Lucrare Seminar

Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza ” din Iași
Facultatea de Teologie Ortodoxă ,, Dumitru Stăniloae”

Master ,,Familia creștină contemporană”
Lucrare de seminar
Consumul de alcool. Cauze și efecte în familia creștină
contemporană
Coordonator:
Conf. Dr. G.C. Lăzăreanu Masterand:
Roșcan Maria
IAȘI
Noiembrie, 2020
1
CUPRINS
INTRODUCERE........................................................................................................................3
CAPITOLUL I Alcoolul şi alcoolismul......................................................................................4
1.1. Alcoolul...........................................................................................................................4
1.2. Motive pentru consumul de alcool..................................................................................5
1.3. Ce se întâmplă când consumăm alcool............................................................................5
1.4. Alcoolismul sau dependenţa (adicţia) de alcool..............................................................7
1.5. Originile Adicţiei moderne şi distrugerea omului ..........................................................8
CAPITOLUL II Boala, patima şi alcoolismul din perspectivă teologică..................................12
2.1. Sfânta Scriptură despre Beţie........................................................................................12
2.2. Canoanele Bisericii Ortodoxe despre beţie...................................................................13
2.3. Abuzul de băutură în concepţia Sfinţilor Părinţi...........................................................15
2.4. Dependenţa (alcoolismul): păcat sau boală?.................................................................20
2.5. Beţia, şi setea de Dumnezeu .........................................................................................25
CAPITOLUL III Vindecarea de patima alcoolismului din perspectiva Bisericii Ortodoxe.....29
3.1. Tămăduirea patimii sau a bolii alcoolismului ..............................................................29
3.2. Rugăciunea ...................................................................................................................37
3.3. Taina Spovedaniei.........................................................................................................38
3.4. Sfânta Taină a Euharistiei..............................................................................................40
3.5. Ungerea cu sfântul untdelemn (Taina Sf. Maslu) .........................................................41
3.6. Folosirea apei sfinţite ...................................................................................................43
3.7. Semnul Sfintei Cruci ....................................................................................................43
CONSIDERAŢII FINALE.......................................................................................................44
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................46
1. Izvoare..............................................................................................................................46
2. Opere patristice.................................................................................................................46
3. Manuale şi cărţi................................................................................................................47
4. Studii şi articole................................................................................................................47
2
INTRODUCERE
Alcoolul face parte din viaţa noastră. Îl vedem peste tot, apare la toate evenimentele.
Pare a fi inofensiv. Consumul de alcool are componenta sa socială, şi chiar medicală. Totuşi
este foarte uşor să ajungem la consum abuziv şi apoi la dependenţă.
Amploarea fenomenului, fiind una dintre cele mai răspândite patimi, iar drogul numit
alcool se poate procura foarte uşor pe cale legală, face din alcoolism o problemă a întregii
societăţi.
De asemenea fenomenul este studiat din mai multe puncte de vedere, căutându-se
combaterea acestuia. Asistenţa socială, medicina, psihologia, alături de teologie sunt domenii
implicate în problematica alcoolismului.
Alcoolismul este cel mai elocvent exemplu de dependenţă. Aceasta nu numai datorită
faptului că fenomenul alcoolismului este de departe cel mai cunoscut în ţara noastră la ora
actuală, dar şi pentru că ceea ce se aplică pentru boala alcoolismului este valabil şi pentru
boala dependenţei de alte substanţe sau comportamente. De asemenea, procesul spiritual al
recuperării din dependenţe este foarte asemănător în toate cazurile, fie că e vorba de alcool,
heroină sau cannabis.
În cadrul Bisericii Ortodoxe Române funcţionează Centre de Tratament: Proiectul „Sf

Dimitrie Basarabov” de Informare şi Tratament al Alcoolismului şi Dependenţei de Alte
Droguri din Cluj-Napoca., şi „Centrul de consiliere şi reabilitare a persoanelor
dependente de alcool şi alte droguri”, din cadrul Fundaţiei „Solidaritate şi Speranţă”
din Iaşi.
Consumul de alcool afectează toate dimensiunile fiinţei umane: fizică, psihică, socială
şi duhovnicească. Interesul pentru lucrurile spirituale autentice, precum şi relaţia cu
Dumnezeu sunt grav afectate de dependenţe. Dependenţa reprezintă o manifestare vizibilă a
degradării spiritului uman, o consecinţă inevitabilă şi o formă a respingerii lui Dumnezeu.
Sfinţii Părinţi au văzut întotdeauna Biserica ca şi loc al tămăduirii spirituale şi trupeşti.
Astfel Tainele Bisericii, rugăciunea şi lucrarea interioară a pocăinţei şi a trezviei sunt lucrări
de tămăduire.
CAPITOLUL I Alcoolul şi alcoolismul.
1.1. Alcoolul
Când vorbim de alcool, ne gândim în primul rând la alcoolul etilic (C 2H5OH). Alcoolul
se formează prin fermentaţia zahărului. Este vorba de un proces care se întâlneşte în natură,
zahărul fiind transformat de către drojdie în etanol şi bioxid de carbon. Descoperirea faptului
că nu este vorba despre un proces pur chimic, ci de un produs de metabolism al unui
microorganism viu datează din anul 1857 şi aparţine lui Louis Pasteur. Pentru utilizări tehnice
alcoolul poate fi obţinut şi prin sinteză chimică începând cu secolul al XX-lea.
În natură se întâlnesc doar lichide cu un conţinut de alcool de cel mult 15%, deoarece
microorganismele care îl produc mor la o concentraţie mai mare. În asemenea concentraţii,
alcoolul este un toxic cu proprietăţi conservante, proprietăţi de care omul se foloseşte în
diferite domenii (de exemplu, prepararea vişinatei).
Alcoolul este mai uşor decât apa şi se evaporă la 78° C. Ca substanţă pură aşa cum în
natură nu apare, alcoolul este un lichid incolor, miscibil cu apa, cu gust amar, care arde cu
flacără albastră. Datorită volatilităţii sale, alcoolul aplicat pe piele are efect răcoritor.
Cuvântul „alcool” provine din limba arabă şi înseamnă „cel mai ales”. Alcoolul este un
drog care poate duce la o dependenţă de tip alcool/barbiturice / tranchilizante.1
Cele mai vechi documente istorice în care sunt menţionate băuturile alcoolice datează
de aproximativ 6.000 de ani, din Mesopotamia, de la sumerieni. În toate scrierile vechi din
Egipt, Mesopotamia, China, Grecia, precum şi în Biblie găsim mărturii despre folosirea
băuturilor alcoolice, dar şi despre abuzul lor. De exemplu, în Biblie se spune : „Pentru cine
sunt suspinele, pentru cine văicărelile, pentru cine gâlcevile, pentru cine plânsetele, pentru
cine rănile fără pricină, pentru cine ochii întristaţi? Pentru cei ce zăbovesc pe lângă vin,
pentru cei ce vin să guste băuturi cu mirodenii. Nu te uita la vin cum este el de roşu, cum
scânteiază în cupă şi cum alunecă pe gât, Căci la urmă el ca un şarpe muşcă şi ca o viperă
împroaşcă venin. Dacă ochii tăi vor privi la femei străine şi gura ta va grăi lucruri
meşteşugite, Vei fi ca unul care stă culcat în mijlocul mării, ca unul care a adormit pe vârful
unui catarg. «M-au lovit... Nu m-a durut! M-au bătut... Nu ştiu nimic! Când mă voi deştepta
din somn, voi cere iarăşi vin»” (Pilde 23, 29-35)
Se pare însă că un alcoolism pe scară largă, cum a existat în ultimele secole şi cum
încă există, nu s-a manifestat în antichitate. Ca substanţă aparte, alcoolul a fost descoperit
mult mai târziu, în jurul anului 1.000 d.Hr., prin invenţia unei tehnici performante de distilare.
1 Ralf Schneider, Ingrid Lux, Holger Lux, „Alcoolul şi medicamentele – droguri?”, Editura Hora, Sibiu,
1999, p. 20.
Aceasta înseamnă că băuturile spirtoase există numai începând din evul mediu. De atunci, el
este folosit şi ca solvent pentru extracţia principiilor active din plante medicinale.2
1.2. Motive pentru consumul de alcool.

Curiozitate
Presiunea anturajului
Auto-medicaţie - Diminuarea stresului. Depresie. Energie O problema psihologica
cauzează durere şi disconfort, iar persoana foloseşte anumite substanţe pentru a diminua
temporar durerea. Substanţele servesc drept:
Stimulenţi - Se simt în vervă
Anxiolitice - Calmează nervii
Afectează creierul în mod similar cu medicamentele.
Recompensarea creierului – sentimente plăcute.3
Majoritatea oamenilor învaţă să bea alcool de la părinţi sau de la rudele apropiate.
Observă efectele consumului, faptul că e ceva plăcut şi că asta fac „oamenii mari”. Ei încep să
bea pentru a intra în societatea adulţilor. Odată ce au învăţat să bea alcool, oamenii beau dintr-
un singur motiv: îşi doresc efectul produs de drogul alcool. De ce unii caută acest efect şi
beau mai mult decât alţii, este o întrebare la care e greu de răspuns. 4 Una dintre explicaţiile
tuturor dependenţelor este vidul spiritual, lipsa reperelor duhovniceşti, şi căutarea într-un mod
inconştient, un mod de a umple acest vid. Căutarea unei soluţii facile, pământeşti, la nivelul
simţurilor, pentru o problemă duhovnicească, înaltă.
1.3. Ce se întâmplă când consumăm alcool

Alcoolul ne influenţează pe toţi atunci când bem. Însă nu toţi reacţionăm în acelaşi mod.
Fiecare este unic, iar felul în care bem ne afectează în moduri diferite. Astfel,
concentraţia de alcool pe care o ingerezi şi modul în care este absorbită depinde de mai multi
factori, cum sunt: cantitatea consumată, timpul în care a fost consumată greutatea şi sexul
persoanei şi, foarte important, dacă alcoolul este băut pe stomacul gol.
Alcoolul este metabolizat de către organism în 3 faze: absorbţie, distribuţie şi
eliminare.
Imediat după ingestie, alcoolul începe să fie absorbit în organism în cantitate mică,
prin mucoasele gurii şi esofagului.
2 Ibidem, p. 22-23.
3 Dr. Michael J. Herkov, Ph.D., Intelegerea şi tratarea alcoolismului, Orthodox Christian Mission Center,
Florida, http://www.scribd.com/doc/38646589/alcoholabuse-ro p. 16 – 17.
4 Floyd Frantz, Cum tratăm alcoolismul. Manual pentru uzul preoţilor şi medicilor, Editura Trinitas, Iaşi,
2007, p. 19.
Alcoolul este absorbit în sânge şi distribuit în corp
Alcoolul este în principal absorbit în sânge prin pereţii stomacali (aproximativ 20%) şi
intestine (aproximativ 80%), în special în intestinul subţire. Procesul de absorbţie are loc mai
încet în cazul în care s-a mâncat recent.
Apoi, alcoolul este distribuit în tot organismul prin sistemul circulator: acesta se
dizolva în lichidul din sânge şi, pe măsură ce sângele circulă în organism, intră şi se dizolvă în
lichidul fiecărui ţesut din corp.
Astfel, organele importante (ficatul, rinichii, plămânii şi creierul) absorb mai mult
alcool. Creierul are o sensibilitate speciala la alcool şi la compuşii acestuia, astfel încât asupra
lui pot avea loc efecte adverse.
Alcoolul ajunge în organele corpului în doar câteva minute de la servirea băuturii,
datorita vitezei de circulaţie a sângelui.
Alcoolul afectează celulele nervoase din creier şi influenţează modul de funcţionare al
celulelor şi felul în care creierul relaţionează cu toate celelalte părţi ale organismului
Diferite părţi ale creierului controlează procese diferite. Alcoolul influenţează fiecare
dintre aceste zone, pe rând; pe măsură ce cantitatea de alcool din sânge creşte, efectele se
intensifică.
Cortexul cerebral procesează informaţiile provenite de la organele de simţ; de
asemenea, controlează modul în care gândim şi felul în care controlăm mişcarea muşchilor. În
momentul în care alcoolul influenţează cortexul cerebral, procesarea informaţiilor provenite
de la organele de simţ durează mai mult; de aceea devenim mai puţin inhibaţi şi nu mai
gândim la fel de clar.
Sistemul limbic este partea creierului care ne controlează memoria şi emoţiile. În
momentul în care acesta este influenţat de alcool, emoţiile devin exagerate – spre exemplu,
devenim mai expansivi, excesiv de veseli sau chiar mai trişti, mai absenţi la ceea ce se
întâmplă în jur. În plus, începem să uităm lucruri sau putem pierde noţiunea timpului.
Cerebelul coordonează mişcările fine ale muşchilor, inclusiv muşchii care ne ajută să ne
păstrăm echilibrul. În momentul în care alcoolul influenţează cerebelul, începem să ne
pierdem echilibrul şi coordonarea mişcărilor şi nu mai avem stabilitate pe picioare.
Hipotalamusul controlează un număr de funcţii, inclusiv excitarea şi performanţa
sexuală. În momentul în care este afectată de alcool, excitarea sexuală creşte, însă scade
performanţa sexuală. Hipotalamusul coordonează şi producerea de hormoni în glanda
pituitară. Unul dintre aceşti hormoni este hormonul anti-diuretic (ADH), care lucrează pentru
reabsorbţia apei din rinichi. Alcoolul restricţionează producţia de ADH şi rinichii produc mai
multă urină.
Trunchiul cerebral controlează funcţiile automate ale corpului, cum ar fi respiraţia,
pulsul şi starea de conştienţă. În momentul în care alcoolul ajunge în trunchiul cerebral,
devenim somnoroşi datorită scăderii ritmului respiraţiei şi, în funcţie de cantitatea de alcool
pe care am băut-o, putem chiar să ne pierdem cunoştinţa. Pe măsură ce concentraţia de alcool
din sânge creşte, pulsul poate fi afectat, la fel şi respiraţia şi starea de conştienţă. O cantitate
prea mare de alcool poate duce chiar şi la deces.5
1.4. Alcoolismul sau dependenţa (adicţia) de alcool.

„Alcoolismul” sau „dependenţa de alcool” este greu de definit în termeni simpli şi sunt
multe cărţi scrise despre cum să diagnosticăm dacă o persoană a devenit „dependentă de
alcool sau alte droguri”. La modul simplu, poate fi identificat prin comportamentul de a
consuma alcool şi de a avea probleme din această cauză. Aceste probleme vor fi urmate de
eforturi eşuate de a controla cantităţile consumate fie prin moderare, fie prin abstinenţă.
Pentru alcoolic, eforturile - din ce în ce mai mari - de a înceta consumul de alcool, de a
controla cantitatea consumată şi efectele băutului sunt, de obicei, fără succes. Aceste încercări
eşuate de control sau de moderare a consumului de alcool sunt caracteristica centrală a
„alcoolismului” sau a „dependenţei de alcool”.
O definiţie mai formală este următoarea: un „alcoolic” este o persoană care, în mod
constant. nu reuşeşte să aleagă dacă va bea sau nu şi care, dacă bea, este incapabilă să decidă
dacă se va opri sau nu. „Alcoolicii cu complicaţii” sunt cei care, datorită consumului de alcool
excesiv şi prelungit, au tulburări fizice sau mentale.6
Adicţia nu este consum sau intoxicaţie cu alcool.
Alcoolul devine o problema atunci când:
- O persoană eşuează în îndeplinirea sarcinilor majore de rol la serviciu, şcoală sau acasă:
Absentează, Rezultate slabe, Probleme comportamentale, Neglijenţă
- O persoana continuă să consume alcool în situaţii periculoase sau în ciuda problemelor
legale datorate consumului de substanţe
- O persoana continuă să bea în ciuda problemelor din relaţiile cu prietenii şi familia
- Toleranţa: - Nevoia de a consuma cantităţi mai mari de alcool pentru a obţine efectul dorit
- Sevraj - Simptome fizice asociate încetării consumului
- Incapacitatea de a reduce sau opri consumul de alcool
5 http://www.desprealcool.ro/ce-se-intampla-cand-consumi-alcool/
6 Floyd Frantz, op. cit., p. 18.
- Persoana îşi petrece o mare perioadă de timp pentru obţinerea, consumul sau recuperarea din
alcool
- Renunţarea sau limitarea unor activităţi sociale, ocupaţionale sau recreaţionale semnificative
datorită consumului de alcool7.
1.5. Originile Adicţiei moderne şi distrugerea omului

În ultimii ani, s-a văzut o explozie în vicii: alcool, droguri (legale şi ilegale), sex,
pornografie, produse alimentare, jocuri de noroc, şi altele. Oamenii consumă medicamente
fără sfatul medicului într-un ritm alarmant, cu o întreagă serie de substanţe şi efecte.
De ce suntem atât de nefericiţi, acum când lucrurile par a fi mai bune ca oricând? Se
vindecă mai multe boli ca niciodată de-a lungul istoriei, viaţa este atât mai lungă cât şi mai
uşoară.
Cu toate acestea, noi suntem mai deprimaţi şi mai nefericiţi ca niciodată. Depresia
clinică este agresivă, şi mai mulţi oameni mor din cauza „stilului de viaţă”, decât în
accidentele, scurtându-şi viaţa prin propriile alegeri de a muri mai devreme, mai degrabă
decât mai târziu.
Omul modern trăieşte într-un oraş, izolat de familie şi de prieteni. Locul de muncă şi
colegii lui implică relaţii care sunt în mod inerent condiţionate şi temporare. În esenţă, nu este
nimeni în viaţa lui de zi cu zi, care să rămână alături de el atunci când are nevoie.
Acelaşi lucru este valabil în căsătoria lui, chiar şi cu copiii săi. Nu există nevoi în
aceste relaţii, care să nu poată fi îndeplinite într-un alt mod. Omul modern poate fi divorţat
destul de uşor, oferind pensie alimentară, iar statul oferă sprijin pentru copii.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru femeia modernă, ea este extrem de înlocuibilă.
Bărbaţii sunt mult mai dispuşi să se uite la filme pentru adulţi decât să formeze o relaţie. Şi
astfel femeile se văd nevoite să concureze pentru atenţie chiar şi în cele mai intime
circumstanţe.
Copiii nu sunt formaţi de către familii, ci de către sistemele de învăţământ obligatoriu
care insufla morala, disciplina, şi valorile în locul familiei. Ei învaţă repede că drumul spre
succes aşa cum este definit de sistem nu este, prin viaţa de familie, ci prin carieră sau, mai
important, prin stima de sine şi de auto-satisfacţie.
De fapt, orice impediment pentru auto-satisfacţie este considerat ca persecuţie sau cel
puţin un lucru negativ. Suntem cu toţii formaţi de către vieţile noastre moderne, de a nu da
valoare cumpătării, ci luxului.
7 Dr. Michael J. Herkov, op. cit. p. 20-25.

