuri confiscate’’141.
Se poate constata, cu uşurinţă, faptul că Edictul de Ia Milan s-a dat în interesul Statului şi
nu în interesul vreunei religii. Prin acest edict al libertăţii religioase, creştinii s-au putut bucura de

139
Arhid. I. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, pp. 236-237.
140
Lect. univ. dr. Georgică Grigoriţă, op. cit., p. 170.
141
P.L. Guiducci, La svolta costantiniana del 313: Libertă di culto a tutti I cittadini dell'impero di qualsiasi religione,
p. 71, apud Pr. N. Dură, Edictul de la Milan (313) şi impactul lui asupra relaţiilor dintre Stat şi Biserică. Câteva
consideraţii istorice, juridice şi ecleziologice, în M.O., anul LXIV (2012), nr. 5-8, pp. 30-31.
 59

libertate deplină religioasă, dar şi în ceea ce priveşte libertatea organizării cultului public, adică a
vieţii religioase pe faţă (apertam), beneficiind, acum, de restituirea bisericilor şi a bunurilor
confiscate sau de indemnizare în cazul bunurilor care nu mai puteau fi restituite în natură. Acum
Biserica şi-a reîntregit propriul patrimoniu şi 1-a administrat prin organismele sale competente,
individuale şi colegiale.
Creştinii nu mai duceau acum o viaţă religioasă în ascuns (occultam), întrucât, de acum, ei
nu se mai aflau într-o stare de ilegalitate. Nu numai creştinii, ci toate religiile au primit garanţii
legale privind libertatea şi cinstea lor, comunităţile religioase putându-se organiza drept corporaţii
de drept public, statul fiind de acum neutru faţă de cultele religioase. Nu se mai acordă privilegii
vreunei religii de stat, inaugurându-se politica libertăţii religioase, care presupune lipsa vreunei
discriminări religioase, toate cultele fiind egale în faţa Statului, care este neutru din acest punct de
vedere142.
Edictul de la Milan a servit drept model statelor care au înţeles corect libertatea religioasă.
Astăzi, libertatea religioasă este reglementată în art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, articol intitulat „Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie" 143. Administrarea
bunurilor bisericeşti a devenit o problemă în secolul al IV-lea; anumite sinoade locale au impus
necesitatea respectării unor condiţii care se reglementeze scopul folosirii bunurilor Bisericii,
episcopal având un rol deosebit de important.
În anul 341, la Ancira, Sf. Părinţi participanţi la sinod decid următoarele: „Episcopul să
aibă stăpânire asupra lucrurilor bisericeşti, ca să le chivernisească pentru toţi cei ce sunt lipsiţi, cu
toată evlavia şi frica de Dumnezeu; dar să se împărtăşească şi el de cele trebuincioase, dacă ar fi
lipsit, la nevoile sale constrângătoare, şi fraţii care se găzduiesc la dânsul, încât să nu fie lipsiţi, în
niciun chip, după dumnezeiescul Apostol, care zice: «Având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea ne
vom îndestula» (2 Timotei 6, 8)"144.
Pentru ca lucrurile să fie clar formulate, iar comunităţile creştine să fie luminate asupra
destinaţiei bunurilor pe care le încredinţează Bisericii, în anul 343, Sf. Părinţii, ai Sinodului ţinut
la Sardica, atribuiau cuvintelor episcopului Osiu caracter normativ de lege, prin decizia lor: „Că
mulţi dintre episcopi nu întrelasă a se duce în tabără, şi mai ales cei din Africa, cari, precum am

142
Lect. univ. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu, op. cit., p. 205.
143
Ibidem.
144
Prof. Iorgu Ivan, op. cit., pp. 48-49.
 60

aflat de la iubitul nostru frate şi împreună episcop Gratu, nu primesc sfaturile cele mângâietoare,
ci le defăimează aşa încât un om aduce la lagăr cele mai multe şi deosebite cereri, cari nu pot să
fie de folos bisericilor, şi nu ajută şi nici nu sprijină pe săraci şi pe mireni sau pe văduve, cum ar
trebui să se întâmple şi cum este de cuviinţă, ci mijlocesc unora demnităţi şi funcţiuni lumeşti.
Deci, această anomalie ne pricinuieşte pagubă nu fără oarecare sminteală şi osândă. Că, am socotit
a fi mai cuviincios ca episcopul să dea ajutorul său aceluia care este asuprit de cineva, sau dacă
vreuna dintre văduve s-ar nedreptăţi, sau iarăşi, dacă vreun orfan s-ar lipsi de cele ce i se cuvin, de
cumva şi aceste cauze ar avea cerere dreaptă. [...] Deci, dacă sunteţi de acord cu aceasta, cu toţii
să votaţi pentru. Răspunsau toţi: «Să se hotărască aceasta»"145.
O altă categorie importantă, în ceea ce priveşte destinaţia acestor bunuri, sunt preoţii
bisericilor şi, în mod special, preoţii săraci, aceasta deoarece, prin apariţia bisericilor parohiilor de
sat, acestea nu puteau păstra un cadru de dezvoltare economică asemănător cu bisericile din cetăţile
importante. Prin promulgarea Edictului de la Tesalonic, în anul 380, împăratul Teodosie cel Mare
(379-395) decidea ca, în imperiu, creştinismul să devină singura religie recunoscută legal, iar
slujitorii Bisericii să fie singurii care să poată administra bunurile Bisericii, beneficiind de un regim
juridic şi fiscal privilegiat146.
După libertatea religioasă, atât statul roman, cât şi statele europene actuale recunosc
personalitatea juridică a Bisericii, mai precis, personalitatea juridică a Bisericii (cultului) care se
organizează şi funcţionează în graniţele teritoriale ale statelor respective. în baza principiului
teritorial, Biserica se acomodează, din perspectiva organizării ei teritorial-jurisdicţionale,
organizării teritoriale a statelor (Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic, Canonul 38 Trulan) 147. Prin
instituţionalizarea credinţei şi recunoaşterea personalităţii juridice a Bisericii, statul avea să o
integreze structurilor sale. Aşa a funcţionat Biserica în Imperiu, cu statut de corporaţie sub
reglementarea legii civile. Biserica a fost recunoscută ca instituţie de drept public, fără a fi o
instituţie publică, păstrându-şi specificitatea, respectiv autonomia externă în raport cu statul. Deci,
Biserica nu a fost şi nici nu putea fi o componentă a aparatului de stat care să îndeplinească vreo
funcţiune specifică statului. Faptul că Biserica dobândise o poziţie privilegiată, conducându-se şi
funcţionând după norme canonice cu dublă sancţiune (sinod ecumenic şi autoritatea de stat), asta

145
Canonul 12 Sardica, în Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, vol. II, p. 139.
146
D. Boicu, Teodosie cel Mare şi Edictul de la Tesalonic (28 februarie 380). Circumstanţe, comentariu, receptare,
în R.T., anul XCIV (2012), nr. 2, pp. 186-207.
147
Lect. univ. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu, op. cit., p. 205.
 61

