Raportul dintre natură și har după învățătura Bisericii

Răsăritene

-Lucrare de seminar la disciplina

Comunicarea omului cu Dumnezeu și cu semenii-
Programul de studiu: Comunicare și consiliere psihologică și spirituală
Anul I

Masterand: Coordonator:
Ciohodaru Lucian Constantin prof. dr. Vasile Cristescu

octombrie 2020
 Cuprinsul
Introducere..................................................................................................................................3

Capitolul 1. Delimitări conceptuale............................................................................................4

1.1. Harul dumnezeiesc. Definiții și caracteristici..............................................................4

1.1.1. Definiții.................................................................................................................4

1.1.2. Caracteristici ale harului.......................................................................................5

1.2. Natura umană...............................................................................................................6

1.2.1. Tipoligiile naturii umane.......................................................................................6

1.2.2. Graduarea şi ierarhia fiinţelor (Veacuri, duhuri, lume, om).................................9

Capitolul 2. Raportul dintre natură și har.................................................................................11

2.1 Învăţătura ortodoxă despre raportul dintre natură şi har.................................................11

2.2. RAPORTUL COMPLEMENTAR ȘI SINTEZA ORGANICĂ ÎNTRE

NATURĂ ȘI HAR ÎN CONCEPȚIA ORTODOXĂ............................................................12

2.3. Lucrarea Harului dumnezeiesc prin Sfintele Taine........................................................14

Concluziile................................................................................................................................15

Bibliografie...............................................................................................................................16
 Introducere

Faptul că omul postmodern al zilelor noastre, invocând anumite drepturi fundamentale

legitime, își raportează existența la propria natură într-un mod arbitrar și neconvențional, îl
îneacă în libertatea-i autopermisivă, cu toate consecințele labirintice ce decurg de aici.
Interpretând și abordând însă natura umană fără discernământul cuvenit, prin promovarea
unui individualism egocentric unilateral și steril, înseamnă a închide orizontul dinamic și
creator al persoanei umane și implicit a-i degrada naturii autenticitatea.1
În lucrarea de față, voi prezenta câteva aspecte esențiale referitoare la raportul dintre
natură și har. În prima parte a lurării, voi defini noțiunea de har, voi menționa în ce manieră se
acordă harul și prin ce se face simțit prezent. În cele ce urmează, voi vorbi despre natura
umană și maniera în care harul dumnezeiesc a îndreptat ființa căzută în păcat.
În ultima parte a lucrării, voi menționa importanța comuniunii în Biserică prin
participarea credincioșilor la slujbele Bisericii și la Liturghia de după Liturghie și cum
lucrează Dumnezeu prin harul Său în lume.

1
https://altarul-banatului.ro/?page_id=595&fbclid=IwAR0uFNBVr9MRYwaNZCzEzsVcNN4Ti-
5ac_bPUGawefjAviySH5cwlbbF1BY#_ftn1 , data accesării: 27.10.2020.
 Capitolul 1. Delimitări conceptuale

1.1. Harul dumnezeiesc. Definiții și caracteristici.

1.1.1. Definiții

Învăţătura ortodoxă nu concepe harul ca pe un bun în sine, detaşabil de Dumnezeu.

Ca dovadă este faptul că ea alternează afirmaţia că mântuirea se dobândeşte prin har cu cea
că “omul dobândeşte mântuirea în comuniune cu Hristos sau prin Duhul Sfânt". în privinţa
harului, trebuie accentuată calitatea lui de putere inepuizabilă care vine din dumnezeirea lui
Hristos şi se sălăşluieşte în umanitatea Lui. El deschide astfel o perspectivă de lumină şi-l
deschide pe om spre comuniunea cu Hristos şi Sfânta Treime. Harul este o fereastră spre
Dumnezeu ca Persoană, fiind astfel comuniunea cu Hristos în Duhul Sfânt. Pentru a înţelege
prezenţa persoanei lui Hristos în lucrarea harului, care ne este dată prin Duhul Sfânt, este
folosită analogia relaţiilor dintre persoanele umane. Când o persoană are o influenţă pozitivă
asupra alteia, influenţa ei nu rămâne o simplă lucrare exterioară, ci se imprimă în fiinţa ei ca
o putere exercitată neîntrerupt de ea însăşi şi pe care cealaltă o poate actualiza când voieşte.
Harul Duhului Sfânt imprimat ca putere în fiinţa omului este simţit de el ca prezenţă şi ca
lucrare a Lui. Există două forme de prezenţă a harului în om:
- o imprimare în el ca putere;
- o prezenţă simţită ca lucrare, primită prin voinţa omului.
Harul, ca energie necreată, izvorăşte din fiinţa divină dar nu se separă de ea, fiind o lucrare
a celor 3 Persoane divine şi o dovadă a prezenţei lor.Îînvăţătura aceasta şi-a atins cea mai
clară expresie în formularea Sfântului Grigorie Paianta: “Harul este o energie necreată
izvorâtă din fiinţa dumnezeiască a celor trei ipostasuri şi nedespărţită de ea”.2

