Rugăciunea vechitestamentară

În experienţa religioasă a Vechiului Testament există ceva unic, în pofida

multor puncte de contact cu civilizaţiile înconjurătoare, lucru ce face să se
deosebească cu desăvârşire de religiile lumii antice. Acest fapt, ce
impresionează în mod special chiar şi din punct de vedere istoric-comparativ,
este tradiţia neîntreruptă a credinţei sale monoteiste. Concepţia înaltă despre
Dumnezeu, care persista ca o excepţie incomparabilă în mijlocul religiilor lumii
antice, asigură rugăciunii evreilor o incontestabilă superioritate. Prin conţinutul
ei variat, rugăciunea biblică are o adâncă valoare spirituală şi o evidentă
trăsătură morală care o distanţează de formulele magice utilizate în imnurile
religiilor politeiste.

Pentru poporul evreu biblic, rugăciune se bazează pe conceptul că

Dumnezeu există, aude şi răspunde (Ps 65, 3; 115, 3-7), că El este un Dumnezeu
personal, iar omul ca făptură a Sa, tinde în mod natural după Creatorul său. Deşi
rugăciunea este de natură intelectuală la bază, ea este, totodată, emoţională în
caracter. Este o expresie a îndelungatei căutări a  lui Dumnezeu de către om, a
dorinţei lui de a-şi despovăra sufletul  în faţa lui Dumnezeu (Ps. 42, 2-3).
Experienţa unei relaţii profunde a omului cu Dumnezeu prin intermediul
rugăciunii constituie una dintre cele mai frumoase şi eficiente modalităţi de
manifestare a omului biblic, care se regăseşte practic pe sine într-o deplină
legătură cu Fiinţa divină.

Rugăciunea vechitestamentară exprimă în mod pregnant dependenţa

omului faţă de Dumnezeu. De aceea, credinţa vie care se exprimă prin rugăciune
nu reprezintă o  simplă adeziune intelectuală, ci fidelitatea persoanei faţă de
Persoană, rugăciunea fiind în fiinţa ei un eveniment spiritual între om şi
Dumnezeu.
 În general, Vechiul Testament folosește două verbe (atar și hitpallel) cu
referire la rugăciune. De exemplu, verbul atar este folosit de 20 ori în Vechiul
Testament, fiind întâlnit în special în Cartea Ieșirea (8-10). Substantivul atar are
sensul de rugător, adorator, dreptmăritor. Are sensuri similare cu verbele de
cerere sau cu cele care exprimă plângeri, tânguieli: a plânge, a ridica mâinile
către Yahve, a mijloci. Cuvântul  tefillah  înseamnă a gândi, a judeca, a cere
stăruitor, a interveni, a mijloci, a se ruga. 

Rugăciunea este considerată de israeliți și o chemare a lui Dumnezeu (Kore

Yahve), drept pentru care se folosesc adesea și expresiile „a chema pe
Yahve” sau „a chema numele Domnului” O altă expresie folosită în paginile
Vechiului Testament pentru rugăciune este cuvântul a căuta sau expresia a
căuta fața Domnului. Căutarea, ca întoarcere din starea de păcat către
Dumnezeu, trebuie să aducă și cunoștință de Dumnezeu. Alte cuvinte ce indică
starea de rugăciune a omului biblic au sensuri apropiate de a auzi sau a
răspunde, Dumnezeu fiind invocat pentru a intra în dialog cu credincioșii Săi.
Unele expresii au sensul de a se întâlni, a da peste cineva, cu scopul de a cere
mijlocire, de a cere îndurare, de „a face plăcută fața lui Dumnezeu”, adică de a
împăca, a domoli mânia lui Dumnezeu, de a implora favoarea divină. Pe de altă
parte, există termeni care fac referire la starea de spirit a celui care se roagă;
rugăciunea este o revărsare a sufletului, o meditație, sau o plângere. Totodată, ar
putea avea conotații de natură fizică ce implică mișcarea corpului: a face o
plecăciune sau a murmura, a șopti.

În ciuda aspectelor şi caracterelor ei multiple, rugăciunea biblică este în

mod esenţial o simplă și curată reacţie umană. Rabinii o numeau „servicul
inimii”. În Vechiul Testament esența ființială a unei persoane rezidă în inima sa,
indicând partea ascunsă a persoanei accesibilă doar Domnului. Omul se
defineşte astfel  prin conţinutul inimii sale, prin obiectul iubirii sale, iar locul
prezenţei lui Dumnezeu şi a receptivităţii Sale este inima. Pe Dumnezeu nu poți
să-L cauți și să-L Iubești decît cu toată inima. Rugăciunea trebuie făcută cu
inimă curată și smerită pentru a fi primită  înaintea lui. Dumnezeu este cel care
cercetează și încearcă inima omului și numai prin El se săvârșește lucrarea de
curăție și înnoire a ei. Rugăciunea de laudă adusă lui Dumnezeu cere a fi
săvîrșită cu toată inima, necurăția și nedreptatea trasformînd-o într-un act formal
care nu corespunde lucrării lăuntrice și nu slujește lui Dumnezeu, rămânînd fără
destinatar. Rugăciunile sunt ascultate dacă sunt sincere şi izvorâte din inimă
curată și din sentimentul de dreptate, după cum sunt respinse cele rostite din
viclenie şi răutate.

Dincolo, însă, de aceste aspecte ce privesc rugăciunea în latura sa cea mai

profundă, nevoile omului sunt atât de numeroase şi de complexe, încât
rugăciunea, în mod inevitabil, vine să reflecte aria vastă a stărilor sufleteşti
umane, a temeiurilor, a speranţelor, a sentimentelor, a dorinţelor şi aspiraţiilor
omului. Prin rugăciune, omul biblic laudă, mulţumeşte şi cere sprijin lui
Dumnezeu. Chemarea numelui lui Dumnezeu în rugăciune evocă năzuințele
omului biblic de a-L avea prezent, în mod real, pe Dumnezeu în viața sa.
Invocarea numelui lui Dumnezeu este însoţită de manifestarea lui imediată, căci
numele este o formă a prezenţei Sale.