nu înseamnă că Biserica devenise instituţie de stat, însă statul avea drepturi asupra Bisericii ca
persoană juridică148. Tot din secolul al IV-lea, în Biserică este instituită şi responsabilitatea de
econom ( oeconomus), adică de administrator al bunurilor Bisericii. începând cu secolul al V-lea,
slujirea de econom al bisericii (oeconomos ecclesiae) devine obligatorie pentru fiecare eparhie,
acesta fiind ales dintre clericii (Canonul 26 Sinodul IV Ecumenic) sau monahii respectivei eparhii.
Astfel, Sf. Vasile cel Mare, în epistola sa adresată episcopului Eusebiu de Samosata (376),
menţiona responsabilitatea de „oeconomus ecclesiae", iar în epistola către Demostene (375)
amintea de „pecuniarum sacrarum custodes" ai fratelui său, Sf. Grigorie de Nyssa. Pe de altă parte,
Sf. Isidor Pelusiotul (440) îi solicita, printr-o scrisoare, Sf. Chirii al Alexandriei să-l destituie pe
economul Martinianus întrucât administra fraudulos bunurile Bisericii149.
Necesitatea inventarierii bunurilor bisericeşti a fost reglementată prin Canonul 32
Cartagina, făcându-se astfel diferenţierea între bunurile bisericeşti şi cele personale, atrăgându-se
atenţia asupra faptului că nu-şi pot însuşi nimic din cele ce sunt ale Bisericii şi nici să le retragă
după ce au fost oferite acesteia150. În acelaşi sens, Canonul 7 al Sinodului de la Gangra hotărăşte
că tot ceea ce se face cu roadele aduse pentru Biserică să se facă numai cu aprobarea episcopului,
cei care nu vor respecta această rânduială fiind ameninţaţi cu pedeapsa anatemei. Acelaşi lucru
este reglementat de Canonul 8 al aceluiaşi sinod, în privinţa celor care ar da sau ar primi din roadele
destinate Bisericii, fără ştirea episcopului. Aceste canoane îl menţionează şi pe econom, persoana
responsabilă cu purtarea de grijă a carităţii151.
De asemenea, Canonul 25 Antiohia precizează că episcopul care chiverniseşte patrimoniul
bisericesc fără ştirea preoţilor şi diaconilor, şi ar micşora patrimoniul bisericesc, să dea seama
înaintea Sinodului eparhiei (mitropoliei), sau cel care ar gestiona în detrimentul săracilor şi, astfel,
ar provoca clevetire şi ocară asupra celor ce chivernisesc, „aceştia să fie puşi în ordine", afirmă
canonul152. Dacă în canoanele apostolice prezentate (38 şi 41), se precizează că episcopul, ajutat
de preoţi şi diaconi, administrează averea, Canonul 26 Sinodul IV Ecumenc obligă pe episcop să-
şi pună administrator cleric, motivând această normă drept măsură pentru a evita stigmatizarea
clerului153.

148
Ibidem, pp. 205-206.
149
Lect. univ. dr. Georgică Grigoriţă, op. cit., p. 171.
150
Asist. univ. dr. Emilian-Iustinian Roman, op. cit., p. 234.
151
Ibidem.
152
Apud Ibidem, pp. 234-235.
153
Ibidem, p. 235.
 62

În secolul al V-lea au loc apariţia unor prevederi statutare privind administrarea bunurilor
bisericeşti. Constituţia împăraţilor Marcian şi Valentinian, din anul 455, nu face nicio deosebire
între biserică şi capela martirilor, ceea ce însemnă că acest text se referă şi tratează, ca subiect de
drept, biserica particulară, iar nu Biserica universală. În legislaţia teodosiană se găsesc încă multe
dispoziţii care privesc tot numai bisericile particulare ca subiect al dreptului de proprietate. Tuturor
acestor texte li se opune, însă, o lege a împăraţilor Teodosie şi Honorius, din august 415, care ar
cuprinde o expresie mai favorabilă tezei că Biserica universală este singurul subiect al dreptului
de proprietate bisericească: ad venerabilem ecclesiam154.
Aceste cuvinte se referă, însă, în general, la oricare biserică. Că aceasta a fost concepţia
împăraţilor amintiţi rezultă dintr-o altă lege a lor, dată cu 8 ani mai târziu, adică în 423. Dreptul
roman, în mod constant, a privit bisericile particulare ca subiect de drept, după cum se vede şi din
două legi ale împăraţilor Teodosie şi Valentinian al III-lea, din anul 445, şi a acestora împreună cu
Marcian, din anul 451. Dacă Biserica universală ar fi fost privită ca singurul subiect al proprietăţii
bisericeşti, nu s-ar putea explica ce rost au mai avut dispoziţiile pe care le întâlnim în legile şi
Novelele împăraţilor bizantini, din care se vede că nu se făcea nicio restricţie bisericilor particulare
în favoarea Bisericii universale, în privinţa dreptului de dobândire. Astfel de dispoziţii găsim la
Iustinian, când hotărăşte ce se va întâmpla cu averea pe care episcopul sau clericul ar lăsa-o prin
testament pe numele Domnului nostru Iisus Hristos. Dacă Biserica centrală ar fi fost considerată
ca proprietară a întregii averi bisericeşti, ar fi urmat ca acesteia să-i revină de drept cel puţin nuda
proprietate, folosinţă sau bonorum possessio putând rămâne bisericii locului155.
Dispoziţia Novelei 131 este, însă, categorică şi clară, hotărând că, în asemenea cazuri,
proprietatea averii lăsată moştenire trece bisericii locului „în care testatorul şi-a avut
domiciliul"156. Iar, dacă cineva ar indica moştenitor pe unul dintre sfinţi sau i-ar lăsa un legat fără
să numească în mod special locul în care se află casa pioasă, dar în acel loc sau cetate sunt mai
multe case de rugăciune ale aceluiaşi sfânt, trebuie să se dea celei mai sărace157. Dar dacă nu există
casă de rugă- ciune cu hramul sfântului trecut în testament ca moştenitor în oraşul reşedinţă a
testatorului? În acest caz, se caută să se vadă dacă nu există vreuna în eparhia testatorului, şi, dacă
se află, aceasta moşteneşte averea lăsată; iar dacă nu se găseşte nici în cuprinsul eparhiei, atunci

154
Prof. Dr. Iorgu Ivan, op. cit., p. 148.
155
Ibidem, p. 150.
156
Ibidem.
157
Ibidem.
 63

moştenirea se atribuie bisericii oraşului unde şi-a avut testatorul reşedinţa, pentru ca moştenirea să
nu iasă din cuprinsul eparhiei158.
Din aceste dispoziţii ale lui Iustinian se vede limpede că pentru dreptul Bisericii Răsăritene
nu se mai poate pune problema dacă Biserica centrală poate fi considerată proprietară - chiar şi
numai cu nuda proprietate - a bunurilor bisericilor locale. Nu s-ar mai fi ivit nicio discuţie legată
de cui să revină proprietatea bunurilor lăsate de cineva prin testament, pe numele unui sfânt, al
cărui hram nu l-ar avea nicio biserică din acel oraş, dacă doctrina şi practica ar fi fost că Biserica
centrală este subiectul proprietăţii tuturor bisericilor locale. Textul Novelei este prea clar ca să mai
poată fi interpretat şi altfel; în niciun caz, bunurile nu vor ieşi din limitele enoriei sau ale eparhiei
testatorului. Nu se aminteşte nimic de privilegiul de care s-ar fi putut bucura Biserica centrală. Din
acest punct de vedere, dreptul bisericesc oriental se găseşte în deplină concordanţă cu izvoarele de
drept bisericesc, din timpul când Biserica nu era separată159.
Potrivit acestor izvoare, fiecare biserică locală în parte este arătată ca subiect al proprietăţii
bisericeşti, dobândită printr-un mijloc legal: donaţie, moştenire, testament etc. Din secolul al Vl-
lea, pentru a sublinia destinaţia administrării bunurilor Bisericii, în dreptul roman expresia de
oeconomos ecclesiae este echivalată şi prin formula dispensator pauperum. În secolul al VIII-lea,
se stabileşte ca, pentru situaţiile în care bunurile eparhiilor sunt administrate fără econom sau
incorect, întâistătătorul Bisericii respective să poată numi un econom pentru respectiva eparhie
(Canonul 11 Sinodul VII Ecumenic)160.
Începând cu secolul al IX-lea, dreptul de administrare al bunurilor bisericeşti cunoaşte o
nouă dezvoltare în cadrul Imperiului Bizantin, unde patriarhii Constantinopolului, bazându-se pe
tradiţia bisericească şi pe obiceiul de drept, legitimau drepturile stravropighiale patriarhale, şi
anume dreptul Patriarhului Ecumenic de a avea şi de a administra stavropighii, adică mănăstiri
exempte autorităţii episcopului eparhiei în care ele se află şi care sunt puse sub autoritatea directă
a patriarhului161, drept patriarhal a cunoscut extensiuni succesive, astfel încât, la sfârşitul secolului
al X-lea, patriarhii Constantinopolului concesionau dreptul de administrare a unor mănăstiri sau
centre monahale sociale chiar şi unor mireni, aşa-zişii charisticari.