2
Conf. dr. Vasile Cristescu, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Tehno Press, Iași, 2009, p. 139.
 1.1.2. Caracteristici ale harului
Harul este o stare continuă, o prezenţă continuă şi activă a lui Hristos. El se mai
numeşte şi “al lui Hristos" şi se folosesc alternativ expresiile “suntem în har sau Duh prin
comuniunea cu Hristos”, sau “suntem în Hristos prin împărtăşirea de Duhul Sfânt”. Nu se
poate spune că intrăm în comuniune cu Hristos şi apoi primim harul, deoarece opera lui
Hristos şi a Duhului Sfânt sunt inseparabile şi se petrec deodată. Harul şi darurile pe care le
aduce sunt bunurile cuprinse în natura îndumnezeită a lui Hristos care sunt în interiorul nostru
prin Duhul Sfânt.
Sfântul Simeon Noul Teolog spunea că “dacă Fiul este uşa care duce la Tatăl, Sfântul
Duh este cheia care deschide această uşă”. Învăţătura că Sfântul Duh este o persoană ne
fereşte de pericolul de a considera puterea cu care cunoaştem pe Dumnezeu şi ne
îndumnezeim ca o putere a noastră. Prin Sfântul Duh, noi intrăm într-un dialog cu Hristos care
devine mereu model pentru noi. Dialogul acesta este valabil atât în planul istoric cât şi în cel
al vieţii veşnice. Aceasta însă nu anulează pe om ca persoană, ci ne păstrează în această
calitate şi ne ridică până la măsura în care omul devine o încorporare a Duhului, în sensul că
persoanele umane se împlinesc numai într-o legătură strânsă cu Sfântul Duh. “Sfântul Duh nu
ne dă ceva propriu numai Lui, ci dumnezeirea comună a celor 3 Persoane ("dumnezeire - nu
fiinţa dumnezeiască, ci energia fiinţei”.3
Sfântul Irineu de Lyon arată că “unde este Duhul Sfânt, acolo este şi Biserica şi unde
este Biserica, acolo este Sfântul Duh”. însă Sfântul Duh şi lucrarea Lui este acolo unde se află
Hristos cu trupul Lui îndumnezeit (Pr.Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică, 2). Duhul este
cel care crează, prin lucrarea Lui, în creştin, dispoziţia unităţii. De aceea, conform Sfintei
Scripturi, cei stăpâniţi de tendinţa dezbinării nu au Duhul lui Hristos şi nu se află în harul
Lui. In Răsărit, harul rămâne mereu aportul personal al Duhului de viaţă făcător prin care
acesta ne promovează, pentru a rămâne în comuniunea Bisericii după chipul Sfintei Treimi.
Sfântul Vasile cel Mare: “El este total prezent în fiecare şi peste toţi” (Despre Duhul Sfânt).
Sfântul Chirii al Alexandriei: “Fără un har necreat noi nu suntem readuşi la asemănarea cu
Dumnezeu din care am căzut. Ţinem la dumnezeirea Sfântului Duh pentru că noi nu suntem
părtaşi ai unui har neipostatic, ci ai energiei Duhului dumnezeiesc care fiind chipul lui
Dumnezeu ne face şi pe noi chipul Fiului ”.4