Lumea noastră modernă a devenit tot mai materialistă. De fapt, sistemele noastre
politice se concentrează exclusiv pe materialism dialectic, fie că este Capitalist sau Marxist.
Asta pentru că omul a ajuns să depindă mai mult de mecanismele financiare decât de
legăturile de familie. Ni se promit pensii şi plăţi garantate când vom fi în vârstă, pentru a
înlocui copiii care să aibă grijă de noi la bătrâneţe. Noi muncim şi economisim, în speranţa că
şi alte persoane ne vor plăti pensiile şi vor avea grijă de noi în ultimele zile ale vieţii noastre.
De fapt, omul modern are un copil sau doi, copiii sunt jucăriile părinţilor.
Copiii nu mai sunt o necesitate pentru căsătoria modernă, şi astfel căsătoria devine în
mare măsură o relaţie contractuală cu privire la garantarea relaţiilor sexuale şi la acordarea
companiei. Este vorba de împlinirea nevoilor şi despre supravieţuire. În cazul în care nevoile
pot fi împlinite în altă parte mult mai uşor decât în cadrul căsătoriei, atunci aceasta se
destramă.
Omul modern ştie aceste lucruri. El ştie că a fost înlocuit de sistemele şi birocraţia
vieţii moderne desenate în acord cu efectele urbanizării. Pe măsură ce oamenii se mută
departe de familia tradiţională în oraş, nevoile lor materiale şi emoţionale nu mai sunt
împlinite de către familie.
Deci, sunt căutate noi modalităţi de a satisface aceste nevoi. Instituţiile statului nu pot
îndeplini cerinţele noastre emoţionale, chiar dacă sunt împlinite cele materiale. Statul nu ne
poate iubi, acesta nu este un subiect pentru organizarea birocratică şi de managerială.
Deci, ceea ce ne ucide este singurătatea profundă a acestei lumi materialiste.
Tratăm suferinţa fizică, însă ne simţim vieţile lipsite de dragoste şi sens. Sensul real pe
care o persoană îl poate avea este de a fi iubit, de a fi apreciat pentru ceea ce este decât pentru
ceea ce poate de celorlalţi.
Alcoolul şi drogurile, împreună cu alte lucruri care ne ucid, sunt anestezice pentru
operaţia crudă a vieţii moderne. Suntem dezmembraţi de lumea care ne privează de nevoile
noastre cele mai fundamentale de dragoste şi sens, şi ne tratăm astfel încât nu observăm cât de
mult ne dorim ceva profund.
În acelaşi timp, există o mulţime de oameni care par a fi fericit cu această condiţie
inumană a omului modern. Sunt cei ce urăsc umanitatea naturală. Ei urăsc familia, şi pe
Dumnezeu, care preţuieşte întreaga omenire.
Sunt cei care văd omenirea în ceea ce priveşte suferinţa colectivă şi instabilitatea
inerentă a lumii. Ei urăsc această suferinţă, poate pentru că ei o simt prea profund sau se tem
de ea. Aceştia se angrenează foarte puternic în activităţi pentru a face faţă temerilor lor.
Alţii devin plin de ură faţă de un Dumnezeu, care permite această suferinţă, şi
presupun că omenirea îşi poate vindeca propriile probleme, dacă s-ar organiza în mod corect.
Ei cred că dacă toată lumea ar avea ceea ce are nevoie, s-ar simţi împlinită. Aceste persoane
revoluţionare îl alungă pe Dumnezeu din ceruri şi pun „comunitatea” la managementul lumii.
Aşa cum Baronii hoţi din vechime îi împuşcau pe muncitorii sau indienii ce stăteau în
calea îmbogăţirii lor, Marxiştii îi lichidau pe cei ce nu cooperau pentru reeducare. Cu mult
timp în urmă, Dumnezeu, care i-a chemat pe toţi oamenii la Sine, a fost împins la o parte de
către Omul Nou care alege care dintre vecinii săi merită să existe sau nu.
Simţim nevoia de a avea mai mult şi mai mult din cauza lucrurilor, pentru că lucrurile
nu schimbă nimic: suntem încă singuri. Astfel au fost create substanţe pentru a vindeca
durerea naturală pe care o experimentăm datorită singurătăţii. Trebuie să avem mai mult
alcool, mai multe droguri, mai multă pornografie pe internet pentru ca toate acestea să meargă
înainte. De aceasta lucrurile se înrăutăţesc. Abuzul şi dependenţa sunt uleiul care ţin motorul
lubrifiat.
Dacă scăpăm de dependenţele noastre, vom experimenta durerea umanităţii noastre
sfâşiate de mentalitatea modernă. Vom experimenta suferinţa şi vom respinge planul.
Există vreo speranţă? Da, putem renunţa. Ne putem întoarce la adevăratul Dumnezeu,
prin cei 12 paşi, şi să ieşim din dependenţă găsind-ul pe Dumnezeu în Biserica Sa. Noi putem
fi uniţi cu Domnul Iisus Hristos, şi astfel să ajungem unitatea cu întreaga omenire.
„Şi frate pe frate va da la moarte, şi tată pe fiu; şi copiii se vor răzvrăti împotriva
părinţilor şi-i vor ucide. Şi de toţi veţi fi urâţi din pricina numelui Meu; dar cel ce va răbda
până la sfârşit, acela se va mântui”. (Marcu 13:12-13)
Ca oameni liberi într-o lume de robie la singurătate, libertatea noastră este cea mai
mare ameninţare la adresa sistemului. Cei ale căror interese se află în perpetuarea acestui
sistem ne vor urî şi ne vor persecuta. Dragostea noastră pentru familiile noastre şi unul pentru
altul va provoca sistemul vieţii moderne.
Cred că unii oameni s-au dat seama cât de hipnotizaţi am devenit. Ei ştiu că, atât timp
cât acestea pot păstra pe alţii fascinaţi în adicţiile şi distracţiile lor, ei pot face ceea ce doresc
cu adevărat. Şi gestionarea unei mulţimi de oameni este dificilă, astfel încât aceştia încearcă
să elimine cât mai mulţi oameni posibil.
S-ar putea spune, „da, dar cei mai mulţi dintre ei ştiu că nu va trăi pentru a vedea
sfârşitul pentru care complotează.” Acest lucru este adevărat, dar cei mai mulţi dintre ei vor
muri mulţumiţi ştiind că bomba va continua şi răzbunarea lor asupra omenirii va avea loc.
Da, aceşti oameni urăsc umanitatea cu ura Diavolului. La fel ca diavolul, ei doresc
omenirea complet eliminată. Răul nu va câştiga până la sfârşit, dar, va provoca o mulţime de
victime de-a lungul drumului. Dumnezeu ne oferă instrumentele necesare pentru a câştiga
libertatea noastră prin El. Ni L-a dat pe Fiul Său ca noi să putem fi uniţi cu El şi ne
descătuşăm din izolarea lumii moderne. Dumnezeu ne iubeşte, iar această iubire este
triumfătoare.8
8 Pr. George Aquaro, Originile Adictiei moderne şi distrugerea omului, Versiunea 08 martie 2013,
http://orthodoxyandrecovery.blogspot.ro/p/in-recent-years-we-have-seen-explosion.html
CAPITOLUL II Boala, patima şi alcoolismul din perspectivă
teologică.
2.1. Sfânta Scriptură despre Beţie

Una dintre cele mai cunoscute istorisiri este în Sfânta Evanghelie după Ioan 2, 3: „ Şi
sfârşindu-se vinul, a zis mama lui Iisus către El: «Nu mai au vin»”. Domnul nostru Iisus Hristos a
făcut primul său miracol notat, transformând apa în vin la o nuntă. Deci ştim că vinul şi folosirea
socială a acestuia este un lucru bun, altfel Domnul nostru nu l-ar fi dat musafirilor de la nuntă. Cu
toate astea, în această relatare nu se menţionează cât este bine să bei. Există peste 200 de versete în
Biblie care se referă la uzul şi abuzul de vin, acestea ne îndeamnă întotdeauna pe calea moderaţiei.
Vechiului Testament privind alcoolul:

- Facerea 9:20 - 26 „Atunci a început Noe să fie lucrător de pământ şi a sădit vie. A băut vin
şi, îmbătându-se, s-a dezvelit în cortul său.” – Noe se îmbată; rezultatul a constat în
imoralitate.
- Levitic 10:9 - 11 – „Vin şi sicheră să nu beţi, nici tu, nici fiii tăi, când intraţi în cortul
adunării sau vă apropiaţi de jertfelnic, ca să nu muriţi. Acesta este aşezământ veşnic în
neamul vostru. Ca să puteţi deosebi cele sfinte de cele nesfinte şi cele necurate de cele curate,
Şi ca să învăţaţi pe fiii lui Israel toate legile, pe care le-a poruncit lor Domnul prin Moise”
Dumnezeu le porunceşte preoţilor să nu bea pentru a putea face diferenţa dintre ce e sfânt şi
ce nu e sfânt.- Psalmul 103, 16: „Vinul veseleşte inima omului” Băutul vinului poate fi o
binecuvântare şi poate avea efecte fiziologice pozitive
- Psalmul 103, 16: „Vinul veseleşte inima omului” Băutul vinului poate fi o binecuvântare şi poate
avea efecte fiziologice pozitive.
- Pilde 20, 1: „Un ocărâtor este vinul, un zurbagiu băutura îmbătătoare şi oricine se lasă ademenit nu
este înţelept”
- Pilde 23, 21 „Beţivul şi desfrânatul sărăcesc”.

- Pilde 23:29 - 30 – „La cine e vai? la cine e gâlceavă? la cine sunt certurile? la cine sunt
tulburările şi sfezile? la cine sunt oase rupte fără pricină? la cine sunt ochii urduroşi? Oare
nu la aceia care se'ntind la vin? oare nu la aceia care stau la pândă pe unde se fac
petreceri?”
- Sir. 19, 2 „Vinul şi femeile strică pe cei înţelepţi”
- Sir. 26, 9 „Urgie mare este femeia beţivă, şi ruşinea sa n-o va acoperi”.
- Sir. 31, 29 „La vin nu te face viteaz, că pe mulţi i-a pierdut vinul”.
- Sir. 31, 34 - „Amărăciune sufletului este vinul când se bea mult: certuri şi căderi face”
Noului Testament privind alcoolul
- Luca 12:45 – „Iar de va zice sluga aceea în inima sa: Stăpânul meu zăboveşte să vină, şi va
începe să bată pe slugi şi pe slujnice, şi să mănânce, şi să bea şi să se îmbete” Hristos ne
avertizează împotriva beţiei.
- Luca 21:34 - Beţia îi va face pe unii sa nu fie pregătiţi pentru revenirea Domnului. „Luaţi
seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură”
- Romani 13, 13 - „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi
în fapte de ruşine”
- 1 Corinteni 5:11 – „Dacă un frate creştin e beţiv, să, nu vă amestecaţi cu el”.
- 1 Corinteni 6:10 – „Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu
vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”
- 1 Timotei 3, 2-3 – „Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei
singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii,
Nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, ”
- 1 Timotei 3:8 – „Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri,
nu dedaţi la vin mult, neagonisitori de câştig urât”
- 1 Timotei 5, 23 „De acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru
desele tale slăbiciuni”. Asta implică folosirea medicală a vinului şi în acest verset se recomandă să
folosim „puţin vin” pentru sănătatea noastră.
- Epistola către Efeseni 5, 18 „Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul”.
2.2. Canoanele Bisericii Ortodoxe despre beţie

Şi canoanele ortodoxe privesc în acelaşi duh problema vinului şi a beţiei.
CANONUL 42 apostolic (osândirea jocurilor de noroc şi a beţiei)
Episcopul ori presbiterul, ori diaconul, petrecând cu zaruri şi cu beţii, ori să înceteze, ori să
se caterisească.
CANONUL 43 apostolic (osândirea jocurilor de noroc şi a beţiei)
Ipodiaconul sau citeţul sau cântăreţul, aceleaşi făcând, ori să înceteze, ori să se afurisească; de
asemenea şi laicul.9
CANONUL 52 apostolic (primirea în biserica a celor ce se pocăiesc)
9 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi Comentarii, EIBMBOR, 1992, p.
36.
Dacă vreun episcop sau presbiter nu primeşte pe cel ce se întoarce de la păcat, ci îl
îndepărtează (îl respinge), să se caterisească, pentru că mâhneşte pe Hristos, cel ce a zis:
„Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte" (Luca 15, 7).
CANONUL 54 apostolic (oprirea clericilor de a petrece în cârciumi)
Dacă vreun cleric ar fi văzut (prins) mâncând în cârciumă, să se afurisească, afară numai dacă
fiind la drum (în călătorie) a tras de nevoie la ospătărie.
CANONUL 22 Sin. VII ec. (vieţuirea creştinilor să fie cuviincioasă; clericii şi
călugării să nu intre în ospătarii decât de nevoie)
... Iar de s-ar şi întâmpla cândva ca monahul sau un bărbat cu cinul preoţesc să nu-şi ia cele de
trebuinţă neapărată, şi de nevoie vrea să tragă fie la han (ospătărie), fie la casa cuiva, acela să
fie volnic (să aibă voie) a face lucrul acesta, ca silit de nevoie, numai (săi facă) cu evlavie.
CANONUL 9 Trulan (clericii se opresc a face negoţ cu băuturi)
Nici unui cleric să nu-i fie îngăduit să aibă sălaş pentru îndeletnicire cârciumărească (prăvălie,
cârciumă). Pentru că, dacă unuia ca acesta nu i s-a îngăduit a intra în cârciumă, cu cât mai
vârtos (nu-i este îngăduit) să slujească altora în aceasta şi să se apuce de ceea ce nu-i lui
îngăduit (nu-i este îngăduit)? Iar dacă ar face ceva de acest fel, ori să înceteze, ori să se
caterisească.
CANONUL 50 Trulan (osândirea pentru jocurile de noroc)
De acum înainte nimenea dintre toţi, fie dintre laici, fie dintre clerici, să nu joace zaruri. Iar
dacă s-ar prinde cineva făcând ceva de acest fel, dacă ar fi cleric să se caterisească, iar dacă ar
fi laic să se afurisească.
CANONUL 24 Laodiceea (este oprită intrarea clericilor în crâşme)
Nu se cuvine ca cei ierarhiceşti, de la presbiteri până Ia diaconi, şi apoi cei din tagma
bisericească până la slujitorii bisericeşti, ori citeţi, ori cântăreţi, ori exorcişti, ori uşieri, ori
celor din tagma asceţilor, să intre în cârciumă.
CANONUL 55 Laodiceea (ofrandele să nu fie folosite pentru petreceri)
Nu se cuvine ca cei ierarhiceşti ori clericii să facă ospeţe din contribuţii, dar nici mirenii.
CANONUL 40 Cartagina (clericii să nu intre în cârciumă)
Clericii să nu intre în cârciumă pentru ca să mănânce sau să bea, decât numai dacă nevoia
străinătăţii i-ar sili.
CANONUL 60 Cartagina (creştinii şi ospeţele necreştinilor. biserica şi statul)
Mai departe, deoarece în multe locuri, împotriva poruncilor dumnezeieşti, se ţin ospeţe,
introduse de rătăcirea păgână, aşa încât pe ascuns şi creştinii se adună cu păgânii la ţinerea
acelora, trebuie să se mai ceară de Ia împăraţii creştini ca să poruncească a se opri unele ca
acestea atât din cetăţi, cât şi de pe moşii; cu deosebire să se ceară, din cauză că unii chiar şi la
sărbătorile de naştere ale fericiţilor mucenici nu se înspăimântă a săvârşi astfel de păcate, în
unele cetăţi, chiar şi în locurile sfinte; în care zile se săvârşesc - ruşine este chiar a o spune -
dansuri murdare prin ţarini şi pe străzi, aşa că năpustesc cu obrăznicii lascive asupra cinstei
mamelor de familii şi asupra pudoarei altor nenumărate femei, care vin cu evlavie la sfânta zi,
încât mai că fug şi de apropierea însăşi a sfintei credinţe.10
2.3. Abuzul de băutură în concepţia Sfinţilor Părinţi

