UNIVERSITATEA ,,ALEANDRU IOAN CUZA” IAȘI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ,,DUMITRU STĂNILOAE”

MASTER: FAMILIA CREȘTINĂ CONTEMPORANĂ

Rugaciunea și relația minte-trup

Îndrumător: Pr. Prof. Dr. Gheorghe Petraru Student: Vasilică Ionuț

Introducere

Rațiunea a fost mereu în centrul preocuperilor omenești, indiferent de

domeniu, s-a încercat explicarea cât mai produndă și concreta a procesolor
psiho-emoționale care formează conștiința umană și care conferă individualitate
și unicitate fiecărei persoane.

În acestă privință, părerile sunt împărțite dar toate au un rol în încercarea de a

defeni omul și procesele care îi guvernează existența.

Teologia arată că Dumnezeu a imprimat omului o raționalitate plasticizată

deoaarece trupul are capacitatea de a se transforma într-un trup capabil de
raționalizare și sensibilizare prin participarea conștientă și liberă la
raționalitatea sufletului.

Viața trupului face parte din viața sufletului nostru, a că rui bază este
spiritul.

Trupul nu este numai materie, sau numai raționalitate, ci și materie

subiectivizată , ce participă la spirit ca subiect.

Psihologii explică procesele care guvernează mai mult din punct de vedere
biologic, creierul fiind un organ studiat prin prisma diverselor gâ nduri,
stă ri, impulsuri sentimente, fă ră a se urmă ri o constantă transcendentă ca
în cazul teologiei.

De asemenea, filosofii au avut diverse raportă ri la relația dintre trup și

minte încercâ nd să definească acestă dualitate printr-o sumedenie de idei,
concepte și teorii.

Ideile dualismului separă minte de trup, în timp ce concepțiile materialiste

susțin că mintea este reprezentată de ceea ce simțim, mai exact, stă rile
mentale sunt derivate din cele fizice.

Așadar, tot ce ține de minte și trup este aborbat diferit în multe deomenii,
dar ce este unanim recunoscut faptul că suntem ceea ce gâ ndim și de aceea
rugă ciunea reprezintă un mod de tră ire, atâ t lumesc, prin relația cu semenii
câ t și divin prin comuniune cu Dumnezeu care împă rtă șește omului
energiile sale necreate .
I.Dualismul cartezian la Descartes
Descarte a ajuns la concluzia ca se poate indoi de existenta corpului sau (simpla iluzie sau
vis), dar ca nu poate pune la indoiala existenta mintii sale. Acest lucru l-a condus la concluzia
ca mintea si corpul sunt doua substante diferite. Mintea, era o substanta “ganditoare” si
imateriala. Aceasta substanta reprezenta esenta unei persoane, lucrurile de care se indoieste, in
care crede, pe care le spera si gandeste. Descartes a spus: “Cogito ergo sum”. Tot el e cel care
a popularizat ideea realitatii drept o dihotomie a materiei (substanta intinsa sau spatiala) si a
spiritului (substanta ganditoare, inclusiv Dumnezeu).

„Eu sunt, eu exist: aceasta este sigur; dar pentru cât timp? Anume, atâta timp cât gândesc; căci
se poate, probabil, întâmpla ca, dacă aş înceta să gândesc, să încetez în acelaşi timp de a fi sau
de a exista. Nu admit nimic acum care să nu fi e cu necesitate adevărat: aşadar, vorbind cu
toată precizia, nu sunt decât ceva care gândeşte, adică un spirit, un intelect sau o raţiune, care
sunt termeni a căror semnifi caţie îmi era necunoscută înainte”1.

,, Presupun deci că toate lucrurile pe care le văd sînt false; mă conving pe mine însumi că
nimic nu a existat vreodată din tot ceea ce îmi reproduce memoria mea, cea plină de minciuni;
mă gîndesc că nu am nici un simţ; cred că corpul, forma, întinderea, mişcarea şi locul - nu sînt
decît ficţiuni ale spiritului meu. Şi atunci ce va putea să fie totuşi estimat ca adevărat? Poate
că nici un alt lucru, decît că nu există nimic în lume care să fie sigur. Dar ce ştiu eu dacă nu
există totuşi vreun alt lucru, diferit de cele pe care tocmai le-am judecat ca fiind nesigure, un
lucru despre care să nu putem avea nici cea mai mică îndoială? Să nu existe oare vreun
Dumnezeu, sau vreo altă putere, care îmi pune în minte aceste gînduri? Aceasta nu este însă
necesar; căci poate sînt capabil să le produc eu însumi. Cel puţin eu, deci, nu sînt eu ceva?”2.