3
Ibidem, pp. 141-142.
4
Ibidem, pp. 142-143.
 1.2. Natura umană

1.2.1. Tipoligiile naturii umane

Sfântul Apostol Pavel identifică omul interior5 cu inima – καρδία –, care reprezintă
locul central și cel mai adânc al sufletului. Fiind interiorul și întregul omului, kardia este
punctul cardinal al vieții lăuntrice, originea și sediul tuturor puterilor și funcțiilor sufletești.
Aici se dă lupta hotărâtoare dintre lucrarea harului divin spre sacralitatea naturii umane și
gândurile rele ce ies din inimă ca dintr-un „abis de nepătruns”, spre a destrăma viața
duhovnicească și a prăbuși natura în robia patimilor.
În gândirea și trăirea filocalică, înnoirea spirituală va deveni criteriul și chezășia
autenticității chipului lui Dumnezeu în om. „În omul lăuntric stă scaunul virtuților, toată
înțelegerea și știința, în el se lucrează înnoirea chipului lui” – spune Origen6
Această înnoire interioară, având un caracter spiritual, este specifică omului
duhovnicesc = ὁ ἄνϑρωπος πνευματικός, care având judecata Duhului se împărtășește de
„mintea lui Hristos” = νοὸς τοῦ Χριστοῦ (I Corinteni 2, 16), fiind capabil să judece toate
lucrurile duhovnicește, cum însuși Hristos le-ar judeca, spre a străluci lumina împărăției lui
Dumnezeu, care este „pace, dreptate și bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 10, 17), în
întunerecul și vuietul amețitor al lumii.
Spre deosebire de acesta este omul firesc = ὁ ἄνϑρωπος ψυχικός, care se definește,
conform concepției platonice, prin natura sa irascibilă: τὸ ϑυμικόν și prin cea pofticioasă: τὸ
ἐπιϑυμετικόν. Acestea sunt iraționale și pot funcționa independent de natura rațională: τὸ
λογιστικόν sau de cea pnevmatică: νοῦς. Fiind însă în afara funcției raționale, acestea pot
constitui o continuă ispitire spre păcat, motiv pentru care în limbajul părinților filocalici sunt
considerate a fi „partea pătimașă a sufletului”. În același timp, omul firesc nu poate „primi
cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci sunt pentru el nebunie, și nu le poate înțelege pentru că
ele se judecă duhovnicește” (I Corinteni 2, 14-16). Iar această judecată duhovnicească îi este
proprie doar omului duhovnicesc, fiindcă omul trupesc, neputând pătrunde în simțirea lucrării
tainice a Duhului ca viață de har, nu-i va putea înțelege nici sensul. Unul ca acesta va rămâne
străin, bunăoară, în fața uneia din mărturisirile specific duhovnicești, precum adeverirea
Sfântului Apostol Pavel, când spune: „… ne lăudăm cu nădejdea măririi lui Dumnezeu; și nu
numai atât, ci ne lăudăm în necazuri, știind că necazul aduce răbdare, iar răbdarea aduce