Problema alcoolismului pare că aparţine mai degrabă de domeniului ştiinţelor
medicale, psihologice sau sociale. Chiar dacă dependenţa este o boală, şi lucrul acesta a fost
stabilit încă din 1956 de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, acest domeniu trebuie să intre
şi sub incidenţa studiilor teologice, şi nu doar a celor medicale, psihologice sau sociale, din
următoarele motive:
Consumul de substanţe psihoactive afectează toate dimensiunile fiinţei umane:
fizică, psihică, socială şi duhovnicească. Interesul pentru lucrurile spirituale autentice, precum
şi relaţia cu Dumnezeu sunt grav afectate de dependenţe. Dependenţa reprezintă o
manifestare vizibilă a degradării spiritului uman, o consecinţă inevitabilă şi o formă a
respingerii lui Dumnezeu, unde vulnerabilitatea faţă de atacurile demonice este extremă. De
aceea, în baza mandatului încredinţat de Mântuitorul Hristos de a fi „pescar de oameni” şi
„medic de suflete”, preotul trebuie să ştie să aducă la „staulul oilor”oaia cea rătăcită, bolnavă
şi ameninţată de moartea cea veşnică. Apoi, în străduinţa de a-i asista pe oameni în procesul
mântuirii, preotul va trebui mai întâi să-i însănătoşească sufleteşte, pentru ca, în final, să le
ofere suprema vindecare: mântuirea.11
Preotul este medic de suflete. „Ortodoxia este în principal o metodă terapeutică şi o
educaţie terapeutică”12, iar „lucrarea preoţilor este în principal terapeutică. Preotul poate să
facă şi operă socială şi multe alte opere care sunt în Biserică, dar toate acestea trebuie să fie
integrate în conduita terapeutică”13. Un preot cu o reală vocaţie pastorală va face tot posibilul
să intervină în viaţa celor suferinzi pentru a schimba ceva, cu mijloacele pastorale pe care le
are la dispoziţie.
Consumul de alcool este doar un simptom al bolii alcoolismului, şi nu boala
10 Ibidem, p. 270.
11 Pr. Iulian Negru, Floyd Frantz, Nicoleta Amariei, „Pastoraţia persoanelor dependente de alcool”,
Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p.12.-
12 Mitropolit Hierotheos VLACHOS, Psihoterapia ortodoxă - continuare şi dezbateri, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2001, p. 182.
13 Ibidem, p. 185.
însăşi. El reprezintă doar vârful icebergului, ceea ce nu se vede de către ochiul neavizat, şi/sau
neatent, constituind cauza, şi anume, serioase tulburări spirituale.
Prin urmare, vom vedea, din punct de vedere teologic, care sunt resorturile adânci ale
fiinţei umane care împing la nevoia aceasta irezistibilă de a consuma o anumită substanţă, şi
la dependenţa fizică şi psihică ce apare la un moment dat.
În sufletul oricărui om există acea tendinţă spre o stare de bine, o năzuinţă nedefinită
dar persistentă şi influentă, care determină cele mai multe dintre deciziile, opţiunile şi chiar
gusturile noastre. Starea aceasta „paradisiacă” este preexistentă conştiinţei noastre şi nu se
poate actualiza sau realiza deplin în lumea aceasta. Frământările existenţiale sunt de ne evitat
în dimensiunea luptătoare a vieţii, iar omul, prin liberul arbitru, le interpretează şi le
gestionează după cum doreşte.14
Tragedia primordială se poate reitera cu fiecare om, ori de câte ori acesta ia decizii în
viaţă. El alege fie să sacrifice starea viitoare pentru a resimţi starea de bine în prezent, fie
sacrifică prezentul fără să aibă certitudinea unei vieţi mai bune în viitorul pământesc, dar cu
nădejdea în răsplata din viaţa viitoare. Repetata alegere a satisfacerii imediate a plăcerii
transformă cu timpul uzul în abuz, care devine rutină şi automatism, intoxicare şi obsesie, şi
se finalizează cu dependenţa fizică şi psihică.
Starea după care tânjeşte sufletul uman este dată de acea aspiraţie mistică spre
îndumnezeire sădită de Dumnezeu în om. Această stare însă poate fi uşor contrafăcută şi
confundată cu starea de euforie dată de consumul unor substanţe din lumea aceasta: drogurile.
De aceea, în unele religii primitive, substanţele psiho-active din droguri au jucat un rol de
„stimul sacru” în atingerea unor stări de religiozitate, crezute a fi intrare în sfera divinului.
Astăzi neurobiologia ne explică cu precizie ştiinţifică mecanismul producerii de dopamină,
care induce starea de euforie şi eliberare, o eliberare care poate duce de la o singură
experienţă, la „dependenţa de eliberare” . Această stare, conferită de „molecula plăcerii”, nu
este de fapt decât o imitare palidă a acelei stări extatice, experiată pe cele mai înalte piscuri de
spiritualitate, dar la care se ajunge numai prin asceză, cu discernământ duhovnicesc şi
rugăciune stăruitoare. Desigur, cei mai mulţi preferă „scurtătura”, care-i duce în final la o
„înfundătură”.
Aceste stări sufleteşti, modificate, dar aflate în poziţii diametral opuse pe scara
mântuirii, au fost numite dintotdeauna, în mod paradoxal, cu acelaşi cuvânt: beţie.15
Beţia, în general, este o stare de spirit alterată care se poate dobândi prin diferite
14 Pr. Iulian Negru, Floyd Frantz, Nicoleta Amariei, op. cit., p.13.
15 Ibidem, p.14.
mijloace. Alcoolul este doar una dintre multele cauze care pot produce râvnita senzaţie de
beatitudine. Altfel spus, starea de beţie poate fi obţinută fără a consuma alcool. În limbajul
uzual există expresii de genul: „îmbătat de glorie”, „îmbătat de sine” etc. Sfânta Scriptură
vorbeşte explicit despre această posibilitate: „Vai de cei ce se îmbată, dar nu de vin!” (Isaia
29, 9). Şi Sfinţii Părinti admit posibilitatea experierii unor stări sufleteşti care sunt
asemănătoare cu starea în care se află omul beat de alcool, fără a consuma alcool. Sf. Vasile
cel Mare, ca un fin cunoscător al profunzimilor şi subţirimilor sufletului omenesc, exprimă
aceasta într-un mod cât se poate de clar: „Mânia este o beţie a sufletului; îl face pe om fără de
judecată ca şi vinul. Tristeţea este şi ea o beţie, că tulbură mintea. Frica, atunci când ia naştere
fără motiv, este o altă beţie. [...] Şi, ca să spun pe scurt, fiecare dintre stările sufleteşti care
tulbură mintea, poate să fie numită, pe bună dreptate, beţie.”?16
În continuare, dezvoltând această idee, Sf. Vasile cel M re arată ce asemănări izbitoare
există între beţia pricinuită de alcool şi diverse stări sufleteşti exaltate, de exemplu stările de
mânie: „Gândeşte-te la omul mânios cât de beat este de patimă! Nu mai este stăpân pe el
însuşi; nu se mai cunoaşte pe el şi nici nu cunoaşte pe cei de faţă ca într-o luptă de noapte,
pune mâna pe tot ce apucă, se năpusteşte asupra tuturor, spune ce-i vine la gură; nu poate fi
oprit; înjură, loveşte, ameninţă, se jură, strigă, plesneşte. Fugi de această beţie, dar nu primi
nici beţia pricinuită de vin.”17
Observăm deci că alcoolul este privit de Sf. Vasile ca o substanţă materială, care are
acelaşi efect asupra spiritului omenesc pe care îl au şi alte diferite cauze de natură pur
spirituală. Alcoolul, deşi este o substanţă materială, are un efect imediat în plan psihic şi
spiritual, „concurând” astfel cu celelalte cauze nemateriale: mânia, tristeţea, frica ş.a. Aşadar,
el este doar unul dintre diversele cauze care conduc la obţinerea unei stări sufleteşti
modificate, numită beţie.
Aceeaşi idee o regăsim şi la Sf. Ioan Gură de Aur, cu precizarea că beţia ne-alcoolică
este mai dăunătoare decât cea provocată de alcool: „Este acum vremea să vă îndemn să vă
întoarceţi nu numai de la obişnuita beţie, ci şi de la cea fără vin, căci aceasta este mult mai
cumplită. Şi să nu vă mire ceea ce spun! Căci există şi beţie fără vin. Iar că există o astfel de
beţie, ascultă-l pe proorocul, care zice: «Vai de cei ce se îmbată, însă nu cu vin» (Isaia 29, 9).
Ce fel de beţie este aceasta fără vin? Multă şi felurită! Căci şi mânia provoacă beţie, şi slava
deşartă, şi ieşirea din minţi, şi fiecare dintre pierzătoarele patimi ce se nasc în noi, fiindcă
produc în noi o oarecare beţie şi suficienţă şi ne întunecă gândul. Căci nimic altceva nu este
16 Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 356.
17 Pr. Iulian Negru, Floyd Frantz, Nicoleta Amariei, op. cit., p.15.
beţia decât împrăştierea puterilor fireşti, şi rătăcirea gândurilor, şi pierderea înţelepciunii. [...]
Iar slava deşartă şi ieşirea din minţi este altă beţie, mult mai cumplită decât beţia obişnuită.
Căci cel robit de aceste patimi îşi pierde puterea de judecată asupra realităţii şi nu este mai
întreg la minte decât nebunii.”18
O persoană care se îmbată (cu sau fără alcool/droguri) este o persoană care tânjeşte în
mod cert după o altă realitate decât cea palpabilă. Este, de fapt, neliniştea, dorul nedefinit şi
neostoit după Împărăţia lui Dumnezeu. În accepţiunea Sfinţilor Părinţi, beţia este orice ieşire
din sinele propriu. Ieşirea din sine este împotriva firii atunci când este datorată păcatului şi
egoismului. Dar există şi o ieşire în sine, atunci când sufletul curat Îl întâlneşte pe Dumnezeu.
În acest caz, ieşirea în sine este una conform firii, căci firea noastră a fost creată ca să se poată
împărtăşi de Dumnezeu mai presus de puterile ei prin har. Pentru a ajunge la extaz, e necesară
mai întâi o intrare în sine, o regăsire a eului pierdut. Însuşi Domnul ne învaţă prin exemplul
fiului risipitor: „Dar venindu-şi în sine, a zis ... ” (Luca 15, 17). Aşadar, înainte de a se întâlni
cu Tatăl, fiul cel înstrăinat a trebuit să se întâlnească mai întâi cu sine însuşi. Numai după
aceasta a putut avea loc ospăţul credinţei.19
Sfânta Scriptură condamnă categoric obiceiul băutului excesiv de alcool, întrucât
amplifică defectele de caracter ale omului: „Beţia înmulţeşte mânia celui fără de minte ( ... )
împuţinează virtute a şi agoniseşte răni” (Înţelepciunea lui Iisus Sirah 31,35) şi pentru că
aduce suferinţă şi moarte: „nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de
Duhul” (Efeseni 5, 18). Clement Alexandrinul afirmă categoric că beţia este otravă: „Trebuie
să vă feriţi de beţie ca de cucută, că amândouă duc la moarte.?”20
Însă băutura excesivă nu duce doar la o îmbolnăvire a sufletului şi a trupului, ci poate
să ia nişte forme mai grave. De aceea, atitudinea unora dintre Sfinţii Părinţi este foarte
categorică. Dacă în general se punea în practică principiul „urăşte păcatul şi iubeşte pe
păcătos”, în cazul beţiei observăm o schimbare de ton evidentă. Sf. Ioan Hrisostom afirmă că
„omul beat e mai rău decât un mort.”21 După părerea lui „beţia este îndrăcire de bunăvoie.
Beţia întunecă mai cumplit decât îndrăcirea şi lipseşte pe omul beat de orice judecată.
Adeseori, când vedem un îndrăcit avem milă de el, suferim pentru el şi-i arătăm multă
simpatie; cu beţivul, însă, ne purtăm cu totul altfel: ne revoltăm, ne supărăm, îl blestemăm în
fel şi chip. Pentru ce? Pentru că un om chinuit de demonul cel rău face fără voia lui ceea ce
face; merită iertare, fie de izbeşte cu picioarele, fie de-şi sfâşie hainele, fie de rosteşte cuvinte
18 Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2003, p. 83.
19 Pr. Iulian Negru, Floyd Frantz, Nicoleta Amariei, op. cit., p.18-19.
20 Clement Alexandrinul, Pedagogul, Cartea II, Cap. 56, 3, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1982, în PSB, vol. 4,
p. 263.
21 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 368.
de ruşine; beţivul, însă, nu merită iertare pentru ceea ce face; este învinuit cumplit şi de rude,
şi de prieteni, şi de vecini, de toţi, pentru că de bunăvoie a ajuns aşa de rău, pentru că de
bunăvoie s-a dat în mâinile beţiei”22. În concepţia Sf. Ioan Gură de Aur patima băutului este
într-adevăr sinonimă cu demonizarea: „cel ce îşi trece timpul în beţie şi dezmierdare şi
ghiftuire se află chiar sub tirania diavolului.”23
Pe cel care bea într-un mod iraţional nu numai oamenii îl ocolesc, dar Însuşi Duhul
Sfânt Se depărtează de la el: „Fumul alungă albinele, beţia alungă harurile duhovniceşti” 24,
după cum ne arată Marele Vasile. Spirtul alungă Spiritul! „Nu va rămâne Duhul Meu în
oamenii aceştia, fiindcă sunt numai trup” (Facerea 6, 3).
De aceea, cel care se îmbată riscă pierderea mântuirii: „Nu poţi vedea Împărăţia
cerurilor dacă eşti beţiv. Nu vă înşelaţi, spune Pavel, nici beţivii, nici hulitorii nu vor moşteni
Împărăţia lui Dumnezeu. Dar pentru ce vorbesc eu de Împărăţia cerurilor? Dacă eşti beţiv, nu
poţi vedea nici lucrurile de pe lumea asta. Beţia face din zi noapte şi din lumină întuneric.
Beţivii au ochii deschişi, dar nu văd nici ceea ce le stă înaintea picioarelor. Grozăvia nu-i
numai atâta, ci, pe lângă asta, beţivii mai îndură o altă pedeapsă, şi mai cumplită: sunt trişti
fără pricină, furioşi, bolnavi, luaţi necontenit în râs şi ocărâţi. Ce iertare mai pot avea aceşti
oameni, care îşi pricinuiesc singuri atâtea nenorociri? Niciuna! Unde-i beţie, acolo-i
diavolul”25.
Prin consumul de substanţe adictive devenim mai vulnerabili atacurilor demonice, care
pun stăpânire, încetul cu încetul, pe voinţa noastră liberă. Deşi nu se poate afirma cu
certitudine că orice alcoolic se află sub posesiune demonică propriu-zisă, totuşi patima
băutului reprezintă semnul văzut al înfrângerii noastre în lupta nevăzută cu duhurile
întunericului. 26
De aceea, cea mai potrivită persoană pentru a aborda problematica alcoolismului,
tocmai datorită naturii sale spirituale, este preotul. Este nevoie însă de multă rugăciune şi
maturitate duhovnicească, pe de o parte, iar pe de alta, de înţelegere şi pregătire profesională,
întrucât „lupta noastră nu este'mpotriva cărnii şi a sângelui, ci'mpotriva Începătoriilor,
împotriva Stăpâniilor, împotriva Stăpânitorilor acestei lumi de'ntuneric, împotriva duhurilor
răutăţii e care sunt în stihiile cereşti” (Efeseni 6, 12). Sfântul Teodosie, deşi a luptat cu
22 Ibidem, p. 372.
23 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la parabola despre săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv, Tâlcuri la Sf
Scriptură, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002, p. 7.
24 Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 357.
25 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LXX, trad. de Pr. . Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1986, vol. 23, p. 809.
26 Pr. Iulian Negru, Floyd Frantz, Nicoleta Amariei, op. cit., p. 21.
îndrăzneală împotriva beţiei alcoolice, numind-o „viciul naţional al ţărilor cu climă rece”, la
un moment dat îşi recunoaşte limitele, zicând: „Preotul alungă cu uşurinţă un demon de la un
îndrăcit, dar a-l alunga de la un beţiv ( ... ) este un lucru care depăşeşte exorcismele preoţilor
din întreaga lume”. Este o afirmaţie extrem de provocatoare pentru un preot!
Aceste gânduri ne ajută să înţelegem că beţiile repetate îl pot duce pe om, încet dar
ireversibil, într-o situaţie „mai cumplită decât îndrăcirea”, în starea de dependenţă fizică şi
psihică de alcool. ţinând cont de faptul că beţivul e „drac de bunăvoie”, există prejudecata că
tot de bunăvoie poate să renunţe la această patimă. Dar tocmai voinţa lui liberă, poate cel mai
mare dar de la Dumnezeu, este robită de diavol şi incapabilă de a lupta singură. Pe un alcoolic
voinţa nu-l mai ajută. El se află în situaţia dramatică în care „ar vrea să vrea” să se lase de
băut. De aceea, pe lângă rugăciune, este nevoie de mult efort, conlucrare şi susţinere
duhovnicească din partea celorlalţi.
Poate că nicăieri nu se potrivesc mai bine cuvintele: „Omul, de păcătuit, păcătuieşte
singur, dar de îndreptat, nu se îndreaptă decât numai în comuniune.” De altfel, conform
studiilor, numai 5 % (adică 1 din 20) reuşesc să rămână abstinenţi fără ajutor din partea unui
grup de suport. În cazul alcoolismului, terapia de grup este esenţială, iar implicarea
comunităţii în recuperarea dependentului este o obligaţie, şi nu o opţiune.27
2.4. Dependenţa (alcoolismul): păcat sau boală?