158
Ibidem.
159
Ibidem, p. 151.
160
Lect. univ. dr. Georgică Grigoriţă, op. cit., p. 171.
161
Ibidem.
 64

Patru secole mai târziu, acest drept s-a extins aşa de mult încât patriarhul
Constantinopolului avea sub autoritatea sa nu doar mănăstiri, ci şi bunuri, sate şi chiar castele
patriarhale, situate în afara teritoriului eparhiei sale în întreg Imperiul Bizantin. Sintetizând, putem
afirma că, în această perioadă, Patriarhia Ecumenică, printr-o susţinută activitate de centralizare a
administraţiei bisericeşti din Orient şi prin impunerea autorităţii sale asupra celorlalte scaune
episcopale, aflate în dificultate, a reuşit să devină centrul cvasi-unic al Bisericii din Orient, iar
Patriarhul Ecumenic imaginea exclusivă a autorităţii bisericeşti162.
Fidelitatea Tradiţiei Bisericii primare s-a păstrat, până în ziua de astăzi, în cadrul legiuirilor
ortodoxe româneşti, deoarece canoanele amintite se regăsesc puse în aplicare pe teritoriul ţărilor
române, atât în trecut - şi aici este suficient să amintim colecţia complexă de nomocanoane
îndreptarea legii care, în cuprinsul său, include, sub forma glavei 41, tocmai Canonul 41 Apostolic,
iar sub forma glavei 25, conţinutul Canonului 25 Antiohia -, cât şi în prezent. Doveditor rămâne
conţinutul art. 17 din Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti: „Chiriarhul are
următoarele îndatoriri: -..îndrumă şi controlează direct, prin Vicarul Eparhial, prin delegaţi, sau
prin Corpul de inspecţie, modul cum se face administrarea averilor eparhiale şi ale părţilor
componente inferioare din Eparhie; -..Aprobă direct, sau prin Vicarul Eparhial, actele de gestiune
întocmite de Consiliul Eparhial, Permanenţa Consiliului Eparhial sau de Serviciile din
Administraţia Eparhială, privind bunurile eparhiale sau a unităţilor în subordine’’163.

III.2. Prevederile canonice şi legistative privind administrarea bunurilor bisericeşti

Organizarea şi funcţionarea şi administrarea bunurilor bisericeşti potrivit prevederilor

statutare şi regulamentare bisericeşti şi normelor legale în vigoare". Alături de reglementările
Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, regimul juridic al
bunurilor de patrimoniu este reglementat şi de unele Regulamente bisericeşti. Cu privire la
persoanele fizice, cel mai erudit canonist ortodox, episcopul Nicodim Milaş arată în tratatul său
sistematic de Drept canonic: „Acest drept poate să-1 câştige orice persoană fizică ce aparţine
Bisericii Ortodoxe şi se bucură pe deplin de drepturile civile şi bisericeşti, fără deosebire de stare,

162
Ibidem, p. 172.
163
Michael Kaplan, Bizanţ, Nemira, Bucureşti, 2010, p. 240.
 65

sex şi chemare, cu privire la orice biserică, la oraş sau la ţară, cu privire la o mănăstire sau instituţie
de binefacere, care depinde de autoritatea bisericească"164.
În Biserica Ortodoxă, atât persoanele fizice, cât şi cele juridice, care funcţionează legal,
pot să dobândească acest drept de ctitor de la autoritatea bisericească, mai precis, episcopul
competent, analizând condiţiile canonice necesare atribuie numai drepturile şi obligaţiile care
vizează exclusiv afacerile externe ale obiectului dreptului ctitoricesc. în timp, dreptul ctitoricesc
s-a exercitat în mod diferit în Bisericile autocefale locale, după propriile legislaţii bisericeşti,
ţinându-se cont şi de legislaţiile statelor. Astfel, administrarea averii bisericeşti a trecut în
competenţa epitropiilor, iar dreptul de a recomanda clericii s-a exercitat în mod diferit în Bisericile
locale, fie de către comunităţile de credincioşi, mai ales acolo unde au devenit subiect al dreptului
de ctitor), fie de către consistoriile eparhiale sau de către episcopi165.
În trecutul Bisericii noastre, acest drept de ctitor s-a exercitat şi s-a păstrat în adevăratul
său sens, cu excepţia Bisericii din Bucovina, unde dreptul de ctitor s-a transformat în drept de
patronaj, împotriva dreptului bisericesc oriental, prin Decizia imperială a lui Iosif al II-lea nr.
23526 din 16 octombrie 1788, prin care fiecare biserică trebuia să aibă patronul ei166. În legislaţia
veche românească, continuatoare a legislaţiei civile şi bisericeşti bizantine, pedepsele pentru
administrarea defectuoasă a averilor bisericeşti de către un econom sau ispravnic bisericesc erau
drastice, de la destituire până la decapitare. în acest sens, în Carte românească de învăţătură de Ia
Pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe sau Pravila lui Vasile Lupu, tipărită la anul 1646, fiind
colecţia oficială a statului feudal Moldova, precizează în Pravilele împărăteşti la Pricina 13, zac.
148, că în cazul în care ispravnicul bisericesc a risipit banii bisericii pe chestiuni personale este
pedepsit cu destituirea şi cu confiscarea averii, iar în cazul în care acest lucru este făcut de către
vistiernicul bisericii sau de către cel ce adună banii, pedeapsa finală este moartea şi confiscarea
averilor167.
Pentru a accentua importanţa prevederilor statutare privind administrarea bunurilor
bisericeşti, este necesară o analiză paralelă a Regulamentului pentru administrarea averilor

164
Nicodim Milaş, Dreptul bisericesc oriental, trad. D. I. Cornilescu şi V. S. Radu, Bucureşti, 1915, p. 439, apud Lect.
univ. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu, op. cit., p. 217.
165
Ibidem.
166
Ibidem.
167
Drd. Răzvan Perşa, Statutul canonic al economului bisericesc pentru administrarea bunurilor eclesiale, în vol.
Bunurile Bisericii, ieri şi azi, coordonator Lector. univ. dr. Georgică Grigoriţă, Ed. Basilica, Bucureşti, 2016, pp. 444-
445.
 66

bisericeşti, care este cuprins în Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, colecţie publicată în anii
1950 în timpul patriarhului Justinian şi Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii
Ortodoxe Române, apărut în 2008. Dacă preotul, pe urma hirotoniei, primeşte puterea de a săvârşi
Sfintele Taine, de a învăţa şi de a conduce în Biserică, el intră în exercitarea de fapt a acestei puteri,
a acestui drept de ordin bisericesc, prin aşezarea sa într-un oficiu parohial, prin numirea,
recunoaşterea şi instalarea sa într-o parohie. Într-o asemenea situaţie, conform Regulamentului din
1953, preotul devine „chivernisitorul" bunurilor parohiale, administratorul acestor bunuri, şi
primeşte decizia următoare: „în vederea asigurării unei stricte discipline financiare în
administrarea fondurilor şi mijloacelor materiale ale parohiei, preotul-paroh (n.n.) are următoarele
atribuţiuni ale funcţiei sale de paroh, îngrijindu-se ca:
— întreaga avere mobilă şi imobilă a parohiei, inclusiv obiectele preţioase şi cele de artă
şi muzeu, să fie înregistrate în inventarul parohiei, care va fi ţinut în mod sincer şi corect, cu
operaţiunile la zi; întreaga avere să fie păstrată în bune condiţiuni şi să nu fie înstiăinată decât cu
îndeplinirea formalităţilor legale de stat şi bisericeşti în vigoare; în ceea ce priveşte obiectele
preţioase se va ţine seamă de prevederile Legii nr. 284 din 15 august 1947;
- atât veniturile cît şi cheltuielile parohiei să fie prevăzute în bugete anuale, avizate de către
protopop, verificate şi aprobate de Consiliul Eparhial; toate veniturile parohiei provenind din
exploatarea bunurilor sale, veniturile Bisericii şi contribuţiunile benevole ale credincioşilor, să fie
înregistrate la timp, în mod sincer şi corect, în registrele de contabilitate ale parohiei; în ceea ce
priveşte contribuţiunile benevole ale credincioşilor, ele să fie încasate numai în biserică sau la
cancelaria parohială;
- toate cheltuielile parohiei să fie făcute cu respectarea dispoziţiunilor legale, să fie corecte,
sincere, înregistrîndu-se în scriptele contabile ale parohiei, pe bază de acte justificative legale.
Preotul paroh dă viza de control preventiv pentru toate actele de venituri şi cheltuieli; să se achite
la timp şi în cuantumul datorat obligaţiunile cătra stat ca şi contribuţia către Casa de Pensii şi
ajutoare a salariaţilor Bisericii Ortodoxe Române, disponibilul în numerar peste Lei 50 să fie
păstrat numai la C.E.C. cu libret de economii pe numele parohiei; parohia să fie planificată la
timpul cuvenit cu materialele cultice şi de construcţie pe bază de documentaţii tehnice aprobate de
Consiliul Eparhial şi după obţinerea autorizaţiei de lucrări de la organele de stat în drept;
- să se achite la timp şi cuantumul datorat, toate obligaţiunile băneşti faţă de Centrul
Eparhial şi de Protoeria respective; să se îndeplinească planul parohial anual de lucrări economice
 67