5
Pr. prof. univ. dr. Sorin Cosma, AUTENTICITATEA NATURII UMANE DIN PERSPECTIVA MISIUNII
SPIRITUALE A BISERICII, Altarul Banatului.
6
Omilia la Numeri, 24, 2 – după T. Spidlik, Spiritualitatea…, p. 122.
încercare, iar încercarea nu dezamăgește pentru că dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în
inimile noastre prin Duhul Sfânt cel dat nouă” (Romani 5, 2-5). La fel declară Apostolul și în
alte împrejurări: „… deci cu mare plăcere mă voi lăuda mai mult în slăbiciunile mele, pentru
ca să sălășluiască în mine puterea lui Hristos. Pentru aceea, mă bucur în slăbiciuni, în
defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos; căci, când sunt slab, atunci sunt
tare” (II Corinteni 12, 9-10). Sau: „m-am umplut de mângâiere, sunt covârșit de bucurie
pentru tot necazul nostru” (II Corinteni 7, 4). Desigur, omul firesc nu poate înțelege acest
paradox, fiindcă nu este luminat de harul credinței care sesizează și conduce la dragostea lui
Hristos creind disponibilitatea libertății de a jertfi totul pentru desăvârșirea ei în viața ta,
lăsându-te, adică, „păgubit de toate și pe toate să le socotești gunoaie pentru a-l câștiga pe
Hristos… Și ca să-L cunoști pe El și puterea învierii Lui, să devii părtaș la patimile Lui,
asemănându-te cu moartea Lui” (Filipeni 3, 8-12), pe baza convingerii de neclintit că „ni s-a
dat pentru Hristos nu numai să credem în El, ci și să pătimim pentru El” (Filipeni 1, 21).
În același context vom mai putea adăuga, spre exemplificare, și faptul că o judecată firească,
neputând înțelege valoarea duhovnicească a iubirii vrăjmașului, se pronunță adversativ, în
sensul că aceasta ar scoate morala din istorie (Fr. Nietzsche). Numai că harul iubirii lucrătoare
în viața duhovnicească o face biruitoare asupra tensiunilor și învrăjbirilor de tot felul existente
în lume, aducând odată cu pacea lui Hristos raza de lumină a binecuvântării, a răbdării și a
mângâierii divine, conform mărturiei apostolice: „… ocărâți fiind, binecuvântăm; prigoniți
fiind, răbdăm; huliți fiind, mângâiem…” (I Corinteni 4, 12-13). Și astfel de exemple, în
variate forme de trăire duhovnicească, pot continua…
Natura umană cea mai decăzută aparține însă omului trupesc, numit și „carnal” = ὁ
ἄνϑρωπος σαρκικὸς. Unul ca acesta, fiind căzut din starea de har, își trăiește viața cu
prioritate „după trup” (κατὰ σάρκα), dominată de iraționalitatea instinctelor, afectelor și
poftelor nesăbuite ale simțurilor (Romani 8, 4-18). Chiar și mintea, νοὸς-ul, care prin natura
sa este nepătimitoare, devine νοὸς τῆς σαρκὸς („mintea cărnii” – Coloseni 2, 18), încât
întreaga fire și viață va fi pervertită de iraționalitatea patimilor. În fond, această „minte a
cărnii” înseamnă tocmai pervertirea conștiinței, care în loc să îndeplinească funcția ei specific
axiologică, pe măsură să frâneze pornirile venite din inconștientul tenebros al naturii umane,
le motivează, găsindu-le argumente de susținere și, în același timp, situații de afirmare
efectivă prin acțiuni dăunătoare naturii.
Din această prezentare comparativă putem aprecia că spre deosebire de omul trupesc
(carnal), dominat de influența simțurilor și înrobit de impetuozitatea instinctelor și afectelor,
este mereu ispitit și determinat să săvârșească ceea ce Apostolul numește „faptele trupului”,
adică: desfrânarea, necurăția, necumpătarea, vrăjitoria, dușmăniile, ereziile… (Galateni 5, 19-
20). În schimb, omul firesc (natural) își poate domina, controla și orienta, prin legea morală
naturală înscrisă în firea sa (Romani 2, 14), adică prin rațiune și voință, simțurile, instinctele și
afectele, dovedindu-se stăpân pe sine, responsabil în viața socială, educat, de caracter, chiar
religios, dar nu neapărat și duhovnicesc, pătruns de lucrarea sfințitoare a harului. Poate fi
angajat în acțiuni sociale favorabile religiei și credinței, dar, nefiind și duhovnicesc, se
orientează cu precădere după duhul lumii și după conjuncturile comunitare în care activează,
sau după interese personale, încât și comportamentul lui moral va fi oscilant, mai ales că
noțiunea de păcat nu are o semnificație prea adâncă în conștiința lui, ci mai mult una de
imagine…
Spre deosebire de omul trupesc și de cel firesc, omul duhovnicesc se conduce după
rațiunea luminată de harul Duhului, pătrunsă de „duhul vieții în Hristos, care o eliberează de
legea păcatului și a morții” (Romani 8, 2). Și astfel, înnoindu-se cu duhul minții =
ἀνανεοῦσϑαι δὲ τῷ πνεύματι τοῦ νοὸς (Efeseni 4, 23), se va detașa, după cum îndeamnă
Apostolul, de duhul păcatului din lume: „Nu vă conformați cu acest veac, ci schimbați-vă prin
înnoirea minții voastre = μεταμορφοῦσϑε τῇ ἀνακαινώσει τοῦ νοὸς, ca să cunoașteți care este
voia lui Dumnezeu cea bună și bine plăcută și desăvârșită” (Romani 12, 2). Și astfel, mintea
coborâtă în „inima în care locuiește prin credință Hristos” (Efeseni 3, 17) va rodi fapta
Duhului, care este „dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine,
blândețe, cumpătare” (Galateni 5, 22), spre a-i da naturii umane autenticitatea primordială
prin sfințenia vieții omului, ce se transmite lumii spre izbăvirea ei din păcat.
 1.2.2. Graduarea şi ierarhia fiinţelor (Veacuri, duhuri, lume, om)

În cele ce urmează, vom prezenta ierarhia ființelor umane, după Nikos A.