Întrebarea de mai sus este doar în aparenţă o dilemă. Alcoolismul nu poate fi numit
păcat pentru simplul fapt că păcatul este un act, un gest săvârşit într-un mod liber şi conştient,
pe când alcoolismul se referă la o stare de dependenţă psiho-somatică, dobândită
involuntar în urma consumului excesiv de alcool.
De ce involuntar? Cineva mănâncă ciocolată ca să se simtă bine, dar face diabet. Nu se
ştie de ce, dar numai unii fac diabet, deşi alţii mănâncă dulciuri mai mult decât ei. Tot astfel,
s-a dovedit că nimeni nu bea ca să ajungă dependent, după cum nimeni nu renunţă la libertate
în favoarea detenţiei, chiar dacă dependenţa este realmente o „detenţie psihică”. Omul bea ca
să se simtă bine, integrat, acceptat, „ca să prindă curaj” etc., dar nu ca să ajungă dependent.
dependenţa se instalează în mod involuntar, odată cu timpul, într-un mod atât de subtil, încât
oamenii realizează că s-au îmbolnăvit de alcoolism numai când nu mai pot face nimic prin
propria voinţă ca să se oprească din băut. Analizând diferenţa dintre faptele voluntare şi cele
involuntare, Sf. Ioan Damaschin zice: „Actul involuntar se săvârşeşte sau prin forţă, sau prin
neştiinţă. Prin forţă, când principiul determinator sau cauza este afară, adică atunci când
27 Ibidem, p. 23.
suntem siliţi de altcineva, fără să fim complet convinşi, fără să contribuim din propriul nostru
impuls, fără să colaborăm deplin la faptă şi fără să facem prin noi înşine lucrul la care suntem
siliţi. Aceasta, definind-o, spunem: act involuntar este acela al cărui principiu este extern, la
care este silit şi nu contribuie prin propriul său impuls. Principiu numim cauza eficientă. Act
involuntar săvârşit prin neştiinţă este atunci când nu suntem noi cauza neştiinţei, ci se
întâmplă astfel. Spre exemplu: dacă cineva fiind beat ucide, a omorât din neştiinţă, dar nu
involuntar, căci el a provocat cauza neştiinţei, adică beţia. Dar dacă cineva, trăgând cu arcul în
locul obişnuit, a omorât pe tatăl său care trecea pe acolo, se zice că a făcut aceasta din
neştiinţă şi involuntar.”28. Concluzionând, putem spune că involuntară este atât instalarea
dependenţei, generată fiind de neştiinţă, precum involuntare sunt şi beţiile ulterioare instalării
dependenţei, datorate principiului determinator extern. Cu toate acestea, legislaţia penală
stipulează că faptele săvârşite pe fondul consumului de alcool se constituie ca circumstanţe
agravante, şi nu atenuante.29
De aceea, considerăm că beţia este un păcat, dar alcoolismul este o patimă sau o
boală a sufletului. Astfel, cineva poate fi alcoolic fără să fi băut de mai mulţi ani. Sf. Nichita
Stithatul spune: „Nu orice patimă e şi păcat cu fapta, ci altceva e păcatul cu fapta, şi altceva
patima”30. Şi explică de ce: „Patima este ceea ce se mişcă în suflet, iar fapta păcătoasă,
ceea ce se vede în trup. De pildă, iubirea de plăceri, iubirea de argint, iubirea de slavă sunt
patimi cumplite ale sufletului. Iar curvia, lăcomia de avere şi nedreptatea sunt fapte păcătoase
ale trupului. Pofta, mânia şi mândria sunt patimi ale sufletului sau puterile lui în mişcarea
împotriva firii. Iar preacurvia, uciderea, furtul, beţia, şi orice altceva care se face prin trup,
sunt fapte păcătoase şi cumplite ale trupului”.31 Prin urmare, termenul cel mai potrivit pentru
alcoolism este cel de „patimă” sau „boală”, nicidecum de păcat.
În ciuda aparenţelor, termenul medical de „boală” nu presupune anularea
responsabilităţii celui în cauză, ci doar nuanţează. El se găseşte în vocabularul de specialitate
întrucât, astfel, alcoolismul poate fi diagnosticat şi descris în termeni medicali, subliniindu-se
totodată necesitatea intervenţiei atât din partea specialiştilor (medic, preot, psiholog, consilier
adicţie), cât şi a ne-specialiştilor (familie, prieteni, colegi, comunitate). Conceptul de „boală”
presupune dependenţa fizică şi psihică sau adicţia de alcool.32 Analiza etimologiei cuvântului
„adicţie” ne arată provenienţa sa englezească - „addiction”, rădăcina primară fiind latinescul -
28 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p.85.

30 Sf. Nichita Stithatul, „Cele 300 de capete despre făptuire”, Filocalia, VI, Editura Humanitas, Bucureşti,
1997, p. 201.
31 Ibidem.
32 Pr. Iulian Negru, Floyd Frantz, Nicoleta Amariei, op. cit. p. 25.
„addictus”, care înseamnă „sclav”, „sclavie”. În vechea Romă, era numit „addictus” cel care
devenea sclavul cuiva, ca urmare a neplăţii unor împrumuturi repetate cu sume pe care, la un
moment dat, nu le mai putea achita. În schimbul sumei respective, acela era luat ca rob. Acest
termen ilustrează foarte bine situaţia dependentului care, consumând regulat alcool, ajunge
apoi să fie stăpânit de dorinţa necontrolată de a repeta la nesfârşit experienţa euforizantă a
alcoolului.
Din punct de vedere duhovnicesc, boala alcoolismului este un simptom al unei
tulburări mai profunde. Pornind de la principiul fundamental al antropologiei creştine,
conform căruia elementul divin al firii omeneşti îl constituie chipul lui Dumnezeu din om,
putem spune că omul îşi găseşte fericirea şi mulţumirea atunci când există o corespondenţă
între tip (chip) şi prototip, adică Sfânta Treime. Omul este mai mult decât un microcosmos,
aşa cum l-a numit Sf. Ioan Damaschin 33, este mai degrabă un microteos, după cum ne învaţă
Sf. Grigorie de Nyssa34. Chipul întreit al lui Dumnezeu, „gravat” în firea omului, poate fi
înţeles prin cele trei însuşiri sau puteri: raţiunea, sentimentul (simţirea) şi voinţa liberă. Când
există armonie şi echilibru între aceste trei puteri ale sufletului, atunci transparenţa dintre om
şi Dumnezeu este desăvârşită.35 Atunci omul devine sălaş bineplăcut al Celui care „întru sfinţi
Se odihneşte”, după cuvântul care zice: „... vom veni la el şi Ne vom face locaş la el” (Ioan
14,23). Dar, din cauza naturii teandrice a omului, dezechilibrul interior al acestor trei puteri
înseamnă totodată şi o „desfigurare” a chipului Sfintei Treimi din noi. O dezvoltare exagerată
a uneia dintre aceste puteri duce implicit la alterarea sau denaturarea funcţiilor celorlalte.
Astfel, folosirea excesivă a raţiunii, face ca omul să fie mai puţin sensibil la problemele
celorlalţi sau să aibă o slabă coordonare a liberului arbitru. Oamenii cuprinşi de o patimă au
de obicei, pe lângă slăbirea voinţei, o sensibilitate dezordonată şi fluctuantă şi/sau o logică
contradictorie.
De exemplu, s-a observat că alcoolicii sunt persoane extrem de raţionale. În dorinţa de
a-şi justifica băutul, ei caută cele mai imposibile argumente. Exerciţiul gândirii aride, rupte de
simţire şi înţelegere şi fără legătură cu realitatea imediată, îi face câteodată plini de sine,
mândri şi egocentrici. Alcoolicii sunt greu de combătut prin argumente, întrucât ei sunt cei
mai buni avocaţi ai cauzei proprii. Această aptitudine s-a dezvoltat în încercarea lor constantă
de a-şi înăbuşi mustrările conştiinţei şi de a găsi argumente pentru a-şi justifica băutul.
Ultimul lucru care îi lipseşte unui alcoolic este inteligenţa. Însă, cum zicea Alexis Carrel,
„inteligenţa nu poate fi de mare folos aceluia care n-are decât atât! Intelectualul pur e o fiinţă
33 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p.71.
34 Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii, cap. 16, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p 180.
neizbutită, nefericită, căci el nu se poate apropia de ceea ce înţelege. [...] Fără exerciţiul
voinţei, inteligenţa rămâne risipită şi sterilă. [...] Activităţile afective sunt totuşi absolut
necesare pentru progresul inteligenţei. Ele trebuie însă reduse la acea pasiune pe care Pasteur
o numea «zeul lăuntric», entuziasmul. Gândirea nu se înalţă decât la cei ce pot iubi sau urî” 36 .
Altfel spus, inteligenţa aridă, fără a fi implicate, în exerciţiul ei, sentimentul şi voinţa, devine
monstruoasă, aşa după cum o calitate dusă la extrem devine defect.
Această armă de apărare, doar una din bogata „panoplie” a alcoolicilor, se transformă
cu timpul în cel mai mare duşman şi chin al lor. Sila de sine, care îi cuprinde în mod
inevitabil, devine insuportabilă şi alcoolicii caută să blameze pe alţii în încercarea de a face să
le crească stima de sine. Golul şi pustiirea interioară sunt chinuri de nedescris. Mulţi alcoolici
recuperaţi au mărturisit că s-au întors de la porţile iadului şi au trăit iadul pe pământ. Alţii,
cuprinşi de disperare, au recunoscut că, în ultima vreme, beau doar ca să moară. Pentru
majoritatea dintre ei singurătate a este cel mai mare chin, spre deosebire de asceţi care,
datorită bogăţiei şi preaplinului interior, pleacă în pustie şi rezistă acolo întrucât îşi pot ţine
loruşi loc de lume.
În acest cerc vicios, este foarte greu de stabilit, care pe care determină. Nu se ştie dacă
raţionalizarea exacerbată a gândirii duce la creşterea apetitului pentru alcool, care activează
sau stimulează (după caz) afectivitatea, sau, dimpotrivă, consumul de alcool creează aceste
disfuncţii şi tulburări ale sufletului uman. Oricum ar fi, consumul de alcool este doar un
simptom al alcoolismului. Este binecunoscut faptul că mulţi artişti creează cu mai multă
inspiraţie atunci când consumă alcool, tocmai datorită „aportului” de sensibilitate pe care îl
cauzează alcoolul.37 De aceea, operele artiştilor umanişti, inspiraţi de Bachus în locul Duhului
Sfânt, trezesc sentimente identice în cei care le admiră şi care, la rândul lor, caută o justificare
a comportamentului lor în operele „marilor artişti”.
În exprimarea creştină, termenii de „boală - bolnav”, respectiv „doctorie - doctor” sunt
foarte des întâlniţi. Mântuitorul Hristos S-a arătat ca un Doctor al sufletelor şi al trupurilor,
vindecând pe cei ce sufereau sufleteşte şi/sau trupeşte, El însuşi nu a ezitat să Se numească
aşa: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Matei 9, 12; Marcu 2, 17; Luca 5,
31) sau: „Nici o'ndoială că-Mi veţi spune zicala aceasta: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi”
(Luca 4, 23). „Această funcţiune de doctor îndeplinită de Hristos, apoi în numele Său de
Apostoli, este atât de frapantă, încât observatorii păgâni, la rândul lor, prezintă creştinismul ca
o religie «pentru bolnavi», fapt care-i miră în această epocă, în care religiile au tendinţa de a
36 Alexis Carrel, Omul, acest necunoscut, Editura Tedit F.Z.H. Bucureşti, pp. 141-142, apud. Pr. Iulian
Negru, Floyd Frantz, Nicoleta Amariei, op. cit., p. 27.
dispreţui pe bolnavi şi de a se ataşa mai ales de cei sănătoşi”38
În Noul Testament vindecările miraculoase ale trupului erau aproape întotdeauna
precedate de restaurarea sănătăţii sufleteşti. Mai mult decât atât, mântuirea însăşi este privită
ca cea mai importantă vindecare. Astfel, „în vechea literatură creştină se foloseşte adeseori
pentru mântuirea pe care ne-a adus-o Hristos o terminologie terapeutică. 39 De fapt înşişi
termenii greceşti σοτηρία (soteria) şi σώζο (sozo) folosiţi în Noul Testament pentru
«mântuire» şi «a mântui» au această conotaţie terapeutică, însemnând şi «vindecare» (salvare)
şi «a vindeca» (Pr. Vasile Mihoc, Meditaţii la Evangheliile Duminicilor Triodului şi
Penticostarului, Ed. Teofania, Sibiu, 2003, p. 140). Din această perspectivă, putem spune că
eliberarea de patima alcoolismului este sinonimă cu vindecarea sufletului, dar şi a
trupului. De aceea, preotul, înainte de a mântui sufletele, va trebui să le însănătoşească.
Pentru noi, creştinii ortodocşi, termenul religios de „patimă” este mai cuprinzător şi
mai bogat în înţelesuri, întrucât revelează adevărata natură a bolii alcoolismului: „O «patimă»
este mai mult decât o îmbolnăvire a sufletului, este căderea în robia unei puteri vrăjmaşe, care
ne stăpâneşte cu silnicie, ne luptă neîntrerupt, urmărindu-ne moartea veşnică. În dosul fiecărei
patimi se ascunde puterea vrăjmaşă a diavolului”. (Protos. Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei,
Ed. Trinitas, Iaşi, 1994, p.43.) Aşadar, dependenţa este o formă de respingere a lui Dumnezeu
şi de intrare în sfera de atracţie malefică a celui viclean. Iar patima este cu adevărat greu de
tratat, după cum ne arată Sf. Vasile cel Mare: „Când patima se învecheşte în suflet şi când cu
timpul gândul cel păcătos se întăreşte, atunci este greu să-ţi vindeci patima sau chiar să n-o
poţi vindeca deloc; căci, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, obiceiul se preface în
natură. [...] Cunosc pe unii care din tinereţe au alunecat spre patimile trupului şi, din pricina
obişnuinţei cu păcatul, au rămas în păcate până la adânci bătrâneţi. După cum porcii, care se
tăvălesc în mocirlă, bătătoresc mereu pe ei noroiul, tot aşa şi aceştia se încarcă în fiecare zi de
ruşine din pricina plăcerii.”40
Ambii termeni, de „boală” şi de „patimă”, trebuie folosiţi într-un mod complementar,
întrucât ambii exprimă în mod egal, deşi din perspective diferite, acelaşi caracter de
anormalitate al alcoolismului.
În trecut, alcoolicii au fost stigmatizaţi şi priviţi ca oameni păcătoşi, lipsiţi de voinţă şi
de caracter. Acest mod de înţelegere nu a adus nicio schimbare în modul lor de viaţă,
dimpotrivă. Privind însă alcoolismul ca o patimă sau o boală bio-psiho-socio-spirituaIă, avem
38 Jean-Claude Larchet, „Teologia bolii”, traducere din limba franceză de Pr. Prof. Vasile Mihoc, Editura
„Oastea Domnului”, Sibiu, 2005, p. 93.
40 Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 191.
posibilitatea să înţelegem pe deplin cauzele ei profunde, stadiile şi simptomele specifice,
aplicând şi un tratament integral, potrivit viziunii creaţioniste asupra omului.
2.5. Beţia, şi setea de Dumnezeu