şi gospodăreşti cu respectarea legilor şi dispoziţiunilor legale de stat şi bisericeşti în vigoare;

lucrările gospodăreşti, de reparaţii sau construcţii de la parohie să se execute numai după ce s-a
obţinut pentru acestea aprobarea Consiliului Eparhial şi autorizaţiile legale cerute de legile şi
dispoziţiunile în vigoare date de către stat;
- să se conlucreze cu Consiliul şi Adunarea Parohială în toate problemele economice,
financiare şi gospodăreşti prevăzute de Statutul Bisericii Ortodoxe Române şi Regulamentul
pentru administrarea averilor bisericeşti, luându-se hotărîri numai pe baza acestei conlucrări; să se
întocmească şi depună la Protoerie pînă la 15 ale lunii decembrie în fiecare an, planul financiar al
parohiei aprobat de organele parohiale în drept; iar la sfârşitul fiecărui trimestru va depune tot la
Protoerie, pînă la 10 ale lunii următoare, contul de execuţie bugetară al parohiei pe trimestrul
expirat; să se execute la timp toate dispoziţiunile legale şi sarcinile trasate de Centrul Eparhial şi
în general de toate organele bisericeşti în drept"168.
Regulamentul din 1953 preciza că, din punct de vedere al destinaţiei sale, averea
bisericească cuprinde: bunuri sacre şi bunuri comune. Sunt bunuri sacre cele care prin sfinţire sau
binecuvântare sunt destinate cultului divin, cum sunt: lăcaşurile de cult, odoarele şi veşmintele
bisericeşti, cărţile de ritual, cimitirele etc. Sunt asimilate cu bunurile sacre şi se bucură de acelaşi
regim juridic şi bunurile preţioase, adică acelea care au o valoare fie artistică, fie istorică, fie prin
materialul din care sunt confecţionate, cum sunt: picturile, sculpturile, ţesăturile artistice,
miniaturile, cărţile rare, documentele, lucrările de materiale scumpe etc. Bunurile comune sunt
cele afectate întreţinerii bisericilor, a slujitorilor bisericeşti, a caselor parohiale, muzeelor
religioase etc. în virtutea deciziei arătate mai sus, preotul este răspunzător de buna administrare a
tuturor acestor bunuri, ajutat de Consiliul parohial.
Activitatea lui este controlată de organele Centrului Eparhial, specializate. Regulamentul
mai prevedea nu numai supravegherea în general a averilor bisericeşti, dar şi modalităţile pentru
dobândirea, schimbarea, grevarea şi înstrăinarea acestora, cu observarea că, în toate cazurile,
preotul este răspunzător „pentru pagubele pricinuite acestor averi prin rea credinţă, neglijenţă sau
nepăsare"; şi chiar că „răspunderea civilă nu exclude răspunderea penală" (Art. 61). În cazuri de
administrare incorectă, se aplică legea patrimoniului public169.

168
Pr. prof. dr. Dumitru Călugăr, Răspunderea preotului în administrarea bunurilor parohiale, expresie a grijii faţă
de bunurile colectivităţii, în M.A., anul XVIII, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1973, pp. 47.
169
Ibidem, p. 47.
 68

Respectul, grija pentru administrarea atentă a bunurilor parohiale se naşte apoi şi din
conştiinţa valorii acestora, deci dintr-o nobleţe etică, solemnă, determinată de orice valoare reală.
Ea asociază dragostea pentru ele, cu deosebire în virtutea funcţiunii sociale pe care o îndeplinesc
şi respectul ce li se datorează, întrece chiar şi obligaţiunile legale. În această situaţie sînt de
exemplu bisericile monumente istorice. Ridicate cu mulţi ani înainte, ele ne sînt de mult folos, căci
mărturisesc vrednicia fiilor Bisericii noastre, aşa cum noile construcţii din vremea noastră vor
mărturisi vrednicia generaţiei actuale.
Unele din aceste biserici au şi o mare valoare artistică, ori arhitectonică, copleşindu-ne cu
uimire şi admiraţie prin simplitatea şi frumuseţea lor. Dar ele ne grăiesc şi despre puritatea şi
frumuseţea sufletească a înaintaşilor noştri, din a căror râvnă s-au ridicat asemenea lăcaşuri de
închinare. Ne simţim legaţi cu întreaga noastră fiinţă de o biserică veche şi o iubim, pentru că în
ea s-au închinat moşii şi strămoşii noştri, şi-au botezat pruncii şi şi-au cununat feciorii; în ea au
participat la aceleaşi sfinte slujbe şi rugăciuni la care sîrguim şi noi, astăzi. Şi tocmai pentru aceste
pricini preotul este chemat să crească iubirea şi preţuirea credincioşilor săi către asemenea
monumente ale trecutului, ferindu-le de orice stricăciune.
Lui nu-i este îngăduit nici măcar să întreprindă ceva pentru repararea sau schimbarea unor
părţi din ele fără a cere în prealabil aprobarea forurilor de specialitate, care au misiunea să vegheze
asupra monumentelor istorice. El este ţinut în permanenţă răspunzător faţă de orice atingere ce s-
ar aduce acestor comori ale întregului nostru popor, comori lăsate de strădalnicii noştri înaintaşi170.
În anul 1948, când credincioşii uniţi au revenit la Biserica Ortodoxă, au revenit cu bunurile
lor, şi tot la fel, când în anul 1990 s-a reînfiinţat Biserica unită, Greco-Catolică, la atribuirea
proprietăţilor bisericeşti un rol esenţial l-au avut credincioşii. Este adevărat că de aici s-au născut
numeroase dispute, dar ortodocşii au accentuat corect importanţa deciziei credincioşilor.
Practic, disputa s-a purtat nu între ortodocşi şi greco-catolici, ci între foşti greco-catolici şi
actuali greco-catolici, ambele comunităţi revendicând, pe drept cuvânt, acelaşi drept de proprietate
asupra aceloraşi biserici sau bunuri. Prin urmare, opinia că şi comunitatea bisericească poate fi
subiect al dreptului de proprietate bisericească nu este, în principiu, corectă, dar totuşi istoria
bisericească ne arată că această opinie, în anumite situaţii, s-a susţinut şi s-a apărat, deci că şi ea
are o parte de adevăr171.

170
Ibidem, p. 48.
171
Pr. conf. univ. dr. Irimie Marga, op. cit., p. 163.
 69

Reglementările actuale din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe

Române, în articolele 171-178, reglementează problematica patrimoniului bisericesc15, precizând
că: „totalitatea bunurilor aparţinând parohiilor, schiturilor, mănăstirilor, protopopiatelor,
vicariatelor, episcopiilor, arhiepiscopiilor, mitropoliilor şi Patriarhiei, asociaţiilor şi fundaţiilor
constituite de Biserică, fondurile destinate unui scop bisericesc, precum şi averile bisericilor
fundaţionale alcătuiesc patrimoniul bisericesc care aparţine Bisericii Ortodoxe Române, iar
regimul lui este reglementat de prezentul statut. Bunurile aflate în folosinţa unităţilor
administrative bisericeşti au regimul bunurilor bisericeşti şi fac parte din patrimoniul
bisericesc"172.
În cadrul Administraţiei Patriarhale, organism central administrativ în Biserica Ortodoxă
Română, funcţionează Sectorul cultură şi patrimoniu religios (în care se află şi Centrul de pregătire
pentru patrimoniu) şi Sectorul monumente şi construcţii bisericeşti, ambele sectoare având atribuţii
în activitatea desfăşurată cu privire la patrimoniul cultural naţional. De asemenea, conform art.
108 din Statut, aceste sectoare să regă- sesc şi la nivel de eparhie, în administraţia eparhială173.
Conform art. 55, lit. e) şi j) din Statut, Adunarea parohială, în calitate de organism deliberativ, are
ca atribuţii atât adoptarea de hotărâri privind zidirea, repararea, restaurarea şi întreţinerea bunurilor
culturale imobile, cât şi conservarea şi restaurarea bunurilor culturale mobile.
În calitate de preşedinte al Adunării parohiale, preotul paroh este direct responsabil în faţa
organelor de control, civile sau bisericeşti, pentru modul în care au fost administrate bunurile care
formează obiectul patrimoniului cultural naţional. îndatoririle preotului paroh, privind
administrarea bunurilor parohiale, sunt prezentate în art. 65 din Statut. Conform art. 92 lit. b),
vegherea modului în care sunt aplicate măsurile cu caracter unitar prevăzute în statut, în
egulamentele bisericeşti şi în hotărârile organismelor bisericeşti, în ceea ce priveşte administrarea
bunurilor culturale de patrimoniu, revine Adunării eparhiale174.
Potrivit art. 172, din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe
Române, patrimoniul bisericesc, din punctul de vedere al destinaţiei sale, cuprinde: bunuri sacre şi
bunuri comune. Bunurile sacre sunt „cele care, prin sfinţire sau binecuvântare, sunt destinate
cultului divin, precum: lăcaşurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele etc.), odoarele şi