MATSOUKAS în al doilea volum al lucrării TEOLOGIE DOGMATICĂ
ŞI SIMBOLICĂ.7
După o linie comună a teologiei patristice, toată creaţia sensibilă şi inteligibilă este
icoana (chipul) Fiinţei, a Dumnezeului Triadic8. Totuşi în creaţie există, în principiu, o
asemenea graduare încât participarea fiecărei părţi la lucrările dumnezeieşti să fie diferită,
drept care şi rezultatele sunt diferite. Insă toată realitatea creată participă la lucrările
dumnezeieşti şi constituie o existenţă unitară şi polidinamică. în această existenţă după clase
şi sectoare se manifestă mişcările neîntrerupte, varietatea harismelor şi transmiterile puterilor
luminătoare şi sfinţitoare. Cu alte cuvinte, întreaga realitate universală, sensibilă şi inteligibilă
constituie un trup cu multe membre, care participă la dumnezeieştile lucrări în mod analog cu
receptivitatea lor. în acest fel, lucrarea cea una şi neîmpărţită a Monadei Triipostatice se
multiplică în conformitate cu receptivităţile fiinţelor. Cele care participă, după receptivitatea
lor, numai la lucrarea făcătoare de existenţă (odoionoio Evepyeia) au doar existenţa (xo dvai);
cele care participă şi la lucrarea făcătoare de viaţă (^coonoio evEpyeia) au şi viaţa; cele care
participă şi la lucrarea dătătoare de înţelepciune (oocponoio evEpyexa) au existenţa, viaţa şi
înţelepciunea; şi cele care participă la lucrarea îndumnezeitoare (0£onoio evEpyeia) posedă
existenţa, viaţa, înţelepciunea şi procesul îndumnezeirii. Dumnezeu însuşi este «cauza
făcătoare de frumuseţe» a fiinţei (create a) făpturilor, a vieţii, a raţiunii şi a îndumnezeirii 9.
Nimic nu rămâne în afara edificiului constituit din lucrările Monadei în trei ipostasuri; natură,
istorie, viaţă, mişcare, raţiune, minte, făptuirea virtuţilor, clase (ordine) şi sectoare, constituie
la rândul lor ţesătura energetică a unui trup care se mişcă, trăieşte şi se desăvârşeşte în relaţie
cu necreatul Dumnezeu Triadic. In articularea acestui trup există zona «nesimţitoare,

7
Nikos A. MATSOUKAS, TEOLOGIE DOGMATICĂ ŞI SIMBOLICĂ, Volumul II, „Expunerea credinţei
ortodoxe în confruntare cu creştinismul occidental”, Traducerea:Nicuşor DECIU, Editura Bizantină, București,
2006, pp. 30-32.
8
Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre facerea omului, PG 44, 148B şi 185D: «Aşadar, întreaga Fire, Care de la
început până la sfârşit stăpâneşte, este o oarecare icoană a faptului de a fi». Sfântul Maxim Mărturisitorul,
Despre diferite nedumeriri, PG 90, 296BC: «Aşadar zidirea strigă cu putere prin făpturile sale şi vesteşte celor ce
pot să audă cu mintea cauza sa, premărind-o întreit».
9
dumnezeiască şi negrăită». (Trad. Pr. D. Stăniloae în Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, p. 300,
Bucureşti, 1993).
iraţională şi nemintală»10, dar şi aceasta este încadrată în realitatea integrală şi universală,
participând doar la lucrarea făcătoare de existenţă a lui Dumnezeu.
în acest fel se poate înţelege cum, în acord cu «raţiunile creatoare» de dinainte de veci
ale voinţei dumnezeieşti, toată realitatea creată este chipul Monadei Triipostatice, dar
participarea diferitelor ordine şi zone la lucrările dumnezeieşti diferă după receptivitatea lor.
Graduarea şi articularea acestui trup universal în funcţionarea sa firească nu simt ameninţate
de nici o forţă antagonică şi dominatoare. Astfel şi zona «iraţională, nesimţitoare şi
nemintală», participând în principiu la lucrarea dumnezeiască dătătoare de existenţă şi
constituind un membru al trupului universal, aparţine aceleiaşi familii. Tocmai de aceea sunt
sfinţite şi elementele neînsufleţite ale firii, de vreme ce slujesc fiinţelor raţionale superioare.
în funcţionarea firească a acestui trup, graduarea şi ierarhia făpturilor este prin excelenţă
determinată de har. Ordinele superioare nu ţin luminarea şi sfinţirea pentru ele însele, ci o
transmit şi celor inferioare. Aici ordinele nu sunt diferite după privilegii, ci doar după har.
Astfel, în conformitate cu graduarea şi ierarhizarea imitară, s-ar putea spune că după Sfânta
Treime urmează Maica Domnului, duhurile îngereşti după ordinele lor, sfinţii, purtătorii de
harisme, toţi membrii trupului lui Hristos şi întreaga realitate creată. Este vorba de un trup
universal unitar şi harismatic, în relaţie cu lucrarea dumnezeiască dătătoare de existenţă,
făcătoare de viaţă, dătătoare de înţelepciune şi îndumnezeitoare a Monadei Triipostatice.
Orice cădere a făpturilor din acest trup harismatic, în conformitate cu mersul desăvârşirii lui,
se datorează defectuoasei sau absolut greşitei lor relaţii cu lucrarea dumnezeiască
îndumnezeitoare. Iar aceasta, desigur, vizează fiinţele raţionale.