Dacă stadiul cel mai de jos al degradării spiritului uman este numit beţie, în mod
paradoxal starea de înaltă îmbunătăţire duhovnicească este numită cu acelaşi cuvânt. Astfel,
termenul de „beţie” (beatus, -a lat.= fericit) se regăseşte în limbajul scripturistic, cât şi al
Sfinţilor Părinţi, nu numai cu sensul său peiorativ, ci şi pentru a denumi stări sufleteşti înalte41.
Sf Ioan Scărarul, compară manifestările exterioare ale sentimentului dumnezeiesc al
dragostei cu starea de beţie: „Dragostea, după calitate, e asemănarea cu Dumnezeu, pe cât e
cu putinţă muritorilor. Iar după lucrare, e o beţie a sufletului.”42
Darul smereniei conferă un sentiment de plenitudine sufletească, iar acesta, în egală
măsură, umple, hrăneşte şi înalţă sufletul, ajungând într-o stare de „ieşind în sine” (extaz).
Starea de plinătate care se revarsă în şi din sufletul dăruit cu smerenie este dovada negrăită a
prezenţei Duhului Sfânt în viaţa creştinului.43 Astfel se împlinesc promisiunile Mântuitorului,
Care a zis: „Cel ce crede în Mine - precum a zis Scriptura - râuri de apă vie vor curge din
inima lui” (Ioan 7, 38), sau cuvântul care zice că Dumnezeu, atunci când dă, „boiereşte
dă”44 , ,,o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf” (Luca 6, 38). Această „beţie negrăită”
duce invariabil, deşi nu ireversibil, la diminuarea până la extrem a necesităţilor fireşti, precum
cele de băutură şi e mâncare. Sufletul care are o relaţie conştientă cu Dumnezeu
experimentează satisfacţii de natură divină, superioare celor trupeşti şi mărginite, şi ajunge
astfel „să nesocotească toate mâncările din afară, băutura şi veşmintele trupului”, ca unele
care sunt inferioare primelor. Înţelegem de aici că numai sufletul plin de harul dumnezeiesc
poate reduce şi chiar elimina bulimia şi pofta băutului fără măsură. Deci a-ţi propune
diminuarea „satisfacţiilor” pe care ţi le procură alcoolul, sau orice altă , substanţă şi obicei
adictiv, fără ca mai întâi să te osteneşti să le înlocuieşti cu satisfacţii sufleteşti înalte, câştigate
cu răbdare din părtăşia tainică cu Dumnezeu, înseamnă a-ţi reduce la minimum şansele de
reuşită. Vinul îţi poate da veselie, dar numai Duhul îţi aduce bucurie.45
Părintele prof. Dumitru Stăniloae afirma: „Cunoştinţa tainelor mari, mai presus de
cuvânt, ale Cuvântului cel personal şi iubitor, mai bine zis infinit iubitor, e ca o băutură care
îmbată de entuziasm şi bucurie, producând o adevărată uitare de sine, dar în acelaşi timp o
42 Sf. Ioan Scărarul, Scara, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p.425.
44 Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, 1992, p. 104
uimire, care-l face pe om să nu se confunde cu Dumnezeu, pentru că în uimire trăieşte ceea ce
nu este al lui. În tot urcuşul duhovnicesc Dumnezeu urcă în noi”.46
Îmbătarea de Duhul Sfânt produce nu doar uitare de sine. Beţia sacră reprezintă o stare
sublimă, de entuziasm duhovnicesc, care îl face pe iubitorul de Dumnezeu să nu resimtă
osteneala asumată conştient şi nici suferinţa provocată de lume. Curajul şi seninătatea cu care
mucenicii şi toţi sfinţii au înfruntat lumea şi diavolul s-au datorat tocmai acestei stări sufleteşti
de exaltare şi bucurie, câştigată prin iubire şi nevoinţă. Această stare excepţională a fost
confundată uneori cu nebunia. Nebunii pentru Hristos au fost de fapt beţi de dragoste pentru
El.47
Beţia sacră nu este doar o stare care merită râvnită, ci un scop sublim al vieţii
creştinului, sinonim cu înduhovnicirea, aşa cum învăţa Sf. Serafim de Sarov: „Toată strădania
noastră [ ... ] este a dobândi Duhul Sfânt” sau când îndemna: „Bucuria mea, te rog
dobândeşte-ţi duh paşnic!”48 Beţia divină este astfel trăire a tainelor şi a dogmelor Bisericii.
Aparenta asemănare dintre manifestările neobişnuite ale celor două categorii de
persoane, aflate cu certitudine în poziţii diametral opuse pe scara desăvârşirii, se datorează
faptului că, în ambele situaţii, apare o anumită lipsă de control asupra sinelui, acea ieşire în şi
din sine de care s-a pomenit mai sus, o schimbare a vocii, a mimicii feţei, a gesturilor, o
anumită însufleţire interioară. Ambele categorii beneficiază de o senzaţie de plinătate care se
revarsă pe dinafară. Desigur, în primul caz e vorba de o desăvârşire şi o transfigurare a
eului în lumina şi căldura Duhului Sfânt, iar în al doilea caz, de o desfigurare a chipului şi
sufletului omului robit de patimă, încălzit de alcool şi stimulat temporar de excesul de
dopamină din creier.
Beţia, ca rezultat al folosirii diverselor substanţe, este interzisă de Dumnezeu, întrucât
ea este un surogat ieftin şi o imitaţie nereuşită a acelei stări de „beţie sacră”, consecinţă a unei
vieţi de comuniune, prin iubire, cu Dumnezeu. Numai aşa, în sens mistic, poate fi interpretat
îndemnul din Cântarea Cântărilor care, altfel, ne-ar scandaliza: „...luaţi şi beţi şi îmbătaţi-
vă...” (Cântarea Cântărilor 5, 1) sau misteriosul: „Îmbătaţi-vă, dar nu de vin; clătinaţi-vă, dar
nu de băutură!” (Isaia 29, 9).49 Şi Psalmistul David face referire la comuniunea cu Dumnezeu
ca la o stare extatică, ca la o „beţie divină”: „Masă ai pregătit înainte-mi, de faţă cu cei ce mă
necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu, iar paharul Tău mă-mbată de parc-ar fi prea tare”
(Psalmii 22, 6).
46 Sf. Nichita Stithatul, op. cit., p. 262. nota 64
48 Sf. Serafim de Sarov şi Sf. Nil Sorschi, Cuvinte duhovniceşti, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1991, p.
78.
Toate aceste îndemnuri vechi-testamentare la ospăţ şi petrecere nu pot fi înţelese decât
tâlcuindu-le în mod simbolic, ele fiind o anticipare şi o prefigura re a ospăţului din Împărăţia
cerurilor, despre care a vorbit, în chip mai desluşit, însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
„Cât despre îndemnul „îmbătaţi-vă”, el se poate referi la acea „beţie sacră” a iubirii divine,
dar şi la frenezia eshatologică a celor ce se vor îndestula din nemărginitele bucurii ale fericirii
veşnice.”50 Sf. Apostol Pavel îndeamnă: „Nu vă îmbătaţi de vin, în care este desfrânare, ci vă
umpleţi de Duhul” (Efeseni 5, 18). El sugerează ca îmbătarea cu vin, pricinuitoare de alte
patimi grele, să fie combătută cu îmbătarea de Duhul, o beţie înlocuind-o pe cealaltă.51
Dumnezeu rezervă fiecărei fiinţe umane posibilitatea a experimenta stări de exaltare
sufletească extraordinare, dar acestea sunt un dar special al lui Dumnezeu, şi nu rezultatul
consumării cu premeditare a unor substanţe. Din păcate, din cauza uşurinţei cu care poate fi
procurat, precum şi din pricina efectelor sale euforice predictibile, alcoolul este cea mai
folosită substanţă în scopul modificării stării de conştiinţă. Beţia divină, care cere efort
susţinut şi conlucrare cu Dumnezeu, este astfel înlocuită cu mai facila beţie alcoolică, în acest
fel explicându-se lipsa oricărui interes din partea băutorilor pentru viaţa spirituală autentică.
Pe cât de departe este desfrânatul de iubirea curată, tot atât de departe este alcoolicul de beţia
sacră!
Omul se află în relaţie de dependenţă faţă de Creatorul său, el este duhovnicesc doar în
măsura în care se umple de Duhul Sfânt. Depărtându-se de Dumnezeu, omul se înstrăinează
totodată de el însuşi, de natura sa teandrică, pervertindu-şi toate facultăţile sufleteşti,
îndreptate cu frenezie spre creaţie. El devine astfel dependent de lucrul care l-a înlocuit pe
Creatorul său. Independenţa faţă de Creator duce la dependenţă faţă de creaţia Sa. Stare
de neutralitate nu există! Ori Hristos, ori Bachus!
Îndepărtându-L pe Dumnezeu din fiinţa noastră, rămânem cu un imens gol sufletesc,
cu un dor lăuntric, care nu poate fi umplut cu nimic din lume decât cu Dumnezeu. Omul a fost
creat cu setea de infinit, de Dumnezeu! De aceea, va căuta mereu să-şi umple acel gol,
„rezervat” lui Dumnezeu, prin surogate ieftine, diverse plăceri care îi dau temporar un
sentiment de falsă plinătate şi perfecţiune. Astfel, putem spune că până şi cel care se duce la
crâşmă să bea, inconştient, Îl caută cu disperare pe Dumnezeu. Numai că Îl caută unde nu
trebuie.52
50 Sfânta Scriptură, trad. de Mitropolitul Bartolomeu Anania, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001, nota b, la
vrs. 1 din Cântarea Cântărilor 5, p. 878.
52 Pr. Iulian Negru, Floyd Frantz, Nicoleta Amariei, „Pastoraţia persoanelor dependente de alcool”,
Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 37.
CAPITOLUL III Vindecarea de patima alcoolismului din
perspectiva Bisericii Ortodoxe.
3.1. Tămăduirea patimii sau a bolii alcoolismului

Ca rezultat direct al pierderii legăturii dintre om şi Dumnezeu, multe probleme
continuă să tulbure omenirea: tot felul de boli, războaie, crime, perversiuni sexuale, furturi,
divorţuri etc. La modul general, aceste afecţiuni sunt universale şi afectează toate fiinţele
umane Într-un fel sau altul. La modul personal, aceste probleme sunt consecinţele gândirii
întunecate a omului şi ale pierderii dragostei dintre noi. Omenirea a uitat adevărul despre
Dumnezeu şi, în general, ignoră voia Lui. Ca rezultat al întunecării minţii umane şi pierderii
iubirii din sufletele noastre, liberul arbitru al omului a slăbit, iar păcatul ne conduce pe mulţi
dintre noi către dependenţă - una dintre cele mai răspândite patimi. Însă, păcatul şi patima nu
au făcut parte din adevărata noastră fire, cea creată de Dumnezeu şi înzestrată de El cu liber
arbitru. „Firea umană căzută” este cea care devine dependentă şi doborâtă de patimă, prin
păcat.53
Această îndepărtare de milostenia divină şi coruperea naturii noastre reprezintă

rezultatul multor alegeri greşite, unele dintre acestea făcute în vremea tinereţii şi sub influenţa
altora. Alcoolismul este un bun exemplu în acest sens. Nimeni nu alege să devină alcoolic, aşa
cum nimeni nu decide să se îmbolnăvească de orice altceva. Este ceva ce se întâmplă de-a
lungul timpului şi, de obicei, fără ca persoana să îşi dea măcar seama că devine dependent de
drogul alcool. Fără consimţământul sau buna lui cunoaştere, patima devine treptat parte din
modul lui de viaţă. În cazul alcoolismului, patima începe cu acceptarea păcatelor mici, prin
acceptarea unor episoade ocazionale de băut excesiv. Încetul cu încetul, aceste păcate îşi
conduc victimele într-un loc în care nu se aşteaptă să ajungă, în locul „patimii”, al „bolii
sufleteşti” sau, dacă doriţi, în lumea „adicţiei”. Este vorba despre băutul abuziv, căci un
consum raţional de alcool le poate aduce multora bucurie, fără să atragă după sine şi
consecinţe dureroase, negative.
Alcoolismul afectează întreaga fiinţă umană. Corupe trupul şi cauzează multe boli,
inclusiv cancer, afecţiuni cardiace, hepatice şi chiar cerebrale. Din punct de vedere mental,
alcoolismul afectează capacitatea de a raţiona, imaginaţia, percepţia şi abilităţile de
funcţionare la capacitate maximă într-o lume complexă şi în permanentă schimbare.
Afectează sufletul omului prin modificarea percepţiilor şi dorinţelor „inimii sufletului” sau
„nous”-ului. Cuvântul „nous” este de origine greacă şi defineşte conştiinţa raţională capabilă
de investigare şi cunoaştere a realităţii.
Conform Mitropolitului Hierotheos Vlachos în cartea sa, Psihoterapia Ortodoxă, acest

nous este cel mai afectat de către păcatul sau patima noastră. Nous-ul este esenţa a ceea ce
înseamnă să fii uman şi nu se referă doar la voinţa noastră sau la deciziile pe care le luăm. Se
referă, de asemenea, la sentimentele, dorinţele sau percepţiile noastre asupra realităţii şi la
modul în care privim viaţa şi pe ceilalţi oameni. Alcoolismul şi adicţia lovesc „spiritul”
omului pentru că mulţi oameni afectaţi de dependenţă îşi pierd scopul şi semnificaţia vieţii. Pe
măsură ce adicţia progresează, alcoolicul poate să îşi piardă vitalitatea spiritului, iar acest fapt
atrage după sine consecinţe foarte grave. Dorinţele normale ale vieţii se pot transforma în
dorinţa de alcool, de un alt drog sau de orice alt lucru.
Un aspect important al „patimii” sau „adicţiei” e legat de „voinţa” omului sau, cum ar
spune alţii, de „puterea voinţei”. De fapt, cei mai mulţi alcoolici au o voinţă foarte puternică şi
au succes în multe domenii ale vieţii lor. Însă, în ceea ce priveşte alcoolul sau drogurile,
voinţa nu mai este de prea mare folos - e ca şi cum ea ar fi adânc ascunsă în sufletele lor şi
doar Dumnezeu îi poate ajuta să o regăsească. Această pierdere a voinţei e vizibilă mai ales
atunci când beau în momente nepotrivite şi atunci când beau prea mult sau prea des.54
E ca şi cum au voinţă puternică, însă aceasta nu le e de niciun folos în privinţa