172
Art. 171 Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, 2011.
173
Preasfinţitul Părinte Ieronim Sinaitul, op. cit., p. 94.
174
Ibidem.
 70

veşmintele bisericeşti, cărţile de ritual, cimitirele etc. Sunt asimilate cu bunurile sacre şi
beneficiază de acelaşi regim juridic şi: casa parohială, vatra parohială şi mănăstirească, incinta
Centrului eparhial, a Centrului patriarhal, reşedinţele chiriarhale, chiliile mănăstirilor şi schiturilor,
bunurile preţioase, cu valoare artistică, istorică sau datorită materialului din care sunt
confecţionate, precum: picturile, sculpturile, ţesăturile artistice, miniaturile, cărţile rare,
documentele, lucrările din materiale scumpe etc’’175.
Bunurile comune au ca scop întreţinerea bisericilor, a slujitorilor ei, susţinerea operelor
culturale, de caritate şi asistenţă socială şi medicală, şi, nu în ultimul rând, îndeplinirea celorlalte
scopuri ale Bisericii. Astfel: „(6) Bunurile comune, afectate întreţinerii bisericilor şi slujitorilor
bisericeşti, operelor culturale, de asistenţă socială, medicală şi filantropică, precum şi pentru
îndeplinirea celorlalte scopuri ale Bisericii sunt: edificiile unităţilor de învăţământ bisericesc,
edificiile administraţiilor bisericeşti, muzeele religioase, aşezămintele şi instituţiile culturale,
social-medicale, filantropice şi economice, terenurile agricole, pă- durile, păşunile, viile, livezile,
grădinile, drepturile patrimoniale, creanţele, părţile sociale, acţiunile, fondurile, hârtiile de valoare,
averea în numerar etc. (7) Terenurile agricole (arabil, păşune, islaz, livadă etc.) şi pădurile
unităţilor de cult ale Bisericii Ortodoxe Române vor fi folosite conform dispoziţiilor stabilite de
organismele bisericeşti competente"176.
Precizări importante, cu referire la bunurile aflate în proprietatea Bisericii, şi, deci, şi la
bunurile culturale de patrimoniu, mobile şi imobile, sunt cuprinse şi în ultima parte a Statutului,
„Dispoziţii diverse", mai precis în art. 171 - 187. Aceste articole cuprind dispoziţii cu privire la
patrimoniul bisericesc. Intre aceste dispoziţii se fac precizări şi cu privire la bunurile preţioase, cu
valoare istorică şi artistică, care sunt asimilate bunurilor sacre [art. 172 alin. (4)].
În acest sens, apartenenţa unui bun la categoria bunurilor sacre se stabileşte de către
Sinodul mitropolitan [alin. (9)]. Art. 173 conţine reglementări importante cu privire la colecţiile
muzeistice şi la fondurile arhivistice care aparţin şi sunt sub grija unităţilor de cult: „(1) Fondurile
arhivistice şi bibliotecile mănăstirilor, parohiilor, protopopiatelor, episcopiilor, arhiepiscopiilor,
mitropoliilor şi ale Patriarhiei sunt proprietatea exclusivă a acestora, nu pot fi înstrăinate, grevate
sau urmărite şi au regimul juridic al arhivelor şi bibliotecilor private177.

175
Art 172 alin. (3), (4) Statut 2011.
176
Art. 172, alin. [6], (7) Statut 2011.
177
Preasfinţitul Părinte Ieronim Sinaitul, op. cit., p. 96.
 71

Alături de reglementările Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe

Române, regimul juridic al bunurilor de patrimoniu este reglementat şi de unele Regulamente
bisericeşti. între măsurile legislative cuprinse în aceste regulamente, amintim: 1) Regulamentul
pentru administrarea averilor bisericeşti aminteşte, în cuprinsul art. 2, faptul că „sunt asimilate
bunurilor sacre şi se bucură de acelaşi regim juridic cu acestea bunurile preţioase, adică acelea care
au o valoare artistică sau istorică". Această reglementare se găseşte şi în Statut178.
În prezent, administraţia la nivel de parohie este sarcina preotului paroh şi a Consiliului
parohial. Averea parohială este administrată de către paroh, cu ajutorul epitropilor, reprezentanţi
ai credincioşilor. Statutul şagunian a argumentat această colaborare, dintre paroh şi credincioşi, în
privinţa administrării bunurilor bisericeşti, pe de o parte, prin faptul că averea parohială e formată
din donaţiile credincioşilor, iar pe de altă parte, prin conştientizarea de către credincioşi a nevoilor
materiale ale Bisericii, spre a îngriji din timp de cele necesare.
Astfel, „Parohul este administratorul întregii averi parohiale, mobile şi imobile, împreună
cu Consiliul parohial, sub controlul Centrului eparhial, şi răspunde canonic-disciplinar şi
administrativ-bisericesc în faţa acestuia, iar pentru administrarea şi gestionarea defectuoasă a
averii bisericeşti răspunde şi în faţa instanţelor civile şi penale, în baza legislaţiei în vigoare"179.
Cu privire la modul de administrare a bunurilor, Permanenţa Consiliului Naţional
Bisericesc are următoarele atribuţii: a) analizează şi face propuneri Consiliului Naţional
Bisericesc, privind modul de administrare a bunurilor mobile şi imobile ale instituţiilor centrale
bisericeşti şi ale fundaţiilor bisericeşti centrale; b) administrează Fondul Central Misionar, în limita
bugetului aprobat de Sfântul Sinod, şi prezintă acestuia anual contul de execuţie bugetară; c)
administrează fondurile special instituite la nivelul Administraţiei Patriarhale, potrivit destinaţiei
lor şi în limita sumelor colectate, informând anual Sfântul Sinod despre situaţia acestora; d) aprobă
proiectele de investiţii în limita bugetului Administraţiei Patriarhale, al Institutului Biblic şi de
Misiune Ortodoxă şi al celorlalte instituţii centrale bisericeşti cu scop misionar; e) face demersuri
pe lângă autorităţile publice centrale şi locale, şi pe lângă alte instituţii, pentru obţinerea de sprijin
destinat activităţilor interne şi internaţionale, organizate de Patriarhia Română, prin instituţiile
centrale bisericeşti, precum şi pentru acordarea altor forme de sprijin de la bugetul de stat sau de