10
Pahimeris spune în scoliile lui că «după privaţiune» există în cele neraţionale şi neînsufleţite «lipsa de
raţiune, lipsa de simţire şi lipsa de minte»; totuşi şi la cele inteligibile şi imateriale există aceste caracteristici,
însă există «după negaţie». Vezi Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, PG 3,157A-D.
 Capitolul 2. Raportul dintre natură și har

2.1 Învăţătura ortodoxă despre raportul dintre natură şi har

După învăţătura ortodoxă în starea primordială omul era deiform: avea harul în natura
sa, chiar prin actul creaţiei fără ca, prin aceasta, să se accentueze că harul este al nostru
exclusiv.
Teologia răsăriteană a accentuat faptul că harul este imprimat în natura umană şi
mântuirea omului constă în conlucrarea naturii cu acest har. Această conlucrare = sinergie.
Pentru teologia ortodoxă revenirea harului înseamnă restaurarea naturii umane şi a libertăţii
ei. Lucrarea Sfântului Duh nu vrea să stăpânească asupra nici unei persoane, ci o eliberează de
tot ce o mărgineşte pentru a putea să-şi dezvolte puterile ei. Sfântul Duh vrea să-l facă pe om
liber pentru iubirea lui Dumnezeu, “pentru ca omul să ajungă la libertatea măririi fiilor lui
Dumnezeu” (Rom. 8, 21). Libertatea aceasta este o eliberare de robia pasiunilor care se pot
ascunde sub masca libertăţii. Ea creşte împreună cu viaţa spirituală. în acest caz Sfântul Duh,
ca Duh de viaţă, ne cheamă la libertate şi ne ajută să înaintăm în ea: “legea duhului vieţii în
Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii” (Rom. 8, 2).
După această lege a libertăţii adevărate vom fi judecaţi (Iac. 2, 12: “Aşa să grăiţi şi aşa să
lucraţi, ca unii care veţi fi judecaţi prin legea libertăţii”).
Libertatea implică efortul omului de colaborare cu lucrarea Sfântului Duh.
Harul ca manifestare a iubirii lui Dumnezeu nu face decât să păzească iubirea noastră
liberă. Chiar ca persoană absolută care este mai tare, Dumnezeu, prin iubirea lui, poate limita
manifestarea puterii lui absolute tocmai pentru a face posibilă manifestarea liberă a omului.
Dumnezeu lucrează nu prin putere, ci prin iubire care este un acord între două libertăţi. în
mod real harul precede ca manifestare a iubirii lui Dumnezeu, dar el nu ne împinge şi nu ne
trage silnic spre iubire, ci ne dă puterea să simţim în mod liber iubirea lui Dumnezeu. Pentru a
pune în evidenţă legătura intrinsecă între natură şi har, Părinţii Bisericii au folosit imaginea
ochiului şi a luminii: ochiul nu poate să vadă până nu are lumina în el, alte comparaţii:
suflarea, dulceaţa şi aroma. Prin ele se accentuează nesepararea între lucrarea harului şi natura
umană. 11

11
Conf. dr. Vasile Cristescu, op. cit., pp. 144-145.
 2.2. RAPORTUL COMPLEMENTAR ȘI SINTEZA ORGANICĂ ÎNTRE
NATURĂ ȘI HAR ÎN CONCEPȚIA ORTODOXĂ

În Apus, teologia catolică și cea protestantă au denaturat profund misterul naturii