alcoolului. Cartea de bază a Alcoolicilor Anonimi cunoscută drept „Cartea Mare”, în capitolul
„Opinia unui medic” vorbeşte despre „voinţa neajutorată” şi spune că, fără ajutorul lui
Dumnezeu, vine un moment şi un loc în care alcoolicul va fi lipsit de voinţă în faţa primului
pahar, iar acest prim pahar e tocmai cel care îi cauzează probleme. Ştiinţa a descoperit că
există factori biologici care determină pofta de a bea din nou. S-a descoperit că procesul
implică modificări celulare atât la nivelul creierului, cât şi al neurotransmiţătorilor şi al
sistemului nervos periferic. „Ştiinţa Sfinţilor Părinţi” ne învaţă de secole că păcatul are şi
capacitatea de a-l conduce pe om. ,,Iar dacă fac ceea nu vreau eu, nu eu fac aceasta, ci
păcatul care locuieşte în mine.” (Romani 7, 20) La ce ne putem aştepta de la păcat, în lipsa
ajutorului lui Dumnezeu care să ne păzească? Problema alcoolicului este că L-a abandonat pe
Dumnezeu. Din fericire, cei mai mulţi dintre noi nu resimt boala sufletească la profunzimile la
care le trăieşte alcoolicul sau dependentul de droguri. În cazul alcoolismului şi al altor adicţii,
„patima” devine foarte puternică şi poate tulbura sufletul până la punctul auto-distrugerii.
54 Ibidem, p. 89.
Adicţia este, până la urmă, cea mai răspândită formă de auto-distrugere cunoscută de către
om. Patima adicţiei şi păcatul care conduce către dependenţă sunt atât de insidioase încât, în
mod normal, dependentul e amăgit de credinţa că duce o viaţă relativ normală. Adicţia devine
o parte din firea sa, fără ca măcar să îşi dea seama de asta, astfel că nu numai că îşi acceptă
patima, dar o şi protejează.
Cu toate că Botezul ne purifică şi ne eliberează de păcat, cu toţii suferim de pe urma

unei suferinţe sufleteşti. Dacă nu eşti conştient de păcatul propriu, atunci trebuie să vorbeşti
cu duhovnicul tău despre mândrie, pentru că aceasta este cea mai rea suferinţă sufletească.
Atunci când se întâmplă ca un om să păcătuiască fără să ştie, e mai rău decât atunci când
cineva păcătuieşte, ştiind despre sine că e un păcătos. Cel care ştie că e păcătos are măcar
smerenia de a recunoaşte acest lucru. Evanghelia citită în Duminica Vameşului şi a Fariseului
e un bun exemplu în acest sens. Unul dintre ei a plecat de la templu vindecat şi iertat, în timp
ce celălalt a plecat într-o stare mai rea decât atunci când venise pentru rugăciune la templu. Ar
trebui să observăm aici că mândria oarbă a evreilor a fost cea care a condus la răstignirea lui
Hristos. Sfinţii noştri Părinţi nu au aşezat întâmplător această Duminică a Vameşului şi
Fariseului la începutul Postului Mare.55 Însă, cum se face că - deşi primim Sfânta Taină a
Botezului - ne îmbolnăvim sufleteşte, uneori chiar până în adâncul sufletelor noastre? După
Sfântul Maxim Mărturisitorul56, suferim pur şi simplu de pe urma credinţelor false despre
lume, despre noi înşine şi despre Dumnezeu. Pierdem legătura cu valorile noastre adevărate şi
pierdem legătura cu cele „universale”, cu acele principii pe care Dumnezeu le scrie în inima
fiecărei fiinţe umane. Aceste valori universale sunt întărite şi reînnoite la Botez, însă le
pierdem din cauză că trăim într-o lume căzută. Suntem influenţaţi de păcatul din jurul nostru,
iar apoi devenim şi noi părtaşi la el. Din cauza mândriei, participarea noastră la păcat ne dă
sentimentul fals că păcatul nu a fost „aşa de mare”. Treptat, ne îndepărtăm tot mai mult de ce
e bine şi de Dumnezeu. Pentru alcoolic, pierderea direcţiei în viaţă e o cădere neintenţionată,
însă una pe care şi-o pricinuieşte singur.
Având aceste false credinţe şi false cunoştinţe, oamenii ajung să creadă drept
adevărate nişte lucruri care sunt departe de adevăr. Un exemplu ar fi acela că unii cred că
homosexualitatea reprezintă un mod normal de exprimare a sexualităţii. Alţii cred în mai
multi zei sau cred că Dumnezeu este doar un concept universal impersonal, care nu se implică
nici pe departe în treburile de zi cu zi ale omului. În ceea ce îl priveşte pe alcoolic, falsa
55 Ibidem, p. 91.
56 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele despre dragoste, cap. 34, Filocalia sfintelor nevoinţe ale
desăvârşirii , vol, 2, p. 53.
credinţă este aceea că el bea „normal”; deseori, el va învinovăţi pe altcineva pentru
problemele pe care le are şi care au fost cauzate, de fapt, de excesul său. Uneori, el crede că
ceilalţi oameni sau chiar anumite instituţii sunt vinovate pentru problemele lui, el bând din
cauza acestora. Apoi, evită să îşi asume responsabilitatea personală pentru propriul
comportament. Cartea Alcoolicilor Anonimi denumeşte acest lucru ca „autoamăgirea
alcoolicului”. Mai exact, încearcă să sublinieze faptul că alcoolicul nu poate să vadă realitatea
propriei situaţii şi „neputinţa” sa în faţa alcoolului, astfel că el continuă să bea până ajunge în
mormânt. Psihologii se referă la „raţionalizare, minimalizare şi negare” ca la procese prin care
alcoolicul se poate amăgi pe sine.
Asta înseamnă că nu ştim ce e cu adevărat bun şi nu Îi cunoaştem trăsăturile lui

Dumnezeu. Credinţa, speranţa şi iubirea sunt trei dintre aceste virtuţi universale ignorate.
Atunci când sufletul se îndepărtează de acestea, e profund tulburat, iar în sufletul persoanei
apare un sentiment de înstrăinare şi detaşare faţă de tot ceea ce înseamnă Dumnezeu. 57
Persoana îşi pierde scopul şi semnificaţia vieţii şi începe să se întrebe de ce mai trăieşte, e
vorba doar de separarea de Dumnezeu - o separare care nu e decisă de Dumnezeu, ci e
alegerea omului, pentru că el e acela care se desparte de Dumnezeu prin păcat. „... nici hoţii,
nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii sau hrăpitorii nu vor moşteni Împărăţia lui
Dumnezeu” (1 Corinteni 6,10)
Dumnezeu ne-a creat însă în aşa fel, încât să Îl căutăm în mod natural şi să ne
întoarcem la îndurările şi iubirea Lui. Atunci când sufletul începe să se simtă pustiit, începe să
tânjească după Dumnezeu. Uneori însă, „ochiul sufletului” - nous-ul - e confuz şi nu Îl
cunoaşte pe Dumnezeu. Capacităţile de „judecată” ale omului sunt afectate din cauza
ignoranţei sau a patimilor (precum adicţia) care l-au cuprins. Mulţi dependenţi şi alcoolici au
spus că au încercat să umple acest dor duhovnicesc prin folosirea alcoolului sau a drogurilor.
Când se întâmplă aşa, păcatul devine cu adevărat „dumnezeul” acelei persoane. Bineînţeles,
orice sugestie în acest sens va fi o jignire pentru acea persoană, deşi comportamentul ei indică
în întregime altceva. Acesta este unul dintre motivele pentru care onestitatea personală este
atât de importantă în recuperarea din alcoolism. Are de-a face mai puţin cu băutul în sine,
decât cu ceea ce băutura îi face persoanei în cauză (de ex. căderea în patimă).
De fapt, alcoolismul e deseori descris ca o formă de idolatrie, din cauză că alcoolicul

transformă alcoolul în ceva mai important decât orice altceva din viaţa lui: sănătatea, relaţia
cu partenerul de viaţă, cu copiii şi chiar cu Însuşi Dumnezeu. Însă alcoolicul nu poate să vadă
pur şi simplu adevărul situaţiei sale. Acest lucru nu se întâmplă peste noapte, însă în timp e
uşor să observi modul în care alcoolismul evoluează către abisul disperării şi durerii. Nimeni
nu alege să devină alcoolic; acest lucru se întâmplă pentru că nu vede că situaţia sa se schimbă
în rău, aşa că îşi continuă drumul spre autodistrugere.
Gândurile pătimaş ne conduc spre suferinţa sufletului, chiar dacă Îl cunoaştem pe

adevăratul Dumnezeu. Tuturor ne place un lucru sau altul mai mult decât ar fi cazul şi
suferim, mai apoi, din cauză că permitem acestor lucruri „pământeşti” să ne îndepărteze de
lucrurile lui Dumnezeu. Această iubire de „lucruri” apare mai ales atunci când acceptăm ca
sentimentele noastre să gândească în locul nostru. Din punct de vedere emoţional, supra-
valorizăm un anumit lucru, precum o maşină, un ceas nou sau chiar o relaţie cu o altă
persoană. Dacă nu simţim că avem „suficient” din acel lucru care ne place şi de care ne-am
îndrăgostit, sau dacă simţim că acel lucru e ameninţat în vreun fel, reacţionăm exagerat şi
devenim defensivi, mânioşi sau chiar ostili în încercarea de a proteja acel „lucru”. Astfel se
întâmplă când „emoţia conduce raţiunea”, şi nu invers, „mintea deasupra emoţiei”. Confuzia
intelectului ne afectează facultăţile mentale, iar emoţiile ies în apărarea credinţelor eronate.
Când se întâmplă asta, e un adevărat dezastru pentru suflet.58
În ceea ce priveşte persoana dependentă de alcool, acest proces devine evident atunci
când cineva îl confruntă cu propriul său exces de băutură. De teamă că s-ar putea să i se ceară
să nu mai bea sau să bea mai puţin, el devine defensiv şi mânios la simpla sugestie că s-ar
putea să aibă o problemă cu alcoolul şi că ar trebui să se oprească din băut sau să îl reducă. El
preţuieşte alcoolul mai mult decât îşi preţuieşte relaţia cu Dumnezeu sau cu ceilalţi. Îl
preţuieşte chiar mai mult decât propria sănătate şi bunăstare. E o formă de autodistrugere şi
chiar de suicid.
Sfântul Apostol Pavel spunea că fiecare face greşeli şi păcătuieşte. „de vreme ce toţi
au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu ...” (Romani 3, 23) Sunt însă unii oameni
care se predau pur şi simplu păcatului sau unei alte patimi, precum alcoolismului. Acest lucru
se poate întâmpla mai uşor atunci când valorile personale sau sociale privind băutura sunt
foarte slabe. Aceştia sunt oameni care nu înţeleg conceptul de boală al adicţiei sau care cred
(în mod eronat) că băutul este un joc pe care îl pot câştiga de fiecare dată. După câţiva ani de
băut excesiv, patima alcoolismului preia controlul, băutul devenind o parte importantă a vieţii
58 Ibidem, p. 95.
- uneori, chiar cea mai importantă. E cu mult mai uşor ca aşa ceva să aibă loc într-o societate
ale cărei valori culturale permit sau încurajează chiar băutul excesiv şi în care nu există un
ghid clar în ceea ce priveşte băutul raţional sau normal. Bineînţeles, Dumnezeu nu ne-a lăsat
fără speranţă.59
Există trei stadii ale creşterii spirituale: praxis sau curăţirea inimii, teoria sau
conştiinţa de şi înţelegerea lui Dumnezeu şi iluminarea sau cunoaşterea lui Dumnezeu.
Acestea sunt clar definite şi, în mare parte, sunt intercalate. De exemplu, un om poate să aibă
doar o idee despre Dumnezeu sau despre Ceruri şi, cu toate astea, să fie într-un proces de
curăţire a inimii sale. Un astfel de exemplu oferă şi Sfântul Apostol Pavel. În ziua în care şi-a
început călătoria cu Domnul, a văzut o lumină mare, care a determinat căinţa lui. Nu doar că a
început să se căiască în acea zi, însă a ajuns să cunoască mai multe despre voia lui Dumnezeu
pentru el şi chiar despre Dumnezeu însuşi. Să privim însă mai atent la aceste programe de
recuperare şi la ce anume presupune recuperarea spirituală din boli precum alcoolismul.
Pentru a diminua ignoranţa, trebuie să existe o educaţie despre alcoolism ca boală. Nu

e deloc uşor să ajuţi pe cineva să îşi recunoască problema pe care o are cu alcoolul, astfel că
informarea personală despre conceptul de boală al adicţiei, în special al alcoolismului, e cel
mai bun mod de a începe.
Pentru că păcatul, adicţia şi patima nu sunt atribute naturale ale omului, atunci când
acesta devine dependent, apare şi un conflict între modul în care Dumnezeu l-a creat şi ceea
ce a devenit. Acest conflict nu este cu Dumnezeu, ci - mai degrabă - cu el însuşi. Conflictul cu
care se confruntă toţi alcoolicii e un exemplu perfect al conflictului care apare atunci când
omul e în dezacord cu propriul sistem de valori. Preoţii numesc acest lucru vinovăţie, iar
psihologii, conflict de caracter. Indiferent de termenul folosit, acest conflict va devora sufletul
alcoolicului într-un mod în care nimic altceva nu o poate face.60
Tratamentul alcoolismului
Tratamentul medical. Este general acceptată utilizarea substanţelor dezintoxicante de