René Descartes, atarge atenția asupra faptului că există interactionism între ceea ce vine de
la creier și ceea ce se manifestă apoi prin fapte:,,oamenii au un suflet raţional, care primeşte
percepţiile ca pătimiri/pasiuni de la creier, şi exercită acţiuni prin acte de voinţă care afectează
creierul. Între creier şi suflet trec semnale via glanda pineală (o glandă mică poziţionată
central în creier). În această reprezentare, mintea şi trupul presupun substanţe diferite însă
interacţionează în ambele direcţii”3.

Epifenomenalismul este o concepţie promovată de Thomas Huxley și afirmă faptul că mintea

nu are niciun rol în lumea fizică deoarece: ,, mintea este un fel de sub-produs al creierului însă
nu exercită vreun efect asupra lui”4.

1
René Descartes, Meditaţii asupra Filozofiei Prime ,Editura. Carter, Bucureşti, 1997
2
DESCARTES ,în româneşte de ION PAPUC Editura CRATER, Bucureşti 1997, MEDITAŢII PRIVITOARE
LA FILOZOFIA PRIMĂ ÎN CARE SÎNT DEMONSTRATE EXISTENŢA LUI DUMNEZEU SI
DEOSEBIREA REALĂ ÎNTRE SUFLETUL SI CORPUL OMULUI, Meditația a II-a.
3
David J. Chalmers, Philosophy of Mind, Classical and Contemporary Reading, Oxford University Press, 2002,
p. 1.
4
Ibidem, p. 2.
Henri Bergson, susține că omul are capacitatea de a evolua și acest lucru îl situează deasupra
animalelor prin raționametul și inteligența superioară de a inova învățând din trecut, de aceea,
putem vorbi despre o evoluție a omului ca om care și-a folosit mintea pentru a se adapta
condițiilor planetei și de a da noi sensuri lucrurilor folosind rațiunea.

În acest fel, raționamentul vechi devine sursă pentru evoluția umană viitoare:,, În definitiv,
inteligenţa, imaginaţia prin ceea ce pare a fi atitudinea originară, este însuşirea de a fabrica
obiecte artificiale, în special unelte de făcut unelte, şi de a varia nelimitat fabricarea. Dacă am
putea să ne lipsim de orgoliu, dacă, pentru a ne defi ni specia, am respecta ceea ce istoria şi
preistoria ne înfăţişează drept caracteristică statornică a omului şi a inteligenţei, n-am mai
vorbi, poate, de Homo sapiens, ci de Homo faber”5.

II. Perspectiva psihologică

Din punct de vedere psihologic, mintea este văzută adeseori ca fiind suma a ceea ce trăim și
experimentăm, fără a avea nevoie de componenta mistică, religioasă.

Supranaturalul nu există în definiția minții din punct de vedere psihologic deoarece ,,Mintea
reprezintă activitatea creierului și ca alte organe biologice s-a dezvoltat și a evoluat pentru că
joacă un rol important în dezvoltara noastră deoarece ne ajută să rezolvăm problemele
practice ale existenței”6 .

O idee esențială a psihologiei este aceea că omul își formează mintea prin învățare, exercițiu
și experiență, acestea alcătuind suma acțiunilor care ne definesc modul de viețuire zilnic.

,,Creierul este alcătuit din mănunchiuri de celule numite neuroni care pot declanșa un mic
impuls electric.În minte, informațiile sunt transmise și manipulate prin intermediul
impulsurilor electrice care trec de la o celulă la alta în modalități complexe și potrivit unui cod
complicat”7.

De asemenea, creierul se remodelează continuu prin neurogeneză: ,,zilnic, creierul generază

apoximativ 10.000 de celule stem care adesea sunt responsabile de procesul de învățare și care
pe parcursul a patru luni formează aproximativ 10.000 de conexiuni pentru a crea noi circuite
neuronale”8.

Se poate constata că din punct de vedere psihologic creierul este elemental central care
cauzează acțiunile umane și este privit ca un organ biologic care prin exercițiu ajunge să
determine un anume mod de acțiune a individului fără să fie nevoie de o intervenție divină.

5
Henri Bergson – Evoluţia creatoare, Edit. Institutul European, 1998;
6
Louise Deacon, Psihologie, Cum să te înțelegi pe tine însuți și pe ceilalți, Traducere din Limba engleză de
Eugen Damian, Editura Meteor, Publishing, p. 11.
7
Ibidem, p.19.
8
Daniel Goleman, Creierul și inteligența emoțională, noi perspective, Ediția a II-a, Traducere din limba engleză
de Gabriela –Alexandra Bănică, Editura Curtea Veche, p. 99.
Profesorul Kevin Dutton, a ajuns la concluzia ca putem vorbi despre o psihopatie pasivă, în
sensul că numeroși oameni de succes din diverse deomenii, deși expun valori înalte chiar ei le
încalcă și ajung să ducă o viață dublă.