participante la har, concepând-o că o monadă autonomă și aharica, cât și sensul harului
îndumnezeitor, care este conceput că o simplă supranatura creată, suproadaugata sau că un act
de grațiere. Teologia catolică și cea protestantă, deci, nu ajung la o sinteză organică reală.
Aceste concepții despre natură și har și despre raportul dintre ele, care cu toate că pornesc de
la puncte de plecare diferite, sunt aproape identice în consecințele lor ultime, sunt însă o gravă
denaturare nu numai a învățăturii Bisericii creștine și Traditiei creștine dreptmaritoare, dar și a
realității umane însăși. În nici o problema teologică nu se evidenteaza mai bine realismul,
justețea și specificul concepției ortodoxe față de cele apusene, că în problema raportului dintre
natură și har. Tradiția patristică ortodoxă nu șție nimic de o separăție hotărâtă între natură și
har, de o natură pură autonomă aharică, statică și închisă, fără participare la harul sau iubirea
lui Dumnezeu și lipsită de ea, precum nici de un har sau de o iubire a lui Dumnezeu,
nedatorată și nenaturală creaturilor.
Natură umană este esențial participabilă, dinamică și intențională, orientată creațional
a se realiza pe sine conform modelului său prin participare. În această dinamică de realizare a
naturii după modelul său veșnic, harul este implicat ontologic și creațional, deoarece natura
are prin sine numai mișcarea și intenționalitatea spre realizarea ideii sale, nu și realizarea sau
desăvârșirea însăși, ceea ce arată că natura nu este autarhică, ci ea se poate desăvârși numai
prin participare, numai în comuniune, numai prin iubirea altuia, prin har. De aceea harul sau
energiile necreate prin care e susținută și desăvârșită intenționalitatea naturii spre realizarea ei
apare la Sf. Maxim Mărturisitorul ca o putere înnăscută, ca o necesitate creaturala pentru
desăvârșirea ei, astfel că natură și harul formează o unitate sau o totalitate concretă, ambele
neputându-se separă funcțional.
Însă omul, dintr-o stare conformă cu natură sa s-a așezat astfel într-o stare contrară
naturii, voind autonomia și viață de sine fără participare, fără să-și dea seama că prin aceasta
s-a sărăcit oprind revărsarea dragostei lui Dumnezeu în sine. Totuși, natură umană nu iese
complet din tiparul sau destinul sau hotărît în însuși sfatul veșnic al lui Dumnezeu, adică din
viață de har și de participare, tocmai datorită structurii sale deiforme care poate fi intunecâtă,
dar nu ștearsă. Ea rămâne mai departe o natură participantă în potența la har, la iubirea lui
Dumnezeu. Origen exprimă permanenta faptului divin interior : venirea lui Dumnezeu nu
este o schimbare de loc, ci apariția Aceluia care nu era vazuit înainte. Sfinții Părinți nu știu
nimic de o natură complet aharica fără participare la iubirea lui Dumnezeu, de o monadă
autarhică și închisă în sine, deoarece această ar însemna ieșirea ei din tiparul și
predeterminarea să creationala, anularea însăși a planului lui Dumnezeu cu privire la creatură
Să, deci însăși moartea să, căci toate din lumea această există numai în măsură participării lor
la energiile divine și Dumnezeu este prezent prin ele în toate. De aceea absența harului nu se
poate concepe; această ar însemna o perversiune care desființează natură, echivalează cu
moartea. Astfel, prin afirmarea continuă a naturii participante la har, Tradiția ortodoxă apară
însuși adevărul fiintei umane care nu poate să existe decât că intenționalitate sau participare,
în relație de comuniune cu un altul, care creational stă și trebuie să stea în har, în iubirea lui
Dumnezeu, singură prin care poate crește și se poate desăvârși, manifestându-și prin
această realismul, optimismul și marea să încredere în om și în destinul său.12

Natura ca chip al lui Dumnezeu trebuie să ajungă la desăvârșirea pentru care a fost
creată și pe care nu au putut-o realiza protopărinții din cauza păcatului, dar acum, o dată
refăcută în Hristos și primind întreagă bogăție a vieții harice prin Sfintele Taine, ea poate și
trebuie să ajungă la desăvârșirea să, conlucrând cu harul la realizarea ei. Dar harul nefiind un
lucru creat sau o energie impersonală, ci o energie divină personală, iubirea însăși a lui
Dumnezeu, el nu poate lucra în noi decât tot personal, adică trebuie mai întâi să fie însușit
personal și asimilat organic de către noi, introdus în inima sau în centrul ființei noastre, căci el
nu întră și nu lucrează irezistibil. Dar această se poate realiza numai prin golirea de patimi și
induhovnicirea noastră. De aceea harul nu suprima activitatea noastră, ci dimpotrivă, slăbită
fiind prin  păcât, într-un mod contrar firii, o întărește, pentru a lucra iarăși conform firii, că să
poată conlucra astfel cu el.
În lumina concepției ortodoxe asupra raportului dintre natură și har, s-a putut vedea
mai bine realismul și justețea ei față de concepția catolică și protestantă, care nu s-a putut
ridică la sinteza organică a naturii și a harului, dat fiind că, în concepția lor, între natură și har
nu există un raport complementar, natură fiind prin definitie aharica și harul nedatorat sau
nemotivat de nimic. De aceea între ele nu există un raport organic și reciproc sau sinergetic, ci
unul cu totul exterior, paralel sau unilateral în care natură umană rămâne tot în starea să
naturală, în tot cazul nu ajunge la starea să de desăvârșire și această este important, întrucât
harul e numai un lucru creat sau un act de grațiere. De aceea numai în Ortodoxie, unde natură