tot felul, a medicamentelor psihotrope, a preparatelor care produc aversiune faţă de alcool prin
crearea unui reflex condiţionat negativ, a fortifiantelor generale şi a vitaminelor, precum şi a
multor altora.
Tratamentul psihologic. Psihologul sau psihoterapeutul calificat încearcă să
59 Ibidem, p. 96.
60 Ibidem, p. 98.
descopere rădăcinile psihologice profunde ale apariţiei beţiei, analizează particularităţile de
caracter ale omului, familia şi condiţiile lui sociale. După aceea, specialistul dă sfaturi şi
recomandări, îl învaţă pe suferind să lupte cu stressul, să depăşească conflictele ş.a.m.d. Într-o
serie de cazuri sunt efectuate o serie de proceduri psihoterapeutice, al căror efect este cu atât
mai mare cu cât bolnavul doreşte mai puternic să scape de povara sa şi să se întoarcă la viaţa
normală. Astfel, psihoterapeutul devine un fel de călăuză şi ajutor al pacientului în calea
dificilă pe care acesta trebuie s-o străbată prin propriile eforturi.
Tratamentul duhovnicesc. Alcoolismul şi narcomania sunt boli - dar boli în cea mai
mare parte duhovniceşti. La rădăcina beţiei, a folosirii drogurilor se află pustietatea
duhovnicească, nemulţumirea faţă de viaţă, pierderea sensului existenţei. Sfânta Biserică
Ortodoxă consideră beţia păcat greu. Ca atare; se înţelege de ce bolnavul nu poate fi ajutat cu
eficacitate numai prin mijloace medicale. Sfaturile şi medicamentele nu sunt atotputernice.
Pentru învingerea bolii este neapărată nevoie de pocăinţă sinceră înaintea lui Dumnezeu prin
Taina Spovedaniei, de rugăciuni către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi către Sfinţii
Lui.61
Beţia poate fi urmarea influenţei duhurilor căzute asupra omului. Prin venirea Sa,
Mântuitorul nostru n-a nimicit, de tot stăpânirea diavolului, ci numai a slăbit înrâurirea lui
asupra oamenilor şi ne-a dat mijloacele de a învinge cursele diavoleşti. Aceste mijloace
mântuitoare sunt credinţa, chemarea numelui Mântuitorului Hristos, rugăciunea, postul şi,
bineînţeles, Sfintele Taine ale Spovedaniei şi Împărtăşaniei. Staţi împotrivă diavolului, şi el va
fugi de la voi, spune Apostolul Iacov.
De altfel, în starea de delir alcoolic bolnavii văd chipuri înfricoşătoare („halucinaţii
vizuale intense”, spune psihiatria oficială). Ceea ce văd ei sunt demonii.
Dacă în inima celui care suferă de alcoolism este loc pentru credinţa creştinească,
trebuie să i se aducă aminte că este ţinut în lanţurile păcatului. Trebuie familiarizat cu
principiile credinţei Ortodoxe, trebuie să i se dea exemple de vindecări pe care Domnul le-a
dăruit păcătoşilor pocăiţi. Medicul ortodox trebuie să vorbească despre toate aceste lucruri,
chemându-L cu smerenie pe Domnul să-i vindece pe cei în suferinţă.
Dacă rudele bolnavului sunt oameni credincioşi ei trebuie să se roage cu râvnă pentru
el acasă şi la biserică, să se îngrijească de sfinţirea locuinţei (dacă nu este sfinţită). Cel rătăcit
trebuie sfătuit mereu să poarte cruce la gât, să facă rugăciuni, să bea aghiasmă cu credinţă şi
cu evlavie.
Doar prin credinţă şi răbdare, doar prin pocăinţă şi prin milostivirea lui Dumnezeu se
61 Dr. Dmitri Aleksandrovici Avdeev, Când sufletul este bolnav, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p. 129.
poate vindeca alcoolicul cu adevărat. Altă cale nu este.
Sfântul Ierarh Tihon din Zadonsk scria: „Cei care s-au deprins cu această patimă
pierzătoare trebuie să se înarmeze cu tărie împotriva tiraniei ei, să i se împotrivească fără a se
da bătuţi să se roage şi să cheme atotputernicul ajutor al lui Dumnezeu!”
Condiţiile vindecării sunt pocăinţa, rugăciunea, citirea Sfintei Evanghelii, Tainele
Bisericii.
Deseori oameni care spun că sunt ortodocşi, şi doresc să scape de beţie, când vine
vorba de pocăinţă, de lupta cu păcatele şi cu patimile, de învingerea propriei firi căzute, de
năzuinţa spre cucernicia creştină, spre rugăciune, sufletele unora dintre ei rămân, din păcate,
surde şi nereceptive. Doresc mult mai repede anumite „injecţii tari” sau „ceva medicamente
pentru alcool”. Dar „medicamente pentru alcool” nu există!62
Sfânta Evanghelie spune că pentru vindecare este neapărată nevoie de pocăinţă din
partea celui suferind, spre iertarea păcatelor.
Alcoolismul, care le este insuflat de demoni celor cu voinţă slabă şi iresponsabili, nu
va trece fără rugăciune şi fără post, fără întristarea creştinească pentru păcate, fără
mântuitoarele Taine ale Bisericii. Darul tămăduirilor este dat de Domnul nevoitorilor credinţei
lucrătorilor rugăciunii neîncetate, celor mai smeriţi dintre cei smeriţi. Cei care au avut acest
dar Ceresc şi-au petrecut viaţa în sfinţenie.
Baza multor metode de modă nouă este efectul „placebo”. Efectul „placebo” intră în
joc atunci când unei materii (să zicem că este vorba de zahăr pudră) sau proceduri medicale
care în realitate n-are nici un efect i se atribuie puternice însuşiri curative. Iar bolnavul,
crezând în eficacitate a respectivelor mijloace, se însănătoşeşte (ori se simte mai bine). Totuşi
alcoolismul nu este genul de boală la care este potrivit să se abuzeze de efectul „placebo”.
Dacă omului, să zicem, i se interzice să bea sub ameninţarea cu moartea ori cu o boală gravă
(cum se procedează în anumite tratamente prin sugestie), abţinere a de la alcool nu reprezintă
o vindecare în cazul dat. Cel sugestionat este într-o continuă stare de tensiune chinuitoare a
puterilor sufleteşti. Un atare „tratament” aduce oamenilor în mod evident vătămare şi
suferinţe. Pentru vindecarea de boala beţiei este nevoie nu de „suzetă”, ci de pocăinţă, de
„schimbare la faţă” duhovnicească de creştere lăuntrică.
Prin milostivire a lui Dumnezeu, multi oameni scapă de boala beţiei. Sunt cunoscute
cazuri de vindecări minunate. Un om, înţelegând că se află în pragul pierzării, s-a rugat
Împărătesei Cerurilor. A strigat către Ea din adâncul sufletului, din toată inima, şi a primit
izbăvire instantanee de alcoolism. A început să-şi rânduiască viaţa creştineşte, s-a îmbisericit.
62 Ibidem, p. 131.
Parcă s-ar fi născut a doua oară. Nu departe de Moscova, în oraşul Serpuhov, se află
mănăstirea de monahi Vâsotki. Unul dintre principalele ei odoare este icoana făcătoare de
minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu „Potirul Nesecat”. Nenumăraţi oameni şi-au
aflat aici pacea sufletească, rupând-o cu vicleana băutură, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al
Preacuratei Lui Maici!63
Despre cât de important este ajutorul preotului duhovnic pentru a birui această patimă
dă mărturie grăitoare un exemplu din viaţa Sfântului Ioan din Kronstadt.
Neobişnuit de mişcător povesteşte despre unul dintre cazurile de renaştere
duhovnicească datorate Părintelui Ioan un meseriaş: „Pe atunci aveam 22-23 de ani. Acum
sunt bătrân, dar îmi aduc aminte bine cum l-am văzut pe Părintele pentru prima dată. Aveam
familie, doi copilaşi. Lucram şi mă îmbătam. Familia flămânzea. Nevasta îşi cam luase şi ea
lumea în cap. Locuiam într-o cocioabă nenorocită. Am venit odată nu foarte beat. Când mă
uit, un părinte tânăr: îl ţinea în braţe pe băieţel şi îi spunea ceva cu voce mângâietoare. Copilul
asculta serios. Mi se tot părea că părintele este ca Hristos în tabloul „Binecuvântarea
pruncilor”. Am dat să înjur: „Poftim, umblă şi ăsta ...” - însă ochii părintelui, mângâietori şi
serioşi, m-au oprit: mi s-a făcut ruşine. Mi-am plecat privirea. El se uita - parcă privea drept în
suflet. A început să vorbească. Nu sunt în stare să povestesc tot ce a spus. Zicea că la mine în
cămăruţă este rai fiindcă unde sunt copii este cald şi bine şi că raiul ăsta nu trebuie schimbat
pe iadul cârciumii. Nu mă învinuia, nu, tot încerca să mă dezvinovăţească, numai că nu de
dezvinovăţire mi-era mie atunci. A plecat. Şedeam şi tăceam... N-am plâns, măcar că în suflet
era aşa, ca înainte de lacrimi. Nevasta se uita ... Şi iată că de atunci m-am făcut om...”64
3.2. Rugăciunea
Dintre toate terapeuticile religioase, prima este rugăciunea, căci ea este temeiul şi
însoţitoarea necesară a tuturor celorlalte şi are împotriva bolilor o eficienţă deosebită. „Este
vreunul dintre voi în suferinţă?: să se roage!”, recomandă Sf. Apostol Iacov (Iac 5, 13).
Pentru a suporta boala cu răbdare, dar şi pentru a scăpa de ea, bolnavul să ceară ajutorul
„Doctorului Mare şi Ceresc”, strigând ca şi orbul din Ierihon (Lc 18, 38): „Iisuse, Fiul lui
David, miluieşte-mă!”. Făcând aceasta, el se va deschide atotputerniciei regeneratoare a
harului dumnezeiesc.
Pentru a-i acorda omului vindecarea pe care acesta o cere, Dumnezeu nu-i cere decât
un lucru: să se roage Lui cu credinţă. Iisus îi întreabă pe cei doi orbi: „Credeţi că Eu pot să
fac aceasta?” (Mt 9, 28). Omul nu primeşte dar de la Dumnezeu decât pe măsura credinţei
63 Ibidem, p. 135.
64 Ibidem, p. 136.
sale: „Fie ţie după credinţa ta”, îi zice Hristos sutaşului (Mt 8, 13); iar femeii cu scurgere de
sânge, ca şi femeii păcătoase: „Credinţa ta te-a mântuit” (Lc 7, 50); la fel ca şi orbului (Mc
10, 52), şi leprosului (Lc 17, 19). 65 Căci harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte peste toţi oamenii
- şi în mod plenar peste cei botezaţi - şi, pentru a-l primi, îi este de ajuns oricui să se întoarcă
spre acest har şi să se deschidă către el. De aceea, Hristos zice: „Toate câte cereţi, rugându-
vă, să credeţi că le-aţi primit, şi le veţi avea” (Mc 11, 24). Celui ce cere cu o credinţă fără
îndoială şi neslăbită, Dumnezeu îi dă totul, după făgăduinţa Sa: . „Toate câte veţi cere,
rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Mt 21,22).
Totuşi, se ştie că, dacă unii au primit proporţional cu credinţa lor, cererile multor altora
au rămas fără răspuns: „Mulţi leproşi erau în Israel în zilele proorocului Elisei, dar nici unul
dintre ei nu s-a curăţit, decât Neeman Sirianul” (Lc 4,27). Dacă omul nu primeşte rodul
rugăciunii sale, este pentru că credinţa sa nu este destul de mare sau destul de curată. „Şi n-a
făcut acolo [în patria Sa] multe minuni, din pricina necredinţei lor”, remarcă Sf. Matei (13,
58).66
3.3. Taina Spovedaniei

Examinând învăţătura şi practica referitoare la Taina Mărturisirii, se poate observa cu
uşurinţă caracterul ei terapeutic. Sfinţii Părinţi şi întreaga Tradiţie a Bisericii, textele slujbelor
şi textele liturgice vorbesc în termeni medicali despre această Taină, despre efectele ei, ca şi
despre rolul preotului.
Spovedania se dovedeşte a fi o terapie duhovnicescă eficace, din mai multe puncte de

vedere şi pe mai multe planuri. Mărturisirea păcatelor este prin sine eliberatoare.67
Termenul spovedanie nu se identifica doar cu o formala relatare a unui pacat pe care l-

am săvârşit, ci se află în legatură cu viaţa în întregimea ei, înteleasă ca metanoia (pocainţă),
care este premisa absolut necesara a mantuirii. Unele persoane, vorbind despre Spovedanie,
înţeleg doar o acţiune care se face cu câteva zile sau ore înainte de Dumnezeiasca
Împărtaşanie, o actiune care îi declară vrednici sa se împartasească cu Sfintele Taine, pentru o
frumoasă praznuire a unei mari sărbatori bisericesti.
De obicei, consideram ca trebuie sa ne spovedim pentru a ne linişti starea de vinovatie

şi mustrarile de cuget ale conştiinţei sau, mai rau, pentru a-L impaca pe Dumnezeu. Desigur,
65 Jean-Claude Larchet, „Teologia bolii”, traducere din limba franceză de Pr. Prof. Vasile Mihoc, Editura
„Oastea Domnului”, Sibiu, 2005, p. 97.
66 Ibidem, p. 97.
67 Jean-Claude Larchet, „Terapeutica bolilor spirituale”, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 262.
Spovedania este un stadiu al pocainţei, dar daca ea este desparţită de atmosfera de pocainta în
integralitatea ei, atunci nu va aduce rezultate în sufletul omului.
Spovedania trebuie făcută în duh de adevărată şi deplină pocăinţă. Pocăinţa nu trebuie

să înceapă cu spovedania şi să se încheie după ea, ci trebuie să premeargă spovedaniei şi să
urmeze şi după ea. Pocăinţa se împlineşte prin schimbarea vieţii.
Spovedania – mai ales spovedania curată - îl uşurează pe om. Dacă învăţăm să ne

deschidem lui Dumnezeu, scăpăm de multe probleme care sunt urmarea izolării lăuntrice a
sufletului. Spovedania, ca parte a pocăinţei, este încetarea monologului cu sine şi deschiderea
dialogului cu Dumnezeul Cel Viu.
Cuvintele rostite de preot nu sunt simple vorbe obişnuite, cu atât mai mult cu cât ele se
spun într-un timp şi într-un spaţiu ecleziale, iar preotul nu vorbeşte în numele său, ci în al
Bisericii; ele revelează cuvântul şi harul tămăduitor al lui Dumnezeu sub inspiraţia Sfântului
Duh, ceea ce le conferă o putere şi o lucrare cu totul speciale, mai ales atunci când creştinul li
se deschide cu totul şi voieşte din tot sufletul să se vindece.
Stând înaintea duhovnicului, creştinul nu se mai simte singur, pierdut, rătăcit din
pricina păcatelor sale; sfaturile preotului îi redau coordonatele adevărate şi sigure care îi
permit să redescopere calea şi să ştie, fără putinţa de a se înşela, ce trebuie să facă pentru a-şi
regăsi şi a-şi păstra sănătatea pierdută. În mod esenţial, aceste sfaturi îi permit să-şi
redobândească dreapta judecată şi dreapta vieţuire, conforme cu voinţa lui Dumnezeu, îi
reamintesc ţelul duhovnicesc spre care trebuie să se îndrepte, chipul desăvârşirii pe care poate
creştinul este chemat să o atingă, dar prin ele i se arată şi căile pe care poate ajunge la ea.
Aceste îndrumări, în esenţă practice, îl învaţă, de pildă, cum să lupte împotriva unei înclinări
păcătoase, cum să facă faţă unei porniri spre rău, cum să biruiască patima de care suferă, cum
să lucreze o anumită virtute, cum să depăşească p anumită greutate, pe care o întâmpină de
obicei sau care poate se se ivească într-o împrejurare sau alta.68
3.4. Sfânta Taină a Euharistiei

Euharistia este cea mai mare taină, mai presus decât oricare alta. Mai încolo de ea nu
se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva. Cu adevărat ea este taina care cuprinde
în sine mulţimea darurilor şi leacurilor dumnezeieşti, prin această taină neprimindu-se, ca în
68 Ibidem, p. 268.
toate celelalte, „darurile Duhului Sfânt, oricât de bogate ar fi ele, ci pe Însusi Vistiernicul
acestor daruri comoara întru care încape toată bogăţia darurilor”69.
Fără împărtăşirea cu Sfintele Taine nu putem trăi cu adevărat în Hristos, nu putem

avea viaţă în noi. “Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu
veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu
are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6, 53-54). Nu ne putem deci mântui
fără să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului. Tocmai de aceea copiii, după Botez şi
ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, primesc imediat şi Sfânta Împărtăşanie. În acelaşi timp,
Sfânta Împărtăşanie este pentru creştini adevărată mâncare şi adevărată băutură care ne ajută
să creştem în Hristos şi să devenim una cu El. Mântuitorul zice: “Trupul Meu este adevărată
mâncare şi sângele Meu adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu
rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 55-56). Dacă nu ne hrănim mereu cu Hristos din
Sfânta Împărtăşanie nu putem creşte duhovniceşte şi, cu atât mai mult, nu putem deveni una
cu El. Sfânta Împărtăşanie ne transformă, încetul cu încetul, în Hristos Însuşi. Căci “firea
celui mai tare schimbă firea celui mai slab”, zic Părinţii. Cei care nu vor să se împărtăşească –
şi aceştia, din păcate, sunt majoritatea credincioşilor noştri de astăzi – rămân departe de
Hristos, chiar dacă li se pare că-L urmează. Când Mântuitorul vorbea despre pâinea cea vie
care este Trupul Său şi zicea că cine nu mănâncă din această pâine nu are viaţă în el însuşi,
mulţi din cei ce-L urmau L-au părăsit căci spuneau: “Greu este cuvântul acesta! Cine poate
să-l asculte” (Ioan 6, 60). Aşa şi astăzi, mulţi nu înţeleg rostul Sfintei Împărtăşanii şi stau
departe de ea, spre marea lor pagubă.70
Sfinţii Părinţi nu numai că văd în Euharistie leac şi doctorie, ci o socotesc chiar leacul
prin excelenţă, care vindecă toate relele legate de păcat.71
3.5. Ungerea cu sfântul untdelemn (Taina Sf. Maslu)

Şi alte practici decât rugăciunea, dar întotdeauna unite cu ea, slujesc la invocarea şi
punerea în lucrare a harului tămăduitor al lui Dumnezeu.
Aici trebuie să amintim, în primul rând, ungerea sfântului untdelemn. Această practică
apare în Evanghelii şi multe vindecări săvârşite de Apostoli sunt legate de ea: „Şi ei ungeau
cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau”, ne raportează Sf. Marcu (6, 13). Şi Sf. Iacov
relatează despre această ungere şi recomandă folosirea ei în Biserică, zicând: „Este cineva
69 Sf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, IV, 1, EIBMBOR.