,,Banii, puterea, controlul, statutul, șarmul fals, persuasiunea, sunt trăsături psihopatice pe
care le vei întâlni la oameni din toate organizațiile în care puterea și controlul asupra celorlalți
sunt conferite de statutul funcției prin care etica recompenselor le scapă de sub control”9.

Aceste caracteristici sunt specifice chiar și clericilor, iar personalitatea Sfântului Apostol
Pavel care era într-o continuă căutare a unor creștini pe care să îi persecute înainte de
convertire pot oferi un exemplu despre cum mintea umană poate fi ușor perveertită și în care
elementele morale înalte pot constitui justificări pentru a ucide fizic sau spiritual pe cineva
care nu se aliniază propriilor concepții.

Perspectiva ortodoxă cu privire la rugăciune și la relația minte-trup

Din punct de vedere ortodox, perspectivele dualiste și psihologice nu pot fi acceptate sub
aspectul diferențierii dintre minte și trup dar elementele psihologice care ajută la ridicarea
omului prin terapie sunt unanim acceptate deoarece ajută la ridicarea omului căzut în patimi
sau alte afecțiuni care îi îngreunează viața.

Sub raport teologic, trupul și sufletul sunt elemente inseparabile care încep să coexiste în
același timp și împreună formează omul văzut ca Chip și Asemănare a Arhetipului divin prin
viețuirea pământească.

Dumnezeu a creat concomitent trupul și sufletul prin puterea rațională creatoare pe care o
imprimă trupului, raționalitate pe care omul o poartă conștient dintru început.

Pentru că nu există nici suflet fără trup, nici trup fără suflet, învățătura creștină nu vorbește de
spirit (neîncarnat) și de suflet. Omul prin suflet este înzestrat cu minte, inimă și parte
conducătoare. Toate acestea conduc la împărtășirea harului lui Dumnezeu, la început în părțile
lui superioare și apoi în tot trupul.

Omul ca suflet al trupului și cu rădăcinile trupului adâncite în suflet, presupune o unitate

deplină dintre cele două părți.

,,Căci cunoscând că sufletul stă la mijloc între Dumnezeu şi materie, având puterile care îl
unesc cu amândouă, adică mintea cu Dumnezeu şi simţirea cu materia, simţirea faţă de cele
sensibile prin relaţia activă au lepădat-o cu desăvârşire din relaţia lui şi prin mintea singură s-
au familiarizat negrăit cu Dumnezeu. Şi văzând astfel sufletul întreg unit, în chip neştiut, cu
Dumnezeu întreg, ca un chip cu modelul său, prin minte, raţiune şi duh, având, pe cât se
poate, înrudirea cu El prin asemănare, au cunoscut tainic unimea cugetată în Treime”10.

9
Kevin Dutton, Înțelepciunea psihopaților, Din experiența de viață a sfinților, spionilor și criminalilor în serie,
Traducere din limba engleză de Anne-Marie Păcurar, Editura Globo, p. 126.
10
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Tâlcuiri ale unor locuri cu multe şi adânci înţelesuri din Sfinţii
Dionisie Areopagitul şi Grigorie Teologul, trad. din gr., introd. şi note de Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Col.
Se poate eviddenția că teologia ortodoxă arată faptul că omul, prin minte, se poate apropia de
Dumnezeu și poate ajunge la comuniune deoarece este un element al rațiunii care tinde spre
rădăcinile creației, spre unirea cu Creatorul spre care mereu tindem într-un mod aproape
inconștient deoarece iubirea lui Dumnezeu nu se oprește niciodată și mereu ne trage spre El.
,,Sfânta Treime nu locuieşte static în cugetarea omului, ci o mişcă pe aceasta spre alte şi alte
ţinte, spre scopul ultim al fiinţei umane: îndumnezeirea. Dar «umblarea» Treimii în suflet are
şi alt înţeles: între Persoanele Sfintei Treimi se săvârşeşte o comunicare de iubire de care se
resimte şi fiinţa noastră. Aceasta înseamnă că noi iubim pe Tatăl în Fiul şi cu iubirea Fiului şi
strigăm către Tatăl prin Duhul: Avva, Părinte! Toate Persoanele treimice se imprimă în
mişcarea sufletului”11.
Așadar, în această stare de fapt, creierul nu este doar un organ biologic capabil să genereze
anumite tipologii comportamentale ci este modul prin care se realiază urcușul duhonnicesc
spre Creator, prin practicarea virtuților.
Rugăciunea devine un mod de comunicare cu Dumnezeu, fiind elementul central în care omul
devine intim cu Dumnezeu, vărsându-și trările înaintea Sa. De accea, practica psihologică,
vorbind despre ceea ce ne face bine, spune că omul trebuie să gândească pozitiv și să aducă în
viața sa elemente bune, constructive care alungă stările de anxietate, mai ales prin consiliere,
un mod de a te descărca de negativism.
Spovedania aduce bine cu mult timp înainte ca psihologia să existe, fiind un mod de a ne
menține conștiința curată și de a ne apropia de Dumneze, prin această superioritate nu
înțelegem însă trebuie suprimată consilierea psihologică care deține foloasele proprii.
„Raţionalitatea maleabilă a lumii, plină de multiple virtualităţi, corespunde indefinitelor
virtualităţi ale raţiunii, imaginaţiei şi puterii umane creatoare şi progresive. Dar raţionalitatea
aceasta maleabilă capătă sens deplin, prin actualizarea acestei maleabilităţi, numai dacă
raţiunea umană se conduce în această operă a ei de principii etice, de o responsabilitate faţă de
comunitatea umană şi de Dumnezeu”12.
Putem concluziona, din spusele părintelui Dumitru Stăniloae, faptul că știința este bună cât
timp ne apropie de adevăr, iar Hristos fiind adevărul înseamnă o grijă specială ca prin știință
să vedem și Creatorul, nu doar elemente seci, fără substanță și în care omul se poziționează în
locul Creatorului, crezând că prin explicațiile sale nu mai avem nevoie de Dumnezeu.
Putem spune că știința trebuie să capete valențe creștine pentru ca mintea nostră să nu fie
înstrăinată de concept abstracte în care intervine urcușul duhovnicesc al credinciosului, de
aceea, pentru ca rugaciunea să fie o practică constantă trebuie să vină dintr-un cuget curat și
liniștit în care nu pătrunde dezordinea cotidiană: „o stare de necontenită întoarcere asupra
sieşi însuşi, pentru a se observa şi a descoperi ceea ce Dumnezeu a sădit în el, dându-şi
osteneala să valorifice, să înmulţească darul dat lui, ca în parabola celor zece talanţi, pentru
sine şi pentru ceilalţi. Pentru a descoperi cât de aproape este transcendenţa de imanenţa
noastră pieritoare, neputincioasă, stângace, labilă... Pentru a descoperi că viaţa trebuie să fie
iubire şi sacrificiu, în concertul unui grandios concret al moralei, nu a celei citite în cărţi şi
repetat la examen, ci în aplicarea ei asiduă, smerită, firească. Atunci când termenii eticii laice