12
https://www.crestinortodox.ro/dogmatica/sfantul-duh/raportul-dintre-natura-69154.html , data accesării:
27.10.2020
și harul sunt complementare, natură fiind esențial participantă la har, că chip al lui Dumnezeu
și harul esențial natural naturii, ele se unesc într-o sinteză organică.13

2.3. Lucrarea Harului dumnezeiesc prin Sfintele Taine

Biserica este locul în care oamenii trec prin toate stările prin care a trecut Hristos
(Nicolae Cabasila): “Pentru a ne uni cu Hristos va trebui să trecem prin toate câte a trecut EI.
Să răbdăm şi să suferim şi noi câte a răbdat şi a suferit El. Căci într-adevăr noi de aceea ne şi
botezăm, ca să ne îmbrăcăm şi să murim împreună cu El. De aceea ne ungem cu Sfântul Mir,
ca să ajungem părtaşi ai Lui, prin ungerea cea împărătească a dumnezeirii. în sfârşit, de aceea
mâncăm hrana cea prea sfântă a Sfintei împărtăşanii şi ne adăpăm din dumnezeiescul potir,
pentru ca să ne cuminecăm cu însuşi Trupul şi Sângele pe care Hristos le-a luat asupră-I încă
din pântecele Fecioarei. Aşa că, la drept vorbind, noi ne facem una cu Cel ce S-a întrupat şi
S-a îndumnezeit, cu Cel ce a murit şi a înviat pentru noi.'”
Drumul acesta îl parcurgem şi noi în Hristos. El (Hristos) devine modelul cu care şi
noi trebuie să devenim la fel. Asemănarea aceasta cu El se face tot prin El. Prin aceasta,
Hristos mântuieşte pe oameni, iar mântuirea implică extinderea Lui în ei. Biserica este, de
fapt, această extindere a lui Hristos în oameni. Aici, prin harul divin, Hristos îi adună pe
oameni şi-i ridică la asemănarea cu El.
Biserica este, în acelaşi timp, câmpul de acţiune al lucrării harului Sfântului Duh. Este
valabilă, aici, expresia “Sfântul Duh rămâne în Biserică”, în sensul că harul Sfântului Duh,
care se sălăşluieşte în umanitatea lui Hristos, se află acum în Biserică şi se comunică
oamenilor. Sfântul Duh şi Hristos rămân în Biserică şi in credincioşi, ca nişte persoane care
comunică totdeauna mai mult.
Prin aceasta, ei vor să menţină comuniunea dintre oameni şi să o sporească. Pentru
aceasta trebuie însă şi ei să se deschidă.14

13
Ibidem.
14
Conf dr. Vasile Cristescu, op. cit., pp. 151-152.
 Concluziile

Omul este o ființă socială ce se află în comuniune cu semenii săi în Biserică, lucru
datorat harului dumnezeiesc oferit de Mântuitorul Hristos prin Sfântul Duh slujitorilor
Sfintelor Slujbe și transmis participanților.
În cele prezentate, am enumerat caracteristicile harului și am clasificat tipologia
ființelor umane în funcție de har.
 Bibliografie
 ****, Biblia, Editura IBMBOR, București, 2008.
 Conf. dr. Vasile Cristescu, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Tehno Press, Iași,
2009.
 Nikos A. MATSOUKAS, TEOLOGIE DOGMATICĂ ŞI SIMBOLICĂ, Volumul II,
„Expunerea credinţei ortodoxe în confruntare cu creştinismul occidental”,
Traducerea: Nicuşor DECIU, Editura Bizantină, București, 2006.
 https://www.crestinortodox.ro/dogmatica/sfantul-duh/raportul-dintre-natura-
69154.html, data accesării : 27.10.2020
 https://altarulbanatului.ro/?
page_id=595&fbclid=IwAR0uFNBVr9MRYwaNZCzEzsVcNN4Ti-
5ac_bPUGawefjAviySH5cwlbbF1BY#_ftn1 , data accesării: 27.10.2020.