178
Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti a fost aprobat de Adunarea Naţională Bisericească în data
de 26 februarie 1950 şi a fost recunoscut prin Decizia ministrului cultelor, nr. 32-234, din 29 septembrie 1950.
179
Art. 64 alin. (1), Statut 2011.
 72

la bugetele locale alocate Bisericii, în general, sau unităţilor de cult din interiorul sau din afara
graniţelor României; f) hotărăşte cu privire la acceptarea donaţiilor, legatelor, sponsorizărilor şi
cumpărării de bunuri în favoarea Patriarhiei Române, pentru instituţiile sale centrale, precum şi în
legătură cu transmiterea folosinţei bunurilor imobile bisericeşti (închiriere, comodat, arendare
etc.), a grevării cu sarcini sau afectării de servituţi a acestora180.
În cadrul prevederilor canonice şi statutare ale Bisericii Ortodoxe Române este
reglementată şi dreptul de proprietate am monahilor. Renunţarea monahului la bunurile sale,
înainte de intrarea în mănăstire, constituie unul dintre primii paşi în efortul acestuia de despătimire
şi de înaintare către comuniunea cu Hristos.
Totodată, această lepădare de lume constituie şi o garanţie a faptului că liniştea mănăstirii
şi a vieţuitorilor acesteia nu va fi tulburată cu eventuale dispute al căror obiect îl formează astfel
de bunuri. Motivul renunţării la posesia bunurilor pământeşti a fost unul eminamente moral şi
duhovnicesc şi a depins, încă de la apariţia monahismului, în primul rând de conştiinţa religioasă
a creştinilor care au preferat calea monahală- În privinţa momentului care preceda intrarea în
monahism, suntem de părere că renunţarea la bunurile ce constituiau patrimoniul personal nu
trebuie asimilată sau confundată cu însuşi renunţarea sau negarea sau pierderea dreptului real de
proprietate. Mărturii în privinţa acestui fapt ne sunt oferite de înseşi regulamentele monahale, din
care s-a citat mai sus, mărturii care, alături de votul sărăciei, rânduiau şi votul ascultării. Conform
acestuia din urmă, monahii se îndeletniceau cu diverse activităţi zilnice. Roadele (indiferent de
felul lor] astfel obţinute, deşi aparţineau în drept celor însărcinaţi cu dobândirea lor, erau folosite
în interesul întregii obşti monahale, conturânduse şi accentuându-se, astfel, într-o manieră practică
şi spirituală, principiul moral al egalităţii181.
Ca şi remarci concluzive la acest subcapitol, se pot aduce următoarele afirmaţii: Biserica
are dreptul de a avea în proprietate bunuri, precum şi dreptul de a administra bunurile sale şi pe
cele care îi sunt date în folosinţă; dreptul de administrare a bunurilor Bisericii este un drept derivat
din dreptul de proprietate al Bisericii şi poate fi constituit şi atribuit doar de titularul dreptului de
proprietate al respectivelor bunuri, care, în anumite condiţii, poate suspenda sau revoca acest drept.

180
Art. 32 lit. f)-k) Statut 2011.
181
Drd. Daniel-Grigore Filimon, Dreptul de proprietate al monahilor, în Biserica Ortodoxă Română. Prevederi
canonice şi statutare şi raportul acestora cu legislaţia civilă în vigoare, în vol. Bunurile Bisericii, ieri şi azi,
coordonator Lector. univ. dr. Georgică Grigoriţă, Ed. Basilica, Bucureşti, 2016, p. 480.
 73

Cel căruia i s-a suspendat sau revocat dreptul de a administra bunuri ale Bisericii poate
contesta respectiva măsură la autoritatea bisericească superioară; biserica îşi administrează
bunurile sale, precum şi cele care-i sunt date în folosinţă, prin organismele ei de autoritate [episcop
şi sinod de episcopi], care, în parohii, mănăstiri şi aşezăminte religioase, încredinţează acest drept
clericilor, monahilor şi, uneori, chiar laicilor. În eparhia încredinţată spre păstorire, episcopul este
responsabil de bunurile Bisericii, pe care trebuie să le administreze transparent şi corect, „ca şi
cum Dumnezeu l-ar veghea", întotdeauna cu ajutorul unui econom ales dintre clericii eparhiei;
sinodul de episcopi are un rol preventiv şi de control în administrarea bunurilor Bisericii şi, în caz
de administrare incorectă, de instanţă de judecată pentru episcopul acuzat; întâistătătorul unui
sinod de episcopi are un rol de supraveghere a corectei administrări a bunurilor respectivei
Bisericii, iar în caz de administrare incorectă, are drept de devoluţiune, şi anume dreptul de a numi
un econom în respectiva eparhie şi de a-l chema pe episcopul acuzat să dea explicaţii în sinodul de
episcopi; din încredinţarea episcopului, parohii şi stareţii au dreptul de a administra bunurile
parohiilor sau al mănăstirilor, întotdeauna cu ajutorul unui econom ales din comunitate.
În unităţile administrative bisericeşti (parohii, mănăstiri sau aşezăminte religioase),
administratorii numiţi de episcop au responsabilitatea administrării bunurilor acestora, episcopului
revenindu-i dreptul de supraveghere şi de sancţionare a celor care administrează nepotrivit
bunurile Bisericii. Din încredinţare episcopului, unii laici au dreptul de a administra ca economi
bunurile unor aşezăminte cu caracter religios (asociaţii şi fundaţii) care funcţionează cu
binecuvântarea Bisericii. Dreptul de administrare a bunurilor Bisericii încetează din momentul în
care persoana numită administrator nu mai ocupă respectiva slujire eclesială; în situaţiile în care
administratorii de bunuri ale Bisericii ar provoca pagube, din neatenţie sau rea voinţă, aceştia
răspund canonic-disciplinar şi administrativ-bisericesc în faţa autorităţii bisericeşti (episcopul sau
sinodul de episcopi), şi legal în faţa instanţelor civile şi penale, în baza legislaţiei în vigoare în
statul în care în unitatea bisericească este organizată şi funcţionează.
Toate aceste principii canonice, fundamentale pentru administrarea bunurilor Bisericii,
trebuie să fie aplicate întotdeauna prin coroborare şi nu separat, ţinându-se, bineînţeles, cont de
celelalte principii canonice fundamentale pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii şi avându-se
în vedere scopul fundamental al folosirii acestora, şi anume mântuirea.
 74

Concluzii

Faţă de bunurile obşteşti avem datoria ca in primul rând să contribuim la crearea şi sporirea
lor. Preţuim şi admirăm poporul nostru pentru că a creat numeroase bunuri religioase, economice,
ştiinţifice, artistice, etc., dar nu trebuie să ne mulţumim numai cu atât. Ave m datoria de a urma
exemplul înaintaşilor noştri şi, după cum ei s-au străduit, în condiţii destul de grele, să ne ofere tot
ce avem în prezent, aşa şi noi cei de azi trebuie să contribuim personal la crearea şi sporirea
bunurilor şi la stimularea şi încurajarea efortului creator, pentru poporul nostru.
Bunurile Obşteşti trebuie bine chivernisite pentru a fi valorificate la maximum. Bunurile
trebuie ferite de degradare, de înstrăinare şi de distrugere. Ele trebuie păstrate într-o stare perfectă
aşa cum le-am primit de la înaintaşi. Atunci cînd din diferite cauze au suferit vreo stricăciune,
trebuie reparate. Bunurilor obşteşti trebuie să li se acorde o îngrijire deosebită, mult mai mare decât
celor particulare, pentru că de ele se bucură toţi. O carte dintr-o bibliotecă publică sau un tablou
expus într-o expoziţie valorează mult mai mult decît aceeaşi carte sau acelaşi tablou într-o colecţie
personală, deoarece accesibilitatea şi posibilitatea de cunoaştere este mult mai mare în primul caz.
De aceea se impune ca o datorie a fiecăruia dintre noi de a veghea ca tot ceea ce aparţine
colectivităţii să fie ferit de distrugere şi înstrăinare. Trebuie cultivată conştiinţa respectului pentru
bunurile obşteşti ca să nu fie distruse prin diferite forme sau lăsate risipite în ploaie şi-n alte locuri
necorespunzătoare păstrării lor în bună stare. E dureros faptul că-n statele capitaliste plusvaloarea
bunurilor obşteşti nu e întrebuinţată în scopuri nobile ca: asistenţă socială, clădirea de şcoli pentru
cei neştiutori de carte, spitale pentru cei bolnavi etc., ci în scopuri josnice de distrugere a fiinţei
umane.
Subiectul dreptului de proprietate bisericească, indiferent cum a fost înţeles în timp şi
indiferent de forma juridică de astăzi, trebuie să urmărească un singur lucru, şi anume să ajute la
misiunea Bisericii, sub toate aspectele ei, liturgic, cateheticodogmatic, social şi canonic. Atunci
când subiectul dreptului de proprietate bisericească ajunge să împiedice misiunea Bisericii,
înseamnă că Biserica, prin autorităţile ei canonice, trebuie să se apere şi să-şi redefinească poziţia
ei în acest aspect. 3. în sfintele canoane, cu privire la subiectul dreptului de proprietate bisericească,
 75