PSB 80, EIBMBOR:, Bucureşti, 1983, p. 182.

11
Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, în: Filocalia, vol. VIII, trad. din gr., introd. şi note de Pr. prof. dr.
Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 336.
12
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 247.
încep să poată fi integraţi în conţinutul celor ai moralei creştine, al dragostei, speranţei,
iubirii”13.

Concluzii

Relația dintre minte și trup este supusă numeroselor concepte din diverse domenii și este
greu să ajungi la o înțelegere profundă a tuturor înțelesurilor fără o simplificare care să
pornească din inimă și cuget credincios.
În acest caz, este posibil să întâlnim alte numerose concepte care să arate că abordarea nu
este bună și trebuie un alt mod de înțelegere, în funcție de ceea ce dorește fiecare să expună
prin propriul domeniu în care activeaază.
În acest context, se poate concluziona că sumedenia idelor expuse trebuie să înceapă prin
înțelegerea sensului vieții care își are începutul și sfârșitul în Dumnezeu, fapt ce nu poate fi
infirmat de nicio teorie științifică deoarece creația presupune existența unui creator.
Chiar dacă psihologia, filosofia și alte științe afirmă că suntem produsul a ceea ce cugetăm
nu înseamnă că trebuie să avem cugetarea limitată la un domeniu în care activăm ci trebuie
mereu să căutăm noi înțelesuri și concepte care să ne desăvârșească existența în funcție de
capacitatea proprie de asimilare.
Omul este trup și suflet, unit deplin, având elemente ale lumii create în componența trupului
luat din țărână dar în același timp aparține și lumii spiritual prin suflarea de viață primită la
facere.

Având componente create și necreate în alcătuirea sa, este nevoie ca ambele să fie hrănite în
mod corespunzător, printr-o viețuire care să nu producă o perverire a valorilor morale și a
conștiinței pentru a evita critica unor cercetări din domeniul științelor profane.

Din punct de vedere științific, omul, este o adevărată mașinărie care reliefează rațiunea
Creatorului și se cuvine să înțelegem acestă componentă făcând din trupul și mintea
noastră ,,Templu al Duhului Sfânt”(I Corinteni, 6, 19).

Scopul existențentei umane este îndeumnezeirea, indiferent de domeniul de activitate trebuie

să facem din viața noastră o luptă continuă cu patimimile care pângăresc trupul și mintea fiind
o piedică în calea unirii cu Dumnezeu: ,,Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El” (I
Corinteni, 6, 17).

13
Lidia Stăniloae Ionescu, Etică şi morală, Tabor, Anul I, Nr. 8, Cluj-Napoca, noiembrie 2007, p. 60.