70 Dialog cu IPS Serafim despre Sfanta Impartasanie., http://www.impantokratoros.gr/BF70413B.ro.aspx
71 Jean-Claude Larchet, „Terapeutica bolilor spirituale”, p. 273.
bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn,
în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica
şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iac 5, 14-15).
Biserica Ortodoxă perpetuează această practică apostolică, administrând Taina Sf.
Maslu nu numai muribunzilor, ci şi tuturor bolnavilor care o cer, chiar şi atunci când starea lor
nu este gravă. În mod normal, ea este săvârşită de un sobor de şapte preoţi, care sunt
prezbiterii Bisericii la care se referă Sf. Iacov. Slujba are trei părţi mari, din care nu vom
aminti decât aspectele cele mai proeminente. Prima parte este o „slujbă de mângâiere”
(paraklesis) pentru cel care va primi Taina. 72 Partea a doua are drept obiect binecuvântarea
untdelemnului ce va fi folosit pentru ungeri. După ce s-au rugat „pentru ca să se
binecuvinteze untdelemnul acesta cu puterea, cu lucrarea şi cu venirea Sfântului Duh”, cei
şapte preoţi rostesc, pe rând, această rugăciune: „Doamne, Cel Ce cu mila şi cu îndurările
Tale tămăduieşti zdrobirile sufletelor şi ale trupurilor noastre, Însuţi, şi acum, sfinţeşte
untdelemnul acesta, ca să fie celor ce se vor unge din el spre tămăduire şi spre izbăvirea de
toată întinăciunea trupului şi a sufletului şi de toată răutatea [...]”73. A treia parte mare a
slujbei este consacrată ungerii bolnavului de către fiecare dintre preoţi. Fiecare ungere este
precedată de citirea a câte unei pericope din Apostol şi din Evanghelie; Biserica a reţinut
pentru aceste 14 citiri principalele pericope din Sf. Scriptură care se referă la boală şi la
vindecare, privite atât din punctul de vedere al bolnavului, cât şi al celor care-l înconjoară.
Apoi preotul care urmează să-l ungă zice o rugăciune.
Cele şapte rugăciuni care vor fi rostite astfel ocupă un rol esenţial în cadrul slujbei.
Reamintind mila şi compasiunea pe care Dumnezeu le-a arătat întotdeauna faţă de oameni, ele
Îi cer păzirea vieţii celui bolnav, uşurarea suferinţelor, tămăduirea şi întărirea trupului său, dar
în acelaşi timp şi mai presus de toate iertarea păcatelor, întărirea sa duhovnicească, mântuirea
şi sfinţirea sa, regenerarea întregii sale fiinţe şi reînnoirea în Hristos a vieţii sale.74
Fiecare rugăciune insistă, în chip special, asupra unuia sau altuia din aceste aspecte,
dar toate asociază mângâierii trupului mângâiere a sufletului şi leagă vindecarea spirituală
de vindecarea fizică, subliniind, fără a subestima valoarea acesteia din urmă, importanţa
fundamentală a celei dintâi. Urmează apoi ungerea, însoţită de această rugăciune: „Părinte
Sfinte, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Care ai trimis pe Unul Născut Fiul Tău, pe Domnul
nostru Iisus Hristos, să tămăduiască toată neputinţa şi să răscumpere din moarte, vindecă şi
pe robul Tău (N) de neputinţa trupească şi sufletească ce l-a cuprins şi fă-l să vieze prin
72 Jean-Claude Larchet, „Teologia bolii”, p. 104.
73 Molitfelnic, EIBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 136.
74 Jean-Claude Larchet, „Teologia bolii”, op. cit., p. 105.
harul Hristosului Tău [ ... ]. Căci Tu eşti izvorul tămăduirilor şi Ţie slavă Îţi înălţăm,
împreună şi Unuia Născut Fiului Tău şi Preasfântului şi Bunului şi de viaţă făcătorului Tău
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”75.
Apoi cei şapte preoţi, împreună, pun Sfânta Evanghelie deschisă pe capul bolnavului,
spunând o rugăciune de pocăinţă prin care cer lui Dumnezeu iertarea păcatelor sale. Toată
slujba este, de altfel, marcată de un puternic caracter penitenţial, care se explică, înainte de
toate, prin faptul că Taina are drept scop nu numai vindecarea bolilor trupeşti, ci şi vindecarea
bolilor duhovniceşti şi iertarea păcatelor, în conformitate cu prescripţia Sf. Iacov:
„Rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate
se vor ierta lui” (Iacov 5, 15). Acest caracter penitenţial se justifică apoi prin faptul că orice
boală a trupului are drept primă cauză păcatul (chiar dacă nu e vorba totdeauna de un
păcat personal, fapt subliniat de Sf. Iacov: „şi de va fi făcut păcate...”) şi că vindecarea ei
presupune, prin urmare, nimicirea păcatului şi tămăduirea firii căzute. El se justifică, în
sfârşit, prin faptul că întoarcerea la sănătatea fizică nu are propriu-zis sens decât în
raport cu scopurile ultime ale omului şi cu mântuirea întregii sale fiinţe, care nu este cu
putinţă decât prin biruinţa asupra păcatului. În această perspectivă, pe tot parcursul slujbei,
Biserica cere lui Dumnezeu mântuirea bolnavului, deodată cu vindecarea bolilor sale trupeşti.
Din aceste motive, Taina poate fi primită de toţi cei care, fiind „bine sănătoşi” din punct de
vedere fizic, aspiră numai la vindecarea bolilor lor duhovniceşti.
Ungerea cu untdelemn sfinţit nu se face numai în cadrul şi sub forma Tainei, mulţi
părinţi o folosesc şi independent de această slujbă.76
3.6. Folosirea apei sfinţite

Universal răspândită este şi folosirea apei sfinţite sau binecuvântate, care se bea, este
turnată pe trup sau este pusă pe partea bolnavă. Prin mijlocirea ei, Dumnezeu aduce în mod
frecvent vindecarea celor ce I se roagă. Într-adevăr, apa devine purtătoare a energiilor
tămăduitoare ale lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt pe care preotul, în cadrul slujbei de
binecuvântare a apelor, mai ales la sărbătoarea Botezului Domnului, Îi cere lui Hristos să-L
trimită.
După ce L-a rugat „ca să se sfinţească apa aceasta prin puterea, prin lucrarea şi prin
venirea Sfântului Duh” şi „ca să se pogoare peste apa aceasta lucrarea cea curăţitoare a
Treimii Celei mai presus de fire”, el Îi cere să facă apa aceasta „dar de sfinţenie [...] spre
75 Molitfelnic, p. 144.
tămăduirea sufletului şi a trupului” şi s-o facă „izvor de ne stricăciune [ ... ], vindecare de
boli, diavolilor pieire, de puterile cele potrivnice neatinsă, plină de putere îngerească; ca toţi
cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr-însa să o aibă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor”.
Slujitorul adaugă această rugăciune: „Dă tuturor celor ce se vor atinge de dânsa şi se vor
stropi şi o vor gusta, sfinţire, sănătate, curăţire şi binecuvântare”.77
Harul vindecător al lui Dumnezeu poate fi pus în lucrare şi prin punerea mâinilor, după
făgăduinţa lui Hristos: „Iar celor ce vor crede le vor urma aceste semne: [...] peste bolnavi îşi
vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi” (Mc 16, 18), şi după exemplul pe care El l-a dat în
mai multe împrejurări.
3.7. Semnul Sfintei Cruci

Semnul Sfintei Cruci apare, de asemenea, ca un mijloc tradiţional de tămăduire. În
afară de faptul că şi el cheamă şi pune în lucrare energia Sfintei Treimi, el este semnul
puternic al biruinţei lui Hristos asupra morţii şi stricăciunii, asupra păcatului şi a puterii
diavolului şi a demonilor şi, prin urmare, asupra bolii care este legată de acestea. Puterea
terapeutică a Crucii este clar semnalată de Biserica Ortodoxă la slujbele sărbătorii Înălţării
Sfintei Cruci, când o numeşte de mai multe ori „doctorul bolnavilor” şi când evocă una dintre
prefigurările ei vechi-testamentare: şarpele de aramă pus de Moise pe un stâlp, şi care a fost
un remediu dat de Dumnezeu celor ce fuseseră muşcaţi de şerpi (Num 21,6-9)78.
77 Molitfelnic, p. 679-689.
CONSIDERAŢII FINALE
Alcoolismul este o boală. Însă este o boală care nu se poate vindeca. Singura şansă
este abstinenţa totală. Totuşi drumul de la băutul abuziv şi alcoolism până la abstinenţă, şi
lucrarea duhovnicească pe care trebuie să o înfăptuiască cel ce doreşte să o urmeze, este foarte
anevoios. Poate fi foarte scurt sau foarte lung. El este însă presărat cu suferinţe imense. De
bunăvoie prin abstinenţă sau forţat prin degradarea accentuată a sănătăţii trupeşti, mentale,
sufleteşti.
Bucuria schimbării radicale este bucuria Învierii. Domnul Iisus Hristos moare alături
de sufletul nostru în perioada dependenţei, aflându-se în permanenţă alături de cel în suferinţă,
şi prin El se produce şi Învierea sufletească a celui dependent. Însă nu toţi se întorc acasă, nu
toţi găsesc drumul de ieşire din propria lor capcană.
Tratamentul spiritual încearcă să îl ajute pe alcoolic prin educarea despre conceptul de boală
al alcoolismului, prin spovedanie, consilierea duhovnicească şi întâlnirile de grup ale Alcoolicilor
Anonimi (dacă sunt disponibile). La aceasta se adaugă sprijinul personal din partea preotului pentru
dezvoltarea unei vieţi duhovniceşti bazate pe smerenie şi pe slujirea lui Dumnezeu.
Vindecarea spirituală poate să aibă loc doar prin intermediul sinergiei dintre îndurarea
lui Dumnezeu şi voinţa omului. Mila lui Dumnezeu este cea mai importantă, dar El nu
acţionează fără colaborarea omului. Acest lucru se obţine prin spovedanie, discuţii cu
duhovnicul, rugăciune şi meditaţie. Uneori, Dumnezeu Se foloseşte de anumite circumstanţe
pentru a produce schimbarea.
Duhovnicul are un rol esenţial în programele de recuperare a sufletelor bolnave. El
contribuie la confruntarea credinţelor false, oferă educaţie şi informaţii corecte despre
alcoolism, combate gândurile pătimaşe şi fricile ego-ului, confruntă mândria alcoolicului. De
asemenea, el poate orienta „nous-ul” alcoolicului spre Dumnezeu prin judecata corectă şi
informaţii bazate pe adevăr. Aceasta constituie, de fapt, baza pentru trăirea unei vieţi creştine.
Rolul preotului este foarte important atât ca duhovnic, cât şi în săvârşirea Sfintelor
Taine (inclusiv a Spovedaniei) şi ca mijlocitor către mila lui Dumnezeu. Preotul ne învaţă şi
despre valori din perspectiva Sfintei Tradiţii şi ne introduce în structura Bisericii (slujbe,
inclusiv Sfânta Liturghie, Sfântul Maslu, Acatiste). Astfel, el oferă sprijin spiritual, moral şi
social, precum şi un model personal matur, care să înlocuiască anturajul vechilor prieteni de
băutură.
Practica înseamnă pocăinţă şi curăţirea de patimi, Teoria se referă la creştere în
înţelegerea morală, iar Iluminarea este conştientizarea şi cunoaşterea lui Dumnezeu, bazate pe
înţelegerea voii lui Dumnezeu. Trupul şi sufletul pot să aibă boli diferite; unul suferă din
cauza decăderii, îmbătrânirii sau a bolilor fizice, în timp ce „boala sufletului” e una a minţii
întunecate, a gândurilor pătimaşe şi a voinţei confuze. Vindecarea trupului şi a sufletului se
regăseşte prin Practică. În ceea ce priveşte alcoolismul, Practica este singura metodă de
recuperare cunoscută.79
BIBLIOGRAFIE
1. Izvoare
Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului
Sinod, Societatea Biblică, Bucureşti, 1974.
Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune revizuită, redactată şi comentată de Î.P.S

Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2001.
Molitfelnic, EIBMBOR, Bucureşti, 2006.
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi Comentarii,
EIBMBOR, 1992.
2. Opere patristice
Clement Alexandrinul, Pedagogul, Cartea II, Cap. 56, 3, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1982, în PSB, vol. 4
Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii, cap. 16, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p 180.
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.
Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2003.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1987.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la parabola despre săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv,
Tâlcuri la Sf Scriptură, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LXX, trad. de Pr. . Fecioru, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1986, vol. 23.
Sf. Ioan Scărarul, Scara, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997.
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele despre dragoste, cap. 34, Filocalia sfintelor
nevoinţe ale desăvârşirii , vol, 2.
Sf. Nichita Stithatul, „Cele 300 de capete despre făptuire”, Filocalia, VI, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1997.
Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1986.
Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1986.
Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986.
3. Manuale şi cărţi
.
Dr. Dmitri Aleksandrovici Avdeev, Când sufletul este bolnav, Editura Sophia,
Bucureşti, 2005.
Floyd Frantz, „Cum tratăm alcoolismul. Manual pentru uzul preoţilor şi medicilor”,
Editura Trinitas, Iaşi, 2007.
Jean-Claude Larchet, „Teologia bolii”, traducere din limba franceză de Pr. Prof. Vasile
Mihoc, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 2005.
Jean-Claude Larchet, „Terapeutica bolilor spirituale”, Editura Sophia, Bucureşti, 2006
Pr. Iulian Negru, Floyd Frantz, Nicoleta Amariei, „Pastoraţia persoanelor dependente
de alcool”, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012.
Ralf Schneider, Ingrid Lux, Holger Lux, „Alcoolul şi medicamentele – droguri?”,
Editura Hora, Sibiu, 1999.
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, 1992.
Sf. Serafim de Sarov şi Sf. Nil Sorschi, Cuvinte duhovniceşti, Ed. Pelerinul Român,
Oradea, 1991.
Mitropolit Hierotheos VLACHOS, Psihoterapia ortodoxă - continuare şi dezbateri, Ed.
Sophia, Bucureşti, 2001, p. 182.
Pr. Meletios Webber, „Paşii transformării. Un preot ortodox vorbeşte despre cei
Doisprezece Paşi”, Editura Kolos, Iaşi, 2008.
4. Studii şi articole
1. Pr. George Aquaro, Originile Adictiei moderne și distrugerea omului ,
http://orthodoxyandrecovery.blogspot.ro/p/in-recent-years-we-have-seen-explosion.html
2. http://www.desprealcool.ro/ce-se-intampla-cand-consumi-alcool/
3. Michael J. Herkov, Ph.D., Intelegerea şi tratarea alcoolismului,

http://www.scribd.com/doc/38646589/alcoholabuse-ro
4. IPS Serafim Joanta, Despre Sfanta Impartasanie.,
http://www.impantokratoros.gr/BF70413B.ro.aspx

Lucrare Seminar

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrare Seminar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza ” din Iași

Facultatea de Teologie Ortodoxă ,, Dumitru Stăniloae”

În cadrul Bisericii Ortodoxe Române funcţionează Centre de Tratament: Proiectul „Sf

1.2. Motive pentru consumul de alcool.

1.3. Ce se întâmplă când consumăm alcool

1.4. Alcoolismul sau dependenţa (adicţia) de alcool.

1.5. Originile Adicţiei moderne şi distrugerea omului

7 Dr. Michael J. Herkov, op. cit. p. 20-25.

2.1. Sfânta Scriptură despre Beţie

Vechiului Testament privind alcoolul:

- Pilde 23, 21 „Beţivul şi desfrânatul sărăcesc”.

2.2. Canoanele Bisericii Ortodoxe despre beţie

2.3. Abuzul de băutură în concepţia Sfinţilor Părinţi

2.4. Dependenţa (alcoolismul): păcat sau boală?

28 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p.85.

2.5. Beţia, şi setea de Dumnezeu

3.1. Tămăduirea patimii sau a bolii alcoolismului

Această îndepărtare de milostenia divină şi coruperea naturii noastre reprezintă

Conform Mitropolitului Hierotheos Vlachos în cartea sa, Psihoterapia Ortodoxă, acest

E ca şi cum au voinţă puternică, însă aceasta nu le e de niciun folos în privinţa

Cu toate că Botezul ne purifică şi ne eliberează de păcat, cu toţii suferim de pe urma

Asta înseamnă că nu ştim ce e cu adevărat bun şi nu Îi cunoaştem trăsăturile lui

De fapt, alcoolismul e deseori descris ca o formă de idolatrie, din cauză că alcoolicul

Gândurile pătimaş ne conduc spre suferinţa sufletului, chiar dacă Îl cunoaştem pe

Pentru a diminua ignoranţa, trebuie să existe o educaţie despre alcoolism ca boală. Nu

Tratamentul medical. Este general acceptată utilizarea substanţelor dezintoxicante de

3.3. Taina Spovedaniei

Spovedania se dovedeşte a fi o terapie duhovnicescă eficace, din mai multe puncte de

Termenul spovedanie nu se identifica doar cu o formala relatare a unui pacat pe care l-

De obicei, consideram ca trebuie sa ne spovedim pentru a ne linişti starea de vinovatie

Spovedania trebuie făcută în duh de adevărată şi deplină pocăinţă. Pocăinţa nu trebuie

Spovedania – mai ales spovedania curată - îl uşurează pe om. Dacă învăţăm să ne

3.4. Sfânta Taină a Euharistiei

Fără împărtăşirea cu Sfintele Taine nu putem trăi cu adevărat în Hristos, nu putem

3.5. Ungerea cu sfântul untdelemn (Taina Sf. Maslu)

69 Sf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, IV, 1, EIBMBOR.

3.6. Folosirea apei sfinţite

3.7. Semnul Sfintei Cruci

Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune revizuită, redactată şi comentată de Î.P.S

Molitfelnic, EIBMBOR, Bucureşti, 2006.

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.

3. Michael J. Herkov, Ph.D., Intelegerea şi tratarea alcoolismului,

S-ar putea să vă placă și