găsim un singur principiu clar şi inconfundabil: administrarea proprietăţii bisericeşti trebuie să se

facă transparent, de către episcopul canonic, împreună cu toţi clericii lui, cu posibilitatea
participării mirenilor, activitate de care este răspunzător în faţa autorităţilor bisericeşti superioare,
pentru a exclude orice formă de abatere de la misiunea Bisericii (a se vedea, mai ales, Canonul 41
Apostolic; Canoanele 24 şi 25 ale Sinodului din Antiohia). în contextul actual, cu privire la
subiectul dreptului de proprietate bisericească, fiecare Biserică Ortodoxă locală are reglementări
specifice, adaptate regimurilor juridice din fiecare ţară.
Biserica Ortodoxă Română, după perioada comunistă, în care dreptul de proprietate
bisericească (şi, mai ales, dreptul de proprietate privată) a fost drastic mutilat, şi-a refăcut propria
legislaţie bisericească, în conformitate cu noul regim juridic din România. în acest context,
doctrina canonică a Bisericii Ortodoxe Române, pe baza tradiţiei canonice, ţinând cont de legislaţia
actuală, învaţă că subiectul dreptului de proprietate bisericească este fiecare unitate bisericească
locală, componentă a Bisericii Ortodoxe Române (art. 40 din Statutul pentru organizarea şi
funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, 2008], căreia i se recunoaşte personalitatea juridică (art.
41, Statutul B.O.R.). Toate proprietăţile bisericeşti, indiferent de titularul lor, formează
patrimoniul unitar al Bisericii Ortodoxe Române (art. 169, Statutul B.O.R.).
Administrarea acestor proprietăţi se face numai cu aprobarea autorităţilor bisericeşti
superioare (art. 170, par. 10, Statutul B.O.R.), în ideea unităţii, corectitudinii şi transparenţei
acestor acte, ţinând cont de legislaţia civilă în vigoare şi, mai ales, de nevoile comunităţii
credincioşilor, spre mântuirea lor. Scopul întrebuinţării patrimoniului bisericesc a impus, de la
început, consacrarea principiului inalienabilităţii acestei averi. Canoanele Bisericii consfinţesc
acest principiu şi cuprind sancţiuni foarte aspre pentru păstrarea destinaţiei bunurilor bisericeşti şi
interzicerea înstrăinării lor. Biserica Ortodoxă Română defineşte, în propriul Statut, patrimoniul
bisericesc, ca fiind alcătuit din totalitatea bunurilor aparţinând unităţilor de cult, dar şi din bunurile
aflate în folosinţă, care se administrează potrivit actelor de dobândire şi Statutului BOR.
În articolul 170 din Statut se menţionează însă că, în cazul bunurilor sacre, între care sunt
incluse explicit locaşurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele etc.), proprietatea poate fi
exclusiv bisericească. Cât priveşte operele create de monahi şi de ierarhi, trebuie făcută o distincţie
între cele create anterior intrării în monahism sau arhierie, respectiv cele create ulterior acestui
moment. Potrivit Metodologiei cu nr. 945/27 aprilie 2012, punctele 1 şi 3, monahii şi ierarhii au
obligaţia să lase Bisericii, prin act autentic (testament sau donaţie], bunurile dobândite în timp ce
 76

au fost slujitori ai acesteia, cu excepţia bunurilor personale, care nu au fost dobândite din banii
Bisericii, de la slujitorii sau credincioşii Bisericii; iar bunurile personale sunt acele bunuri mobile
sau imobile dobândite anterior intrării în monahism sau arhierie, precum şi cele care se dobândesc
ulterior din salarii sau moşteniri.
Dacă în Biserica primară, episcopul administra personal bunurile Bisericii, primite sub
forma darurilor aduse de credincioşi în timpul serviciului divin, astăzi, acesta este ajutat de către
organisme statutare, focalizându-se, în primul rând, pe slujirea de învăţător, slujitor al Sfintelor
Taine, păstor al eparhiei sale, în conformitate cu prevederile Sfintelor Canoane, şi, în al doilea
rând, pe prevederile legislaţiei bisericeşti pozitive, şi anume prevederile Statutului şi
regulamentelor bisericeşti, precum şi hotărârile Sfântului Sinod. Aşadar, articolele Statutului
pentru organizarea şifuncţionarea Bisericii Ortodoxe Române au la baza redactării lor normele
canonice, în altă ordine de idei, Statutul nu face altceva decât să recepteze tradiţia canonică, izvorul
legislaţiei bisericeşti positive.
 77

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006.

I. Lucrări de specialitate
1. Almăşan, Conf. univ. dr. Adriana, Apărarea juridică a bunurilor mobile ale Bisericii, în vol.
Bunurile Bisericii, ieri şi azi, coordonator Lector. univ. dr. Georgică Grigoriţă, Ed. Basilica,
Bucureşti, 2016.

2. Belea, Prot. Nicodim, Gânduri despre rolul conştiinţei în chivernisirea bunurilor Bisericii, în
M.A., anul X, nr. 7-8, iulie-august, 1965.

3. Călugăr, Pr. prof. dr. Dumitru, Răspunderea preotului în administrarea bunurilor parohiale,
expresie a grijii faţă de bunurile colectivităţii, în M.A., anul XVIII, nr. 1-2, ianuarie-februarie,
1973.

4. Coman, Pr. Ioan G., , Bogăţia piedică în calea mântuirii, în S.T., anul IV, nr. 9-10, noiembrie-
decembrie, 1952.

5. Idem, Creştinismul şi bunurile materiale după Sfinţii Părinţi, în S.T., nr. 3 -4, mai-iunie 1949.

6. Idem, Învăţătura creştină despre bunurile economice, în S.T., anul III, nr. 3-4, martie-aprilie,
1951.

7. Idem, Temeiuri biblice şi patristice pentru folosirea în comun de către oameni a mijloacelor de
trai, în S.T., anul V (1953), nr. 9-10.
 78

8. Constantinescu, Lect. univ. dr. Iulian Mihai L., Personalitatea juridică şi capacitatea civilă a
Bisericii, privind dreptul de administrare a patrimoniului, în vol. Bunurile Bisericii, ieri şi azi,
coordonator Lector. univ. dr. Georgică Grigoriţă, Ed. Basilica, Bucureşti, 2016.

9. Corduneanu, Pr. Ionuţ-Gabriel, Regimul juridic al locaşurilor de cult, în vol. Bunurile Bisericii,
ieri şi azi, coordonator Lector. univ. dr. Georgică Grigoriţă, Ed. Basilica, Bucureşti, 2016.

10. D. B., Atitudinea credinciosului faţă de bunurile materiale, în M.A., anul II, nr. 3-4, martie-
aprilie, 1957.

11. Idem, ,,Temeiul viefii omului este... pâinea’’ în M.A., anul II, nr. 3-4, martie-aprilie, 1957.

12. Filimon, Drd. Daniel-Grigore, Dreptul de proprietate al monahilor, în Biserica Ortodoxă

Română. Prevederi canonice şi statutare şi raportul acestora cu legislaţia civilă în vigoare, în vol.
Bunurile Bisericii, ieri şi azi, coordonator Lector. univ. dr. Georgică Grigoriţă, Ed. Basilica,
Bucureşti, 2016.
13. Grigoriţă, Lect. univ. dr. Georgică, Prevederi canonice privind dreptul de administrare a
bunurilor Bisericii, în vol. Bunurile Bisericii, ieri şi azi, coordonator Lector. univ. dr. Georgică
Grigoriţă, Ed. Basilica, Bucureşti, 2016.

14. Ivan, Prof. dr. Iorgu, Bunurile bisericeşti în primele şase secole. Situaţia lor juridică şi
canonică, Ed. Basilica, Bucureeşti, 2014.

15. Lupşa, Şt., Învăţătura creştină despre bunurile materiale, în Îndrumător bisericesc, Tiparul
Tipografiei ,,Reîntregirea'', Sibiu, 1957.

16. Marga, Pr. conf. univ. dr. Irimie, Problema subiectului dreptului de proprietate în Biserică, în
vol. Bunurile Bisericii, ieri şi azi, coordonator Lector. univ. dr. Georgică Grigoriţă, Ed. Basilica,
Bucureşti, 2016.

17. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, vol. II, partea I, trad. de
Uşor Kovincici şi Nicolae Popovici, Tipografia Diecezană, Arad, 1934.
 79

18. Miron, Doctorand Pr. Dan, Atitudinea faţă de bunurile obşteşti după concepţia moralei
creştine, în S.T., anul XXI, nr. 9-10, noiembrie-decembrie, 1969.

19. Roman, Asist. univ. dr. Emilian-Iustinian, Reflectarea normelor canonice în legislaţia actuală
a Bisericii, în privinţa patrimoniului bisericesc, în vol. Bunurile Bisericii, ieri şi azi, coordonator
Lector. univ. dr. Georgică Grigoriţă, Ed. Basilica, Bucureşti, 2016.

20. Sinaitul, Preasfinţitul Părinte Ieronim, Bunurile de patrimoniu ale Bisericii Ortodoxe Române.
Legislaţia în vigoare în România şi prevederi statutare, în vol. Bunurile Bisericii, ieri şi azi,
coordonator Lector. univ. dr. Georgică Grigoriţă, Ed. Basilica, Bucureşti, 2016.

21. Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, 2011.

22. Trăilă, Lect. univ. dr. Doru, Dreptul de autor, ca bun al Bisericii, în vol. Bunurile Bisericii,
ieri şi azi, coordonator Lector. univ. dr. Georgică Grigoriţă, Ed. Basilica, Bucureşti, 2016.

II. Manuale şi dicţionare

23. Zăgrean, Arhid. Prof. dr. Ioan, Morala creştină. Manual pentru seminariile teologice, Ed.
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006.

III. Cărţi, articole, studii

24. Beleiu, Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

25. Belu, Pr. Prof. D., Temeiul vieţii omului este... pâinea, în M.A., anul II (1957), nr. 3.

26. Bîrsan, Corneliu, Drept civil. Drepturi reale principale în reglementarea Noului Cod civil,
Hamangiu, 2013.

27. Boicu, D., Teodosie cel Mare şi Edictul de la Tesalonic (28 februarie 380). Circumstanţe,
comentariu, receptare, în R.T., anul XCIV (2012), nr. 2 Teodosie cel Mare şi Edictul de la
 80

Tesalonic (28 februarie 380). Circumstanţe, comentariu, receptare, în R.T., anul XCIV (2012), nr.
2.

28. Cosma, Magistrand Sorin, Munca în comun şi morala creştină, în S.T., anul XV, nr. 3-4,
martie-aprilie, 1963.

29. Damşa, Diacon prof. Teodor, Bogăţia şi sărăcia în lumina omiliilor Sf. Vasile cel Mare, în
M.B., anul XXIX, nr. 4-6, 1979.

30. Dură, Pr. N., Edictul de la Milan (313) şi impactul lui asupra relaţiilor dintre Stat şi Biserică.
Câteva consideraţii istorice, juridice şi ecleziologice, în M.O., anul LXIV (2012), nr. 5-8.

31. Floca, Arhid. prof. dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sophia,
Bucureşti, 2005.

32. Idem, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. 1,

Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990.

33. Kaplan, Michael, Bizanţ, Nemira, Bucureşti, 2010

34. Marcu, Pr. Prof. Dr. Grigorie, Actualitatea Epistolei Sfântului Iacov, în M.A., anul II, nr. 1-2,
ianuarie-februarie, 1957.

35. Mladin, Pr . Prof. Dr. N., Morala creştină şi patriotismul, în M.B., anul XIV (1964), nr. 7-8.

36. Moisescu, Prof. Iustin, Ierarhia bisericescă în epoca apostolică, Craiova, 1955.

37. Negoiţă, Pr. magistr. Ilie, Demnitatea muncii la Sfântul Ioan Gură de Aur, în S.T., anul XV,
nr. 3-4, martie-aprilie, 1963.

38. Niţă, Stravofora Nazaria, Rugăciunea şi munca, în Îndrumător bisericesc misionar şi patrotic,
4, Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1988.
 81

39. Norocel, Arhim. Epifanie, Egalitatea oamenilor in concepţia Sfintului Vasile cel Mare, în
M.M.S., anul XLVIII (1972), nr. 1-2.

40. Idem, Învăţătura Sfântului Vasile cel Mare, pentru folosirea bunurilor materiale, în G.B., anul
XXXVIII, nr. 5-6, mai-iunie, 1979.

41. Perşa, Drd. Răzvan, Statutul canonic al economului bisericesc pentru administrarea bunurilor
eclesiale, în vol. Bunurile Bisericii, ieri şi azi, coordonator Lector. univ. dr. Georgică Grigoriţă,
Ed. Basilica, Bucureşti, 2016.

42. Popa, Arhim. Ioasaf, Sfaturile evanghelice în Biserica Ortodoxă după Sfinţii Părinţi, Ed.
Curtea Veche, Bucureşti, 2007.

43. Sârbu, Pr. prof. Corneliu, Solidaritatea umană, în M.M.S., anul XXXVI, nr. 9-12, 1960.

44. Stan, Pr. prof. Liviu, Iubeşte pe fratele tău, în M.O., anul XI, nr. 9-12, 1959.

45. Stăniloae, Pr. Dumitru, Comunitate prin iubire, în, Ortodoxia, anul XV (1963), nr. 1.

46. Idem, Realitatea tainică a Bisericii, în Ortodoxia, anul XXXVI (1984), nr. 3.

47. Steinhardt, Nicolae, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu loan Pintea, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1993.

48. Stoleru, Pr. Nicolae, Spirtualitatea ortodoxă şi slujirea creştină. Teză de doctorat, partea I, în
Ortodoxia, anul XLI, nr. 2, aprilie-iunie, 1990.

49. Vasiliu, Lect. Dr. Cezar, Atitudinea Sfinţilor Trei Ierarhi faţă de societatea vremii lor, în S.T.,
anul XXXII, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1980.
 82

50. Vicovan, Pr. Ioan, Daţi-le voi să mănânce. Filantropia creştină – Istorie şi spiritualitate, Ed.
Trinitas, Iaşi, 2002.
 83

Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………………...

Cap. I. Bunurile bisericeşti, munca şi bogăţia în concepţia creştină………………………...…4

I.1. Atitudinea faţă de bunuri în morala creştină. Clasificarea bunurilor…………………………...4
I.2. Atitudinea faţă de bogăţie…………………………………………………………………….18
I.3. Munca şi valoare ei în religia creştină.......................................................................................27
I.4.Necesitatea muncii după învăţătura Sfinţilor Părinţi.................................................................28

Cap.II. Dreptul de proprietate a bunurilor bisericeşti în Biserica Ortodoxă Română.

Abordare juridică şi canonică………………………………………………………………….36
II.1. Problema dreptului de proprietate în Biserică.........................................................................36
II.2. Abordarea juridică a dreptului de proprietate..........................................................................41
II.3. Regimul juridic al locaşurilor de cult. Protejarea patrimoniului cultural-religios…………....46

Cap. III. Administrarea bunurilor bisericeşti………………………………………………...54

III.1. Administrarea bunurilor bisericeşti în perioada patristică şi legislaţia bizantină…………...54
III.2. Prevederile canonice şi legistative privind administrarea bunurilor bisericeşti......................64

Concluzii.......................................................................................................................................74
Bibliografie...................................................................................................................................77
Cuprins.........................................................................................................................................83
 84

Abrevieri

A.B. – Altarul Banatului

B.O.R. - Biserica Ortodoxă Română

Ed.I.B.M.O.-Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă

Ed.I.B.M.B.O.R. - Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române

M.A – Mitropolia Ardealului

M.B. – Mitropolia Banatului

S.T. - Studii Teologice, Revista Facultăţilor de Teologie din Patriarhia Română

T.V. - Teologie și Viață

85

CV
 86

DECLARAȚIE

Subsemnatul, Comanescu Cristian, absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru

Stăniloae” din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, declar pe propria-mi
răspundere că lucrarea de diserație cu titlul: ,,” îmi aparţine în întregime şi că în afară de lucrările
indicate în bibliografie nu am mai folosit alte lucrări.

De asemenea, declar că lucrarea nu este plagiată, fiind concepută în stil personal.

Data: Semnătura:
87